Evolutia statului la români
Ţinând cont de zona geografica si conditiile istorice în care s-a format si dezvoltat poporul român si, respectiv, natiunea româna, problema organizarii sale statale a avut, în toate timpurile, o importanta deosebita.
Se stie ca poporul român s-a format ca rezultat al simbiozei celor doua civilizatii: daca si romana. Stramosii nostri, dacii si ro 747b11h manii, au cunoscut o organizare statala din cele mai evoluate pentru acea vreme. Astfel, romanii au oferit, pentru multe secole, institutia statala cea mai puternica, temeinic organizata si structurata, care s-a distins si printr-o legislatie avansata ce a stat ulterior la baza organizarii statale a multor popoare, fiind si în prezent un pretios izvor de inspiratie legislativa si administrativa. La rândul lor, geto-dacii au avut o veche si importanta organizare statala atestata pe baza de izvoare scrise înca din secolul VI î.Hr., când geto-dacii "cei mai viteji si mai drepti dintre traci" au fost singura forta din aceasta parte a lumii care a opus rezistenta persilor[1]). Ori, dupa cum s-a apreciat de catre istorici competenti, o astfel de actiune în fata celei mai temute puteri din acel timp nu putea sa fie întreprinsa decât de un popor organizat statal. Temeinica organizare statala a geto-dacilor a atins apogeul în vremea marilor regi daci: Burebista (sec. I î.Hr.) "cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Thracia"[2]), dupa cum se consemneaza în inscriptia descoperita la Dionysopolis si, respectiv, Decebal (87-106 d.Hr.) care"... foarte priceput la planurile de razboi... bun luptator... multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani..."[3]), potrivit relatarilor lui Dio Cassius.
Cea mai mare forta statala de la începutul mileniului I d.Hr. - Imperiul roman - a trebuit sa duca grele si sângeroase razboaie împotriva dacilor.
Dupa ocuparea unei parti a Daciei de catre romani si a transformarii acesteia în provincie imperiala romana, s-a instituit o administratie statala romana în care au fost incluse si elemente autohtone, ducând la crearea unor puternice centre urbane, care au atins un înalt grad de civilizatie, pe fondul careia s-a desfasurat simbioza daco-romana, care a dat nastere poporului român si limbii sale.
Retragerea aureliana, survenita în a doua jumatate a sec. al III-lea e.n., determinata, în principal, de presiunile populatiilor migratoare asupra granitelor imperiului roman din aceasta parte a lumii, valurile migratoare care s-au succedat, pentru o perioada si peste teritoriul tarii noastre au îngreuiat, dar nu au putut întrerupe procesul organizarii statale românesti. Se stie ca retragerea romana a constat în retragerea administratiei romane, a unei parti din armata, a elementelor aristocratice, în timp ce majoritatea populatiei a ramas statornica pe vatra strabuna, continuându-si neîntrerupt existenta si implicit procesul de organizare statala în noile conditii istorice deosebit de vitrege.
În fata valurilor populatiilor migratoare, poporul român a rezistat prin forme specifice de organizare social-economica, respectiv prin obstile satesti si prin nuclee de organizare politica (numite de Nicolae Iorga "Romanii populare"), care vor conduce la constituirea formatiunilor statale românesti de tipul voievodatelor, cnezatelor, jupanatelor, despotatelor, tarilor etc., care acopereau, spre sfârsitul mileniului I si începutul mileniului II e.n., întregul teritoriu românesc.
Organizat în astfel de structuri politico-statale, având continuitate pe vatra strabuna si un nivel de civilizatie superior celui atins de populatiile migratoare, poporul român a rezistat în fata tuturor valurilor migratoare, continuându-si neîntrerupt viata pe pamântul stramosesc, pastrându-si fiinta, limba, obiceiurile si specificul organizarii sale politice. În acest context se înscrie si rezistenta dârza a formatiunilor politico-statale românesti împotriva patrunderii ungurilor în Transilvania, începând cu secolul al X-lea, dupa cum o atesta însesi izvoarele istorice maghiare precum cronica lui Anonimus de la curtea regelui maghiar, probabil Bela al II-lea, prin care se releva ca atunci când ungurii, asezati la sfârsitul sec. al IX-lea în Câmpia Panonica, au declansat atacurile împotriva Transilvaniei, s-au izbit de rezistenta dârza a românilor condusi de Menumorut, Gelu si Glad[4]) etc.
În lumina acestor fapte istorice peremptorii, apare ca total falsa teoria asa-zisului vid, care ar fi fost pe teritoriul românesc la patrunderea ungurilor în Ardeal.
În conditiile grele determinate de permanentele presiuni din afara, formatiunile politico-statale românesti s-au constituit în state feudale structurate pe provincii istorice cunoscute: Transilvania, Muntenia, Moldova si Dobrogea.
Organizarea statului român pe zonele geografice amintite, din cauza conditiilor istorice vitrege, nu a afectat unitatea poporului român care s-a manifestat prin unitate de limba, de origine, de traditii, prin comunitate teritoriala si permanentele legaturi economice, politice, culturale, precum si în structuri identice sau asemanatoare de organizare statala care au favorizat lupta tuturor românilor împotriva asupritorilor, pentru apararea pamântului strabun. Pe temeiul acestor elemente de unitate a poporului român s-a manifestat ca o componenta majora a politicii Ţarilor Române nazuinta de unire politica, de realizare a unitatii statale.
Pentru prima data, acest deziderat major al românilor a fost înfaptuit de Mihai Viteazu, care realiza, la hotarul secolelor XVI-XVII, unirea politica a celor trei tari române: Muntenia, Ardealul si Moldova[5]). Desi actul unificator realizat de Mihai Viteazu nu a durat, datorita împrejurarilor istorice nefavorabile, el a ramas în istorie mereu viu, cu o covârsitoare însemnatate, ca expresie a vointei inexorabile a românilor de a-si realiza unitatea statala în cadrul fruntariilor teritoriului, pe care s-au plamadit si existat ca popor.
Cu toate ca asupra Ţarilor Române s-au exercitat permanente presiuni si actiuni de cotropire din partea imperiilor otoman, habsburgic si tarist, ele au reusit, prin lupte de aparare, dublate de o diplomatie înteleapta, sa-si mentina independenta sau autonomia statala si, implicit, posibilitatea realizarii în perspectiva a unitatii statale.
Împrejurarile istorice au determinat ca dezideratul unitatii si independentei statale românesti sa se înfaptuiasca în etape, ceea ce, de fapt, nu a constituit o exceptie, procese similare având loc în cazul italienilor, germanilor etc. Trebuie subliniat însa ca, atât înfaptuirea cât si evolutia statului national român, spre deosebire de alte cazuri, s-a realizat numai pe baze democratice.
Astfel, ca un rezultat firesc al luptei de eliberare nationala, independenta si unitate statala, s-a reusit, în 1859, constituirea statului national român modern, prin unirea Moldovei cu Muntenia. Atât pregatirea actului Unirii din 1859, cât si dubla alegere a lui Al.I. Cuza ca domn al Principatelor Române si constituirea organelor puterii de stat s-au realizat în mod democratic[6]).
În anul 1866 a fost adoptata Constitutia României, care a luat locul Statului dezvoltator al Conventiei de la Paris statornicind un regim politic democratic (cu anumite limite, desigur) iar ca forma de guvernamânt monarhia constitutionala, statuând separarea puterilor în stat, libertatea de organizare politica si profesionala[7]).
Cucerirea independentei de stat, în 1877-1878, precum si revenirea Dobrogei, Deltei Dunarii si Insulei serpilor la patria strabuna au contribuit la consolidarea statului national român modern, înscriindu-se, totodata, ca un nou si important pas pe calea desavârsirii unitatii statale românesti[8]).
Memorabilul an 1918 marcheaza momentul de apogeu al înfaptuirii unitatii statale românesti, când Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banatul s-au unit cu Ţara, înfaptuindu-se România Mare - patria tuturor românilor[9]), având o suprafata de 295.049 km2.
Statul national unitar român s-a consolidat prin adoptarea Constitutiei din 1923, care definea statul român ca stat national unitar si indivizibil, iar teritoriul sau inalienabil, întarind regimul politic democratic, având ca forma de guvernamânt monarhia constitutionala, legiferând votul universal si alte drepturi si libertati democratice.
Pe fondul conjuncturii internationale din perioada interbelica si al unor slabiciuni manifestate în rândul factorilor politici interni, în februarie 1938 s-a instaurat dictatura regala a lui Carol al II-lea, caracterizata prin suprimarea Constitutiei din 1923 si promovarea unui regim politic cvasitotalitar.
În urma presiunilor exercitate asupra statului român de catre Uniunea Sovietica si Germania hitlerista, ca urmare a întelegerii dintre Hitler si Stalin, concretizata prin pactul Ribbentrop-Molotov, s-a produs, în 1940, sfârtecarea unitatii teritoriale românesti prin anexarea Basarabiei (44.422 km2) si a nordului Bucovinei (6.300 km2) si tinutului Hertei de catre URSS, a partii de nord a Transilvaniei (43.492 km2) de catre Ungaria hortysta si a Cadrilaterului dobrogean de catre Bulgaria, afectându-se grav interesele nationale ale românilor.
În septembrie 1940, dictatura lui Carol al II-lea a fost înlocuita de dictatura antonesciana, care a inclus si participarea legionarilor, pâna în ianuarie 1941, când au fost înlaturati de la conducerea statului.
La 23 august 1944, dictatura antonesciana a fost înlaturata, iar România a iesit din coalitia hitlerista, alaturându-se aliantei Natiunilor Unite si aducând o importanta contributie la victoria asupra hitlerismului. Eliberata de sub dominatia ungaro-hortysta, partea de nord a Transilvaniei a fost reintegrata statului român. În tara s-a revenit la un regim constitutional monarhic, prin repunerea în vigoare a Constitutiei din 1923.
Datorita faptului ca România, pe baza împartirii sferelor de influenta între marile puteri (URSS, SUA, Marea Britanie - 1945), a ramas în zona sovietica, întreaga evolutie a statului român în perioada postbelica a fost marcata de aceasta nefasta împrejurare istorica.
În martie 1945, s-a instaurat un guvern cu majoritate comunista, ce a evoluat spre un stat totalitar, de factura comunista, care a devenit realitate începând cu 1948, mentinându-se pâna în decembrie 1989.
Revolutia populara din decembrie 1989 a distrus vechile structuri ale statului dictatorial, creându-se conditiile pentru realizarea statului de drept, fundamentat prin noua Constitutie a tarii, adoptata de Parlamentul României în 1991, si aprobata prin plebiscit national.
[1])C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Editura stiinŰific|, Bucuresti, 1974, p. 20
[2])stefan Pascu, Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României, vol. I, EDP, Bucuresti, 1974, p. 9
[3])Ibidem, p. 15-16
[4])Cf. Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice si cartografice, Editura stiinŰific| si Enciclopedic|, Bucuresti, 1978, p. 109-110
[5])stefan Pascu s.a., op.cit., p. 90-101
[6])Ibidem, p. 190-220
[7])Ibidem, p. 222-223
[8])Ibidem, p. 225-237
[9])Ibidem, p. 286-317, 319-324
|
