Extinderea Uniunii Europene
Extinderea CEE/UE reprezinta una din dimensiunile esentiale ale constructiei europene. Dupa cum am vazut, in primul deceniu de dupa infiintarea celor doua Comunitati in 1957 nu s-a produs nici o modificare in sensul extinderii CEE, un rol deosebit in bararea acce 848h78i sului de noi membri avandu-l Presedintele francez De Gaulle. Interesul statelor europene a crescut considerabil in anii 60, si ca urmare a performantelor economice ale Comunitatilor dar si datorita eficientei scazute a altor forme de organizare, cum a fost AELS (Asociatia Europeana a Liberului Schimb).
7.1. Rundele extinderii CE/UE 1973-1995
7.1.1. Prima extindere a CE (1973)
La o prima privire asupra tratatelor fondatoare ale CE se poate constata ca UK este cea mai notabila absenta in randul membrilor CEE. UK se percepea pe sine ca o putere mondiala in perioada postbelica, in continuarea unei epoci trecute in care fusese un mare imperiu. Aceasta situatie se schimba insa, iar episodul crizei Canalului de Suez din 1956 a jucat un rol important. Criza Canalului de Suez a fost declansata de nationalizarea canalului de catre Egipt sub conducerea presedintelui Nasser. Franta si UK au vrut sa rastoarne de la putere pe Nasser. Israel le-a sprijinit efortul, invadand Peninsula Sinai. Franta si UK ofera sprijin militar si ocupa Canalul Suez. Opinia publica internationala isi manifesta oprobiul, sub influenta SUA. Episodul accelereaza criza Republicii a 4-1 in Franta. Infruntarea de putere la scara internationala a aratat Marii Britanii ca pierduse din putere si ca va trebui sa-si reconsidere strategia.
UK nu se alaturase celor 6 state europene in 1957 si pentru ca doreau sa fie independente si sub nicio forma sub dominatia franceza care se prefigura pe continentul european. UK nu era impotriva cooperarii ci era precauta la o apropiere prea mare ca aceea declarata de Monnet si mai ales nu voia o cooperare condusa de francezi. Rivalitatea franco-britanica este istorica.
Pierderea puterii sale coloniale, temerea ca va ramane izolata si nu va fi parte a jocului de putere european au determinat marea Britanie sa fie foarte decisa in anii 60 sa devina membra a CE. Tarile mai mici din CE ar fi dorit intrarea UK pentru ca ar fi contrabalansat puterea celor mari, in principal a Frantei si a Germaniei.
UK era interesata sa-i fie protejate interesele si legaturile cu Commonwealth-ul sau – inclusiv cele comerciale.
UK membra fondatoare a AELS (EFTA) alaturi de Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia, Suedia (1960). Dar AELS era doar o ZLS, si nu avea o structura institutionala asemanatoare CE. Doar Consiliu de ministri (IG) cu intalniri de 2-3 ori pe an. Desi au fost operate taieri de tarife interne AELS, organizatia aparea ca fiind ineficienta: membri AELS faceau mai mult comert cu tari CE decat intre ele.
La inceputul anilor 60 devenise clar ca influenta politica era de partea CE. Daca nu intra UK risca izolarea. In august 1961 UK aplica pentru calitatea de membru . Irlanda si Danemarca aplica tot in 1961. Norvegia in 1962. Au si inceput negocieri cu UK in 1962.
In 1963 s-a incheiat o Intelegere franco-germana. De Gaulle si Adenauer semneaza un Tratat de prietenie franco-german. In acest context Franta se opune aderarii UK la UE. Sunt respinse la pachet si aplicatiile venite din Danemarca si Irlanda. Marea Britanie reaplica in 1967. Din nou se izbeste de veto-ul francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul ca UK ar fi reprezentat un concurent la pozitia dominanta a Frantei. Franta nu dorea intarirea rolului SUA in Europa, prin UK.
In 1969 De Gaulle paraseste fotoliul prezidential francez. UK aplica din nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia isi reinnoiesc candidaturile pentru calitatea de membru al CE. Intrarea UK in CE a fost favorizata de venirea la presedintia Frantei a lui Georges Pompidou dar si de faptul ca Franta incepea sa aiba temeri ca puterea Germaniei a crescut atat de mult incat are nevoie sa contrabalanseze aceasta putere impreuna cu UK. Exista si temerea ca venirea la putere a social-democratilor in Germania si a lui Willy Brandt va insemna apropierea lui de est si va destabiliza CE.
Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca devin membri ai CE in ianuarie 1973. Norvegia, in ciuda dorintei liderilor politici, a renuntat la candidatura in urma unui referendum organizat in septembrie 1972, cand cetatenii norvegieni ai respins-o. In urma acestei prime extinderi, Comunitatile Europene sunt alcatuite din 9 membri. „Cei 9” in loc de „cei 6”. Ca performanta economica, cele trei noi membre, au scazut media CE de pana atunci. Este vorba in primul rand de Irlanda, care era o tara relativ saraca si de Marea Britanie, care era pe o panta descendenta, economic vorbind, in perioada postbelica.
7.1.2. A doua extindere (1981)
Este un val mic de extindere, cu o singura tara, Grecia. Ea ceruse asocierea la CE inca din 1959. Initial, a fost respinsa datorita faptului ca economia sa era subdezvoltata – in termeni relativi, bineinteles, in comparatie cu cei 6. Grecia devine membra asociata din 1961. Foarte probabil ca ar fi devenit mai repede membra daca nu ar fi intervenit lovitura de stat militara din 1967[1] si care a mentinut Grecia intr-un regim autoritar–militar pana in 1974. Este vorba despre asa-numitul „regim al coloneilor” si care pretindea ca protejeaza Grecia de comunism. Pe perioada acestui regim s-au inregistrat violari flagrante ale drepturilor omului dar si o administratie ineficienta.
Inlaturarea regimului autoritar nu a fost lipsita de turbulente, antrenand revolte chiar in interiorul militarilor. Pana 1973 statul grec a fost condus de Georgios Papadopoulos, dar care a fost inlaturat de Brigadier Dimitros Ioannides. Aceste incearca si inlaturarea arhiepiscopului Macarios III, care conducea Ciprul. In contextul acestei crize, dar si a gravelor incalcari a drepturilor omului in Cipru in timpul coloneilor, Turcia invadeaza Ciprul in 1974. Grecia iese din criza prin intoarcerea la putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut rolul istoric de a superviza reintoarcerea la democratie.
Negocierile dintre CE si Grecia au fost incepute in 1976. Grecia nu era o tara bogata, dimpotriva. Turismul, prin care este azi cunoscuta, nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca si contributie la venitul national. Cea mai puternica ramura economica o reprezenta shippingul. Grecia devine membra a CE in 1981. De acum se pate vorbi despre „cei 10”.
7.1.3. A treia extindere (1986)
Este vorba despre valul alcatuit din cele doua tari iberice: Spania si Portugalia. Ambele cerusera asociere inca din 1962 . Dar in acel moment ambele aveau regimuri autoritare, care nu erau, la fel cu Grecia, pe potriva principiilor pe care erau asezate Comunitatile Europene. Abia din 1970, respectiv 1973, cele doua tari obtin statutul de comert preferential cu CE, constand in scutirea de taxe si tarife la exportul din aceste tari catre tarile comunitare.
Dupa inlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata in considerare aplicatia celor doua state iberice. Ambele erau relativ sarace, desi in trecutul lor fusesera puteri coloniale. In Portugalia, unul din motivele pentru care s-a prabusit regimul Salazar a fost incapacitatea guvernamentala si militara de a face fata problemelor puse de coloniile Mozambic si Angola si de lupta lor pentru independenta (obtinuta in 1975). Spania, sub conducerea generalului Francisco Franco si a ideilor sale, a trecut printr-o perioada dificila economic in a doua jumatate a anilor 50 si anii 60, datorita orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a incheiat, la moartea generalului (1975) si a beneficiat de o tranzitie pasnica spre democratie, la care au colaborat diferitele elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regala.
CE au incurajat procesele de democratizare in ambele tari. Negocierile de aderare a Spaniei si Portugaliei au fost demarate 1978-1979. Ele devin membre ale CE in 1986. Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE si aceasta a avut drept consecinte: cresterea influentei CE in lume (devenise cel mai mare bloc comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale in organismele politice ale CE; reducerea influentei Frantei si Germaniei; schimbarea echilibrului economic in interior – prin intrarea unor tari mai putin dezvoltate – Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). In opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii si pentru adancirea integrarii.
In acelasi deceniu al valurilor doi si trei ale extinderii, au mai depus aplicatii de membru: Turcia in 1987, Austria in 1989, Cipru si Malta in 1990.
7.1.4. A patra extindere (1995)
A patra extindere a UE are un caracter aparte fata de celelalte trei care i-ai precedat: este vorba despre extinderea CEE cu 3 tari bogate, al caror Produs Intern Brut depasea semnificativ media PIB-ului tarilor UE la acel moment.
De asemenea, mai este distinct acest val si prin faptul ca este primul val post-1989, cand Zidul Berlinului a reunit estul si vestul Europeni. Toate cele trei tari care au intrat in UE in 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau tari neutre (au ramas si pana azi, de fapt), care in sfarsit au putut sa-si manifeste liber optiunea pentru intrarea in Comunitatile Europene. Intrarea lor a avut consecinte in ce priveste interesul CE pentru estul Europei si o strangere a relatiilor economice dintre CE si aceste tari.
7.2. Consecinte economice ale extinderii din perioada 1973-1995
In urma tuturor rundelor extinderii CE/UE au trebuit realizate ajustari ale pozitiei CE/UE pe piata comerciala internationala – mai putin in urma ultimei runde. Acest lucru s-a datorat faptului ca tarile care s-au alaturat CE aveau relatii preferentiale economice cu o serie de tari – in special foste colonii. Cum discutam intr-un curs anterior, fenomenul de trade diversion a afectat tarile cu care noii membri aveau relatii economice traditionale. Intrarea in CE/UE presupune intrarea intr-un sistem tarifar cu exteriorul care e diferit fata de sistemul tarifar comercial practicat inainte de noua tara membra cu tarile care raman in afara.
Astfel, dupa ce UK a intrat in CE in 1973, Comisia Europeana a negociat Acordul Lomé, centrat pe comert preferential cu tari africane, caraibiene si pacifice – asa numitele tari APC. Astfel, o buna parte a Commonwealth-ului a fost compensat. Intrarea Danemarcei si a Irlandei in 1973, au avut ca efect liberalizarea comertului la nivel mondial, la nivelul negocierilor dintre Comisia Europeana si GATT.
Intrarea Marii Britanii in CEE a avut efecte in termeni sectoriali: a crescut focusul comercial asupra liberalizarii comertului de servicii, datorita faptului ca UK avea serviciile foarte dezvoltate si era in interesul ei ca ele sa fie liberalizate in CEE.
Intrarea Greciei, Spaniei si Portugaliei a avut efecte asupra tarilor cu care traditional ele aveau un comert intens: Mediterana, America Latina. Intrarea Spaniei si Portugaliei in CEE a determinat construirea de noi relatii comerciale cu tarile mediteraneene. Politica comerciala EuroMed a UE pentru negocierea de acorduri de liber schimb cu aceste tari pana in 2010 este o ilustrare a acestui fapt. Pana in 2003 UE avea acorduri semnate cu Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Autoritatea Palestiniana, Israel si Iordania. Ulterior, aceste tari au fost cooptate in Politica Europeana de Vecinatate[2] initiata in 2004 si dezvoltata de atunci de UE (vom vorbi intr-un curs separat despre aceasta politica). O serie de acorduri de liber schimb intre UE si tarile Americii Latine au fost initiate (de exemplu UE - Mexic 2000, UE - Chile 2002). De asemenea, intre UE si Mercosur – o organizatie latino-americana care are ambitii de a construi o Piata Comuna in America de Sud, dar fara succesul repurtat de UE.
La nivel sectorial, Grecia a influentat liberalizarea comerciala in domeniul shipping-ului. Pe de alta parte, ibericii au intarit tabara opusa reformei Politicii Agricole Comune.
Intrarea a trei tari neutre in UE in 1995 – Suedia, Austria, Finlanda – au condus la modificari sectoriale. Interesul lor s-a manifestat in domeniul liberalizarii serviciilor. Suedia si Finlanda cu precadere in domeniul serviciilor de telecomunicatii.
7.3. Extinderea 2004-2007. Aspecte economice
Extinderea 10 + 2 realizata in doua faze, 2004 respectiv 2007, a adus in UE tari mai sarace decat cele care intrasera in valurile anterioare, dar cu potential de crestere economica peste media UE. Cele mai multe analize arata ca vechile 15 membre ale UE aveau de castigat putin din extindere iar castigurile celor noi 12 state s-ar putea sa nu fie atat de semnificative precum a fost scontat in perioada negocierilor. In orice caz, majoritatea analizelor indicau un rezultat win-win (castigator-castigator) al noii extinderi.
In termenii unei abordari interguvernamentalist liberale (Vachudova – Moravcsick)[4] cu cat costurile aderarii sunt mai mari in procesul de negociere, cu atat beneficiile ulterioare ale noii membre vor fi mai mari ca urmare a aderarii. Aici exemplele din trecut abunda. E suficient sa ne referim (1) la Marea Britanie care a intrat in 1973 cu un cost foarte mare, devenind contribuabil net la bugetul CEE; aceasta situatie a dat roade ulterior, in sensul ca pentru a o compensa (printre altele) Comunitatile au adoptat o noua politica, regionala; (2) cazul Portugaliei care, la cativa ani dupa aderare, obtinea din partea CEE fonduri care le un moment dat au atins nivelul de 9% din PIB-ul anual.
Acest val consistent de noi membri comporta costuri de ambele parti. Pentru noii membri apareau costuri mari si riscuri mari in primul rand competitia puternica din partea tarilor membre, competitia Pietei Unice. In ce priveste riscuri pentru vechii membri – cele mai importante identificare au fost: imigratia, competitia pentru locuri de munca si pentru salarii. In aceasta ultima directie, riscul pare sa afecteze mai ales muncitorii necalificati din vechile membre (sau E-15). Cei din Est vin cu pretentii salariale mici, comparativ cu cele ale localnicilor.
7.3.1. Structura economica a noilor state membre
Aderarea celor 10+2 a crescut populatia UE cu 28%, dar PIB-ul cu doar 7% luand in considerare preturile sau 15% dupa puterea de cumparare[6]. In termeni absoluti, tara cu cel mai mare PIB din cele 12 a fost Polonia (197 miliarde) iar tara cu cel mai mic PIB este Letonia (8 miliarde).
PIB per capita este semnificativ mai putin decat media UE-15[7], dupa cum urmeaza:
Peste 60% din media UE-15: Cipru si Slovenia.
Aproximativ 50% din media UE-15 Cehia, Ungaria, Slovacia, Malta.
O treime din media UE-15 : Polonia si Balticele.
Un sfert din media UE-15: Romania si Bulgaria.
In ce priveste structura economica se poate spune ca exista asemanari dar si deosebiri intre noii membri fata de UE-15, dupa cum urmeaza:
o Contributia agriculturii la PIB este minima in Malta (2.4%), in timp ce in tarile valului 2007 ea este maxima: Bulgaria (13.8%) si Romania (14,6%).
o Media populatiei ocupata in agricultura in UE-15 este de 4.2%. Dintre noile 12 tari intrate, Polonia si Balticele au proportii mari. Dar cele mai mari proportii ale ocupatiei populatiei in agricultura le au Romania cu 44.4% si Bulgaria cu 26.7%. Daca facem o comparatie, constatam ca in Romania lucreaza in agricultura de 10 ori mai multi oameni decat in UE-15.
7.3.2. Dezvoltari macroeconomice in noile tari membre
In procesul de reforma cea mai de succes in noile tari aderate politica monetara. In ce priveste politicile fiscale ele stau mai prost. Mai ales pentru ca evaziunea fiscala si coruptia sunt practici comune.
In domeniul politicii comerciale, tarile ultimului val de extindere au trebuit sa se reorienteze dupa colapsul CAER. Ele au semnat acorduri de cooperare cu UE in primii ani 1990 si aceasta a dus la redirectionarea comertului. Astfel:
Intre 1993 si 2001 comertul dintre tarile Central Est Europene si UE a crescut de 3 ori.
In 2001 aproape toate 10+2 exporturi peste 50% din marfuri in UE. In Cehia, Ungaria, Estonia si Romania cifra se situeaza peste sau aproape de 70%.
Din punctul de vedere al UE-15 tarile est-centrale reprezentau al doilea partener comercial, dupa SUA (14% din comertul UE-15).
Pe de alta parte, Investitii Directe de Capital (FDI)[8] sau Importul direct de capital in 2001 in tarile est-centrale se situau la 3% din PIB in majoritatea acestor tari. Cele mai mari recipiente au fost Cehia, Ungaria, Estonia. Pe de alta parte, unii au remarcat faptul ca exportul de capital pe propriul continent a fost mai mic decat exportul de capital vest-european in America Latina. In orice caz, aceste FDI au fost reorientate catre tarile Central Est Europene dinspre sudul Europei, acolo unde cu doua decenii in urma a fost nevoie de ele pentru constructie economica si reconstructie democratica.
In ce priveste sectorul financiar unele tari Central Est Europene au inceput reformarea sistemului bancar inca din anii 80 – Ungaria, Polonia, Iugoslavia. Celelalte au inceput reforma mai tarziu sau mult mai tarziu. Au fost realizate progrese semnificative in acest domeniu odata cu adoptarea acquis-ului, dupa 2000. Banci straine au primit acceptul de a prelua banci cu probleme din tarile noului val ca detinatoare majoritare de actiuni.
7.3.3. Implicatiile extinderii 2004 + 2007 asupra economiei UE
Aderarea celor 10+2 s-a bazat pe procedura intrarii intr-un club cu reguli prestabilite. Au existat provocari economice mari pentru UE, in ce priveste structura economica si celelalte elemente care concura la intrarea in Piata Unica. Ele deriva mai ales din relativa saracie a noilor tari si din cauza faptului ca sunt inca in proces de tranzitie catre economii eficiente si competitive de piata.
Extinderea a pus multe intrebari. Daca teoriile acreditate ale comertului international prevedeau castiguri comerciale, altii si-au pus intrebari:
Producatorii din UE-15 vor fi devansati de competitori mai ieftini din CEE?
Vor fi suficiente fondurile oferite de UE pentru regenerare economica si niveluri acceptabile de coeziune sociala?
Ce proportii vor avea emigratia de forta de munca ieftina catre UE?
Cert este ca aceasta ultima runda de extindere muta si mai mult accentul pe est si orientarea comertului UE spre estul Europei. Alaturi de pregatirile pentru runda 2004-2007, UE a negociat anticipativ o serie de acorduri economice – acord de cooperare economica cu Rusia din 1994, Ucraina 1994, Kazahstan 1995. Aceasta mutatie spre est a fost stimulata de dependenta comerciala a multor tari nou candidate fata de tarile foste sovietice (legaturi ale Balticelor, foste republici URSS, dar si a celorlalte candidate cu CAER, dar si legaturi bilaterale intre ele sau cu foste parti ale Iugoslaviei). In virtutea acestor legaturi comerciale trecute, de pilda, Ungaria a cerut termeni speciali in negocierea acordului de aderare pentru comertul cu estul. Slovenia la fel pentru comertul cu foste membre Iugoslavia – Croatia, Macedonia etc.
In ce priveste orientarea sectoriala, se estimeaza ca noile membre nu au stimulente sa sustina reforma PAC[9] pentru ca ar pierde finantari si pentru ca au nevoie de ele, cu atat mai mult cu cat dimensiunile contributiei agriculturii la PIB sunt semnificative iar populatia angajata, de asemenea. Pe de alta parte, daca absenta reformei se va dubla cu supraproductie de produse agricole, se va ajunge la criza in negocierile pe produse agricole in OMC – ceea ce s-a si intamplat, daca ne gandim la impotmolirile rundei Doha a negocierilor OMC.
Aderarea a trebuit sa aduca reforme si in sanatate si in domeniul standardelor de siguranta alimentara (acquis-ul comunitar in aceste domenii a fost obligatoriu). Dar aceste reforme necesita costuri. Multe tari care adera nu pot sa faca aceste eforturi imediat. Pe de alta parte, aceasta carenta de reforme in domeniul standardelor de siguranta alimentara creeaza probleme la OMC, intrucat acolo negociatorii europeni (Comisia) impun bararea importurilor de produse agricole din terte tari pe motivul de safety standards.[10]
Datorita caracterului relativ putin dezvoltat al serviciilor in aceste tari 10+2, cu exceptia poate a Ungariei, e probabil ca extinderea cu aceste 12 tari sa nu fie favorabila liberalizarii serviciilor de catre UE in cadrul OMC.
In ce priveste compensatiile UE pentru noua extindere catre terte tari prin OMC sau prin alte mecanisme, ele nu reprezinta o problema, intrucat aceste tari reprezentau 3% din comertul mondial la 2002 si peste 70% din acest comert era deja cu UE la data aderarii.
Odata cu intrarea celor 10+2, acestea au trebuit sa se alinieze la tariful extern comun (pentru ca UE este si o uniune vamala) – ceea ce inseamna, in termeni concreti, o reducere a tarifelor externe pentru aproape toate cele 12 pentru majoritatea produselor, cu exceptia Estoniei. Exceptie o fac produse alimentare grau, zahar, vita, lapte si produse conexe, pentru care tarifele vor creste – ceea ce va afecta importul din terte tari (mai ales cele din tarile mai putin dezvoltate).
In anticiparea extinderii UE, SUA au actionat astfel incat sa obtina concesii pe relatia comerciala bilaterala cu tarile est-central europene pe care sa le foloseasca ulterior cu UE in negocierile de compensare – de exemplu, intarzierea acceptarii unor state in OMC pentru a obtine versiuni slabe ale directivei „Televiziune fara Frontiere” (care discrimineaza impotriva programelor americane). Este vorba despre construirea unui avantaj de catre americani in negocieri ulterioare privind liberalizarea comertului servicii audiovizuale. Pentru a impiedica astfel de practici, UE a incurajat dezvoltarea relatiilor bilaterale intre membri si potentiali membri. A avut loc chiar o coordonare a tarilor ce erau in proces de aderare cu politica comerciala a UE la nivel multilateral mondial. Totusi, inainte de 2003 a fost greu pentru Comisie sa monitorizeze aceste negocieri bilaterale, mai ales ca aceste tari candidate nu aveau pana atunci statut de observator la lucrarile institutiilor UE. Coordonarea politicii comerciale a fost mai dificila cu Polonia – datorita acordurilor bilaterale pe care le incheiase cu SUA fara consultari cu UE. Dar deschiderea Poloniei fata de SUA s-a datorat deficitului sau comercial mare care nu a fost compensat de investitii directe de capital.
In 2003, FDI ale UE erau de €57 miliarde (5% din totalul FDI al UE), aproximativ jumatate din cat investise UE in America Latina. Tot in 2003 s-a realizat un compromis intre UE si SUA incheindu-se un Memo of understanding in ce priveste comertul.
|
