FENOMENELE CORELATIVE PUTERII POLITICE

FENOMENELE CORELATIVE PUTERII POLITICE

Semnificativa pentru concluzia ca atât conceptul puterii, dar si fenomenul concret pe care îl exprima si defineste, desemneaza dimensiuni esentiale ale vietii politice, este multitudinea de termeni corelativi, respectiv, de fenomene corelative, sub care se mai prezinta sau în legatura cu care ea este abordata. Astfel, termenii de autoritate, legitimitate, libertate, forta, influenta, prestigiu etc., sub forma carora este prezentata, nu de putine ori, puterea, desi nu trebuie priviti neaparat ca sinonime ale acesteia, au capacitatea sa evidentieze bogatia de continut si importanta indubitabila a fenomenului în dinamica vietii sociale.

Perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lasa la o parte relatia acesteia cu conceptele de autoritate, legitimitate, libertate, forta, influenta, prestigiu, dat fiind faptul ca orice putere politica este un fapt social relational în care sunt angajati cel putin doi actori politici[1], fie ei indivizi sau institutii ori grupuri sociale. Nevoia acestei raportari vine si din ratiunea de a fi a puterii politice, care tine de mentinerea ordinii si de asigurarea cadrului institutional necesar desfasurarii vietii sociale.

9.1. AUTORITATEA POLITICĂ

Prin autoritate[2] se întelege acea relatie prin care o persoana sau un grup accepta ca legitim (îndreptatit) faptul ca deciziile si actiunile sale sa fie ghidate de o instanta exterioara (persoana, grup, organism) . Autoritatea poate indica fie ascendentul natural sau dobândit, fie dreptul de a ordona si subordona pentru a asigura altora bunuri si avantaje sau pentru a obtine recunoasterea si supunerea fata de o putere. Ea se manifesta în familie, scoala, structuri sociale si organizatorice, institutii, în sfera politicului, economicului, moralei, dar si în traditia filosofica si stiintifica (a se vedea disputa, din perioada moderna, dintre filosofii promotori ai noului "principiu al ratiunii" si cei care sustineau asa-numitul "principiu al autoritatii", adica asentimentul neconditionat la principiile filosofiei aristotelice ).

Autoritatea politica este unul din conceptele fundamentale ale problematicii puterii, întrucât stabilitatea politica si evolutia democratica a societatii nu pot fi concepute în absenta recunoasterii de catre cetateni a autoritatii si legitimitatii ei.

Este important de retinut ca problema centrala cu care se confrunta subordonatii într-o relatie de putere nu este "ce argumente trebuie sa accept?", ci, mai degraba "cui trebuie sa ma supun?". Vom observa, în context, importanta decisiva pe care o are pentru un grup sau pentru o societate definirea criteriilor dreptului de a comanda, respectiv ceea ce ni se pare potrivit sa numim autoritate.

9.1.1. DEFINIRE

Literatura de specialitate face trimitere la diverse moduri de a defini autoritatea politica. Între abordarile realizate, în acest sens, de catre cercetatorii români, este semnificativa cea a colectivului care a întocmit, în urma cu câteva decenii, lucrarea "Mica enciclopedie de politologie", coordonata de dr. Ovidiu Trasnea si dr. Nicolae Kallós. Conform autorilor acesteia, autoritatea politica este "capacitatea de a face sa creasca posibilitatea unor persoane sau institutii de a obtine din partea membrilor unei comunitati sociale, în virtutea unor calitati sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea fata de actiunile, masurile sau directivele lor"[5].

Calin Vâlsan a aratat ca autoritatea politica semnifica capacitatea puterii politice de a-si impune vointa în societate, printr-o diversitate de mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea si functionalitatea. Autoritatea politica este o ipostaza si o dimensiune a puterii politice, reprezentând modalitatea concreta de manifestare a acesteia .

Autoritatea este uneori definita ca putere legitima, dar poate fi înteleasa si ca existenta a dreptului de a comanda si a datoriei corespunzatoare de a asculta. Autoritatea este de aceea separata de putere, desi constituie o resursa pentru aceasta[7].

În exercitarea rolului sau în cadrul societatii, puterea politica utilizeaza o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie constrângerea pentru a-si impune propria sa vointa.

Ceea ce diferentiaza cele doua fenomene, al caror scop este, la urma urmei, identic - realizarea conducerii la nivel social global - este natura elementelor pe care se întemeiaza si metodele subsumate obiectivelor propuse. În timp ce puterea mizeaza pe si se foloseste de ierarhii, de constrângerea materiala, de forta, la nevoie, autoritatea se prevaleaza de legi, care îi confera caracter legitim, de consensul majoritatii fata de obiectivele conducerii, de absenta constrângerii[8]. Cea mai simpla definitie a autoritatii politice este deci capacitatea puterii de a obtine ascultare fara constrângere .

Sergiu Tamas a definit autoritatea prin trei directii principale de întelegere: a) capacitatea unei persoane sau autoritati de a se face respectata si de a inspira supunere fara a se recurge la constrângeri; b) putere de a emite dispozitii obligatorii sau de a impune ascultare în temeiul unei împuterniciri, ceea ce presupune prezenta latenta a unei sanctiuni sau a unei constrângeri; c) organ de stat competent sa ia masuri cu caracter obligatoriu . Între cele trei directii, cea mai semnificativa pare sa fie prima, care scoate în evidenta capacitatea autoritatii de a influenta, de a convinge, de a se impune fara a apela la coercitie, de a actiona în sensul crearii echilibrului si pacii sociale sau al modelarii consensuale a societatii.

În teoria politica actuala, prin autoritate politica se întelege, în ultima instanta, dreptul si capacitatea guvernantilor de a guverna, de a conduce societatea. Este relevanta, în acest sens, afirmatia facuta de Julien Freund, în lucrarea intitulata "Esenta politicului" (Paris, 1965) conform careia "Îl numim sef pe cel care poseda prerogativa conducerii si numim autoritate aptitudinea de a se arata la înaltimea sarcinilor pe care le comporta functia pe care o ocupa" .

Autoritatea politica se poate baza pe acceptarea voita a unor norme, reguli instituite. În acest sens este definita autoritatea în lucrarea "Dictionar de analiza politi 525c29f ca", întocmita de catre Jack Plano, Robert Riggs si Helenan Robin, respectiv ca "influenta derivând din acceptarea voita din partea altora a dreptului cuiva de a elabora reguli sau de a emite imperative, asteptând în schimb ascultare (supunere). Autoritatea poate fi caracterizata prin influenta bazata pe legitimitate" .

9.1.2. TRĂSĂTURILE AUTORITĂŢII

Sociologul român Petre Andrei considera ca autoritatea politica are o mare influenta asupra oamenilor si un rol important în organizarea sociala. "Autoritatea politica, - scria el - indiferent de cine este exercitata si de felul regimului politic, indiferent daca este o persoana sau sunt mai multe, are câteva caracteristici care o deosebesc de cea religioasa si prin care ea îsi poate îndeplini rolul sau. Autoritatea politica, în primul rând, are putere de constrângere exterioara, recurgând chiar la mijloace brutale si putând neglija cu totul conceptiile si vointa proprie a unui individ atunci când sunt în joc interesele tuturor"[13]. În lucrarea intitulata "Opere sociologice", Petre Andrei a relevat ca autoritatea politica are ca trasaturi specifice calitatea de a se manifesta ca putere obiectiva, exterioara, suprapersonala; caracterul normativ, care ghideaza comportamentul social al indivizilor; faptul ca se bazeaza pe motive constiente, fiind produsul unor judecati de valoare .

Caracteristicilor de mai sus li se pot adauga si altele, pe care le vom analiza în continuare.

Autoritatea - dimensiune si ipostaza a puterii politice. Indiferent de natura grupului social în care se exercita, de modalitatile de organizare a acestuia, de statutele si normele sale, sensul central al autoritatii este de a fi un fenomen de putere, o ipostaza a puterii. Autoritatea, ca dimensiune si ipostaza a puterii politice, depinde de modul de functionare a sistemului politic, de totalitatea proceselor obiective si subiective, materiale si spirituale care contribuie la realizarea puterii. Autoritatea reprezinta, din aceasta perspectiva, rezultatul, mereu în schimbare, al faptelor puterii, al modului în care scopurile acesteia devin compatibile cu cele ale societatii în ansamblu, ale principalelor categorii si grupuri sociale.

Autoritatea - rezultat al relatiilor de conducere-supunere. Ceea ce distinge autoritatea, în general, fata de putere este faptul ca, în timp ce aceasta din urma presupune coexistenta relatiilor de conducere-supunere, dar si a celor de dominare-subordonare (care fac trimitere la folosirea fortei) între actorii politici, autoritatea se manifesta exclusiv ca rezultat al relatiilor de conducere-supunere (cei care se supun recunosc de buna voie legitimitatea hotarârilor celor care conduc, prin referire la regulile de atribuire a puterii).

Pentru ca puterea politica sa aiba autoritate, sa convinga, ea trebuie sa se bazeze preponderent pe convingerea, prin argumente viabile, a maselor sa adere la activitatea puterii politice. Forta persuasiva a puterii se manifesta numai daca puterea se conexeaza si cu un anume prestigiu moral, intelectual, profesional. Autoritatea politica este, deci, consecinta unui prestigiu cladit pe competenta profesionala a celor ce apartin elitei politice, dar si pe calitatea lor morala. Ea presupune si un comportament civic adecvat: acceptul conditiilor sociale si al celor politice; corespondenta cu spiritul epocii sau al traditiilor; supunerea fata de continutul democratic al evolutiei politicului . Orice putere politica care are ca suport numai argumentul fortei, nu forta argumentelor este sortita declinului si, în cele din urma, pieirii.

Autoritatea politica este expresia unor relatii create între grupurile sociale aflate la conducere si societatea globala, prin care primele îsi impun vointa la nivelul celei de-a doua, transformând-o în vointa a tuturor, deci legitima (adica recunoscuta de cetateni). Ea se refera la cadrul institutional în care folosirea puterii politice este organizata si legitima. Autoritatea politica trebuie, deci, înteleasa în raport cu legitimitatea, respectiv cu acel element de ordin juridic, religios, cultural, filosofic etc. ce justifica o ordine sociala data, în care unii exercita actul conducerii, iar altii le datoreaza primilor supunere, ascultare, recunoscându-le calitatea de a guverna. Julien Freund releva, astfel, în lucrarea "Esenta politicului" ca: "Aceasta notiune de recunoastere este în centrul conceptului de autoritate. Relatia obisnuita de comanda - ascultare este constrângerea: autoritatea o transforma în asentiment, adica ascultarea nu mai este supunere fata de forta, ci adeziune la realizarea politicii duse de omul aflat la putere Autoritatea transforma astfel dominatia impusa în consimtamânt fata de ideea, cauza sau opinia pe care o reprezinta puterea sau regimul" .

Intercursivitatea. Aceasta trasatura releva ca actorul politic care comanda este întotdeauna si în postura de a se supune, deoarece exista întotdeauna o autoritate superioara.

Constrângerea (coercitia). Nu întotdeauna autoritatea politica este recunoscuta si acceptata ca legitima (îndreptatita). În asemenea situatii de criza, ea se impune prin folosirea de mijloace si metode coercitive. Constrângerea nu trebuie, totusi, supraestimata în exercitarea autoritatii. Fara îndoiala ca exista si autoritate care se bazeaza pe constrângere, pe inducerea spaimei fata de sanctiunea morala si oprobiul public. Aceasta categorie de autoritate nu determina însa acceptare, participare, actiune, însusire de valori liber consimtita.

Aria limitata de manifestare. Exercitarea autoritatii nu poate depasi niciodata granitele asociatiei, comunitatii etc. în care este institutionalizata si care îi da sprijin si caracter legal, fara a putea antrena tulburari sociale de suprafata sau profunde.

Revocabilitatea. Revocabilitatea actiunilor si a organelor de executie ale autoritatii consta în posibilitatea contramandarii lor prin mijloacele constitutionale consacrate (demitere, actiuni parlamentare etc.).

9.1.3. TIPURI DE AUTORITATE

Tipurile de autoritate sunt specifice fiecarui grup social, dar si societatii în ansamblul ei, ca o conditie a coeziunii. Ele se disting în functie de anumite criterii.

Dupa purtatorul autoritatii, se pot distinge:

- autoritatea personala, determinata de ascendentul dobândit de o anumita persoana prin calitatile sale individuale, precum demnitatea, vârsta, forta spirituala, forta fizica etc.;

- autoritatea impersonala, impusa de functionarea mecanismului social ca principala forma si apartinând unor institutii, texte de legi, reguli, cutume etc. cu care persoanele individuale se identifica numai temporar. Autoritatea impersonala este abstracta, dar are avantajul duratei, stabilitatii, permanentei.

În functie de domeniu, pot fi enumerate, între altele:

- autoritatea economica, care stabileste reguli generale ale productiei, repartitiei si schimbului de produse, dar în mai mica masura în economia de piata, unde domina legea cererii si ofertei si unde rolul statului este mai putin resimtit;

autoritatea politica, în baza careia statul asigura guvernarea societatii prin tendinta de monopolizare a puterii politice, în raport cu celelalte structuri sociale;

- autoritatea sociala, prin care statul se manifesta ca factor de echilibru, de ordine, de coercitie si de control social;

- autoritatea militara, ce apartine puterii militare si detine forta militara pusa în slujba puterii politice;

autoritatea juridica, prin care statul impune si apara ordinea de care beneficiaza întreaga societate (se face referire la statul de drept);

- autoritatea stiintifica

- autoritatea clericala (hierocratie).

Luând în calcul criteriul resurselor, sociologul german Max Weber a propus ("Economie si societate") trei tipuri ideale de autoritate politica, într-o trilogie care avea sa ramâna celebra: autoritatea traditionala (patrimoniala), autoritatea charismatica si autoritatea legal-rationala.

Autoritatea traditionala (patrimoniala) În acest context, traditia face referire la obiceiurile, normele, valorile cu care o colectivitate s-a identificat în timp si care au autoritate asupra membrilor sai. Instantele respectivei colectivitati (sfatul batrânilor, parintii etc.) au dreptul de a decide si deciziile lor trebuie sa fie acceptate de catre ceilalti membri ai colectivitatii.

Autoritatea traditionala este produsa de modelele (matrici, arhetipuri) culturale privitoare la autoritatea politica (la care se accede pe baza unei succesiuni stabilite), reflectate în institutii, atitudini si comportamente umane. Ea se bazeaza pe statutul personal al detinatorilor ei legitimi într-un grup, pe "credinta înradacinata în suprematia traditiilor imemoriale si în acele persoane carora aceste traditii le confera legitimitate"[17].

Acest tip de autoritate se manifesta în virtutea unor legaturi de supunere personala a cetatenilor fata de seful administrativ si care nu are o sfera de competenta clar delimitata, ceea ce permite exercitarea unei puteri arbitrare. Raporturile care se stabilesc între actorii politici sunt mai degraba de loialitate fata de superiorul ierarhic decât de supunerea tuturor fata de reguli logice abstracte. Situatii de acest fel au fost întâlnite în regimurile în care se exercita autoritatea patriarhala a suveranului asupra supusilor (sultanismul) si în unele forme ale neocorporatismului[18], când detinatorii puterii se foloseau de resurse arbitrare pentru a asigura o coeziune minima a cetatenilor.

Sursa primara a acestei forme de autoritate este traditia, iar formele ei principale sunt gerontocratia[19] si patriarhatul . Ceea ce Max Weber denumeste patriarhalism, patrimonialism si feudalism au fost sisteme sociale în care a functionat autoritatea traditiei.

Autoritatea charismatica (personala). Autoritatea charismatica se întemeiaza pe "sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane si pe modelul normativ relevat sau impus de aceasta persoana"[21]. Ea reprezinta deci expresia capacitatilor personale, a înzestrarii, calitatilor politice (posibilitatile de a atrage, de a mobiliza, de a convinge persoane, mase în cadrul activitatii politice) ale unor indivizi, naturale sau, mai ales, dobândite prin educatie sau prin tactici politice speciale (facilitate de studii de psihologie sociala, de abilitati produse de mediatizarea actuala, de activitatea specifica de formare a personalitatilor politice de catre profesionisti, mai ales în perioada campaniilor electorale).

Autoritatea de acest tip este specifica, în primul rând, perioadelor de criza, de ruptura în ordinea sociala sau de revolutie, când se manifesta uzura credintelor si chiar dezgustul fata de institutiile statului, care îsi pierd vitalitatea (a se vedea regimurile autoritare, totalitare si dictatoriale). Toate acestea impun aparitia unei autoritati (un conducator de exceptie) ce le poate transforma viata din interior. Autoritatea charismatica suspenda, de fapt, cursul normal al institutiilor statului si se bazeaza pe recunoasterea, în afara procedurilor democratice, a puterii sefului (ex. Cezar, Octavianus Augustus si, mai aproape de zilele noastre, Benito Mussolini, Adolf Hitler, V.I. Lenin, I.V. Stalin, Charles de Gaulle, John F. Kennedy, François Mitterand, ayatolahul Khomeyni, Silvio Berlusconi etc.) de catre partizanii sai, care sunt sau reusesc sa devina majoritari într-un anumit context politic. Anturajul liderului politic charismatic este alcatuit din discipolii sai, care sunt entuziastii "cauzei" sefului sau cei mai fideli apropiati ai acestuia. Autoritatea lor nu este nici mai mare nici mai mica decât cea cu care sunt investiti de lider si poate fi oricând retrasa[22].

Max Weber întelege prin charisma[23] un cumul de calitati extraordinare, un fel de "har" care situeaza persoana înzestrata cu acesta pe o pozitie aparte în raport cu oamenii obisnuiti. Un asemenea conducator este ascultat fara sovaire pentru ca oamenii au o încredere aproape nelimitata în calitatile sale personale . Max Weber a justificat rolul pozitiv îndeplinit de calitatile charismatice ale unei personalitati, considerând ca acestea pot functiona ca o forta inovativa a vietii sociale. Charisma este o forta revolutionara care a generat miscari sociale de-a lungul istoriei, dar care degenereaza, în mod inevitabil, în rutina de îndata ce dispare liderul charismatic.

Autoritatea legal-rationala. Autoritatea legal-rationala presupune acceptarea autoritatii pe criteriul competentei personale, profesionale, dar si pe cel al pozitiei ierarhice, care ofera posibilitati de decizie mai întemeiata, cât si dreptul de decizie recunoscuta oficial.

Autoritatea legal-rationala (mai putin personala si mai mult institutionala) este bazata pe "credinta în legalitatea reglementarilor impuse si în dreptul celor plasati în pozitii de autoritate, prin asemenea reguli, de a emite ordine"[25], respectiv pe un corp de reguli generale, impersonale, legale si rationale si pe delimitarea precisa a sferei de competenta pentru titularii autoritatii. Aceasta este rezultatul direct al impactului pe care îl creeaza, în sistemul politic, institutiile politice si evolutia lor. Aceasta forma de autoritate este cea mai raspândita printre statele moderne si se bazeaza pe un ansamblu coerent de reguli legale. Sursa legitimitatii consta din natura ordinii legitim stabilite. Puterile titularului autoritatii sunt limitate la sfera lui de competenta; în afara ei acesta redevine o simpla persoana particulara. Autoritatea legal-rationala se manifesta sub forma birocratiei depersonalizate de tip occidental, respectiv functioneaza pe baza unui aparat administrativ organizat rational.

Unele concluzii. Cele trei tipuri ideale de autoritate nu se manifesta de sine-statator în realitate, ele coexista, rareori unul dintre ele fiind dominant pâna la limita la care poate fi considerat exemplar. Tipurile de autoritate mentionate de Max Weber se caracterizeaza, în general, prin instabilitate, cel mai instabil dintre ele fiind tipul charismatic, întrucât este legat indestructibil de o anumita personalitate. Întrucât charisma unei personalitati este efemera, autoritatea charismatica se poate reorienta spre una legal-rationala sau traditionala[27].

9.2. LEGITIMITATEA POLITICĂ

Exercitarea autoritatii, în cadrul unei comunitati organizate, presupune referirea constanta la un alt concept corelativ al puterii: legitimitatea.

9.2.1. DEFINIRE

Legitimitatea[28] este caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii si organizarii sale) cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzator unor norme juridice, morale sau unor traditii consacrate . Ea consta în recunoasterea de care beneficiaza o ordine politica. Datorita faptului ca puterea politica nu se poate mentine fara un minimum de adepti, nu poate exista o ordine politica legitima de sine statatoare: exista doar orânduiri considerate ca atare. Mult timp identificata cu legalitatea, legitimitatea a trebuit sa fie separata din momentul în care istoria a demonstrat ca o ordine poate fi legala, dar nedreapta .

Aparitia fenomenului legitimitatii constituie un element important în procesul de institutionalizare a puterii politice. Ea a fost sesizata înca de Jean Jacques Rousseau, care, în lucrarea "Contractul social", afirma: "Cel care stapâneste nu este niciodata destul de puternic pentru a ramâne mereu stapân, daca nu transforma forta în drept si supunerea în datorie"[31].

Legitimitatea rezulta din convingerea cetatenilor ca autoritatile unei tari sunt investite cu puterea de a lua decizii pe care ei trebuie sa le respecte. O asemenea conceptie, inspirata din teoria clasica a lui Max Weber, insista asupra a doua elemente: recunoasterea autoritatii guvernantilor si obligatia guvernatilor de a li se supune[32].

Politologii si sociologii au acordat, între altele, o atentie deosebita definirii legitimitatii politice. Pornind de la faptul ca cetatenii considera ca fiind legitime acele institutiile politice care sunt apropiate de idealurile lor, Seymour Martin Lipset a definit legitimitatea drept "capacitatea unui sistem de a naste si mentine credinta ca institutiile politice existente sunt cele mai bune posibile pentru societate", iar Juan Linz s-a raportat la ea ca la "credinta ca în ciuda insuficientelor si slabiciunilor lor, institutiile politice sunt mai bune decât oricare altele si trebuie, în consecinta, sa te supui lor"[33].

În acelasi context, legitimitatea a fost definita, în lucrarea "Mica enciclopedie de politologie", ca un "principiu de întemeiere si justificare a unui sistem de guvernamânt care presupune, pe de o parte, constiinta guvernantilor ca au dreptul de a guverna si, pe de alta parte, o anumita recunoastere a acestui drept de catre guvernati" .

Vasile Nazare considera, la rândul sau, ca legitimitatea politica este "o ipostaza a puterii, un principiu conform caruia un sistem de guvernamânt îsi exercita puterea pe baza unui anumit drept conferit, de regula, de guvernati, pe baza unor întelegeri legiferate, a recunoasterii de catre cetateni a dreptului de guvernare al puterii politice" . Legitimitatea este fundamentul puterii, un factor esential de ordine si stabilitate în societate. Ea exprima deci în gradul de sustinere a unei puteri politice, respectiv conformitatea acesteia cu un sistem de valori împartasite de societatea civila.

Problema legitimitatii este deosebit de importanta întrucât nici un guvernamânt nu poate functiona si nu se poate mentine în lipsa unui minim de legitimitate. Recunoasterea de catre cetateni a legitimitatii puterii îi confera acesteia autoritate politica si credibilitate. Este necesar sa remarcam, în acest context, ca între legitimitate si autoritate exista o legatura de cauzalitate. Astfel, cu cât o putere este mai legitima, cu atât autoritatea sa politica este mai mare.

9.2.2. ETAPELE EVOLUŢIEI ISTORICE A LEGITIMITĂŢII POLITICE

Legitimitatea politica, ca si puterea politica, are un caracter concret istoric. Din acest punct de vedere, ea se manifesta sub doua forme: legitimitatea supranaturala (divina) si legitimitatea civila.

Legitimitatea supranaturala (divina) a cunoscut forme diferite, dupa cum a fost întemeiata nemijlocit pe natura divina a monarhului (ex. în Egiptul antic faraonul era considerat zeu si/sau fiu de zeu), pe vocatia divina a guvernantilor (în monarhiile feudale de drept divin) sau pe inspiratia divina (tema întâlnita în gândirea veche iudaica, dar si în miscari revolutionare moderne, cum este cazul puritanismului din timpul revolutiei burgheze din Anglia (1642-1646).

Legitimitatea civila a puterii politice este o forma superioara de manifestare a acesteia, care presupune îndeplinirea a doua conditii de baza :

- formularea unor obiective de dezvoltare a societatii, în concordanta cu cerintele progresului istoric;

- obtinerea acordului cetatenilor cu privire la exercitarea puterii.

Legitimitatea civila exista atunci când un sistem de guvernamânt este bazat pe un acord între constituenti autonomi si egali care s-au asociat pentru a coopera în vederea unui anumit bine comun (exemplul tipic este cel al cetatii-model imaginate de Aristotel, dar poate fi întâlnit si în unele confederatii medievale). Ea se realizeaza, de regula, prin alegeri libere cu caracter universal, direct, egal si secret, prin referendum, sondaje de opinie sau alte modalitati.

9.2.3. TIPURI DE LEGITIMITATE POLITICĂ

Una dintre cele mai cunoscute tipologii ale legitimitatii este cea realizata de Max Weber. Plecând de la ideea ca legitimitatea politica este strâns legata de autoritatea politica, Weber a realizat o clasificare ideala a tipurilor de legitimitate, corespunzatoare, fiecare în parte, unei forme de regim politic, dar si tipurilor de autoritate politica abordate mai sus.

Legitimitatea traditionala este acea formula politica în care puterea guverneaza si este stabila prin intermediul credintei celor guvernati în sacralitatea si intangibilitatea normelor si obiceiurilor care asigura dreptul guvernantilor la dominatie. Dreptul la guvernare se întemeiaza pe caracterul sacru al puterii si pe originea divina a titularului acestei puteri, iar modul de cârmuire este intens personalizat si limitat de norme si obligatii cutumiare. Legitimitatea traditionala corespunde formelor monarhice de guvernamânt si este proprie, cu predilectie, antichitatii, evului mediu (ex. monarhiile absolutiste, unele din cele constitutionale, dar si alte forme de guvernare) si, mai rar, perioadelor moderna si contemporana (ex. regimurile politice din Asia si Africa, în care, dupa succesele miscarilor de eliberare anticoloniala, monarhii au dobândit prerogative sacre - ex. regii Hussein al Iordaniei si Hassan al II-lea al Marocului). În astfel de situatii, puterea politica se obtinea fara consultarea maselor populare si se legitima prin natura de esenta divina a monarhului si prin necesitatea organizarii si functionarii societatii în acele conditii istorice.

Legitimitatea charismatica releva ca puterea si dominatia politica îsi datoreaza stabilitatea si îsi au sursele în calitatile exceptionale (extraordinare) ale liderului politic, înzestrat cu toate virtutile eroice, care îi confera o forta de atractie magnetica, determinând masele sa îl urmeze fara sovaire pentru realizarea aspiratiilor si nevoilor lor. Întretinerea charismei îl obliga, însa, pe lider sa mobilizeze resurse importante pentru a nu se expune uitarii si dizgratiei celor pe care îi conduce. Dictaturile contemporane (a se vedea cultul personalitatii în regimurile totalitare - fascist, hitlerist, comunist) au fost ilustrarea spectaculoasa a acestui concept.

Legitimitatea legala (rationala) e o forma de dominatie politica bazata pe încrederea în legalitatea si rationalitatea deciziilor luate de autoritatile politice centrale. Indivizii se supun mai putin unor persoane sau institutii abstracte, cât mai ales unor reguli abstracte, impersonale si generale care organizeaza viata publica, în baza carora sunt desemnati sau destituiti conducatorii. Nici un individ, nici o autoritate, fie ea cât de înalta, nu va putea sa se sustraga de la aplicarea acestor reguli. Dominatia rationala legala este caracteristica democratiilor occidentale moderne si administratiilor de tip birocratic pe care acestea se sprijina .

Legitimitatea de tip rational-legal tine de sistemele formalizate ale libertatilor politice, sisteme în care exista reguli de interactiune socio-politica ce sunt consfintite în cadru legal. Puterea politica se constituie, se mentine si actioneaza în astfel de forme de organizare politica prin supunerea fata de lege.

Unele concluzii. Schimbarile sociale rapide si modernizarea politica, din epocile moderna si contemporana, au facut ca tipurile de legitimitate inventariate de Max Weber sa nu fiinteze în stare pura, acestea neînsotind regimurile politice de la instaurarea pâna la caderea lor. Orice forta politica care cucereste puterea o face invocând principiul legitimitatii legal-rationale, ca urmare a votului si vointei populare, chiar daca acest fapt nu este în deplina concordanta cu realitatea. Pentru a se mentine la putere, clasa conducatoare apeleaza la tehnici specifice de propaganda, prin care sa se prezinte ca legitima si sa îsi justifice actiunile. În acest sens, în cadrul strategiilor politice, tipurile de legitimitate se suprapun: alaturi de elemente specifice legitimitatii legal-rationale, sunt invocate aspecte ce tin de legitimitatea personal-charismatica sau de legitimitatea istorico-traditionala. În acest sens, Jean Baudouin a dat un exemplu edificator, din perioada moderna: "Este cazul Imperiului napoleonian.Organizat în jurul persoanei împaratului, celebrând faptele sale de arme devenite legendare, ne duce cu gândul la dominatia charismatica. Totusi, crearea si întarirea unei administratii din ce în ce mai rationale si centralizate, cât si codificarea spectaculoasa a dreptului cutumiar îl apropie mai mult de modelul rational legal. si, în sfârsit, tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale si chiar a unei cvasi-societati de curte ne duce cu gândul la elementele unui tip traditional" .

Conform renumitului sociolog Mattei Dogan , tipologia creata de Max Weber si-ar fi pierdut actualitatea, alte patru tipuri de legitimitate fiind mai potrivite pentru perioada contemporana. Acestea se manifesta în:

- democratiile pluraliste avansate, recunoscute ca legitime de majoritatea cetatenilor;

- regimurile autoritar-birocratice, în care drepturile civile sunt doar partial respectate;

- regimurile dictatoriale, tiranice si totalitare, detestate de majoritatea populatiei;

- tarile în care cei care detin puterea nu sunt nici acceptati, nici respinsi si în care saracia pronuntata a populatiei determina o indiferenta cvasitotala fata de politica[42].

9.2.4. RESURSELE LEGITIMITĂŢII POLITICE

Legitimitatea îsi are originea în :

- instituirea pozitiva (prin consens, acord) a ordinii normative în baza careia se exercita actul puterii politice. O problema de importanta deosebita pentru manifestarea legitimitatii puterii politice o constituie consensul politic dintre aceasta si cetateni. De regula, prin consens se întelege o stare de consimtamânt general cu privire la întregul ansamblu al activitatii de organizare si conducere a societatii sau la un aspect semnificativ al acesteia. Consensul politic este o categorie speciala a consensului: el desemneaza vointa subiectilor politici (putere politica si cetateni) de a asigura functionarea globala a societatii, pe baza unor decizii inspirate de idei si initiative convergente, unanim acceptate, referitoare la organizarea politica a comunitatii, forma juridica si politica a statului, ca si asupra metodelor sale de actiune. Realizarea consensului politic, ca fundament al legitimitatii politice, este esentiala pentru functionarea normala si eficienta a mecanismelor puterii;

- încrederea beneficiarilor de drept ai puterii politice în legalitatea acesteia;

- competenta managerilor politici si conformitatea activitatii acestora cu normativele legale aflate în vigoare;

- nevoia de ierarhie;

- nevoia de rationalitate.

9.2.5. NIVELURILE LEGITIMITĂŢII POLITICE

Conform lui J. Lagsoye, legitimitatea puterii are urmatoarele niveluri:

- legitimitatea relatiei de putere între guvernanti si guvernati (dreptul unora de a-i guverna pe ceilalti);

- legitimitatea aparatului specializat, a mecanismelor si principiilor de exercitare a puterii;

- legitimitatea indivizilor, a grupului care exercita puterea;

- conformitatea puterii cu ceea ce se crede preferabil a fi realizat în domeniile actiunii politice[43].

9.2.6. CRITERIILE LEGITIMITĂŢII POLITICE

Pentru ca o putere sa fie legitima, ea trebuie sa îndeplineasca anumite criterii:

- institutiile puterii sa fie investite cu autoritate prin alegeri libere;

- capacitatea puterii de a-si îndeplini functiile sociale generale pentru care a fost investita;

- compatibilitatea puterii cu sistemul de valori democratice;

- performanta guvernarii, respectiv aprecierea acesteia în conformitate cu rezultatele obtinute, nu cu promisiunile electorale[44]. Extinderea activitatii contemporane a statului sporeste necesitatile de legitimare a acesteia, care nu se mai pot reduce doar la un acord asupra drepturilor cuvenite si la exercitiul puterii, ci se extind la ansamblul sistemului politico-administrativ, eficienta devenind ea însasi un criteriu de legitimitate ;

- mobilitatea guvernantilor, care permite ajustarea sau modificarea politicilor în functie de schimbarile ce pot interveni;

- beneficiile rezultate de pe urma unei situatii economice sau pierderile determinate de cauze economice;

- cooperarea diferitelor elite si grupuri sociale.

Profesorul Anton Carpinschi arata, pe buna dreptate, ca puterea politica, ca modalitate de existenta si organizare specific umana, este bazata pe combinarea în proportii variabile a supunerii obtinuta prin forta si a ascultarii bazate pe autoritatea legitima. Ea dobândeste supunere prin forta coercitiva si ascultare prin legitimare. Prin legitimare, puterea politica îsi identifica originile si baza sociala, îsi cristalizeaza principiile, normele si valorile. În felul acesta, puterea politica îsi justifica dominatia, îsi construieste strategia si-si motiveaza actiunile. În conditiile vietii politice contemporane, se acorda un rol decisiv legitimitatii democratice, rezultata din vointa generala a populatiei unui stat exprimata prin vot. Datorita evolutiei contradictorii a factorilor mentionati mai sus, legitimitatea trebuie periodic recâstigata si reconfirmata[46].

9.3. LIBERTATEA POLITICĂ

9.3.1. DEFINIRE

Termenul de libertate provine din latinescul "libertas". El desemneaza posibilitatea unui sistem (persoana, grup, organizatie, colectivitate etc.) de a-si realiza finalitatile (scopurile) prin stabilirea autonoma a regulilor necesare[47]. Pentru sistemele social-umane, caracterizate printr-o logica proprie, cristalizata în finalitati specifice, posibilitatea de a realiza aceste finalitati reprezinta o cerinta functionala fundamentala, luând forma idealului, aspiratiei, revendicarii .

Libertatea politica se manifesta ca o componenta esentiala a democratiei, ea semnificând totalitatea drepturilor de care se bucura cetatenii unui stat, cât si posibilitatile efective ale acestora de a participa la viata politica, la conducerea treburilor statului[49]. Libertatea politica nu trebuie înteleasa ca posibilitate de a actiona în societate fara nici un fel de îngradire, ceea ce nu poate duce decât la dezordine, anarhie, la încalcarea drepturilor altor membri ai societatii. În acest sens, în art. 14 al Declaratiei drepturilor omului, elaborata în cursul Revolutiei franceze de la 1789, libertatea era definita ca "posibilitatea de a lasa omului puterea de a face tot ceea ce nu dauneaza altuia" .

9.3.2. MODALITĂŢI DE REALIZARE A LIBERTĂŢII POLITICE

Democratia permite realizarea libertatii prin[51]:

- obtinerea libertatii generale, exprimata prin exercitarea de drepturi politice fundamentale (sustinerea libera a opiniilor; posibilitatea de organizare politica; admiterea opozitiei etc.);

- promovarea libertatii de autodeterminare, care consta în extinderea la maximum posibil a limitelor oportunitatilor pentru cetateni de a se autoguverna;

- înfaptuirea autonomiei morale, respectiv luarea deciziilor politice pe baza principiilor morale, în contextul unui proces de reflectare, deliberare si scrutin, cu privire la alternativele politice posibile la un moment dat.

9.3.3. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Libertatea politica se refera la participarea efectiva a cetatenilor la exercitarea puterii si la drepturile asigurate de aceasta.

În timp ce conceptiile liberala si democratica asupra libertatii considera împreuna ca nu poate exista libertate fara stat (fara garantii juridice nu exista libertate, ci doar permisiune si arbitraj din partea celui mai puternic), alte traditii politice (ex. anarhismul, marxismul etc.) au subliniat în special opozitia structurala dintre libertate si stat, cu convingerea ca libertatea nu poate fi un dat decât dincolo si dupa stat[52].

Intim legata de puterea politica, libertatea are o natura sociala, întrucât un actor social este liber numai în raport cu un alt actor social sau cu un grup social. Sociologul francez Raymond Aron releva în lucrarea intitulata "Eseuri asupra libertatilor" (Paris, 1965) ca libertatea politica ".îi da sentimentul (cetateanului - n.n.) ca, prin intermediul alesilor sai, eventual si prin intermediul opiniilor sale, el exercita o anumita influenta asupra destinelor colectivitatii"[53]. Conform lui Raymond Aron, libertatea politica consta în a putea alege între doua actiuni fara a fi împiedicat de altii si fara a fi sanctionat pentru alegerea facuta.

Libertatea politica depinde de tipul de putere politica, natura, forma si limitele ei fiind generate de natura, forma si tipul de putere politica. Libertatea politica reala nu are nimic de-a face cu regimurile de tip tiranic, despotic, dictaturile revolutionare sau regimurile totalitare ale secolului XX: ea este legata numai de regimurile politice de tip pluralist[54], în care puterea politica se manifesta în mod democratic.

Pentru ca libertatea politica sa se poata exprima plenar, ordinea pe care o instaureaza si o mentine puterea politica trebuie sa aiba la baza urmatoarele dimensiuni, specifice unui regim politic de tip poliarhic (democratic): guvernantii sa fie alesi; alegerea lor sa se întemeieze pe sufragii libere si corecte; sa existe si sa fie respectat dreptul de a fi ales în functii de stat; sa existe libertatea de exprimare; sa existe si alte surse de informare decât cele oficiale; cetatenii sa aiba dreptul de a se asocia pentru a-si proteja drepturile si libertatile, inclusiv în partide politice independente sau grupuri de interes.

9.4. FORŢA POLITICĂ

9.4.1. DEFINIRE

Strâns legata de legitimitatea politica este notiunea de forta politica. Forta semnifica aplicarea de sanctiuni în situatiile în care nu exista supunere de bunavoie fata de putere. Ea presupune, uneori, limitarea sau eliminarea totala a alternativelor într-o actiune sociala si apare ca un mijloc de constrângere în confruntarea cu alte forte pe care, în cele din urma, le domina.

Una din definitiile care pot fi date fortei politice este cea de ".ansamblu de mijloace (umane si materiale) de coercitie, presiune, distrugere sau construire pe care vointa politica a unei (unor) clase, bazata pe institutii si grupari, le pune în actiune pentru a asigura respectarea unei ordini conventionale sau, dimpotriva, pentru a o schimba"[55].

9.4.2. TRĂSĂTURI

Forta politica se realizeaza prin intermediul acelor organe ale statului (armata, politia, jandarmeria, procuratura, executorii judecatoresti etc.) care au competenta de folosire a masurilor de constrângere pentru mentinerea ordinii, respectarea legii etc., în acord cu interesele puterii.

Forta este un suport al stabilitatii în viata politica prin asigurarea echilibrului unei comunitati în raport cu altele si chiar a coeziunii interne a acesteia, în situatiile în care puterea politica instituita reuseste sa domine net miscarile de opozitie cu care se afla în competitie. Saint-Just releva, astfel, în lucrarea sa intitulata "Esenta politicului" (Paris, 1965) ca, în viata sociala, "forta nu genereaza nici ratiune si nici drept; dar este imposibil sa te lipsesti de ea pentru a face ca ratiunea si dreptul sa fie respectate"[56].

Rolul pozitiv al fortei nu trebuie însa absolutizat. Considerarea fortei drept unul din factorii de stabilitate politica si sociala degenereaza uneori în cultul fortei si prezentarea sa, neavenita, drept principalul factor în mentinerea si promovarea pacii[57]. Abuzul de forta, folosirea ei fara discernamânt si spirit de prevedere, rezultate din conceptia ca aceasta este principalul factor în mentinerea stabilitatii sociale, duce la relatii dictatoriale si inegalitare si la periclitarea echilibrului politic pe plan intern si international. Este relevanta, în acest sens, si frumoasa formula a lui François Bourricaud ("Individualismul institutional: eseu asupra sociologiei lui Talcott Parsons", Paris, 1977) conform caruia "Puterea nu se reduce la folosirea fortei, chiar daca forta este cel din urma lucru - si fundamentul ultim - la care recurge puterea" .

9.4.3. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Raporturile dintre putere si forta au semnificatii aparte în contextul actiunii politice. Forta si puterea nu sunt notiuni antitetice, contradictorii, ci complementare. Puterea exista fara forta, dar poate adauga mijloacelor care o alcatuiesc pe cea de-a doua, inteligenta, autoritate, fermitate, prestigiu etc..

Este interesant de remarcat faptul ca forta reprezinta poate cel mai eficient instrument pentru acapararea puterii într-o societate, dar nu si pentru mentinerea si exploatarea pozitiilor avantajoase conferite de putere si pentru tragerea unor foloase maxime din ea.

De regula, exercitarea puterii presupune forta. La vremea sa, florentinul Niccolo Machiavelli remarca ca puterea nu poate rezista fara forta. În epoca contemporana, Max Weber arata, la rândul sau, ca politicul presupune folosirea fireasca a fortei. O asemenea situatie se manifesta mai ales atunci când puterea este lipsita de legitimitate, când realizarea intereselor guvernantilor se loveste de opozitia comunitatii, când unii actori sociali ameninta ordinea interioara sau când este amenintata securitatea externa. Autoritatile publice au deci capacitatea si posibilitatea de a lua decizii în numele colectivitatii si de a duce la îndeplinire aceste decizii inclusiv prin folosirea legala a fortei, nu numai a mijloacelor persuasive (de convingere).

Dar nu numai autoritatile publice pot recurge la utilizarea fortei. La forta pot apela si actorii sociali care contesta ordinea existenta si doresc sa o rastoarne, preluând puterea politica. În acest sens, conceptul de forta are mai multe utilizari: forta legitima (aflata la putere), forta de opozitie, forta publica etc..

Puterea nu trebuie deci confundata cu forta. Întrucât, însa, în limbajul curent forta si puterea sunt concepte care se suprapun adesea, se impune a identifica repere care le diferentiaza. Pentru a-si putea asigura ordinea interna si apararea externa, orice comunitate umana apeleaza la diferite capacitati coercitive sau mijloace materiale masurabile (forte armate, forte politienesti, alte structuri specializate) apte sa intervina la comanda guvernantilor. În acest caz, forta reprezinta doar aspectul material al puterii, care este îndeobste animat de vointa de actiune.

Puterea adauga ansamblului de mijloace materiale masurabile care alcatuiesc forta, pentru a le face eficiente, abilitate (inteligenta, iscusinta), autoritate, fermitate, prestigiu etc. În raport cu puterea, forta este doar un mijloc, care devine eficient doar daca este pus în miscare de catre o vointa sau un organ. Din aceasta perspectiva, se poate afirma ca puterea este capacitatea de a introduce forta într-o situatie sociala, combinând-o eficient cu inteligenta, sub impulsul vointei de actiune. Pe cale de consecinta, puterea politica nu se identifica cu forta politica, aceasta din urma fiind doar o componenta, o ipostaza a celei dintâi[59].

9.5. INFLUENŢA POLITICĂ

În multe cazuri, puterea si influenta sunt folosite ca sinonime. Între cei doi termeni trebuie operate însa, pe buna dreptate, anumite distinctii, întemeiate pe deosebiri evidente.

9.5.1. DEFINIRE

Termenul de influenta (în limba latina "influere" înseamna "a curge", "a penetra", "a se strecura în") semnifica o actiune pe care o persoana, un grup, o institutie o exercita asupra alteia, modificându-i comportamentul fata de cel anterior.

Putem defini influenta politica ca acel complex de actiuni politice, întreprinse mai mult sau mai putin deliberat, pentru a forma sau modifica comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri etc, prin recurgerea la diferite mijloace economice, politice si psihologice, pentru cucerirea sau mentinerea puterii politice[60]. În esenta, influenta este capacitatea unui subiect politic de a modifica opiniile, atitudinile si comportamentele altora în directia dorita. Întrucât influenta politica se exercita, în principal, prin intermediul puterii, ea reprezinta un complex de interese si relatii angajate în lupta pentru putere politica.

Nu lipsita de importanta este, credem, definirea influentei prin raportare la autoritatea si la legitimitatea politica. Astfel, influenta este un mijloc de realizare a autoritatii politice si a legitimitatii acesteia în raport cu opinia publica[61].

9.5.2. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Diferiti politologi au identificat frecvent influenta cu puterea politica sau au conceput-o ca o componenta principala a acesteia (H.A. Simon, C.J. Friedrich etc.). Harold D. Lasswell a pus conceptul de influenta la baza stiintei politice, afirmând ca studiul politicii reprezinta, de fapt, studiul influentei, pentru ca în lucrarea "Putere si societate", scrisa împreuna cu A. Kaplan, sa releve ca influenta se refera mai mult la valori decât la putere.

Influenta politica se coreleaza cu puterea si autoritatea, dar se deosebeste, într-o anumita masura, de acestea prin faptul ca nu recurge întotdeauna la constrângere, preferând sa foloseasca persuasiunea. În anumite situatii, puterea recurge însa la constrângeri indirecte, promisiuni, amenintari sau mijloace populiste de convingere.

Ca si forta, influenta este un mijloc utilizat de putere, în situatiile si în raport de gruparile sociale cele mai diverse, pentru extinderea, argumentarea sau obtinerea consimtirii publice fata de aceasta. Cea mai semnificativa caracteristica a influentei, ca fenomen social, este ca ea se realizeaza în absenta constrângerii, a folosirii fortei, prin convingere. Din aceasta perspectiva, Talcott Parsons o considera, în lucrarea sa intitulata "Asupra conceptului de putere politica", ca un "mecanism generalizat de convingere"[63]. Prin influenta, puterea nu încearca sa schimbe în mod special vointa maselor, ci mai ales preferintele lor, în vederea acceptarii de catre acestea, de bunavoie, a atributelor puterii.

Influenta este, în acelasi timp, si un proces ambivalent. Ea poate fi exercitata de putere (autoritatea publica) asupra tuturor palierelor sociale, prin sistemul organizat si eficient de raspândire a ideologiei si a valorilor politice favorabile, de catre un aparat propagandistic omniprezent în societate. Puterea politica si, mai ales, aparatul de stat, sunt, la rândul lor, influentate de diversele categorii politice care activeaza în societate. Semnalele transmise reciproc de actorii sociali mai sus numiti contribuie la identificarea solutiilor pentru realizarea consensului social si dau masura modului de functionare a mecanismului decizional, gradului de credibilitate a valorilor politice promovate de sistemul puterii etc..

În ultima instanta, putem afirma ca influenta este mijlocul normal de actiune al puterii, un substitut (înlocuitor) al fortei, în contextul actiunilor concertate întreprinse de putere pentru obtinerea recunoasterii sale la nivel macrosocial.

9.6. PRESTIGIUL POLITIC

9.6.1. DEFINIRE

Prestigiul politic este în strânsa legatura cu puterea politica, autoritatea politica si legitimitatea politica. Sintagma "prestigiu politic" desemneaza o apreciere pozitiva de care se bucura o persoana, un organism politic, un grup în virtutea valorilor si actiunilor promovate. Fiind strâns legat de sistemul de valori acceptat si promovat într-o anumita etapa istorica, prestigiul politic poate fi definit ca o ipostaza a autoritatii unei persoane în care sunt precumpanitoare unele abilitati psiho-sociale si trasaturi morale care o caracterizeaza[64].

Pâna la sfârsitul secolului al XVIII-lea, termenul a fost folosit, cu precadere, în sensul originar al termenului latinesc "prestigia", respectiv de "scamatorie, artificiu, iluzie", cu trimitere la efectul socant produs de o scamatorie. Ulterior, termenul a fost utilizat de Denis Diderot[65] pentru a desemna unele efecte artistice, literare. Acceptiunea din stiintele sociale a termenului este o achizitie a secolului XX.

Paralel cu afirmarea pozitiilor structuraliste si functionaliste în sociologie si politologie, precum si cu progresele psihologiei sociale, s-a încetatenit definirea prestigiului în functie de sistemul status-urilor sociale. Astfel, Talcott Parsons considera prestigiul ca "o ordine ierarhica, exprimând estimatia relativa a pozitiei unui individ în sistemul total al evaluarilor diferentiate", iar Charles Wright-Mills[66] face referire la varietatea criteriilor care pot sta la baza prestigiului: proprietatea, nasterea, ocupatia, educatia, venitul, puterea, respectiv orice calitati sau atribute care pot distinge un individ de altii .

Prestigiul mai poate fi definit si ca influenta, mai mare sau mai mica, exercitata de indivizi, grupuri, institutii si-sau status-ul mai ridicat sau mai coborât de care se bucura acestea.

9.6.2. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Prestigiul politic nu trebuie confundat cu puterea, întrucât se refera la calitatile strict individuale ale unei persoane (în sociologie si politologie exista unele opinii conform carora prestigiul este un atribut al persoanei, numai personalitatile putând avea prestigiu) si nu la calitatea care deriva din investirea sa cu autoritate (atribut, calitate specifice institutiilor, organizatiilor). Sunt situatii în care prestigiul nu conduce la obtinerea puterii (ex. personalitati stiintifice care nu au vreun rol în sfera puterii si nu sunt angrenate în competitia politica), dupa cum exista, destul de rar, si situatii când puterea nu este însotita de prestigiu (mai ales în perioadele de decadere ale puterii sau de transfer a acesteia de la unele grupuri sociale catre altele).

Distinctia fundamentala dintre putere si prestigiu tine de domeniul de manifestare, eficienta si durata influentei exercitate, care în cazul puterii sunt considerabil sporite. Prestigiul este necesar, dar nu si suficient pentru obtinerea puterii. Factorii care determina cresterea prestigiului - cunostintele stiintifice, moralitatea, distinctia, îndemânarea, competenta etc. - nu pot crea ei însisi putere, dar sunt însotitori firesti ai acesteia. Este relevanta, în acest sens, opinia sociologului Petre Andrei, conform careia "În genere, prestigiul este lipsit de temeiul rational al superioritatii. Cel ce are numai prestigiu nu este considerat ca o putere obiectiva, supraindividuala, ci are numai o superioritate momentana careia i se supune cineva usor, dar care se poate desface tot asa de repede" .

Desi nu se confunda cu puterea, prestigiul politic desemneaza un grad (pozitiv) de apreciere a puterii (reprezentata de o persoana, un grup, o institutie) în raport direct cu sistemul de valori promovat de aceasta. Între putere si prestigiul politic exista o relatie directa, în sensul ca forta puterii este cu atât mai mare, cu cât se bucura de un prestigiu sporit[69].

În lucrarea "Eseu asupra fundamentului puterii politice", Jean-William Lapierre a considerat prestigiul individual ca pe un fenomen de putere, care determina supunerea celor din jur fata de persoana ce îl poseda: "Deseori, supunerea consimtita este efectul prestigiului celui care comanda, adica a unui fel de difuzie a statutului pe care-l ocupa pe una din scarile valorilor recunoscute din punct de vedere social"[70]. Prestigiul apare, în conceptia lui Lapierre, ca o extindere a autoritatii, competentei sau avantajelor anumitor membri ai unui grup social, care au deci aptitudini pentru obtinerea succesului în anumite sfere si activitati sociale, spre alte domenii sau directii de activitate. Sunt edificatoare, în acest context, regimurile plutocratice, în care functiile de conducere sunt rezervate, de regula, celor bogati.

Desi nu este determinant în viata politica, prestigiul are o mare importanta pentru cucerirea, pastrarea si exercitarea puterii, respectiv în obtinerea supunerii liber consimtite a cetatenilor.

Prestigiul poate fi rezultatul meritelor reale sau "fabricate" ale unor lideri politici. În istoria politica, nu putine au fost cazurile când anumiti lideri s-au bucurat de un fals prestigiu, sprijinit exclusiv pe mitologia întretinuta în jurul lor de catre aparatul de propaganda ce le era subordonat (a se vedea cazurile regimurilor fascist, hitlerist, comunist etc.).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

ANDREI, Petre, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1973.

BAUDOUIN, Jean, Introducere în sociologia politica, Editura "Amarcord", Timisoara, 1999.

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.

DOGAN, Mattei, Sociologie politica. Opere alese, Editura "Alternative", Bucuresti, 1999.

DOWDING, Keith, Puterea, Editura "Du Style", Bucuresti, 1998.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

HUNTINGTON, Samuel P., Viata politica americana, Editura "Humanitas", 1994.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.

NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", Constanta, 2002.

OXFORD, Dictionar de politica, Editura "Univers enciclopedic", Bucuresti, 2001.

PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dictionar de analiza politica, Editura "Ecce Homo", Bucuresti, 1993.

TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.

TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori), Mica enciclopedie de politologie, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977.

VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.

ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.