EVOLUTIA EUROPEI ECONOMICE
1. a Asociatia Europeana a Liberului Schimb
Asociatia Europeana a Liberului Schimb (European Free Trade Association) este o grupare economica creata de Marea Britanie in 1959 ca o replica la Comunitatea Economica Europeana, la a carei creare s-a opus incercand sa obtina crearea doar a unei zone foarte largi de liber schimb care sa includa si statele CEE. Negocierile au inceput in 1957, documentul care a stat la baza crearii acestei grupari fiind Acordul de la Stockholm, semnat in mai 1960 de catre Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia si Suedia, si intrat in vigoare in mai 1961. Ulterior la acesta au aderat si Finlanda (1961, cu statut de asociat) si Irlanda (1970), Lichstentein si Norvegia. Un proiect de includere a Statelor Unite, Canadei si a altor tari nu a avut nici un succes. Tratatul de constituire nu stabileste si durata organizatiei, fiecare stat membru putand sa se retraga in orice moment, dar nu inainte de a trimite celorlalte state membre un preaviz (cu cel putin 12 luni inainte de data preconizata a retragerii). AELS avea un singur organism de conducere, si anume Consiliul statelor membre, cu sediul la Geneva, acesta putand lua decizii doar cu intrunirea unanimitatii. AELS s-a constituit si ca o institutie de negociere cu piata comuna si nu neaparat doar ca un adversar al acesteia (ceea ce ar fi si normal intr-o zona concurentiala cum e piata), asa cum s-a afirmat de multe ori, dar obiectivul principal al AELS a fost stabilit ca fiind largirea posibilitatilor de export prin eliminarea graduala a taxelor vamale si a contingentarilor in operatiunile de import-export dintre tarile membre intr-o perioada de zece ani (ulterior redusa la sase), incepand din 1960. In ceea ce priveste tarifele vamale nationale si limitarile cantitative la importul din tarile nemembre statele membre au ramas autonome, neexistand un tarif vamal comun pentru relatiile cu tertii. Ideea principala a acestei organizatii era aceea de a crea o zona de liber schimb al produselor industriale si agricole prelucrate, excluzand produsele agricole de baza si pestele, fara tarife vamale comune in schimburile cu tertii si excluzand politicile comune in domeniile cercetarii, educatiei, mediului etc. La sapte ani de la intrarea in vigoare a tratatului a fost realizata lichidarea taxelor vamale si a contingentarilor produselor industriale si agricole prelucrate in schimburile dintre statele membre (mai repede decat in cadrul Pietei comune), dar faptul ca nivelul schimburilor reciproce era destul de redus a facut ca organizatia sa nu aiba o importanta deosebita. In 1990 aceste tarife si contingentari au fost eliminate si din comertul cu peste sau produse derivate. Concurenta cu statele membre ale Pietei comune a obligat tarile AELS sa treaca la negocieri in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT) si al Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica, negocieri destinate reducerii nivelului tarifelor si a contingentarilor dintre AELS si Piata comuna. Dupa aderarea Marii Britanii, a Danemarcei si a Islandei la Piata comuna rolul AELS a slabit, desi organizatia continua sa existe, dupa 1 ianuarie 1995 aceasta regrupand doar Elvetia, Norvegia, Islanda si Lichstentein, avand ca principal obiectiv favorizarea schimburilor economice dintre statele membre dar si cele dintre ele si alte tari terte. In existenta sa AELS a cunoscut si o serie de crize, cea mai importanta fiind cea datorata cererii Marii Britanii de a adera la Piata comuna, in 1961. Faptul ca aceasta a pretins ca Piata comuna sa incheie acorduri si cu celelalte tari membre ale AELS a provocat veto-ul generalului de Gaulle (atat in 1961, cat si la a doua cerere, in 1967). Functionarea defectuoasa a comertului in cadrul grup 727e43h ului celor sase si a celui desfasurat intre Marea Britanie si Commonwealth a determinat reconsiderarea pozitiei fata de Piata comuna, lansandu-se noi propuneri de asociere, care vor avea succes abia dupa retragerea generalului de Gaulle in favoarea lui George Pompidou, in 1970 avand loc noi negocieri intre CEE si AELS, in urma reuniunii la varf de la Haga din 1969. In 1972 au fost semnate acordurile (cu caracter bilateral) de la Bruxelles dintre AELS si Piata comuna, instituindu-se o zona a liberului schimb din care erau insa excluse produsele agricole. Aceste acorduri instituiau o comisie mixta care va urmari aplicarea normelor stabilite relativ la comertul dintr-un anumit domeniu. Rezultatul semnarii acordurilor dintre CEE si AELS a facut posibila intrarea a optsprezece tari europene intr-un sistem de liber schimb in care se urmarea suprimarea taxelor vamale la majoritatea produselor industriale pana la 01 iulie 1977, si in totalitate pana la 01 ianuarie 1984. Aplicarea lor a inceput din 1973, tinand seama de particularitatile tuturor statelor participante, fiind acceptate deci exceptii materializate in restrictii la importul sau exportul anumitor produse industriale. Cele doua organisme, AELS si Piata comuna au reusit sa depaseasca dificultatile generate de acest proces si sa creeze o zona de liber schimb in care produsele industriale puteau circula cu scutiri de taxe vamale si fara restrictii in ceea ce priveste contingentarile. Aceasta situatie a dus la un ansamblu de modificari ale sistemului productiv din tarile membre ale acestor doua organisme. Numeroase domenii si ramuri industriale au fost nevoite sa-si specializeze productia, care acum se confrunta cu o concurenta mai puternica, ceea ce necesita specializarea cat mai rapida a productiei. Un alt efect al acordurilor dintre cele doua organisme l-a constituit intensificarea vizibila a schimburilor dintre tarile membre ale acestora (in special a celor din nord), precum si a cooperarii generale din cadrul lor. Au fost incheiate acorduri bilaterale de cooperare in domeniul cercetarii stiintifice, al transporturilor, comunicatiilor etc., acestea fiind un preambul al integrarii ulterioare a unor tari membre ale AELS in Piata comuna (cum a fost cazul Portugaliei si Austriei). Dupa negocierile de la Haga a fost deschisa o noua runda de negocieri de aderare a tarilor din AELS la Piata comuna, Marea Britanie, Danemarca si Irlanda fiind admise la 01 ianuarie 1973 (Norvegia nereusind aceasta performanta din cauza unui referendum national care nu i-a permis aceasta). Probleme au aparut si in Marea Britanie, atunci cand aceasta a realizat ca este dezavantajata in ceea ce priveste politica agricola a Comunitatii. Fiind o tara neagricola, Anglia nu putea beneficia prea mult de politica agricola comuna, contributia acesteia fiind prea mare pentru capacitatile sale agricole. Situatia s-a remediat abia in 1984, cand premierul Margaret Tatcher a obtinut o reducere a contributiei engleze.
Dupa caderea regimurilor totalitare AELS a stabilit relatii tot mai dinamice cu fostele state comuniste din Europa Centrala si de Est, cu care au fost initiate Acordurile de Comert Liber, referitoare la liberul schimb de bunuri industriale, aceste relatii adaugandu-se celor din regiunea mediteraneana. In 1999 organizatia avea semnate saisprezece de acorduri libere de comert si zece declaratii de cooperare, altele fiind in curs de negociere. In relatiile cu tertii statele EFTA urmaresc atat realizarea propriilor interese economice cat si sprijinirea procesului de integrare europeana si regionala, contribuind in acelasi timp la liberalizarea mondiala a comertului, aceste politici fiind reafirmate in conferinta de la Geneva din decembrie 1999. La Geneva s-a reafirmat politica instituita la Göteburg in 1991 si la Bergen in 1995, prin care relatiile cu statele foste comuniste urmau a fi intretinute pentru a contribui la reconstructia economiilor lor centralizate si pentru a sprijini tranzitia acestora la economia de piata, iar prin aceasta stabilitatea politica, sociala si economica a continentului si a altor regiuni. Declaratia de cooperare de la Geneva a fost considerata un prim pas in realizarea unui comert liber intre statele semnatare si stabileste urmatoarele obiective:
-promovarea dezvoltarii relatiilor economice dintre acestea:
-crearea unui mediu prielnic initiativelor private, a competitiei si a economiei bazate pe jocul pietei;
-analizarea modalitatilor si a mijloacelor de a-si largi si liberaliza relatiile de comert, bazate pe castig reciproc, nediscriminare si reciprocitate;
-cooperarea in domeniul barierelor tehnice de comert, a informatiilor privind comertul extern, a competitiei, a drepturilor de proprietate intelectuala, a asigurarii conditiilor de implementare a proiectelor de cooperare din domeniul privat.
Acordurile europene incheiate la Geneva stabilesc o zona de comert liber similara celei instituite de AELS, referindu-se la produsele industriale, procesarea produselor agricole si piscicole, in general prin acorduri bilaterale. Scopul lor principal era acela de a asigura existenta efectiva a acestei zone de comert liber si a relatiilor cu Organizatia Mondiala de Comert, precum si de a face compatibila existenta acestora cu evolutia economiilor din cadrul Uniunii Europene in ceea ce priveste vamuirea si originea materiilor prime si a produselor agricole prelucrate, continand si clauza colaborarii in alte domenii, cum ar fi serviciile si investitiile.
Primele parteneriate ale AELS in Europa Centrala si de Est au fost cu Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, cu care declaratiile de cooperare au fost semnate in 1990, urmate in cateva luni si de deschiderea negocierilor, acordurile de cooperare fiind semnate cu Cehoslovacia in 1992, cu Ungaria in octombrie 1993, iar cu Polonia in septembrie 1994. In decembrie 1991 au fost semnate declaratiile de cooperare cu Bulgaria si Romania, acordurile de cooperare intrand in vigoare in mai 1993 cu Romania si iulie 1993 cu Bulgaria. Slovenia nu a ramas nici ea in afara acestor acorduri, devenind membra a AELS in 1998, dupa aproape sase ani de negocieri. Tarile baltice au semnat declaratiile de colaborare in decembrie 1991, AELS contribuind in acest caz, impreuna cu Uniunea Europeana, la asigurarea asistentei tehnice privind procedurile vamale, materiile prime si statisticile. In 1992 tarile AELS au incheiat acorduri bilaterale cu tarile baltice, acorduri care au intrat in vigoare in iunie 1996 cu Letonia, ianuarie 1997 cu Lituania si octombrie 1997 cu Estonia. Nici zona balcanica nu a ramas in afara spatiului AELS, in 1992, 1996 si 2000 fiind semnate declaratii de colaborare cu Albania, Macedonia, Croatia si fosta Iugoslavie, declaratii care au stat la baza ajutorului tehnic oferit in domeniul dreptului proprietatii intelectuale, a problemelor vamale si a materiilor prime. In 2000 Ucraina a semnat si ea o declaratie de colaborare cu AELS.
AELS nu a semnat declaratii sau tratate bilaterale doar cu state din diferite regiuni ale Europei, din Asia sau din Africa, ci si cu organizatii similare din diferite regiuni ale lumii, ca de exemplu Grupul de Cooperare din Golf, Asociatia Statelor din Asia de Sud-Est, MERCOSUR (uniune vamala intre Argentina si Brazilia), iar toate acestea numai in anul 2000.
1. b Extinderile (Relansarea constructiei europene)
Procesul constructiei europene a fost influentat intr-o masura suficienta de evenimentele petrecute pe scena politica internationala, in special de cele provocate pe plan european de razboiul rece. Perioada 1955-1968 a fost una destul de pasnica, desi nu lipsita de crize (precum razboiul din Indochina, cea de-a doua blocada a Berlinului sau criza rachetelor din Cuba), urmata de o perioada de adevarata destindere, cuprinsa intre anii 1969-1979, o alta de tensiuni (1979-1983, provocata de problema eurorachetelor), de cea de prabusire a sistemului totalitar (1985-1989), si cea a debutului procesului de revenire a tarilor central si est europene la Europa. Pentru procesul integrationist insa, mai importante decat toate aceste evenimente au fost fenomenele de criza petroliera (provocata de reluarea ostilitatilor dintre evrei si arabi, urmata de suspendarea livrarii acestui produs de catre tarile arabe Statelor Unite si Olandei, sustinatoarele cele mai fervente ale Israelului) si mutatiile monetare intervenite in urma acesteia, si anume devalorizarea dolarului, urmata de o criza a lirei sterline. Dupa acordurile de la Bretton Woods (in urma carora au fost infiintate Fondul Monetar International si Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare), din 1944, cand dolarului i se stabilise o valoare stabila convertibila in aur care asigura stabilitatea taxelor de schimb, anuntarea de catre SUA a devalorizarii monedei nationale si a suspendarii convertibilitatii sale in aur, s-a ajuns la criza sistemului monetar international si la fluctuatii foarte mari ale monedelor, devenite acum o marfa oarecare. Aceasta criza economica va avea urmari care in plan european se vor materializa intr-un pesimism destul de puternic relativ la procesul de integrare economica, multi specialisti considerand ca acesta suferise un esec. Nu a existat insa doar o criza economica, ci si una politica, manifestata prin ceea ce s-a numit criza "euro" rachetelor (provocata de plasarea de catre NATO unor serii de rachete pe teritoriul unor state europene membre si rezolvata prin semnarea unui ansamblu de acorduri intre URSS si SUA), criza urmata totusi, in anii "80, de o relansare a economicului datorata in mare masura unei noi strategii economice, si anume asocierii liberalismului cu interventionismul in domeniile de varf.
In iulie 1973 au fost deschise lucrarile Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (devenita in 1994 Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa), organizatie care incerca sa realizeze destinderea politica europeana. In urma acestui eveniment se recunostea suprematia sovieticilor in Estul Europei, in timp ce Occidentul putea promova drepturile omului si libera circulatie a persoanelor si a persoanelor in spatiul european. CSCE nu a avut un rol foarte important inainte de 1989, limitandu-se doar la o serie de intalniri temporare intre statele europene democratice si comuniste, dar importanta ei va creste odata cu evenimentele din 1989, cand organizatia va declansa primele negocieri privind securitatea comuna europeana, drepturile omului si institutiile democratice. In perioada post-comunista tot mai multe state asiatice au devenit si ele membre ale acestei organizatii, aceasta ajungand sa fie considerata un fel de rivala a NATO, caderea comunismului punand chiar problema necesitatii existentei in continuare a acestei ultime organizatii.
In acest cadru economic si politic procesul de constructie europeana a continuat, in urma conferintei de la Haga, de la 1 decembrie 1969 stabilindu-se noi viziuni integrationiste. Franta insista asupra stabilirii de comun acord a conditiilor in care urmau a fi admise noile state membre, desi considera ca acest proces de largire nu trebuia grabit, spre deosebire de Germania, care considera primirea de noi membri o necesitate daca se dorea ca Europa sa-si mentina acelasi standard economic si tehnologic si sa-si poata spori autoritatea politica. In cadrul conferintei de la Haga s-au decis noile strategii ale constructiei europene, si anume desavarsirea, extinderea si aprofundarea. Desavarsirea se referea la atingerea unui stadiu definitiv al CEE. Un prim pas l-a constituit inlocuirea, printr-o decizie luata in aprilie 1970, a contributiilor financiare ale statelor membre prin resurse comunitare provenite din drepturile de vama si din taxele pe valoarea adaugata. Tot in aceasta perioada este reluata discutia asupra institutiilor comune statelor membre, dar independente de acestea. Extinderea viza lansarea negocierilor dintre CEE si statele candidate, iar aprofundarea se referea la integrarea economica si monetara printr-o mai buna analiza a obiectivelor economice comune si a impactului lor asupra economiei statelor membre. In acelasi timp a fost facuta (de catre seful de guvern luxemburghez) prima propunere de inlocuire a monedelor nationale cu o moneda comuna, vizandu-se astfel si crearea unei uniuni monetare, aceasta nefiind insa posibil din cauza devalorizarii dolarului american si a mutatiilor monetare mondiale.
Prima extindere
Conform prevederilor tratatului de la Roma (art. 237) orice stat putea deveni membru al CEE, pentru aceasta fiind necesar sa adreseze o cerere Consiliului de ministri care, dupa ce aceasta va fi avizata de catre Comisie, se va pronunta asupra admisibilitatii prin majoritate de voturi. Conditiile in care un nou stat urma a fi admis nu erau fixe, ci se stabileau de comun acord intre CEE si statul in cauza, in functiei de particularitatile acestuia. Acordul va fi supus ratificarii de catre toate statele membre ale CEE, conform regulilor lor constitutionale. Conferinta de la Haga confirma intentia CEE de a se extinde, fiind elaborate conditiile in care urma sa se desfasoare acest proces si care nu se refereau la obiectul si sensul integrarii si nici la finalitatea politica, ci doar la conditiile si termenele de adaptare si tranzitie ale statelor candidate la conditiile si regulile uniunii. In ceea ce priveste negocierile, Franta considera ca acestea trebuiau sa fie purtate de catre Comisie, in timp ce ceilalti cinci membri ai comunitatii considerau ca acestea trebuiau sa fie purtate de catre Consiliul de ministri.
Prima candidatura de aderare la CEE a fost lansata de catre Marea Britanie, care devenise constienta de faptul ca AELS era mult in urma comunitatii continentale si nici nu ar fi reusit sa elimine acest decalaj in conditiile in care partenerii sai atlantici de afaceri aveau alte orientari economice (Canada prefera piata americana, Australia si Noua Zeelanda pe cea a Pacificului, iar tarile europene din organizatie pe cea a CEE). Candidatura Marii Britanii, depusa a 9 august 1961 a fost urmata de cele ale Danemarcei, la 10 august 1961, Norvegiei, la 2 mai 1962, Austriei, la 12 decembrie 1961, Suediei si Elvetiei, la 15 decembrie 1961, Portugaliei, la 18 mai 1961. Marea Britanie, o data cu candidatura, a incercat sa-si impuna si conditiile in care dorea sa adere la CEE, conditii care nu erau compatibile cu regulile de functionare a CEE. In plus, Anglia solicita si o perioada de tranzitie de 12 ani si o serie de derogari referitoare la diverse produse alimentare sau materii prime, derogari care i-ar fi asigurat continuarea relatiilor comerciale externe CEE in aceleasi conditii. Astfel, nu este greu de inteles opozitia generalului de Gaulle si necesitatea revenirii Marii Britanii (dar si a Danemarcei, Irlandei si a Norvegiei) cu o a doua candidatura, lansata la data de 2 mai 1967 si in care pretentiile erau mult mai reduse. Seful de stat francez o va respinge insa si pe aceasta.
Negocierile cu statele candidate vor incepe totusi la 30 iunie 1970, referindu-se in special la perioada de tranzitie in care statele candidate isi vor adapta propriile sisteme economice la cel comunitar. Astfel s-a hotarat eliminarea imediata a restrictiilor cantitative, limitarea tarifelor la unele produse si reducerea in cinci etape a taxelor vamale la produsele industriale (de fiecare data cu 20%), etape ce urmau a fi cuprinse intre aprilie 1973 si iulie 1977. Danemarca urma sa aplice imediat politica agricola comuna, in timp ce Anglia, si Irlanda obtinusera o perioada de tranzitie de patru ani in care sa-si ridice preturile produselor agricole la nivel comunitar si sa diminueze costurile sociale ale aderarii. Marea Britanie obtinuse si dreptul de a importa in continuare unele produse (unt, zahar, branza) de la satele din Commonwealth, in conditiile de pret si cantitative anterioare aderarii. Votul final al aderarii a fost dat de aceasta data in interiorul regatului, unde opiniile privind aderarea erau impartite, acesta fiind in cele din urma favorabil integrarii. Tratatele oficiale de aderare dintre CEE si Danemarca, Irlanda, Norvegia si Marea Britanie au fost semnate la 22 ianuarie 1971, la Bruxelles, fiind ratificate de catre tarile candidate in decursul anului 1972, exceptie facand Norvegia, unde in urma referendumului nu au fost indeplinite conditiile de vot necesare ratificarii, argumentul fiind conditiile politicii agricole comune foarte greu de indeplinit de aceasta tara cu o suprafata agricola restransa si conditii climatice nefavorabile si industria pescuitului, ale carei interese nu corespundeau cu cele comunitare. Timp zece ani membra a CEE a fost si Groenlanda (provincie a Danemarcei dupa 1953, care isi obtine autonomia in 1979), dar in urma unui referendum tinut in februarie 1982 hotaraste sa se retraga.
Marea Britanie nu era inca multumita de conditiile politicii agricole comune in care se facuse aderarea si a inceput renegocierea acestora, proces care va cuprinde doua etape, una realizata prin intermediul laburistilor, cuprinsa intre 1974-1979, cand s-a realizat chiar un nou referendum privind ramanerea in CEE, rezultatul fiind pozitiv. Cea de-a doua etapa s-a derulat intre 1979-1984 si a fost coordonata de primul ministru Margaret Thacher care, chiar cu riscul unei retrageri din comunitate, va reusi sa obtina (in 1980) o reducere a contributiei engleze catre CEE, Tara Galilor si nord-vestul Angliei primind un ajutor suplimentar ca zone defavorizate. Conflictul se va stinge insa abia in 1984 printr-un acord semnat in cadrul Consiliului European.
A doua extindere
Sfarsitul anilor saptezeci, mai precis anul 1979, a adus trei evenimente majore in istoria constructiei europene, si anume semnarea tratatului de aderare a Greciei la Comunitatea Europeana, primele alegeri directe ale Parlamentului European si instaurarea Sistemului Monetar European. Extinderea CEE catre sud s-a materializat in 1981, cand Grecia a devenit membra a comunitatii, urmata in 1986 de Spania si Portugalia, desi intre uniune si aceste state se semnasera acorduri inca din 1961 (Grecia, care isi depusese candidatura din 1975), 1970 (Spania, care isi depusese candidatura in 1977) si 1972 (Portugalia, candidata tot din 1977). Desi acordul cu Grecia a fost suspendat intre anii 1967 si 1974, in timpul dictaturii coloneilor, ea a reusit indeplinirea conditiilor necesare aderarii, Roy Jenkins, presedintele Comisiei Europene dintre anii 1977-1981, considerand aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei importanta pentru stoparea declinului institutional al comunitatii. In ceea ce priveste politica agricola comuna, criteriul cel mai dificil de indeplinit in cadrul pietei comune, Grecia a dispus de o perioada de tranzitie de cinci ani, in care urma sa-si alinieze preturile la cele comunitare (cu unele exceptii la care perioada a fost mai mare), sa fie eliminate drepturile de vama, barierele non-tarifare cazand odata cu ratificarea tratatului si intrarea lui in vigoare. Pentru libera circulatie a persoanelor perioada de tranzitie a fost fixata la sapte ani. Desi membra a comunitatii si, in conditiile unei economii destul de precare si beneficiind de sprijinul financiar al acesteia, Grecia nu s-a raliat la politica externa a partenerilor sai comunitari. Aderarea Spaniei, tocmai iesita dintr-un regim dictatorial, s-a realizat si ea in conditii economice deosebite, Spania cunoscand in perioada negocierilor de o politica economica de austeritate, dominata de scaderea puterii de cumparare si de somaj, acesta in conditiile in care si CEE se afla in plina recesiune economica. Rezerve au existat si din partea statelor comunitare, speriate de concurenta produselor agricole spaniole, de posibila imigrare a fortei de munca si de concurenta Spaniei ca regiune slab dezvoltata la fondurile acordate altor asemenea regiuni comunitare. Dupa intrarea in CEE indicatorii economici spanioli s-au imbunatatit, dar a urmat o perioada de proteste sociale in toate domeniile, la acestea adaugandu-se si atentatele teroriste. La randul ei Portugalia va fi admisa in cadrul comunitatii dupa o perioada de izolare politica, cu o economie si o agricultura slabe, dar cu o economie subterana destul de puternica, o piata solida a drogurilor, armelor si prostitutiei, si o societate civila contestatara pana la extrem. Chiar si dupa integrarea acesteia in structurile CEE, situatia economica nu a devenit mai buna, desi actiunile comerciale erau in continua crestere.
Dupa extinderile din 1973, 1981 si 1986 Comunitatea europeana ajunge sa cuprinda doisprezece state si devine forta comerciala mondiala cea mai importanta, atat din punct de vedere al spatiului economic, al schimburilor comerciale si al numarului de cumparatori, ceea ce ii va permite sa aiba un rol foarte important in concurenta cu celelalte puteri economice mondiale. Fiecare nou stat membru al comunitatii a adus un element nou in cadrul uniunii economice europene, Marea Britanie aducand o industrie aeronautica si o flota comerciala puternice, un sistem bancar foarte eficient pentru perioada respectiva, resursele petroliere din Marea Nordului care au contribuit la diminuarea crizei energetice din anii '70, intensificarea relatiilor comerciale cu tarile din Commonwealth si cu cele inca membre ale AELS. Au existat si elemente negative, datorate in cea mai mare parte situatiei economice deficitare a unora dintre noile membre, dar si a sudului Italiei, a faptului ca unele sectoare industriale britanice se aflau in plina criza iar moneda era mai slaba si fluctuanta. Faptul ca prima extindere a avut loc intr-un moment de criza energetica si petroliera si de mutatii monetare internationale a avut repercusiuni asupra pietei comune, datorate in mare masura eterogenitatii recente a acesteia.
Spatiul Economic European (1992): a treia extindere
Desi exista si opinii care considera aderarea Spaniei si Portugaliei drept a treia extindere europeana, daca se va tine cont de particularitatile in care acestea au avut loc se va ajunge la concluzia ca ce-a de-a treia extindere a spatiului comunitar a avut loc dupa caderea comunismului, odata cu largirea uniunii prin primirea a inca cinci landuri germane in 1990, dupa caderea zidului Berlinului, la 30 martie 1994 fiind semnate si tratatele de aderare ale Austriei, Suediei, Norvegiei si Finlandei. Supuse in decursul aceluiasi an referendumurilor locale, Norvegia va ramane din nou in afara spatiului comunitar, noua Europa unita numarand dupa 1 ianuarie 1995 cincisprezece state membre. Spre deosebire de primele extinderi, aceasta avea avantajul de a se realiza prin aderarea unor state dezvoltate din punct de vedere economic, care nu mai deveneau o povara pentru spatiul comunitar, erau vechi regimuri democratice, care contribuiau atat la extinderea geografica si cresterea fortei economice a CEE, cat si la sporirea influentei sale politice. In acelasi timp noua extindere confirma magnetismul exercitat de catre Uniune Europeana asupra statelor inca nemembre si constituie o etapa a pregatirii pentru aderare a tarilor din centrul si sudul Europei. Pe langa aceste avantaje ultima extindere europeana a avut si dezavantajul de a se fi realizat fara o reforma institutionala, ceea ce ar fi putut conduce la un blocaj decizional, mai ales ca noile state membre nu si-au manifestat intentia (cel putin intr-o faza initiala) de a contribui la modernizarea institutionala a uniunii si nici de a participa activ la actiunile europene si atlantice de securitate, ceea ce face discutabila posibilitatea existentei in viitor a unei politici externe reale a uniunii, a unei aparari comune. Cu toate aceste retineri aderarea noile state au ales aderarea din doua ratiuni: politice, determinate de caderea comunismului si accelerarea unificarii statelor deja membre in urma Tratatului de la Maastricht, si economice, relevate de efectul economic al aderarii celor doisprezece. Ratiunile politice determinau noile state candidate sa se gandeasca la posibilitatea ramanerii in afara actului istoric care se petrecea in Europa, iar cele economice la avantajele participarii cu drepturi depline la institutii si procesul decizional al Uniunii, la beneficiile economice ale acestei participari. Aprofundarea tot mai accentuata a constructiei europene a determinat statele membre ale AELS sa semneze in mai 1992 un tratat (care va intra in vigoare in ianuarie 1994) prin care vor institui Spatiul Economic European, document care le asigura acestora (cu exceptia Elvetiei, care va respinge tratatul prin referendum) beneficierea de avantajele comerciale ale statelor membre ale Comunitatii Economice Europene, si in special de abolirea drepturilor vamale. Tratatul nu instituie insa o uniune vamala, neprevazand tarife vamale comune pentru membrii sai, dar realizeaza piata regionala cea mai puternic integrata, detinatoarea a 380 de milioane de consumatori.
 |
||
 |
||
Comitetul consultativ al AELS, singurul organism propriu acestei organizatii, este un forum al reprezentantilor organizatiilor de angajati, a celor de comert sau industrie ori a altor grupuri de interes din cele patru state membre ale AELS, iar cooperarea sa cu Comitetul Economic si Social al Uniunii Europene serveste drept mijloc de legatura dintre partenerii socialei din cadrul AELS si Uniunea Europeana. Este un organism consultativ infiintat in 1961, care asigura stimularea deliberarilor altor organisme ale AELS sau Spatiului Economic European. Pana in prezent Comitetul consultativ a avut de rezolvat foarte multe sarcini si responsabilitati, ceea ce au determinat fortificarea rolului acestuia in activitatea consultativa a organizatiei. Acesta este motivul pentru care in prezent Comitetul consultativ a ajuns sa reprezinte o baza de dialog si consultatii intre partenerii sociali ai AELS si autoritatile acesteia. Comitetul isi exprima opinia asupra problemelor curente ale Comitetului permanent al statelor AELS si ale Consiliului de ministri ai statelor AELS. In acest moment cea mai mare importanta se acorda urmatoarelor domenii:
-piata unica;
-angajari si probleme sociale;
-Largirea Uniunii Europene si a Spatiului Economic European;
-energie si mediu;
-Uniunea Economica si Monetara;
-societatea informationala;
-relatiile AELS cu tertii.
Intalnirile informationale cu Comitetul parlamentar al AELS asigura un schimb deplin de opinii dintre partenerii sociali si parlamentarii statelor membre. Comitetul consultativ se reune4ste de trei sau patru ori pe an, in afara intalnirii anuale cu Comitetul permanent al statelor membre ale AELS. De doua ori pe an partenerii sociali ai AELS se intalnesc cu Consiliul ministerial al AELS, primavara cu ministrii celor patru state membre, iar toamna cu intreg corpul ministerial. Astfel, in toamna anului 1999, Comitetul consultativ a organizat conferinta de la Vaduz, in care s-au dezbatut probleme privind largirea uniunii, la aceasta participand reprezentantii partenerilor sociali din toate statele candidate la integrarea in Uniunea Europeana. In 2000, in Islanda, a avut loc o noua conferinta dedicata problemelor noii economii, la aceasta participand intreprinzatori individuali, organizatii comerciale si membri ai parlamentelor statelor membre ale AELS si ale UE, precum si ai parlamentelor statelor candidate la integrare.
Contactele tot mai dense dintre Comitetul consultativ al AELS si Comitetul Economic si Social European a dus la cooperarea tot mai stransa dintre partenerii sociali ai AELS si cei ai uniunii, informal aceasta cooperare incepand din 1975, ea formalizandu-se abia in 1994, odata cu intrarea in vigoare a tratatului de instituire a Spatiului Economic European. Articolul 36 al acestui tratat stipula infiintarea Comitetului Consultativ al SEE, constand dintr-un numar egal de membri ai Comitetului consultativ al AELS si ai EcoSoc.
Comitetul consultativ al SEE desfasoara relatii foarte stranse cu partenerii sociali ai ambelor parti, cooperand intr-o maniera organizata cu acestea pentru a cunoaste cat mai profund aspectele economice si sociale ale SEE si pentru a asigura desfasurarea optima a deliberarilor in cadrul altor organisme ale SEE. Acest organism este unul principal in relatiile dintre cele doua parti, rolul lui sporind atunci cand s-a permis participarea reprezentantilor Comitetului consultativ al AELS la lucrarile sale si a reprezentantilor sai la lucrarile celuilalt. Pentru a facilita cooperarea dintre acestea, Comitetul consultativ al AELS a numit raportori pentru domeniile esentiale, acestia avand rolul de coordonatori sau experti si participand la lucrarile specifice ale Consiliului consultativ al SEE iar procedura dovedindu-se foarte eficienta.
Dupa 1992 AELS si-a stabilit trei obiective principale:
-coordonarea relatiilor dintre statele membre ale AELS;
-aplicarea dispozitiilor SEE referitoare la statele AELS participante;
-intretinerea relatiilor cu tertii (cu cele optsprezece state din Europa Centrala si de Est si din bazinul mediteranean), in special prin acordurile de liber schimb.
Tratatul de instituire a Spatiului Economic European a instituit o serie de obiective principale de indeplinit, obiective care impun si permit in acelasi timp celor trei state membre ale AELS si SEE cele patru libertati care constituie fundamentul pietei unice europene:
Realizarea pietei unice.
-libertatea de circulatie a marfurilor;
-libertatea de circulatie a serviciilor (inclusiv a celor bancare, de telecomunicatie, audiovizuale, de transport);
-libertatea de circulatie a capitalurilor;
-libertatea de circulatie a persoanelor (care cuprinde si libertatea de stabilire intr-o anumita tara, recunoasterea reciproca a diplomelor, legislatie privind protectia sociala).
Cele trei state membre ale AELS trebuie sa adopte acquis-ul comunitar privind domeniile prevazute in acordul de instituire (referitoare la regulile care coordoneaza cele patru libertati), precum si concurenta si ajutorul reciproc intre state, protectia consumatorilor si a mediului etc.
O cooperare extinsa in cat mai multe domenii (cercetare, educatie, politici sociale, politici de mediu). Islanda, Lichtenstein si Norvegia participa cu drepturi egale la unele programe ale Uniunii Europene care permit aparitia unor proiecte de cooperare intre diversii actori europeni.
Tratatul de instituire a Spatiului Economic European nu face referiri la produsele agricole si piscicole, la aplicarea unor tarife vamale comune fata de terti. Desi aproximativ 80% din legislatia Pietei comune este cuprinsa in prevederile tratatului SEE, acesta nu instituie o piata unica in adevaratul sens al cuvantului, asemanatoare celei existente in cadrul Uniunii Europene. Tratatul SEE nu acopera domeniile politicii agricole comune, a instituirii monedei unice, politica externa si de securitate comuna, cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala nefacand parte din prevederile tratatului.
Functionarea SEE. Deciziile de modificare a acordului vor fi luate prin consens intre Uniunea Europeana si AELS, prin dezbatere in cadrul Consiliului SEE, de catre ministrii statelor membre si Comisia europeana, comitetul mixt al SEE, compus din inalti functionari, fiind responsabil de functionarea curenta a SEE iar Curtea de Justitie a Comunitatilor europene si Curtea de Justitie a AELS asigura controlul juridic al acestuia.
Candidatura Turciei si a statelor din Europa Centrala si de Est
Caderea regimurilor comuniste a adus Uniunii Europene un nou val de candidati la integrare. Printre aceste noi candidaturi se afla insa una destul de veche, si anume cea a Turciei, depusa la 14 aprilie 1987, dar nesolutionata inca. Aceasta a participat insa la atat la lucrarile Consiliului Europei si la cele ale Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica, cat si la actiunile NATO, ceea ce a transformat-o intr-o oarecare masura intr-un partener real si loial al Europei Occidentale. Principalul motiv pentru care Turcia este in afara sistemului european desi satisface criteriile de ordin economic, il constituie nesiguranta in ceea ce priveste respectarea aplicarii drepturilor omului si ale minoritatilor.
Caderea regimurilor totalitare a adus insa si ea o avalansa de candidati la portile Uniunii Europene, tarile central si est europene depunandu-si candidaturile dupa cum urmeaza: Ungaria la 1 aprilie 1994, la 8 aprilie 1994 Polonia, la 22 iunie 1995 Romania, la 27 iunie1995 Slovacia, la 27 octombrie Letonia, la 24 noiembrie Estonia, la 8 decembrie Lituania, la 14 decembrie Bulgaria, la 16 ianuarie 1996 Slovenia iar la 17 ianuarie Cehia. In acest moment din Uniunea Europeana fac parte 15 state: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Tarile de Jos, Portugalia, Marea Britanie si Suedia, toate insumand aproape 374 de milioane de locuitori. Din punct de vedere al regimurilor politice acestea sunt foarte diverse, opt dintre ele fiind republici, sase regate si un ducat, ceea ce nu le impiedica insa la gasirea unui numitor comun in politicile lor economice din aproape toate domeniile.
Europa diferentiata:
Problema integrarii diferentiate are o importanta destul de mare in cadrul Uniunii Europene, aceasta observandu-se in special in cadrul conferintei interguvernamentale din 1997, cand a fost aceasta problematica a fost dezbatuta public, chiar daca subiectul dezbaterii era mult anterior momentului in care avea loc. Desi nu se aflase pe ordinea de zi a acesteia, ea a fost dezbatuta ca o metoda care ar fi putut permite unor state membre sa avanseze in procesul lor de integrare fara a astepta ca toate cele cincisprezece state sa ajunga in stadiul de a avansa in acelasi ritm. Dezbaterea asupra acestui subiect a fost lansata in septembrie 1994 prin luarea de pozitie a landurilor germane care se pronuntau in favoarea realizarii unui "nucleu dur" de state membre, aceasta atitudine fiind urmata si de luarile de pozitie ale guvernelor francez, britanic si spaniol si chiar a unor institutii nationale din cadrul acestora sau a altor state membre.
In urma dezbaterilor din 1997 s-a ajuns la concluzia necesitatii unei integrari (sau cooperari) europene aprofundate, datorita numarului mare si eterogenitatii care ar risca sa blocheze acest progres. Trebuia acceptata realitatea ca unele state membre le devansau pe altele in ceea ce priveste desfasurarea politicilor comune si ca trebuiau prevazute o serie de conditii si garantii de pastrare a drepturilor statelor neparticipante la procesul de integrare. Plecand de la aceasta concluzie general acceptata, opiniile au diferit totusi in ceea ce priveste modalitatea de realizare a acestei aprofundari, aparand astfel mai multe teorii privind realizarea aprofundarii europene.
i. Europa cu mai multe viteze
Este un concept aparut in anii "60, perioada in care se facea distinctie intre Comunitatea Europeana si gruparea initiata de britanici prin constituirea Asociatiei Europene a Liberului Schimb. O data cu primirea primelor noi state in cadrul CEE, datorita necesitatii acestora de a se adapta normelor comunitare au aparut primele masuri tranzitorii, unele oferind posibilitatea ca statele afectate de procesul de integrare sa suspende unele dintre practicile comunitare, cu conditia insa de a restabili mecanismele comune odata cu revenirea la normal. Vitezele diferite ale Europei sunt de fapt obiectivele comune, indeplinite insa in ritmul si conform capacitatilor fiecarui stat aderent.
ii. Europa cu geometrie variabila
Conform acestei teze se puteau forma grupari distincte de state membre pentru a participa la diferite actiuni novatoare, fiecare asemenea grupare ramanand deschisa la aderarea unor noi membri. Acest concept se refera la doua aspecte existente in spatiul Uniunii Europene, si anume la acordurile de la Schengen, prin care statele europene puteau coopera in ceea ce priveste unele afaceri interne, pe de o parte, iar pe de alta parte dreptul de cooperare in probleme de securitate.
i. Europa "á la carte"
Prin aceasta teorie se preconiza o Europa in care forma si modul de participare a fiecarui stat la uniune pareau a fi lasate, intr-o anumita limita, la alegerea acestuia, eliminandu-se interventia institutiilor comunitare, spre deosebire de Europa cu mai multe viteze, in care acestea trebuiau sa aiba un rol important. In mod exceptional, cu acordul tuturor membrilor, cooperarea dintre aceste state se putea derula in cadrul unor tratate. Astfel au inceput sa apara tot mai multe exceptii de la angajamentele comunitare, punandu-se accent pe realizarea unui obiectiv unic al uniunii, si anume realizarea unui de liber schimb in care sa se aplice o serie de reguli comune privind comertul sau concurenta, reguli indispensabile functionarii acestei zone. O mare parte a actiunilor urmau sa ramana la latitudinea statelor cu statut de invitat, acestea fiind cele care hotarau daca sa aplice o anumita politica a uniunii, sa o refuze sau sa se retraga (asa cum este cazul Danemarcei si al Marii Britanii, care au ales sa nu participe la moneda unica). La refuzul aplicarii unei politici comunitare se mai poate adauga si imposibilitatea indeplinirii unor criterii de convergenta care sa asigure participarea sincrona la aplicarea unei anumite politici. S-ar crea astfel mai multe grupe de state si mai multe modalitati de participare a acestora la procesul european. Aceasta teza nu a gasit aprobarea institutiilor europene (a Comisiei si Parlamentului), motiv pentru care majoritatea statelor membre par sa se orienteze catre o combinare a altor doua solutii si anume prin crearea unuia sau a mai multor grupuri distincte care doreau si care erau capabile sa revigoreze cooperarea privind integrarea in anumite domenii, fiind destul de dificila si de artificiala insa distinctia dintre conceptele "nucleu dur" si "geometrie variabila". Parlamentul european s-a pronuntat in favoarea "progresului unitar" al tuturor statelor membre, considerand aceasta cooperare revigorata o exceptie de la regula care trebuia insa limitata prin anumite principii, conditii si proceduri foarte stricte.
ii. Europa cu nucleu dur
Conform tezei "nucleului dur sau central", lansata in Germania, in 1994, un grup restrans de state membre urmau sa constituie o avangarda care sa se angajeze inaintea altor state in noi domenii de actiune, membrii acestuia sa participe toti la aceste actiuni de avangarda iar grupul sa ramana deschis noilor membri care ar dori sa se integreze si ar indeplini conditiile. Notiunea se referea la realizarea unei integrari accentuate care sa inceapa cu un grup de state care sa doreasca si sa fie capabile sa realizeze aceasta. Acestea ar putea deveni o forta de atractie pentru alte state care ar dori integrarea si ar avea posibilitatea sa o realizeze. Nucleul in cauza putea fi considerat pentru inceput Uniunea Economica si Monetara, aceasta modalitate de integrare fiind considerata posibilitatea optima de a depasi dilema aprofundare-extindere.
Aceste dezbateri privind realizarea unitatii europene nu a lasat institutiile comunitare indiferente, acestea exprimandu-si opiniile fata de teoriile avansate de diversele state ale uniunii. In acest context Consiliul European considerand aceasta problema ca fiind una foarte importanta pentru viitorul Europei, largirea Uniunii facand necesara elaborarea unor dispozitii privind flexibilitatea acesteia, care ar fi fost de dorit sa aiba loc mai degraba in interiorul decat in exteriorul Uniunii. Acesta este motivul pentru care in Tratatul de la Maastricht se regaseste o clauza generala care enunta principiul si conditiile generale ale cooperarii aprofundate, unele dispozitii mai detaliate ale tratatului fixand conditiile specifice de aplicare a acestora in anumite domenii. Comisia europeana considera ca ritmul mai lent al unor state nu trebuia impus tuturor membrilor uniunii, asa cum acestia nu trebuiau sa impuna ritmul lor lent uniunii ca intreg, de aceea considera necesara crearea unui mecanism care sa permita statelor care doreau progresul prin "cooperare aprofundata" in structura uniunii. Comisia europeana considera ca flexibilitatea uniunii nu trebuia asigurata in afara ci in litera tratatelor, de aceea trebuiau stabilite conditiile principiile (sau conditiile, garantiile) fundamentale ale realizarii acestei flexibilitati si urmata o procedura stricta, fara a se renunta insa la dreptul de initiativa al Comisiei. In ceea ce priveste Parlamentul european, acesta considera cooperarea aprofundata o problema centrala a Europei, dar o problema complexa, care nu trebuia sa compromita unitatea institutionala si obiectivele Uniunii Europene. Acest tip de cooperare nu trebuia sa atinga nici prerogativele Comisiei, nici rolul si caracterul unic al Parlamentului. Parlamentul european sustinea egalitatea in drepturi a tuturor statelor membre si a cetatenilor acestora, iar in aceste conditii cooperarea aprofundata nu poate fi conceputa decat in lipsa unor conditii de ansamblu care sa permita progresul in ceea ce priveste unitatea comunitatii. Cooperarea aprofundata trebuia sa aiba ca principal obiectiv asigurarea posibilitatii cat mai multor state care doresc indeplinirea scopurilor uniunii sa se alature tratatelor de constituire, asigurand in acelasi timp rolul decisiv al institutiilor comunitare din perspectiva unei viitoare participari a tuturor statelor membre ale uniunii.
Din punct de vedere institutional si juridic aceasta problema era foarte complexa, motiv pentru care era destul de greu de crezut ca putea fi transformata in timp util intr-un articol de tratat. Statele membre nu puteau decat sa fie in continuare insistente in ceea ce priveste reexaminarea ulterioara a problemei, inainte insa de o largire a uniunii.
|
