Evolutia statului la romani
Tinand cont de zona geografica si conditiile istorice in care s-a format si dezvoltat poporul roman si, respectiv, natiunea romana, problema organizarii sale statale a avut, in toate timpurile, o importanta deosebita.
Se stie ca poporul roman s-a format ca rezultat al simbiozei celo 555f52f r doua civilizatii: daca si romana. Stramosii nostri, dacii si romanii, au cunoscut o organizare statala din cele mai evoluate pentru acea vreme. Astfel, romanii au oferit, pentru multe secole, institutia statala cea mai puternica, temeinic organizata si structurata, care s-a distins si printr-o legislatie avansata ce a stat ulterior la baza organizarii statale a multor popoare, fiind si in prezent un pretios izvor de inspiratie legislativa si administrativa. La randul lor, geto-dacii au avut o veche si importanta organizare statala atestata pe baza de izvoare scrise inca din secolul VI i.Hr., cand geto-dacii 'cei mai viteji si mai drepti dintre traci' au fost singura forta din aceasta parte a lumii care a opus rezistenta persilor[1]). Ori, dupa cum s-a apreciat de catre istorici competenti, o astfel de actiune in fata celei mai temute puteri din acel timp nu putea sa fie intreprinsa decat de un popor organizat statal. Temeinica organizare statala a geto-dacilor a atins apogeul in vremea marilor regi daci: Burebista (sec. I i.Hr.) 'cel dintai si cel mai mare dintre regii din Thracia'[2]), dupa cum se consemneaza in inscriptia descoperita la Dionysopolis si, respectiv, Decebal (87-106 d.Hr.) care' foarte priceput la planurile de razboi bun luptator multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani'[3]), potrivit relatarilor lui Dio Cassius.
Cea mai mare forta statala de la inceputul mileniului I d.Hr. - Imperiul roman - a trebuit sa duca grele si sangeroase razboaie impotriva dacilor.
Dupa ocuparea unei parti a Daciei de catre romani si a transformarii acesteia in provincie imperiala romana, s-a instituit o administratie statala romana in care au fost incluse si elemente autohtone, ducand la crearea unor puternice centre urbane, care au atins un inalt grad de civilizatie, pe fondul careia s-a desfasurat simbioza daco-romana, care a dat nastere poporului roman si limbii sale.
Retragerea aureliana, survenita in a doua jumatate a sec. al III-lea e.n., determinata, in principal, de presiunile populatiilor migratoare asupra granitelor imperiului roman din aceasta parte a lumii, valurile migratoare care s-au succedat, pentru o perioada si peste teritoriul tarii noastre au ingreuiat, dar nu au putut intrerupe procesul organizarii statale romanesti. Se stie ca retragerea romana a constat in retragerea administratiei romane, a unei parti din armata, a elementelor aristocratice, in timp ce majoritatea populatiei a ramas statornica pe vatra strabuna, continuandu-si neintrerupt existenta si implicit procesul de organizare statala in noile conditii istorice deosebit de vitrege.
In fata valurilor populatiilor migratoare, poporul roman a rezistat prin forme specifice de organizare social-economica, respectiv prin obstile satesti si prin nuclee de organizare politica (numite de Nicolae Iorga 'Romanii populare'), care vor conduce la constituirea formatiunilor statale romanesti de tipul voievodatelor, cnezatelor, jupanatelor, despotatelor, tarilor etc., care acopereau, spre sfarsitul mileniului I si inceputul mileniului II e.n., intregul teritoriu romanesc.
Organizat in astfel de structuri politico-statale, avand continuitate pe vatra strabuna si un nivel de civilizatie superior celui atins de populatiile migratoare, poporul roman a rezistat in fata tuturor valurilor migratoare, continuandu-si neintrerupt viata pe pamantul stramosesc, pastrandu-si fiinta, limba, obiceiurile si specificul organizarii sale politice. In acest context se inscrie si rezistenta darza a formatiunilor politico-statale romanesti impotriva patrunderii ungurilor in Transilvania, incepand cu secolul al X-lea, dupa cum o atesta insesi izvoarele istorice maghiare precum cronica lui Anonimus de la curtea regelui maghiar, probabil Bela al II-lea, prin care se releva ca atunci cand ungurii, asezati la sfarsitul sec. al IX-lea in Campia Panonica, au declansat atacurile impotriva Transilvaniei, s-au izbit de rezistenta darza a romanilor condusi de Menumorut, Gelu si Glad[4]) etc.
In lumina acestor fapte istorice peremptorii, apare ca total falsa teoria asa-zisului vid, care ar fi fost pe teritoriul romanesc la patrunderea ungurilor in Ardeal.
In conditiile grele determinate de permanentele presiuni din afara, formatiunile politico-statale romanesti s-au constituit in state feudale structurate pe provincii istorice cunoscute: Transilvania, Muntenia, Moldova si Dobrogea.
Organizarea statului roman pe zonele geografice amintite, din cauza conditiilor istorice vitrege, nu a afectat unitatea poporului roman care s-a manifestat prin unitate de limba, de origine, de traditii, prin comunitate teritoriala si permanentele legaturi economice, politice, culturale, precum si in structuri identice sau asemanatoare de organizare statala care au favorizat lupta tuturor romanilor impotriva asupritorilor, pentru apararea pamantului strabun. Pe temeiul acestor elemente de unitate a poporului roman s-a manifestat ca o componenta majora a politicii Tarilor Romane nazuinta de unire politica, de realizare a unitatii statale.
Pentru prima data, acest deziderat major al romanilor a fost infaptuit de Mihai Viteazu, care realiza, la hotarul secolelor XVI-XVII, unirea politica a celor trei tari romane: Muntenia, Ardealul si Moldova[5]). Desi actul unificator realizat de Mihai Viteazu nu a durat, datorita imprejurarilor istorice nefavorabile, el a ramas in istorie mereu viu, cu o covarsitoare insemnatate, ca expresie a vointei inexorabile a romanilor de a-si realiza unitatea statala in cadrul fruntariilor teritoriului, pe care s-au plamadit si existat ca popor.
Cu toate ca asupra Tarilor Romane s-au exercitat permanente presiuni si actiuni de cotropire din partea imperiilor otoman, habsburgic si tarist, ele au reusit, prin lupte de aparare, dublate de o diplomatie inteleapta, sa-si mentina independenta sau autonomia statala si, implicit, posibilitatea realizarii in perspectiva a unitatii statale.
Imprejurarile istorice au determinat ca dezideratul unitatii si independentei statale romanesti sa se infaptuiasca in etape, ceea ce, de fapt, nu a constituit o exceptie, procese similare avand loc in cazul italienilor, germanilor etc. Trebuie subliniat insa ca, atat infaptuirea cat si evolutia statului national roman, spre deosebire de alte cazuri, s-a realizat numai pe baze democratice.
Astfel, ca un rezultat firesc al luptei de eliberare nationala, independenta si unitate statala, s-a reusit, in 1859, constituirea statului national roman modern, prin unirea Moldovei cu Muntenia. Atat pregatirea actului Unirii din 1859, cat si dubla alegere a lui Al.I. Cuza ca domn al Principatelor Romane si constituirea organelor puterii de stat s-au realizat in mod democratic[6]).
In anul 1866 a fost adoptata Constitutia Romaniei, care a luat locul Statului dezvoltator al Conventiei de la Paris statornicind un regim politic democratic (cu anumite limite, desigur) iar ca forma de guvernamant monarhia constitutionala, statuand separarea puterilor in stat, libertatea de organizare politica si profesionala[7]).
Cucerirea independentei de stat, in 1877-1878, precum si revenirea Dobrogei, Deltei Dunarii si Insulei Serpilor la patria strabuna au contribuit la consolidarea statului national roman modern, inscriindu-se, totodata, ca un nou si important pas pe calea desavarsirii unitatii statale romanesti[8]).
Memorabilul an 1918 marcheaza momentul de apogeu al infaptuirii unitatii statale romanesti, cand Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banatul s-au unit cu Tara, infaptuindu-se Romania Mare - patria tuturor romanilor[9]), avand o suprafata de 295.049 km2.
Statul national unitar roman s-a consolidat prin adoptarea Constitutiei din 1923, care definea statul roman ca stat national unitar si indivizibil, iar teritoriul sau inalienabil, intarind regimul politic democratic, avand ca forma de guvernamant monarhia constitutionala, legiferand votul universal si alte drepturi si libertati democratice.
Pe fondul conjuncturii internationale din perioada interbelica si al unor slabiciuni manifestate in randul factorilor politici interni, in februarie 1938 s-a instaurat dictatura regala a lui Carol al II-lea, caracterizata prin suprimarea Constitutiei din 1923 si promovarea unui regim politic cvasitotalitar.
In urma presiunilor exercitate asupra statului roman de catre Uniunea Sovietica si Germania hitlerista, ca urmare a intelegerii dintre Hitler si Stalin, concretizata prin pactul Ribbentrop-Molotov, s-a produs, in 1940, sfartecarea unitatii teritoriale romanesti prin anexarea Basarabiei (44.422 km2) si a nordului Bucovinei (6.300 km2) si tinutului Hertei de catre URSS, a partii de nord a Transilvaniei (43.492 km2) de catre Ungaria hortysta si a Cadrilaterului dobrogean de catre Bulgaria, afectandu-se grav interesele nationale ale romanilor.
In septembrie 1940, dictatura lui Carol al II-lea a fost inlocuita de dictatura antonesciana, care a inclus si participarea legionarilor, pana in ianuarie 1941, cand au fost inlaturati de la conducerea statului.
La 23 august 1944, dictatura antonesciana a fost inlaturata, iar Romania a iesit din coalitia hitlerista, alaturandu-se aliantei Natiunilor Unite si aducand o importanta contributie la victoria asupra hitlerismului. Eliberata de sub dominatia ungaro-hortysta, partea de nord a Transilvaniei a fost reintegrata statului roman. In tara s-a revenit la un regim constitutional monarhic, prin repunerea in vigoare a Constitutiei din 1923.
Datorita faptului ca Romania, pe baza impartirii sferelor de influenta intre marile puteri (URSS, SUA, Marea Britanie - 1945), a ramas in zona sovietica, intreaga evolutie a statului roman in perioada postbelica a fost marcata de aceasta nefasta imprejurare istorica.
In martie 1945, s-a instaurat un guvern cu majoritate comunista, ce a evoluat spre un stat totalitar, de factura comunista, care a devenit realitate incepand cu 1948, mentinandu-se pana in decembrie 1989.
Revolutia populara din decembrie 1989 a distrus vechile structuri ale statului dictatorial, creandu-se conditiile pentru realizarea statului de drept, fundamentat prin noua Constitutie a tarii, adoptata de Parlamentul Romaniei in 1991, si aprobata prin plebiscit national.
|
