FORMAREA HABITUS-ULUI sI A COMPORTAMENTUI LUI POLITIC
Mecanismul fundamental în procesele de socializare este for-marea habitus-ului, principiu
generator al oricãrui sistem individual de reprezentare ss al tuturor practicilor de formare a opiniilor
si atitu-clinilor politice, ca ss a sentimentului de identitate si apartenentã la un grup. Continutul
habitus- ului este format din majoritatea atitudinilor si predispozitiilor din copilãrie. Formarea
habitus-ului se realizeazã în mai multe etape, se bazeazã pe mai multe mecanisme si pe complementaritatea
rolurilor celor doi agenti esentiali: familia si scoala. "Habitus- ul cãpãtat în fami1ie
este, în principiu, dublat de experien-tele vietii scolare". Scoala îi va da un sens, îl va rationaliza si
îl va
15 In legãturã cu "sistemele juridice si politice" traditionale, precum si cu acutturatia politicã si
juridicã în diverse state africane, vezi, pe larg, Yves Briilon, Ethnocriminologie de l'Afrique
Noire, Librairie Philosophique Y.Vrin,
înscrie sub autoritatea "cunostintelor oficiale". Prin actiunea scolii, habitus-ul, "legea imanentã"
depozitatã în fiecare agent de prinîa edu-catie primitã în familie, devine principiu de structurare
"obiectiv regla-tã" si "în mod colectiv orchestratã" de toate experientele ulterioare.
Pentru copil, formarea identitãtii trece prin dezvoltãtile identi- ficãrilor cu grupurile de care el
apartine imediat de la nastere sau pe care si le-a ales el însusi. "Fiinta umanã, spune Erikson, este
organi- zatã de la un capãt la altul al vietii sa le în grup cu o bazã geograficã sau istoricã: familia,
clasa; satul sau cartierul; natiunea. O fiintã umanã este concomitent un organism, un om si un
membru al unei societãti si ea este implicatã în cele trei procese de dezvoltare. Corpul sãu este
expus durerii si tensiunii, eul sãu anxietãtii, si, ca membru al unei societãti, el poate resimti panica
grupului sãu". Copilul învatã lent - ca pe dibuite, spune E. Sapir - cine este el si cãror grupuri
apartine. Sentimentul de apartenentã fatã de grupurile în care el s-a nascut si de care apartine -
chiar dacã, totusi, un anumit timp el nu îsi dã seama decât confuz de acest lucru si chiar dacã ceilalti
nu îl recunosc decât indirect sau partial - trece prin însusirea personalã a practicilor, a vaiorilor si a
normelor care, integrând prezentul, trecu-tul si proiectul grupului, îi fundamenteazã cunoasterea si
identifi-carea. Fãrã asimilarea trecutului cultural si a sentimentelor în vigoare la ai sãi, "expresia
subiectivitãtii" individului ar ft lovitã de "sterili- tate socialã". Cunoasterea grupului poate sã ia o
formã manifestã si explicitã, dar este cel mai adesea implicitã sau, cum spunea Sapir, "intuitivã".
Întretinerea sa se traduce prin adoptarea unui anumit numãr de atitudini obligatorii, sanctionate de
privilegii sau interdictii, dar si prin aceea a atitudinilor mult mai difuze si neinstitutionalizate.
Copilul ascultã si retine, fãrã sã vrea, tonul din comentariile politice ale tatãlui sãu seara, la
ascultarea stirilor sau la citirea presei. Fãrã sã înteleagã mare lucru din argumentele aduse sau din
terminologia întrebuintatã, el retine pozitia de simpatie sau de respingere din partea pãtintelui sãu
vis-ã-vis de o personalitate politicã, de actiunea unei formatiu ni politice sau a unei tãri. E1 s-a
identificat cu pozitia tatãlui sãu pe baza unui model patem afectiv, chiar dacã câmpul de
16 Annik Percheron, op.cit..
17 E. Erikson, Enfance et soci6t6, Delachaus -Niontie, Neuchatel, 1966, p.
18 E. Sapir, Anthropologie, vol.1, Editions de Minuit, Paris, 1967, p.
cornunicare care i-a permis aceastâ identificare nu a depãsit nivelul
oamenii unile lor,
reprezentãrilor mitologice despre politici si acti
aidoma în mintea lui cu eroii ss actiunile din basme. De aici se poate trage concluzia cã un individ
nu apartine cu adevãrat grupului sãu decât atunci când aitii îi ghideazã conduita, fãrã ca el sã-si dea
seama. "Individul, scrie Sapir, simte mai curând cã el nu cunoaste modelele culturale ale grupului
sãu si le aplicã cu toatã inocenta fãrã aleputea descrie constient". Într-adevãr, ce s-ar întâmpla dacã
un copil, vãzând expresia de groazã întipãtitã pe fetele pãrintilor sãi în timp ce comentau în soaptã o
stire despre înãbusirea în sânge a unui complot politic, s-ar opri din joacã si ar întreba: "Mamã, cine
este acest nene?". Bineînteles cã pãrintii nu s-ar grãbi sã- i dezvã1uie clar iden-titatea persoanei, dar
1-ar ameninta cu pedeapsa dacã ar spune cuiva cele auzite. Copilul va rãmâne, în sistemul lui de
imagini, cu ima-ginea unui om rãu, identificatã în persoana sefu1ui statului si cu un sentiment de
teamã ori de câte ori va auzi în grupul lui vorbindu-se de el.
Forma acestei cunoasteri, continutul sãu sunt factori esentiali pen-tru a întelege cum se
integreazã si cum se dezvoltã dimensiunea politicã în ansamblul fenomenelor de socializare. Forma
sa, cel mai adesea, în primele stadii, implicitã, ne permite sã conchidem cã anu- mite atitudini sau
opinii politice se pot dezvolta la copil ca urmare a socializãrii difuze din primii ani ai copilãriei, în
care continutul lor abstract n-a contribuit cu nimic la adoptarea lor.
Organizarea tuturor valorilor grupului într-o conceptie unitarã despre lume aseazã înc eputul
sociaiizãrii politice în cadrul sociali- zãrii difuze, cãpãtatâ începând cu experientele a ceea ce este
permis sau interzis, obiect de dorintã sau teamã. Ea permite sã întelegem cum unele practici sociale,
practica religioasã, de exemplu, pot, în unele cazuri, sã joace un rol mult mai important în
socializarea politicã decât evenimentele politice, prin integrarea trecutului în câmpul de valori si
norme comportamentale ale prezentului. Identificarea, ca ss apartenenta la o comunitate presupun
învãtarea si stãpânirea codului simbolic aI comunitãtii, pr ecum si relatii semni- ficative cu membrii
propriului sãu grup si cu cei ai altor gruputi. Orice subiect nu existã si nu se poate defini decât prin
altii, printr-un
19 Ibidem, p.
joc complex de identificãri negative si pozitive. Afirmarea solidaritâtii sale, a identitãtii altor puncte
de vedere cu ale sale, mar-carea diferentei sale fatâ de altii sunt douã mecanisme esentiale ale
socializãrii politice. Copilul se afirmã, se defineste adeseori opunân-du-se. Lui îi este mult mai usor
sã spunã ceea ce nu este decât sâ explice ceea ce este. Copilul trebuie nu numai sâ cunoascã si sã
accepte valorile care fundamenteazã identitatea grupului, dar el tre-buie sã le recunoascã în
discursul celorlalti si mai ales sã învete sã le utilizeze pentru a descifra si exprima perceptiile sale
despre lume. Sistemul de valori al grupului fundamenteazã singurul raport posibil cu lucrurile. În
fond, acesta este un limbaj, un cod simbolic pe care copilul trebuie sã-1 dobândeascâ si sã-1
stãpâneascã pentru a-si afirma identitatea si pentru a comunica cu toti ceilaiti, nu numai cu membrii
grupurilor sale de apartenentã. Apartenenta la grup ia forma con-cretã a dobândirii
mijloacelor de comunicare si a competentelor de a comunica. Oferind copilului continutul si
forma actelor sale de vorbire, grupul îl modeleazã dupã imaginea sa. Acceptând acest mod de a
comunic a si de a vor bi, copilul marcheazâ apartenenta sa la grup. "De fiecare datã, spune
Bemstein, când copilul vorbeste sau ascultâ, structura socialã în care el este un element este
reîntãritã, iar identi-tatea sa socialã reafirmatã"
Identitatea subiectului trece prin integrarea într-un ansamblu ori- ginal al diferitelor sale
identificãri. Calitatea acestei integrãri depinde de întinderea sistemului relational al subiectului, de
competenta sa de a rezolva conf1ictele care pot sã se nascã din contradictiile între apartenentele
sale, de atitudinea pe care el o ia fatã de valoril epecare urmeazã sã le adopte. Din ceea ce precede
rezultã cã socializarea nu este o aventurã individualã care depinde de capacitatea subiectului de a
stãpâni câmpul relatiilor sale personale cu semenii. Reprezentãrile copilului, preferintele sale se
formeazã în contextul strict al unui ansamblu de constrângeri institutionale, de ordin public si
privat. Copilul creste într-un anumit moment determinat, într-o familie si o societate date. Habitusul,
ca matrice a perceptiilor, aprecierilor si actiunilor, are "un sistem de dispozitii durabile si
transpozabile, care, integrând toate experientele trecutului, functioneazã în fiecare clipã ssi face
posibilã realizarea unor sarcini infinit de diferentiate gratie transferurilor anaiogice de scheme care
permit rezolvarea problemelor de
20 B. Bernstein, Langage et cla.sses sociales, Editions du Minuit, Paris, 1975,
aceeasi nat urã, si gratie corectiilor continue ale rezultatelor obtinute, produse în mod diaiectic prin
aceste rezultate".
In aceastã ordine de idei, se poate afirma cã formarea atitudinilor politice si ideologice la copil,
în cadrul interactiunii din amice indi- vid-societate, este putemic conditionatã de valorile trecutului,
mai ales în cadrul culturilor cu putemicã matrice traditionalã.
|
