EVOLUTIA PROCESULUI EUROPEAN

Stiinte politice

 

Crearea acestui organism a avut loc in urma congresului initiat la Haga de catre miscarile favorabile constituirii Uniunii Europene, miscari din care faceau parte politicieni, industriasi, sindicalisti, scriitori, refugiati sau diverse alte categorii, reunite sub presedintia prim-ministrului englez Winston Churchill, alaturi de cea a altor initiatori ai unitatii europene ca Leon Blum, Alcide de Gasperi, si Paul Henri Spaak.

In acest cadru se lanseaza primele idei privind institutiile comune, piata comuna sau carta drepturilor omului, o Curte internationala de justitie privind aceste drepturi. Pentru ca in martie 1948 la Haga se constituise deja Uniunea Occidentala, compusa din Marea Britanie, Franta, si Benelux, in urma congresului aceste cinci state alcatuiesc un Comitet permanent pentru studiul si dezvoltarea federatiei europene, bunele intentii premergatoare infiintarii acestuia opunandu-i-se disputa asupra metodei de federalizare, respectiv cea interguvernamentala propusa de Marea Britanie, care vedea Europa federala ca o asociatie de state suverane, functionand pe principiul cooperarii interguvernamentale, si cea supranationala elaborata de Franta, ale carei aspiratii vizau realizarea Statelor Unite ale Europei. Pentru ca nu a fost gasita nici o solutie de compromis, al 5 mai 1949 zece state (Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Suedia) vor semna, la Londra, tratatul de constituire a Consiliului Europei, acesta fiind prima organizatie de cooperare politica in Europa, despre care foarte multe personalitati ale vietii politice europene au crezut ca va fi institutia conducatoare a viitoarelor State Unite ale Europei. Sediul acestuia a fost stabilit la Strasbourg, oras ales pentru a simboliza reconcilierea franco-germana abia realizata. In septembrie 1949 a avut loc si prima sesiune a organizatiei, la care au participat nume importante ale miscarii europene (W. Churchill, H. Spaak, primul presedinte al Adunarii, H. Brugmans si Reynold), ocazie cu care au fost acceptate candidaturile Islandei, greciei si Turciei. Dupa caderea cortinei de fier statele Europei Centrale si Orientale vor fi admise gradual in cadrul acestuia, Romania devenind membra in octombrie 1993. Activitatea Consiliului a suferit si esecuri, datorate in special Marii Britanii, care se opunea crearii unei autoritati politice europene si federalizarii, primul dintre acestea inregistrandu-se in sesiunea din anul 1951, materializat, printre altele, cu esecul crearii autoritatii politice si demisia lui H. Spaak din functia de presedinte al Adunarii.

Compus din reprezentantii guvernelor statelor membre, obiectivul principal al Consiliului Europei este acela de a intari unitatea continentului si de a proteja demnitatea cetatenilor Europei veghind la respectarea valorilor democratiei, a drepturilor omului si preeminentei dreptului.

Dupa cum reiese din schema de mai sus, structura Consiliului Europei cuprinde doua tipuri de institutii Comitetul Ministrilor si Adunarea Parlamentara, care ii asigura conducerea, pe de o parte, iar pe de alta Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care colaboreaza la procedura judiciara de aparare a drepturilor omului.

Comitetul Ministrilor este principala instanta de decizie, care reuneste ministrii afacerilor externe din toate statele membre sau reprezentantii permanenti ai guvernelor acestora (delegatii ministrilor) si are o dimensiune interguvernamentala. Competentele acestui organism sunt legate de votarea bugetului, admiterea noilor state membre si stabilirea liniilor generale ale politicii si activitatii organizatiei. Poate emite recomandari pe baza principiului unanimitatii de vot, abtinerile impiedicand unanimitatea si avand valoare de veto. Rezolutiile transmise de Adunare si votate de Comitetul de Ministri sunt transmise guvernelor statelor membre, care le confera destinatia necesara. Se reuneste, cu usile inchise, de doua ori pe an la nivelul ministrilor de externe si o data pe luna la nivelul delegatilor lor. 

Adunarea consultativa, alcatuita din reprezentanti desemnati de parlamentele nationale, in numar proportional cu marimea populatiei statelor respective. Desi are doar un rol consultativ, adoptand cu o majoritate de doua treimi rezolutii si recomandari pe care le supune aprobarii Comitetului Ministrilor, Adunarea este considerata motorul Consiliului Europei. Delegatii Adunarii reprezinta principalele curente politice ale parlamentelor nationale si dezbat probleme de interes public sau alte aspecte ale politicii internationale. Se reuneste de patru ori pe an, in sesiuni plenare, la Strasbourg, lucrarile sale fiind pregatite de comisii specializate. Se afla la originea a numeroase realizari ale Consiliului datorita recomandarilor pe care le adreseaza Comitetului de Ministri, fiecare nou membru al Consiliului putand fi admis doar cu aprobarea acesteia. Aceasta institutie a Consiliului Europei ofera dimensiunea federalista a acestuia, parlamentarii nationali fiind desemnati de catre guvernele tarilor membre dupa criterii proprii, in cadrul Adunarii legislative acestia avand drept liber de vot si ocupandu-si locul cu titlu personal. Dupa 1989 si inceputul procesului de extindere rolul politic al Adunarii a crescut

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, creata in urma adoptarii Conventiei europene pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale din 4 noiembrie 1950, garanteaza un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale de catre tribunale si administratiile nationale ale tarilor membre, permitand examinarea recursurilor individuale ale cetatenilor impotriva propriilor jurisdictii nationale. Toate statele membre pot introduce actiuni in fata Curtii, drept de care se uzeaza foarte rar, mult mai frecvente fiind actiunile cetatenilor sau ale asociatiilor private. Recursurile sunt examinate mai intai de o Comisie europeana a drepturilor omului, care hotaraste mai intai admisibilitatea cererii iar apoi sesizeaza Curtea. In cazul in care Curtea nu este sesizata, Comitetul de ministri hotaraste daca a fost sau nu violata Conventia europeana a Drepturilor omului. Este alcatuita dintr-un numar de judecatori egal cu al statelor membre ale Consiliului, care sunt alesi de catre Adunarea Parlamentara.

Congresul puterilor locale si regionale ale Europei, este compus din Camera puterilor locale si Camera regiunilor, reunind reprezentanti ai tuturor statelor membre. Se reuneste in sesiune plenara o data pe an la Strasbourg, obiectivul sau fiind acela de a consolida structurile democratice de baza, in special in cadrul noilor democratii.

Secretariatul general, compus din aproximativ 1300 de functionari europeni, are rolul de asista instantele de mai sus. Lucrarile se desfasoara in cele doua limbi oficiale ale organizatiei, engleza si franceza, si dispune de un buget substantial.

Consiliul Europei a contribuit la elaborarea si adoptarea a peste 170 de conventii obligatorii sau acorduri privind drepturile omului, in orice situatie s-ar afla acesta, sau privind alte domenii de interes european in afara de cel al apararii, acestea contribuind la armonizarea juridica europeana, printre ele putand fi amintite Conventia europeana a Drepturilor Omului, Conventia Europeana pentru prevenire torturii, Carta sociala europeana, Carta europeana pentru autonomie locala, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, Conventia asupra televiziunii transfrontaliere, Conventia culturala europeana si numeroase programe de asistenta si cooperare care permit noilor state membre si candidatilor la aderarea in Consiliul Europei sa beneficieze de asistenta Consiliului pentru a-si consolida, intari si accelera reformele democratice si juridice.

Printre obiectivele actuale ale Consiliului Europei se numara apararea si intarirea principiilor democratiei, ale drepturilor omului si ale preeminentei dreptului rezolvarea marilor probleme ale societatii europene privind rasismul, intoleranta, discriminarea minoritatilor, toxicomania, excluderea sociala, protectia mediului, coruptia si crima organizata sporirea gradului de constientizare a identitatii europene si incurajarea intelegerii reciproce intre popoare de culturi diferite.

Obiectivele Consiliului Europei

·   &n 242f56c bsp;    Protectia drepturilor omului si a libertatilor individuale

·   &n 242f56c bsp;    Favorizarea dezvoltarii democratiei

·   &n 242f56c bsp;    Edificarea pacii

·   &n 242f56c bsp;    Ameliorarea calitatii vietii popoarelor europene.

Odata cu prabusirea regimurilor comuniste in Europa de Est Consiliul Europei isi poate exercita rolul sau de organizatie pan-europeana pe care i l-au conferit fondatorii, avand de indeplinit si alte obiective decat cele clasice, trebuind atat sa faca eforturi in ceea ce priveste stabilizarea regimurilor democratice in statele foste comuniste, sa asiste la reformele interne ale acestora prin diferite programe, cat sa si procedeze la verificarea adoptarii si respectarii normelor democratice, de aceasta depinzand admiterea acestor state ca membre ale Consiliului. Dupa 1990 la Consiliul Europei au aderat o serie intreaga de state ex-comuniste (printre care si Romania), state care au indeplinit criteriile referitoare la drepturile omului, multe altele primind statutul de invitat special in vederea unei viitoare adeziuni integrale. Desi a provocat multe discutii, in 1996 a devenit membra a Consiliului si Rusia. Summit-ul de la Viena din 1993 a declarat Consiliul Europei ca fiind ²institutia politica europeana preeminenta , capabila sa salute, pe baza de egalitate si in structuri permanente, democratiile din Europa eliberate de opresiunea comunista.² Faptul ca dupa 1990 Consiliul Europei a fost capabil sa raspunda rapid schimbarilor politice majore din aria europeana i-a sporit semnificatia politica si operationala. In prezent prioritatea acestui organism este aceea de a asigura ca toate statele membre sa se conformeze standardelor sale, precum si extinderea la noi membri pe care sa ii indrume in transformarile lor din plan politic, social si juridic. In urma procesului extinderii Consiliul joaca un rol important si atat in prevenirea conflictelor, cat si in reabilitarea politica si institutionala post-conflictuala, activitati cu o importanta foarte mare pentru stabilitatea si securitatea democratica, pentru construirea unei Europe fara linii de separare.

De la Uniunea Occidentala la (1947) la Uniunea Europei Occidentale (1954-1955). Crearea NATO

Din aceeasi perioada cu constituirea Consiliului Europei dateaza si constituirea primei organizatii de aparare a Europei, si anume Uniunea Occidentala, institutie care s-a vrut interguvernamentala si a carei aparitie a devenit posibila prin semnarea de catre Franta si Anglia a Tratatului de la Dunkuerque, la 04 martie 1947, document prin care cele doua parti se obligau la acordarea de ajutor reciproc in cazul unui atac german, dar se faceau referiri si la colaborarea economica dintre acestea. Acestora li se, alatura, la 17 martie acelasi an si Belgia, Olanda si Luxemburg, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles (pentru o perioada de 50 de ani) de fondare a Uniunii Occidentale. Statutul organizatiei prevedea infiintarea unui stat major comun al celor cinci puteri cu sediul la Fontainbleu, un comitet permanent la Londra si un plan de integrare a fortelor acestora. Si in cinci organizatia avea ca principal scop auto-apararea comuna a acestora in cazul unui atac armat, in special din partea Germaniei, dar statutul acesteia continea si prevederi privind colaborarea economica, sociala si culturala. Fortele acestor state erau totusi prea slabe pentru a face fata unei asemenea situatii, iar pericole inca mai existau in Europa, in 25 februarie 1948 avand loc lovitura prin care comunistii au fost adusi in Cehoslovacia, crearea Kominformului si blocada Berlinului creand si ele destula tensiune pentru a se trece la actiuni concrete in domeniul apararii comune.

Pe baza acordurilor de la Bruxelles (1948) si de la Paris (23 octombrie 1954), la 06 mai 1955 a fost infiintata Uniunea Europei Occidentale (initial Organizatia Tratatului de la Bruxelles), organizatie politico-militara din care faceau parte, pe langa statele mai vechi, R. F. Germania si Italia. Cel mai important organism al UEO este Consiliul Europei, care are rolul de a examina problemele privind indeplinirea tratatului, a protocoalelor si a anexelor acestuia. Acesta se intrunea trimestrial, la nivel de ministri, si semestrial la nivel de ambasadori, si dispunea de un secretariat general. In cadrul organizatiei functiona Agentia privind controlul armamentului, care are sarcina de a controla nivelul stocurilor de armament detinute de fiecare stat membru, si un Comitet permanent privind armamentele, avand ca principala atributie dezvoltarea cooperarii intre statele membre in domeniul armamentelor si a fortelor armate. Adunarea UEO era compusa din reprezentantii membrilor in Adunarea consultativa a Consiliului Europei, dispunea de sase comitete privind problemele legate de aparare si armament, chestiuni generale, probleme stiintifice, tehnologice si aero-spatiale, chestiuni bugetare si administrative, reguli de procedura, intrunindu-se de doua ori pe an. Consiliul UEO trimite Adunarii rapoartele privind controlul armamentelor.

UEO nu a avut o activitate proeminenta in cadrul comunitatii o perioada indelungata, pana la revigorarea sa in 1984, cand a primit sarcina de a elabora Identitatea europeana de aparare, prin instituirea unei colaborari intre membrii acesteia in domeniul securitatii comune. Astfel, in 1984 a fost semnata Declaratia de la Roma, document prin care statele membre ale UEO au hotarat sa coopereze in vederea armonizarii punctelor lor de vedere referitoare la problemele legate de securitatea uniunii., dupa aceasta data activitatea organizatiei fiind tot mai laborioasa, mai ales ca evenimentele din Europa de Est au impus-o. Dupa ratificarea tratatelor de aderare Spania si Portugalia au devenit si ele membre ale UEO.

Incercarile tot mai sistematice ale aliatilor de a-si organiza apararea militara si de a-si mentine securitatea, de coordonare a mijloacelor de aparare, pericolul sovietic care devenea tot mai evident, determina guvernul american sa voteze la 11iunie 1948 rezolutia Vandenberg, prin care acesta este autorizat sa incheie o alianta militara in timp de pace in afara continentului american. Negocierile care vor avea loc intre SUA, Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia si statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles vor avea ca rezultat semnarea, la 04 aprilie 1949, la Washington, a pactului (ce va fi ratificat in august, acelasi an) care va sta la baza crearii Aliantei Atlantice. Desi la inceput Alianta va fi integrata Uniunii Occidentale, curand aceasta va absorbi comitetele militare ale acesteia, care isi va regasi utilitatea abia in 1955, cand va reaparea sub denumirea de Uniunea Europei Occidentale, la ea aderand tot atunci si Germania si Italia. Prin protocolul din 22 octombrie 1951 s-a extins sfera de actiune si in Mediterana, ceea ce a facut ca in februarie 1952 sa adere si Turcia si Grecia (aceasta din urma retragandu-se din alianta intre 1974 si 1980). In mai 1955 va adera la organizatie si R.F. Germania, in 1982 Spania, Franta retragandu-se in 1966. Acordurile NATO prevedeau asistenta automata in caz de agresiune impotriva unuia dintre semnatarii europeni sau de atac al Germaniei. Aderarea Germaniei federale la UEO iar apoi in NATO, la 09 mai 1955, va determina blocul comunist la crearea propriei aliante militare prin Tratatul de la Varsovia din 14 mai 1955. Tensiunile ideologice tot mai acute au determinat initiatorii pactului atlantic sa transforme organizatia intr-o adevarata institutie politica si regionala careia i s-a integrat si o unitate militara al carei prim sef, Dwight Eisenhower, purta numele de Comandant suprem al fortelor aliate din Europa. Schimbarea pe care a produs-o crearea NATO fata de perioada interbelica va consta in faptul ca participarea SUA in cazul unui atac asupra Occidentului se subintelegea. Latura negativa a constituit-o insa inarmarea tot mai complexa a statelor din blocul atlantic, dar si a celor din afara lui.

Structura organizatiei cuprinde mai multe organisme

·   &n 242f56c bsp;    Consiliul NATO, cel mai important dintre acestea, este alcatuit din ministrii afacerilor externe, ai fortelor armate si cei de finante ai statelor membre, la sesiunile acestuia putand insa participa si sefi de state si de guverne. Sediul acestui organism, ca si a secretariatului general, este la Bruxelles

·   &n 242f56c bsp;    Consiliul permanent al organizatiei este format din reprezentantii ministrilor de externe, ai apararii si ai finantelor, acestia desfasurandu-si activitatea intre sesiunile Consiliului NATO

·   &n 242f56c bsp;    Comitetul pentru planificarea apararii, prin intermediul caruia Consiliul NATO exercita conducerea militara a organizatiei

·   &n 242f56c bsp;    Comitetul pentru strategia nucleara, organism nepermanent, subordonat comitetului pentru planificarea apararii

·   &n 242f56c bsp;    Comitetul militar, care compus din sefii statelor majore ale tarilor membre si are in subordine patru comandamente supreme Comandamentul suprem NATO din Europa, Comandamentul suprem NATO al Oceanului Atlantic, Comandamentul aliat al Canalului Manecii si Grupul strategic regional SUA - Canada, acest ultim organism bilateral avand functii militare limitate doar la teritoriul nord-american.

Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului; Comunitatea Economica Europeana; EURATOM; Asociatia Europeana a Liberului Schimb; Spatiul Economic European; Comunitatea Europeana de Aparare; Comunitatea Politica Europeana

1. a Crearea CECO institutii, functii

Pe langa discursul privind Statele Unite ale Europei al lui Churchill si sugestia cancelarului german Konrad Adenauer de creare a unei uniuni economice complete intre Franta si Germania, punctul de plecare in crearea acestei organizatii, prima institutie economica creata dupa cel de-al doilea razboi mondial, l-a constituit planul ministrului de externe francez Robert Schuman de a pune sub administratie comuna industria carbunelui si otelului din Franta si Germania. Acest plan fusese propus insa de un alt artizan al crearii comunitatii europene, Jean Monnet (1888-1979), un economist francez, om de afaceri si bancher cu o activitate internationala, fost vice-presedinte al Ligii Natiunilor si un bun cunoscator al problemelor pe care le puneau relatiile europene occidentale. Cariera sa profesionala a fost una exceptionala: inca din perioada primului razboi mondial a avut un rol major ca negociator politic, in 1919 a fost numit secretar general al Ligii Natiunilor (perioada in care s-a ocupat de problemele provocate de razboi in Silezia si Saar), intre 1940-1943, impreuna cu generalul de Gaulle, va fi membru al Consiliului Britanic de aprovizionare pe timp de razboi, initial la Londra, apoi la Washington, unde se considera ca a avut o contributie importanta in implicarea Statelor Unite in razboi si astfel la incetarea mai rapida a acestuia, pentru ca in 1946 sa realizeze planul de modernizare economica a Frantei, in 1950 sa devina artizanul a ceea ce va fi numit planul Schuman, iar in 1952, dupa ce prezidase conferinta de incheiere a tratatului de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sa fie numit primul presedinte al Inaltei Autoritati, principala institutie a acestei organizatii.

Constatand ca nici Consiliul Europei si nici OECE nu puteau realiza integrarea economica si politica a Europei, Jean Monnet (supranumit si Monsieur Europe) si-a dat seama ca Europa nu putea fi creata dintr-o data, ca in crearea federalismului si a supranationalitatii trebuie procedat pas cu pas si inceput cu domeniul economic, care era unul concret, si nu cu cel politic, ca in cazul Consiliului Europei, si care ar fi putut fi considerat mai abstract. Motiv pentru care a lansat ideea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului, idee care starneste admiratia ministrului francez amintit, determinandu-l sa-si asume responsabilitatea aplicarii ei, asa cum va starni si interesul si entuziasmul cancelarului german Konrad Adenauer, care va sprijini si va contribui la consolidarea noii organizatii. Activitatea lui Monnet nu se va opri insa aici, in 1973 el fiind principalul "inventator" a ceea ce se va numi Consiliul European, ceea ce demonstreaza rolul cheie pe care acesta l-a jucat in viata politica europeana, mai ales in momentele cheie ale acesteia. Europenistul era convins de rolul pe care trebuiau sa-l aiba in construirea democratiei Europa si Statele Unite, in eliminarea prejudecatilor care situau aceste doua entitati in opozitie, experienta de la Liga Natiunilor, esecul acesteia si cel de-al doilea razboi mondial determinandu-l sa se gandeasca foarte serios la o regandire a modului de abordare a relatiilor internationale. Astfel, era necesara renuntarea la arbitrarea prin forta a diferendelor dintre natiuni, la egalitatea formala dintre natiuni ca baza a obtinerii unor pozitii dominante ale unora dintre acestea si la negocierile realizate in scopul obtinerii unor avantaje individuale ale unor anumite state, lucru care ar fi fost posibil doar prin crearea unei Comunitati Europene.

Organizatia propusa de cei doi francezi mergea mai departe decat orice organizatie internationala de pana atunci, incercand si reusind sa construiasca intre statele europene din zona Ruhr-ului un sistem de structuri al caror principiu il constituia delegatia de suveranitate intr-un domeniu limitat, dar foarte important mai ales pentru relatiile dintre Franta si Germania, exploatarea acestei zone creand controverse si tensiuni intre acestea atat in timp de pace cat si de razboi. Existenta acestor tensiuni i-a determinat pe multi analisti sa considere ca scopul esential al planului era de fapt unul politic, cel al incetarii disensiunilor dintre Franta si Germania prin crearea de drepturi suverane in anumite sectoare economice, importante pentru ambele parti, si administrarea acestora prin intermediul institutiilor supranationale ale caror decizii erau obligatorii pentru toate statele semnatare. Desi acest aspect nu era de neglijat, de rezolvarea lui depinzand succesul planului, scopul organizatiei era insa, intr-o foarte mare masura, si unul functional si economic, formarea unei piete comune a carbunelui si a produselor siderurgice prin desfiintarea barierelor vamale la aceste produse foarte importante in acea perioada pentru industrie avand rolul de a initia procesul de constructie a Europei incepand cu un sector in care progresul ar fi fost mult mai vizibil decat in cel politic.

Un argument in acest sens il constituie circulatia libera a produselor in interiorul acestei zone care faceau obiectul tratatului CECO, mentinerea preturilor relativ mari la produsele feroase exportate in afara CECO, reglementarea preturilor pe piata CECO, interzicerea discriminarii in domeniul pretului intre membri, stimularea concentrarii productiei. Obiectivele crearii CECO nu au transformat insa acest organism, destul de puternic si autoritar, intr-o autoritate de tip sovietic, care se baza pe o planificare centralizata a mijloacelor de productie si a distributiei. Un al treilea motiv al crearii CECO ar putea fi considerat faptul ca Europa dorea ca pe aceasta cale sa ajunga din nou pe o pozitie privilegiata in relatiile internationale, ceea ce s-a si confirmat de altfel. Ceea ce este insa sigur e faptul ca aceasta organizatie nu va respecta nici unul dintre modelele de federatie sau confederatie imaginate pana in acel moment, motiv care il va determina pe M. Duverger sa vorbeasca de un nou concept, si anume de neofederalism, iar pe de Montbrial de o ²Europa exclusiv europeana.² Infiintarea CECO a atras dupa sine desfiintarea unei alte institutii, si anume Autoritatea Internationala a Ruhr-ului, si suprimarea limitarilor impuse de Germania, dar si infiintarea Pietei Comune a Carbunelui si a Fierului (in februarie 1953), si cea a Otelului (in mai 1953).

Oferta ministrului francez s-a bucurat de o primire foarte entuziasta in cercurile politice germane, acesta oferind statului respectiv posibilitatea de a-si relua locul intre tarile Europei, Italia si Benelux au fost si ele foarte interesate, singura ramasa in afara echipei fiind Marea Britanie, cunoscute fiind conservatorismul si scepticismul acesteia in domeniul relatiilor externe, teama de a nu pierde ceva din suveranitatea sa. Un proiect similar de cooperare intre Franta si Germania a mai fost realizat in 1926 de un om de afaceri luxemburghez din domeniu, dar faptul ca era o initiativa privata a facut sa nu aiba nici un succes. In 1952 insa, realizarea CECO nu a intampinat obiectii din partea cercurilor industriale din acest sector pentru ca tocmai se incheiase procesul de nationalizare a minelor, opozitia venind din partea social-democratilor germani care considerau ca organizatia va fi o piedica in calea reunificarii Germaniei, in care mai sperau inca. Desigur ca a existat si o opozitie interna, franceza, o serie de oameni politici considerand ca ar fi fost mult mai potrivita o alianta franco-britanica pentru construirea unei Europe unite, dar a existat aprobarea americana, guvernul SUA vazand in aceasta organizatie o modalitate de fortificare a securitatii europene. Ostilitatea a venit, cum era de asteptat, din partea Uniunii Sovietice si a satelitilor acesteia, care vedeau in organizatie doar o monstruoasa coalitie burgheza occidentala, aflata sub manipularea imperialismului american.

Tratatul de creare a CECO, a fost semnat la Paris in aprilie 1951 si a intrat in vigoare in august 1952, la semnarea acestuia fiind luand parte sase tari, considerate fondatoare R.F. Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, Statele Unite si Canada fiind reprezentate prin observatori. Durata acestuia a fost stabilita la cincizeci de ani, dar el avea o alta traiectorie si nu va ajunge la termenul limita in aceasta forma. Primul articol al tratatului prevedea pentru CECO existenta unei piete comune, obiective comune si institutii comune. De asemenea articolele tratatului interziceau orice fel de acorduri intre intreprinderi si orice fel de practica ce ar fi putut impiedica, restrange sau falsifica, direct sau indirect, jocul competitional din interiorul pietei comune nou create, stabilirea preturilor facandu-se intr-un sistem deschis, iar impozitele stabilite in mod nediscriminatoriu de catre o comisie de experti independenti. Timp de doi ani de la semnarea Tratatului de la Paris s-a procedat la eliminarea treptata a contingentarilorlor, a taxelor vamale si a altor restrictii comerciale din domeniul carbunelui si otelului. In 1958 statele membre ale CECO au adoptat taxe vamale comune in schimburile comerciale cu carbune si produse siderurgice cu tarile terte, instituind controlul practicilor restrictive in comertul reciproc cu carbune si otel, precum si controlul fuziunilor firmelor din aceste domenii.

Principalul organism al CECO a fost Inalta Autoritate, organism suprem executiv, cel mai novator pana in acel moment, insarcinat sa stabileasca nivelul preturilor, al productiei si al schimburilor reciproce, impozitarea producatorilor si acordarea de imprumuturi pentru investitiile din domeniu. Printre indatoririle acesteia se aflau:

-realizarea studiilor de piata si a preturilor si trasarea strategiilor pe termen lung;

-publicarea informatiilor privind piata (si sanctionarea companiilor care nu furnizau informatiile necesare);

-crearea bugetului organizatiei pe baza impozitelor si a taxelor percepute;

-luarea unor masuri directe in cazul scaderii cererii si a eventualelor crize;

-stabilirea, in caz de nevoie, a pretului maxim si a celui minim in cadrul pietei comune;

-impiedicarea infiintarii de trusturi sau carteluri care ar fi putut tulbura competitia intre statele membre.

Inalta Autoritate avea sediul la Luxemburg si actiona independent de guvernele tarilor participante din punct de vedere politic si financiar, desi cei 9 membri ai sai erau desemnati o data la sase ani tocmai de catre guvernele acestora, primul presedinte al acesteia fiind Jean Monnet. Deciziile Inaltei Autoritati erau obligatorii pentru toate statele membre, care renuntau astfel, in mod liber, la o parte a suveranitatii lor, tratatul interzicand acestora sa desfasoare o politica independenta in domeniul industriei metalurgice si al extractiei de carbune si prevazand sanctiuni pentru acele intreprinderi care se foloseau de sprijinul financiar al statului sau care nu respectau prevederile intelegerii.

La crearea acesteia au existat si disensiuni, tarile Benelux dorind ca guvernele nationale sa aiba un rol specific in cadrul CECO, in timp de Franta si Germania sustineau independenta acesteia, rezolvarea acestora fiind posibila prin crearea unei alte institutii, si anume Consiliul de ministri. Acesta reprezenta guvernele statelor membre prin ministrii de externe ai acestora, avea o putere limitata, dand aprobarea pentru deciziile cele mai importante luate de Inalta Autoritate, pe baza votului majoritar calificat. Numarul de voturi care reveneau fiecarei tari membre a fost stabilit in functie de ponderea lor economica, Franta si Germania avand acelasi numar de voturi, si nici o decizie nu putea fi luata printr-o coalitie a statelor mai mici cu vreuna dintre cele doua mari, si nici printr-o coalitie a Frantei si a Germaniei impotriva celorlalte patru. In cadrul Consiliului au fost stabilite problemele care reveneau Inaltei Autoritati si cele care reveneau statelor membre. Acestui organism i se alatura o Adunare comuna, formata din reprezentantii parlamentelor nationale grupati in functie de orientarea lor politica (numarul lor total fiind de 78), acestia asigurand controlul economic asupra intregii activitati CECO, si Curtea de Justitie a CECO supraveghind si ea respectarea prevederilor tratatului. Bugetul organizatiei se constituia din taxele platite de intreprinderile din aceste ramuri economice.

O analiza a activitatii CECO va sugera patru aspecte principale ale acesteia, si anume:

-abordarea economica a fost indreptata catre jocurile pietei, respectandu-se obiectivul organizatiei, desi Inalta Autoritate avea capacitatea de a interveni in cadrul acesteia;

-infiintarea unei asemenea piete nu a fost doar rezultatul jocului fortelor pietei, si nici a unei forte din umbra, ci a eliminarii barierelor vamale si a producatorilor individuali;

-economicul nu a fost complet izolat de politic, eliminarea factorului de tensiune si razboi dintre Franta si Germania fiind mai degraba o realizare politica decat una pur economica sau tehnica;

-un foarte mare grad de inovare in actiunile sale, datorita caracterului sau pragmatic, concret, si nu abstract, teoretic.

In timp valoarea simbolica pacifista a organizatiei s-a diminuat, mai ales in conditiile inarmarii nucleare. Rolul institutiilor s-a modificat si el, piata carbunelui si otelului devenind doar un segmenta al pietei comune, in 1967 Inalta Autoritate transformandu-se in Comisia Europeana.

Marea Britanie a fost marea absenta in acest proces, ea devenind membra abia in 1973, cand deja incepuse constructia Comunitatii Europene, chiar daca in discursul sau din 1946 chema la realizarea unitatii europene considerand ca acesta se poate realiza in primul rand prin reconcilierea franco-germana. Principalele motive invocate de specialisti in retinerea marii Britanii de a participa la procesul CECO le-ar fi constituit, pe de o parte, faptul ca acesta nu fusese invadata in timpul celui de-al doilea razboi mondial iar principalele industrii britanice postbelice (carbonifera si metalurgica, transporturile feroviare si electricitatea) au erau in plin proces de nationalizare, iar pe de alta parte faptul ca desi Anglia dorea unificarea si reconcilierea europeana, ea nu considera ca este necesar sa se implice in acest proces. Desi discursul sau fusese pro-europenist, Churchill nu se gandea ca Marea Britanie va fi unul dintre statele europene la a caror federalizare se referea. Un alt motiv la fel de important pentru care Marea Britanie ramasese in expectativa era teama de o extindere a dominatiei comuniste in vestul Europei si imposibilitatea in acest caz a pastrarii independentei sau a incheierii unei aliante separate cu Statele Unite. in cazul unui esec al uniunii europene Marea Britanie dorea sa-si pastreze independenta si sa supravietuiasca.

1. b Esecul Comunitatii Europene de Aparare si al Comunitatii politice europene(1954)

La cativa ani dupa sfarsitul razboiului aliatii erau inca foarte divizati, Uniunea Sovietica opunandu-se Statelor Unite, Marii Britanii si Frantei, aceasta ducand si la primele conflicte postbelice, primul fiind blocada Berlinului din 1948. In urma izbucnirii razboiului din Coreea, in septembrie 1950 guvernul american propune reinfiintarea unei armate germane ca mijloc de a readuce Germania in randul tarilor europene si din punct de vedere politic si militar. Reactia guvernului francez, ostil ideii unei armate germane independente si necontrolate, a fost aceea de a calchia planul Schuman in domeniul militar, deci de a propune crearea unei unitati europene de aparare cu caracter prefederal la care sa participe membrii CECO, adica si Germania, planul fiind prezentat in cadrul Adunarii Nationale franceze in octombrie 1950 de catre René Pleven, presedintele Consiliului de Ministri al CECO, si dezbatut in cadrul unor negocieri initiate la Paris in februarie 1951. Ideea a apartinut tot lui J. Monnet, desi o initiativa in acest sens mai avusese si Consiliul Europei, acesta cerand crearea unei armate europene unificate. Planul propus de Pleven prevedea crearea unei armate europene integrate la nivelul unui corp de armata plasat sub un comandament comun si relua o propunere facuta in august 1950 de Consiliul Consultativ al Consiliului Europei, propunere care cerea crearea cat mai urgenta a unei armate europene unificate. Numarul unitatilor franceze urma a fi egal cu cel al unitatilor germane (chiar daca Germania fusese invinsa, ea nu era tratata astfel). Desi aceasta armata, care s-ar fi aflat in subordinea statului major al NATO, ar fi cuprins soldati germani fara ca Germania sa aiba insa o armata, propunerea lui Pleven a fost destul de rau primita, dar ea se va afla in cele din urma la baza CEA. Discutiile au durat luni intregi, tratatul de instituire a Comunitatii Europene de Aparare fiind totusi semnat de catre membrii CECO abia la 28 mai 1952, statele semnatare urmand sa transfere problema apararii noii comunitati. Odata cu lansarea apelului de semnare a tratatului s-a starnit o serie intreaga de controverse pe scena politica franceza, datorate tocmai prevederii existentei unui numar egal de unitati germane si franceze. Singura grupare care l-a sustinut a fost cea republicana populara, ceea ce va face ca planul sa fie respins de Parlamentul francez la 30 august 1954.

Cu toate temerile partii franceze, tratatul de instituire continea insa doua precautii

·   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;    Viitoarea armata unificata trebuia sa fie supusa unui corp de control independent al statelor membre

·   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;   &n 242f56c bsp;    Europa militara sa fie integrata Europei politice (care in acel moment lipsea).

Esecul crearii Comunitatii Europene de Aparare evidentia faptul ca in absenta unei autoritati politice apareau suspiciuni in ceea ce priveste scopul unei armate europene, punandu-se problema beneficiarului acesteia in lipsa existentei unei politici externe comune. Acest fapt nu facea credibila necesitatea existentei unei armate comune europene, punandu-se problema directiei politice a armatei si canalele de transmitere a comandamentelor. Au existat insa si incercari de a remedia acest impediment, in acest sens lansandu-se propunerea ca pana la crearea unei uniuni politice armata CEA sa fie pusa la dispozitia statului major al NATO, urmand ca Adunarea Parlamentara sa hotarasca asupra structurilor definitive ale acestei organizatii. In principiu structura organizatorica a CEA urma a fi similara cu cea a CECO, fiind prevazuta existenta unui organ independent, analog Inaltei Autoritati (comisariatul, compus, din noua membri), a unui organ interguvernamental caruia sa-i revina puterea de decizie (numit Consiliul de ministri), o Adunare comuna si o Curte de Justitie militara. O alta incercare de a conferi CEA o dimensiune politica a constituit-o recomandarea lansata statelor membre, in decembrie 1951, de catre Adunarea Consultativa a Consiliului Europei de a institui o autoritate politica supusa controlului democratic al unei adunari parlamentare alese prin vot universal, in perspectiva crearii unei structuri federale sau confederale bazate pe principiul separarii puterilor si al unui sistem reprezentativ bicameral. Competenta acestei autoritati politice urma sa fie limitata la domeniile apararii si politicii externe, unde suveranitatea s-ar fi exercitat in comun. Reactiile ostile la adresa CEA nu au venit doar din partea tarilor implicate in crearea ei, ci si din afara, URSS acuzand Occidentul de intentia de a reinarma Germania si de includerea ulterioara a acesteia in NATO. Sursa acestei acuze a fost data chiar de guvernul francez, care nu a agreat participarea Germaniei federale la o comunitate militara in mod clar defensiva, avand ca scop salvgardarea si mentinerea libertatii, descurajarea oricarei intentii agresive si prevenirea renasterii militarismului.

In ceea ce priveste ratificarea Tratatului de instituire CEA de catre parlamentele statelor membre, o incercare in acest sens a avut loc prin hotararea adoptata in septembrie 1952 de catre ministrii de externe ai celor sase tari membre de a adauga si apararea comuna constructiei politice europene, conform articolului 38 al Tratatului. Astfel, s-a luat decizia instituirii unui grup de lucru care sa realizeze un proiect de comunitate politica, presedintele acestuia fiind desemnat Paul Henri Spaak. Fiind un adept al federalismului european, acesta a ales aceasta forma pentru noua organizatie, statele componente trebuind sa renunte la o parte a suveranitatii lor in favoarea Comunitatii politice europene, care astfel ar fi avut competente destul de largi. In atributiile acesteia intrau coordonarea politicii externe a statelor membre si crearea unei piete economice comune de ansamblu, iar puterea executiva ar fi revenit unui consiliu executiv, condus de un presedinte ales de senatul european. Organizatia urma sa dispuna si de un Parlament bicameral, ales prin vot universal si format dintr-o camera legislativa si un Senat, constituit din reprezentantii parlamentelor nationale (nu a guvernelor). O alta institutie a comunitatii politice trebuia sa fie materializata in Consiliul executiv european (guvern european) ca organ colegial responsabil in fata Parlamentului si ai carui membri (maximum doi de aceeasi nationalitate) si presedinte sunt numiti de catre acesta, ultimul prin vot secret. Ce-a de-a treia institutie a acestei comunitati urma a fi Consiliul de Ministri, un organ interguvernamental compus din reprezentantii guvernelor nationale si care trebuia sa participe la luarea deciziilor de catre Consiliul Executiv, avand ca principala sarcina armonizarea actiunilor Consiliului Executiv cu cele ale guvernelor statelor membre (conform art. 35 al tratatului de constituire). Tratatul de constituire fixa legitimarea institutiilor in alegerile europene realizate prin vot universal direct.

Competentele Comunitatii Politice Europene au fost stabilite ca fiind in domeniul politicii externe, al apararii, al integrarii economice si sociale ai al protectiei drepturilor omului. Comunitatea politica urma sa absoarba, intr-o perioada de doi ani, atat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului cat si Comunitatea Europeana a Apararii, Inalta Autoritate a CECO si Comisariatul CEA urmand a fi plasate sub controlul si responsabilitatea Consiliului Executiv European. In ceea ce privea politica externa comunitatea politica avea ca obiectiv coordonarea politicilor statelor membre, care trebuia realizata prin doua reguli principale:

-consultarea reciproca si permanenta, in cadrul Consiliului de Ministri, asupra tuturor problemelor care puneau in discutie interesele comunitatii;

-Consiliul Executiv European sa aiba capacitatea de lansa propuneri, in domeniile enuntate, Consiliului de Ministri, iar acesta sa-i examineze propunerile in cadrul reuniunilor sale.

In domeniul economic si social comunitatea politica avea ca principala misiune realizarea graduala a unei piete comune intre statele membre, bazata pe libera circulatie a marfurilor, capitalurilor si persoanelor (art. 82). Apararea si drepturile omului era reglementata de art. 3 al statului comunitatii si avea ca punct de plecare Conventia de garantare a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale semnata la Roma in noiembrie 1950. art. 166 al actului mentionat facea referiri la adeziunea noilor membri, mentionand deschiderea comunitatii politice catre acestia sub conditia respectarii de catre acestea a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

In ciuda esecului realizarii si functionarii sale, datorat in mare masura momentului in care a fost lansat, cel al razboiului rece, acest proiect prezentat de Spaak a fost prima initiativa privind asigurarea integritatii europene in afara guvernelor statelor membre, prin contributia directa a cetatenilor acestora. Proiectul a gasit sustinere atat la cancelarul german K. Adenauer, cat si la premierul italian. Alcide di Gasperi, alti sefi de guvern considerandu-l prea federal si hotarand sa-l substituiasca cu unul interguvernamental. Dupa cum am aratat deja, CEA a esuat in vara anului 1954 datorita chiar tarii initiatoare, Franta, Adunarea Nationala refuzand ratificarea tratatului. Semnificatia acestei organizatii , ca si obiectivul ei (evitarea reconstituirii unei armate germane autonome si favorizarea unificarii europene) a fost una dubla: in timp ce pentru unii ea a insemnat o cauza europeana, pentru altii ea nu a fost decat simbolul unei eventuale renuntari la o parte a suveranitatii nationale. Cauzele pentru care tratatul CEA nu a fost ratificat de catre Franta au fost multiple:

-noua structura a Adunarii Nationale dupa alegerile din 1951, in care gaullistii ostili formelor de guvernare supranationale detineau majoritatea portofoliilor, comunistii care se opuneau reinarmarii Germaniei, iar socialistii si radicalii aveau numeroase divergente pe aceasta tema;

-modificarea situatiei internationale prin scaderea tensiunilor (semnarea armistitiului din Coreea, moartea lui Stalin, semnarea acordurilor de la Geneva si incetarea razboiului cu Indochina).

Ca urmare a esecului ratificarii Tratatului CEA Jean Monnet si-a dat demisia din functia de presedinte al Inaltei Autoritati a CECO, in semn de protest, desi tratatul fusese ratificat de Republica Federala Germana si Benelux, iar in Italia era in curs de ratificare. Proiectul de comunitate politica realizat in paralel cu cel al CEA a esuat si el dupa ce in 1953-1954 nu a mai avut loc nici o reuniune a ministrilor de externe. Pe de alta parte esecul realizarii CEA a lasat nerezolvata problema reinarmarii Germaniei federale iar suveranitatea acesteia intacta.

1. c Comunitatea Economica Europeana. EURATOM

Insuccesul Comunitatii Europene de Aparare nu a provocat insa esecul constructiei europene in general si nici abandonarea acestui proces, conferinta de la Messina, Sicilia, din 1955 constituind un pas spre relansarea CECO si a pietei comune, expertii fiind chemati sa stabileasca noi strategii in acest domeniu si sa aleaga un nou presedinte al Inaltei Autoritati dupa demisia lui Monnet. Evenimente externe precum criza canalului Suez si revolta anticomunista de la Budapesta au contribuit si ele la impulsionarea procesului de unificare europeana, unii autori considerand ca si demisia lui Monnet a constituit un asemenea impuls. In cadrul conferintei statele din Benelux au initiativa, prezentand un proiect de creare a unei piete comune economice care, impreuna cu raportul conferintei (numit si Raportul Spaak), redactat in aprilie 1956 de P. H. Spaak si un comitet interguvernamental de experti (reunit intre iulie 1955 pana in aprilie 1955), au constituit fundamentul tratatului care se va semna la Roma, la 25 martie 1957 (pe o durata nelimitata), si va pune bazele Comunitatii Economice Europene. in preambulul Tratatului se mentioneaza faptul ca institutiile economice, datorita faptului ca ele trebuie sa contribuie la prosperitate si crestere, sunt cele mai sigure mijloace de realizare a obiectivului politic final de uniune intre popoare. Raportul elaborat belgianul P. H. Spaak (ministru de externe si prim apoi prim ministru al Belgiei, Presedintele Adunarii Consultative a Consiliului Europei intre 1949-1951, secretar general al NATO intre 1957-1961), document considerat prima expresie teoretica a integrarii economice, va cuprinde doua proiecte, unul de realizare a unei piete comune generalizate intre cele sase membre fondatoare ale CECO, si unul propunand o comunitate a energiei atomice. Primul proiect incepe cu o descriere a viitoarei piete comune ca o fuziune a pietelor nationale distincte, in care se va discuta de o mai larga diviziune a muncii, o economie de resurse si o mai mare securitate a ofertei care va duce la scaderea preturilor. Realizarea pietei comune pretindea un termen limita de instituire, instrumente colective de punere in practica a acesteia si de operare a schimbarilor care se impuneau, interzicerea practicilor concurentiale care ar fi impiedicat realizarea pietei, cooperarea statelor participante la mentinerea stabilitatii monetare, a extinderii economice si a progresului social. Totusi, piata comuna nu avea ca scop opozitia fata de celelalte piete si nici crearea de disfunctiuni in randul acestora ori in cadrul diviziunii internationale a muncii, ci dimpotriva, urmarea reducerea protectiei in interiorul ei si contributia la diminuarea barierelor vamale de pe piata mondiala. Functionarea pietei comune nu ar fi fost insa posibila fara reguli comune, fara o actiune comuna si un sistem de institutii de supraveghere a acesteia. existenta pietei comune insemna insa si libera circulatia a produselor si serviciilor, precum si a capitalului si a muncii. Functionarea unei asemenea piete era dificila atat din cauza taxelor vamale, a impozitelor sau a monopolurilor importatorilor, cat si din cauza restrictiilor impuse de monedele folosite, tarifele percepute pentru transport si reglementarile interne diferite de la o tara membra a alta, mai ales in domeniul agriculturii. Din aceste motive realizarea pietei comune necesita o perioada indelungata de timp, perioada care a fost stabilita a fi de cincisprezece ani, adica trei etape de patru ani fiecare cu posibilitatea prelungirii cu inca trei ani. In acest timp urmau a fi inlaturate tarifele interne si barierele vamale, create tarifele externe si reglementarile interne comune, eliminarea derogarilor nationale din legislatia economica, adoptarea unor taxe si a unei legislatii sociale specifice, precum si libera circulatie a muncii si a capitalului. Etapele realizarii uniunii vamale au fost:

-1958-1961, cand trebuiau reduse taxele vamale interne cu cel putin 25%; cresterea contingentelor la import cu minim 60%; armonizarea legislatiilor vamale.

-1962-1966, cand urma sa aiba loc o noua reducere cu 25% a taxelor vamale interne; cresterea cu 80% a contingentelor; reducerea cu 30% a diferentei existente intre tarifele vamale nationale si tariful vamal exterior comun.

-1967-1969, perioada cand urmau a fi eliminate taxele vamale interne, contingentele si alte obstacole aflate in calea libertatii comerciale din interiorul comunitatii; aplicarea generala a tarifului vamal comun; asigurarea liberei circulatii a persoanelor si a bunurilor.

Prevederile raportului faceau diferenta intre o uniune vamala cu caracteristicile amintite si un spatiu de comert liber, in care statele membre isi puteau pastra tarifele interne si puteau negocia in nume propriu cu tarile terte, isi mentineau rate de schimb diferite fata de acestea, ceea ce ar fi putut crea disfunctiuni in ceea ce priveste comertul din interiorul pietei comune. Toate aceste aspecte faceau preferabila piata comuna zonei de liber schimb, dar cu respectarea prevederilor Acordului General pentru Tarife si Comert (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT). Acest tratat interguvernamental a fost incheiat, sub coordonarea ONU, in octombrie 1947 la Geneva si a intrat in vigoare in ianuarie 1948, Romania fiind parte a acestuia incepand din 1957, iar membru deplin din 1971. Prevederile sale se refereau la reducerea tarifelor vamale, inlaturarea unor bariere si a unor restrictii economice reciproce, aplicarea clauzei natiunii cele mai favorizate, eliminarea restrictiilor cantitative la import (contingentari, licente etc.), inlaturarea discriminarilor si favorizarea comertului intre state pe baza consultarilor intre acestea. Prin respectarea prevederilor GATT statele membre a le pietei comune se obligau ca tariful vamal comun sa nu fie mai mare decat tarifele nationale pe care le inlocuiau, tinzand astfel sa transforme piata comuna intr-o zona de protectie, izolata de restul lumii, prevederile ulterioare privind protectia agriculturii nefiind cuprinse in principiile GATT. Raportul Spaak prevedea infiintarea unui Fond European de Investitii care sa finanteze proiectele transfrontaliere, sa acorde asistenta financiara domeniilor mai putin dezvoltate si industriilor aflate in situatia de conversiune. Intre 1956-1957 s-au purtat tratative de definitivare a celor doua proiecte ce vor deveni tratate si care vor fi semnate in 1957, fiind ratificate si intrand in vigoare in 1958, unul stand la baza Comunitatii Economice Europene, celalalt la baza EURATOM sau Comunitatii Europene pentru Energie Nucleara. CEE avea stabilite urmatoarele obiective:

-realizarea unei uniuni vamale si tarifare, a unei politici comerciale comune intre cele sase state;

-asigurarea liberei circulatii a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor;

-armonizarea legislatiilor statelor membre in vederea unei mai bune functionari a pietei comune;

-infaptuirea de politici comune in agricultura si transporturi;

-asocierea cu alte teritorii neeuropene.

Efectele acestor politici de deschidere a granitelor nu s-au lasat asteptate, pana in 1970 comertul comunitar crescand de sase ori, schimburile CEE ca tertii de trei ori, iar PNB mediu al CEE va creste cu 70%. Cea mai importanta realizare a CEE a fost insa stabilirea unei politici agricole comune (in cadrul conferintei de la Stresa), politica ce va contribui in mod esential la modernizarea agriculturii europene si la procesul de unificare europeana din anii "60. Etapele realizarii Politicii Agricole Comune:

-la 30 iulie 1960 intra in vigoare reglementarile privind organizarea comuna a pietelor agricole pentru o serie limitata de produse (cereale, carne de porc, fructe si legume, pasari, oua si vin);

-intre decembrie 1963 si decembrie 1964 se extinde lista produselor care beneficiaza de cadrul comun al pietei;

-la 11 mai 1966 Consiliul CEE decide asupra unor serii de reglementari privind finantarea Politicii Agricole Comune (PAC) si a calendarului liberei circulatii a produselor agricole;

-intrarea in vigoare, la 01 ianuarie 1971, a regimului resurselor proprii si a regimului de finantare a PAC.

CEE a desfasurat si o serie de politici sociale: crearea Fondului Social European, in mai 1960, elaborarea directivelor privind libertatea de circulatie a persoanelor, in februarie 1964, sau adoptarea textelor privind libera circulatie a muncitorilor, in iulie 1968. Ajuns la conducerea Frantei in 1958, generalul de Gaulle nu se va opune tratatului de creare a CEE, aratandu-se chiar favorabil politicii agricole comune, chiar daca din punct de vedere al uniunii politice opiniile sale contrasteaza cu cele ale celorlalti membri ai comunitatii, in acest sens considerand ca o Europa unita nu ar mai avea o politica, deci ar fi supusa acelor entitati care o vor mentine. De Gaulle era adeptul statului natiune, a caror existenta o justifica prin istoria lor, acestea fiind singurele care aveau dreptul de a dispune si autoritatea de a actiona. Actorii unei viitoare confederatii europene (de Gaulle opunandu-se ideii federatiei) nu puteau fi decat natiunile, pe baza intelegerii dintre statele europene. Generalul sustinea de asemenea independenta Europei fata de Statele Unite (si nu numai fata de acestea), lansand conceptele de "Europa europeana", cea a statelor natiuni, si "Europa atlantica", a federatiei.

Tratatul EURATOM intentiona sa creeze cadrul necesar supravegherii dezvoltarii noului tip de energie, cea nucleara, a cercetarilor referitoare la aceasta, crearea unor conditii proprii dezvoltarii unei industrii nucleare puternice, pentru ca datorita rolului foarte important al acesteia in dezvoltarea economiei europene aceasta nu putea fi obiectul economiei unui singur stat national. Tratatul prevedea actiuni comune in urmatoarele domenii:

-punerea la punct a tehnologiilor industriale;

-asigurarea si distribuirea de tehnica performanta;

-investitiile si crearea intreprinderile comune;

-stabilirea normelor de protectie pentru muncitori si populatie;

-acordarea de fonduri pentru investitii si asigurarea accesului in mod egal la acestea;

-circulatia libera a expertilor;

-cercetarea si difuzarea cunostintelor;

-aprovizionarile;

-securitatea;

-Infiintarea unei piete nucleare.

Organizatia nu a reusit insa sa-si indeplineasca in modul cel mai optim indatoririle si sa devina ceea ce isi propusese. Dezvoltarea acestui sector sensibil cu precadere in cadrul national, dar mai ales disputele franco americane privind problemele nucleare (finalizate cu retragerea Frantei din NATO, la data de 7 martie 1966), au facut imposibila transformarea lui intr-un factor integrator pentru Europa.

In urma tratatelor de la Roma, in componenta Comunitatii Economice Europene intrau: Comunitate Economica Europeana, care se preocupa de administrarea Pietei comune, EURATOM, avand ca scop crearea unei piete comune pentru materialele si echipamentele nucleare dintre tarile membre, si CECO. Desi initial fiecare comunitate avea organisme similare, dar distincte, in urma Tratatului de fuziune de la Paris din 1967 CEE va subsuma celelalte trei comunitati, acestea pierzandu-si astfel organele proprii de conducere. Institutiile CEE vor fi:

-Consiliul ministerial, format din cate un ministru al fiecarui stat membru, in general ministrul de externe, dar care puteau fi inlocuiti de ministrii de resort atunci cand se discutau probleme specifice. Acest organism adopta toate deciziile majore, fiind principalul coordonator al politicii economice generale a tarilor membre. Fiecare stat membru dispunea de un anumit numar de voturi, repartizate astfel: Anglia, Franta, Germania federala si Italia cate zece voturi, Belgia si Olanda cate cinci, Danemarca si Irlanda cate trei, iar Luxemburg doua voturi. Deciziile erau luate cu majoritate ponderata de voturi sau in unanimitate, in functie de ceea ce convin membrii acestuia;

-Comisia executiva, care elabora proiecte privind diferite actiuni comunitare, proiecte ce erau apoi supuse aprobarii Consiliului ministerial. De asemenea, acest organism urmarea realizarea tratatelor si a masurilor adoptate de Consiliu sau de alte institutii comunitare;

-Curtea de Justitie, care hotara daca actele elaborate de diversele institutii comunitare respectau tratatele de constituire;

-Parlamentul european, organism consultativ format din deputati ai parlamentelor nationale. CEE mai dispunea si de alte institutii specializate, cu rol consultativ.

CEE i s-au alaturat in 1962 Grecia, in 1964 Turcia, in 1971 Malta, iar acorduri preferentiale au fost incheiate cu Spania si Israel in 1971, cu Cipru, Egipt si Liban in 1972, la acestea adaugandu-se legaturile comerciale cu alte zeci de state. Invitata sa participe la lucrarile de la Messina, Marea Britanie nu a semnat tratatele de la Roma, desi recunoscuse succesul inregistrat deja de CECO, patru motive stand la baza acestui refuz:

-calitatea de membru al tratatelor europene i-ar fi slabit pozitia in cadrul Commonwealth-ului;

-in viziunea sa principiile pietei comune europene erau contrarii celor internationale (desi raportul Spaak sustinea contrariul);

-integrarea economica ar fi atras o integrare politica nedorita;

-calitatea de membru ar fi atras dupa sine eliminarea protectiei industriei nationale britanice fata de competitia europeana.

Incercarile ulterioare (din 1961 si respectiv 1967) ale Marii Britanii de a se alia institutiilor europene(un impuls venind si din partea Statelor Unite, care considerau Anglia membra a structurilor europene cu mult inainte ca acesta sa devina cu adevarat) au fost sanctionate cu un refuz la baza caruia a stat politica europeana dusa de generalul de Gaulle. Consideratia acestuia ca prin Marea Britanie Statele Unite isi vor extinde monopolul asupra Europei vor face ca aceasta sa devina membra a Comunitatii Europene abia in 1973, dupa trei ani de negocieri. Pozitia Frantei nu este impartasita si de celelalte cinci membre ale comunitatii, dar raman prioritare regulile si politicile comunitare. Crearea CEE a cunoscut insa si opozitii interne, cum ar fi de exemplu cea a liberalilor si a social-democratilor germani, chiar daca J. Monnet infiintase un Comitet de actiune pentru Statele Unite ale Europei, organizatie care avea ca obiectiv propagarea cat mai larga a ideii europene. Oponenti au existat si in Franta, unul dintre ei fiind, dupa cum am observat, chiar generalul de Gaulle, chiar daca acesta preconizase, inca din 1949, realizarea unei Europe "de la Atlantic la Urali". Disputele privind modul de a construi Europa unita vor genera o criza de proportii in iunie 1965, cand Franta si-a suspendat participarea in cadrul institutiilor de la Bruxelles pana in ianuarie 1966, perioada numita "criza scaunelor goale", criza generata de refuzul Frantei, prin generalul de Gaulle, de a se acorda prerogative supranationale Consiliului de ministri. Aceasta criza va fi rezolvata prin "compromisul de la Luxemburg", prin care se stabileau domeniile asupra carora se decidea prin vor majoritar si prelungirea negocierilor pana caderea la un acord comun, in cazul in care era vorba de un interes foarte important pentru un stat anume. Acest "compromis" a facut ca procesul de integrare economica europeana sa fie rezultatul negocierilor dintre state.

Tratatul CEE va fi functional, cu diferite modificari, pana la inglobarea sa in Tratatul de la Maastricht din 1992, acesta constituind un prim pas, cel pragmatic, spre realizarea uniunii politice. Schema acestuia este urmatoarea:

Prima parte: principiile functionarii CEE

-finalitatile si misiunile CEE;

-institutiile CEE;

-principalele angajamente ale statelor membre.

Partea a doua: fundamentele CEE

-libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor;

-agricultura;

-transporturile.

Partea a treia: politica CEE

-politici economice;

-politici sociale;

-Banca Europeana de Investitii.

Partea a patra: asocierea altor state

Partea a cincea: Institutiile CEE

-dispozitii institutionale;

-dispozitii financiare.

Partea a sasea: dispozitii generale si finale