FUNCTIILE IDEOLOGIEI
Functia partizană. Datorită faptului că menirea principală a unei ideologii este de a apăra si
promova interesele grupului în conflict cu alte ideologii, o ideologie este prin definitie partizană.
Fiind vorba de competitia pentru alocarea resurselor politice, o ideologie luptă pen-
6 A. Gramsci, Oeuvres choisies, Ed. Sociales, Paris, 1959, p.
Dacă ideotogiile sunt "religii Iaice", religiile sunt "ideologii totale.
tru a învinge. Spre deosebire de cercetarea stiintifică ,încare descoperirea adevărului reprezintă
valoarea supremă a activitătji, finalitatea ei, o ideologie va recunoaste valorile adevărului si
evidenta realitătii doar în măsura în care acestea îi pot servi obiec-tivelor ei. De aceea, o
ideologie se impune nu atăt prin valorile ade-vărului si prin forta probelor, verificate empiric*, cât
printr-o violentă sim bolică, cenzurând si disimulând faptele.
* Ca "imagine răstumată" a realitătii, ideotogiâ a găsit în lo gica stiintiftcă un instru-ment
excetent pentm a- si ârgumenta forma1 sistemul său de convingeri, iar în doctrinele titosoftce un
rezervor inepuizabii de coerentă argumentativă si de rationalizare. Pri 222e45c n caracterttl său sistematic si
coerent, o ideologie emite pretentii la o rationalitate globală, datorită faptutui că propozitiile
ideologice leagă între ele reprezentări si concepte nu întotdeauna lipsite de echivoc. Pe tângă faptul
că trebuie să aibă coerentă logică, o teorie stiintiftcă trebuie să lege propozitiile în variabile cauzale
pentru explicarea unui fenorssen. Acestea trebuie să fte veriftcabile empiric, conform unor axiome
de bază ale oricărui sistem logic: noncontradictie, comptetitudine, identitate. Prin esenta ei, o ideologie
se fereste să descopere adevărul prin supunerea propozitiilor ei veriftcării empirice sau logice.
Ea trebuie să convingă că sistemul ei de valori este cel mai bun si săîmpingă partizanii ta actiune
pentm impunerea lor. Adevărul ei este prestabilit: et constă în câte-va scheme Iogice care să pună
în miscare fundalut emotiona1 a1 credintei în cauză. Descoperirea âdevărului ar oferi surprize
nepiăcute, relevând nonsensurile, contradictiite, ceeâ ce ar echivala cu revizuirea nucteului său. De
aceea, ideotogiiie îtnprumută elemente conceptuate din fttosofta populară sau din operele de
vutgarizare stiintiftcă. Importantă este analogia formal.exterioară, care permite receptarea si interiorizarea
mesajelor ideologice fără un efort intelectua1 deosebit, în special pe cana1ele
sensibilitătii si contagiunii în grup. Ideologia si stiintele sociale interferează pe "pta- nut
fenomenelor umane, istorice, juridice, poiitice, economice, care sunt revendicate ca obieet de
studiu de stiintete umane si sunt, în acelasi timp, arena pentru luptele ideo-logice (s. ns.). Dar
dacă există o interferentă a domeniitor stiintiftce si ide ologice, aici se conturează o opozitie de
scopuri" (Girard Buis, Science et idiologie, în: Les idio-logies dans le monde actuel, Desciie de
Brouwer, Paris, 1971, p.
Gândirea stiintifică este ab strâctă, atemporală, obiectivă sti universată. Sc opui ei este
cunoâstereâ realitătii, a structurilor si functiitor âcesteia, sub forma unor legi si propozitii togice. O
ideologie nu-si propune să cunoască reatui, ci să-1 justifice sub aparenta posi- bilului. Ea ne va
spune cum ar trebui să arate realitateâ dacă-i vom âtribui un sens. Sensut este dat de judecătile
de valoare, care impiică o dimensiune normativă asupra reatitătii. Prin aceasta, teoria devine
doctrină. A deforma reatut în functie de anumite vatori, sub aparenta unei coerente logice a faptelor,
reprezintă o paxticutaritate â discursului ideolo-gic. Intr-adevăr, să ne imaginăm două seturi de
propozitii din două ideotogii politice ânate în raposturi de excluziune: ideologia comunistă si
ideotogia liberată. Ambele pleacă de ta o viziune laică despre om ssi despre natura "progresului în
om". Intmcât omui este bun de la natură, et este perfectibii. Dezvoltareâ personâlitătii sâle (scopul
activitătiipolitice) este, în doctrina iibes-ală, functie de vatorile democratiei (libestatea în primut
rând, sub variile ei forme). Dar libertatea este imposibiiă fără existenta si garantarea proprietătii
private. Dimpotrivă, în doctrina comunistă, sursa tuturor relelor si schilodirea omutui rezidă în
proprietatea privată, un izvoi inepuizabil de egoism, de cupiditate, de zavistie si cancer ai
solidaritătii sociale. Până acum, nici unui ideolog nu i-a trecut prin mînte să verifice cu Functia
ocuitativâ (de disimulare). O ideologie politică trebuie în mod necesar să ascundă, să treacă sub
tăcere, să disimuleze si să nu observe că nu a luat la cunottintă despre faptele care o contra.zic sau
rnotivele întemeiate ale adversarilor ei, dar mai ales ea trebuie
mijloacele stiinteloe moderne valabilitatea afirmatiitor lui J.J.Rousseau: "omul s-a născut Iiber, dar
pretutindeni este în lanturi" (Contractul social); "omul este bun de la natueă, dae societatea t-a
conspt" (Discurs asupra inegalitâtii dintre oameni), care au constitu- it mai târziu fundartsentut
ideologiilor egalitariste.
Pe măsura dezvoltării cunoasterii stiintiftce, ideotogia asimilează noile descoperiri si le
integrează în strnctura logică a discuesului său, sub aspectut formei sau at stitutui do-minant al
descopesiritor. Caracternl scientist pseudorational al ideologiitor devine si mai evident o dată cu
demonstrarea existentei unei ideologii a stiin tei, care generează o ten-siune esentială între
cunoastere si imaginatie ta nivelul ftecărei epoci. După cum orjce act de cunoastere presupune o
analiză critică preaiabilă a teoriitor anterioare si respingerea unora dintre ele ca fa1se sau depăsite,
tot astfel sistemul de credinte al omului de stiintâ va pune asupra descoperirilor sale o pecete
ideologică. Tendinta de a vedea în structurile reatutui relatii matem atice, scumpă lui Descartes si
tui Leibniz, sau o imagine eternă a lumii, în mecanica clasică a lui Newton, tineau de stilut
clasjcismului, caracteri- zat prin "forta centripetă" a ideilor într-un sistem de cunostinte universale si
eteme. Înversunarea cu care a fost apărată geometria euclidiană sau dogmele religioase în Evul
Mediu trădează reziduurile ideotogice din cunoasteeea stiintifică. Mai aproape de noi, Auguste
Comte, în ftlosofta pozitivistă, voia să reducă stiintele la "Stiintă", defmită ca "rezumarea într-un
singur corp de doctrină omogenă a totatitătii cunostinte1or dobândite cu privire la difente ordine de
fenomene naturale' (Auguste Comte, Cours de philoso- phie positive, vol. I, Paris, 1838, p. ). Din
cele de mai sus reiese că oricât de paradoxat ar putea să pară la prima vedere raportul dintre stiintă
si ideolo gie, 1a un nivel mai adânc, ideologia este un suport negativ, un excitant pentru interogatia
fllosoftcă a omului de stiintă asupra cetor mai intime premise stiintiftce ale sale. A.ceasta si explică
de ce ideo- logiile însotesc ca o umbră curentele stiintiftce, ftlosoftce si cutturale. Si dacă cele vechi
sunt înmormântate prin noile descoperiri stiintiftce, ele răsar ca ciuperci1e o dată cu aparitia noitor
ramuri stjintifice, în speciai a epistemologiei. În fond, stiinta nu este amorală: în ftnalitatea ei
intimă, ea se bazează pe judecăti de valoare, presupune un scop.
Critica psihanalitică a rationalismutuj stiintiftc făcută de Gaston Bachelard evidentiază relatia
subtilă, mediată, dintre Stiintă, fttosofte si ideologie: "ea nu are sursa sa la suprafată, pe terenul
înSUst aI observatiei; ea izvorăste din reactii mai intime. (...) Aceste forte centripete decurg din
două surse, psihologice si sociotogice, ameste-cate în mod indisociabil. Pe de o parte, imaginatia si
afectivitatea, tendintele subcon-stiente sj inconst iente, stimulează structurări imaginare, onirice si
psihanalitice; pe de altă parte, traditiile, miturite si, poate, inconstientul colectiv furnizează acestor
forte centripete cadre, categorii, modele" (Gaston Bachelard, La formation de l'ssprit scientifique,
Felix Alcan, Paris, 1938, p.45-46). Prin urmare, dacă tot ceea ce este rational este real si
dacă tot ceea ce este real este si rational, atunci această izomorfie este valabilă si pentru izomorfla
strncturi naturale - structuri spirituale. Aceasta face ca o descoperire sau un concept stiintiftc să fie
inteeiorizate în psjhologja noastră ca adevărnri eterne, sub forma fitosoftei populare sau vulgarizării
stiintifice: "teorema lui Pitagora"; "teoria retativitătii" a lui Einstein: "legea tui Arhimede" etc. Ea
explică de ce ideologiile renasc în epocile revolutiilor stjintifice sau de criză internă a unei stiinte
(criza ftzicii în anii '30) si se inspiră, mai ales, din sistemele filosofice închise, cu
sâ-si ascundâ propriile intentii.* De regulă, o ideologie camuflează în spatele unor măsti sau
irttentii nobile ceea ce urrnăreste. De multe ori, interese meschine de grup sau ind ividuale sunt
prezentate în culorile patetice ale interesului national. Interventtile armate pentru câstigarea zonelor
de influentă sau a pozitiilor geopolitice sunt prezentate sub semnul unui ideal umanitar: apărarea
drepturilor omu- lui în tara respectivă, salvgardarea democratiei. Dacă dorinta sau interesul ar fi
exprirnate sub forrna brutală, constiinta narcotizată a victimelor si sistemul de conventii tacit
acceptate s-ar trezi si ar ripos-ta violent nu împotriva stării de fapt, care oricurn continuă să existe,
ci împotriva cinismului si a "lipsei de rnaniere elegante" a diplomatiei.
Functia justificativâ. "Ideologia justifică puterea într-un mod rational, prin consens sau
necesitate, disimulând ceea ce puterea are
pretentii exhausti ve de explicare a realului (sistemul hegelian si cel marxist). înstitutionalizarea
ideologică a conceptetor, legilor si teorjitor stiintiftce prin sistemul de învătământ reactionează
energic ta orice schimbare de perspectivă, de metodă, de gen de cunoastere at unei noi stiinte.
Faptut că o ideotogie ÎSi camufiează dorîntete în reprezentările ei, ca în imagînite visului, o
apropie de utopie. După Karl Mannheim, deosebirea dîntre utopie ss ideoto-gie constă în faptul că
ideotogiile exprimă interesete grupurilor dominante ate unei societăti, în timp ce utopiile dau glas
aspiratiilor inconstiente ale grnpuritor dominate. Ideologiile ar exercita o functie sociată de
legitimare si conservse, utopiile o functie socială de contestare si opozitie. Ideotogiite ar justifica
realitatea ordînii socjate sta-tomicite, utopiile ar imagîna posibilitatea unei atte ordini socjate ce
trebuie înstaurată. Analiza tui Mannheim evjdentiază că atât ideotogia cât si utopia prezintă, fiecare
în felul său, o imagine deformată, tacunară, iluzoriea realitătii soc iate. Ideologia ascunde privirilor
grnpurilor domînante tot ceea ce, în situatia reată, ar putea zdtuncina sau sub-mina dominatia lor. O
înftângere militară, un .ec al negocierilor, o contestare vioten-tă,d acă nu pot ft trecute sub tăcere,
sunt bagatelizate sau comentate în suedînă. Utopia ascunde grupurilor dominate toate obstacotete
reate care le împiedică să satisfăcă ime-diat sau pe termen tung toate aspirâtiite lor. "În mentaiitatea
utopică, Scrie Mannheim, inconstientu1 colectiv, călăuzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil,
de voînta de actiune, ascunde privirii anumite aspecte ale realitătii. E1 întoarce spatele la tot ce ar
putea zdrnncina credinta sa sâu paratiza dorinta sa de schimbare" (Karl Mannheim, Ideologie und
Utopie, Borm, 1929.). Utopiile sunt modete ideate de societate, proiec-tate într-un timp si spatiu
nedeterminate (Utopos - fără loc), fără nici o perceptie a
dînamiciirea1itătiisociate,înrnpturilesjcontradictiilesale.Outopiepropriu- zisăeste
o evadare ii "o eljberare în imaginar's (Girard Atthabi, Oppression et libsration dans
l'imaginalre, Maspero, Paris, 1969), expresie a neputintei de a inftuenta transformarea realului.
Dimpotrivă, o ideologie propune o actiune politică de schimbare socială pe baza unor altemative,
strategii si tăctici nu doar posibile, ci ss reale. Ea rationalizează câ poate proiectul său
transformator, dar este expusă iluziei si erorii, întrncât proiectul nu este supus unei veriftcări
empirice sau stiintifice.
esential: faptul că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită, că ea trebuie să fie astfel pentru cei
care o suportă si că presupune o amenintare de violentă pentru cei care o refuză" . Ideologia ar avea
"puterea specifică de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atentează la putere si de a legitima ca
sacrificiu supunerea în fata puterii, aceas-ta trebuind să meargă până la înoarte".
Ideologia se deosebeste de conceptia despre lurne care sustine politica, de artă, stiintă, de
filosofie ss prin faptul că ea se aflâ întot-deauna în slujba unei puteri, pe lângă care are drept
functie pe aceea de a- i justifica exercitarea si legitirna existenta.
Functia incitativâ (propagandisticâ) este o continuare a functiei de justificare a exercitării
puterii. Prin limbajul său, ideologia scuteste puterea să recurgă la violentă, pe care o suspendâ si o
reduce la starea de amenintare îndepârtatâ. Tot prin limbajul său, ideologia legitimează violenta
când puterea o cere, făcând-o să apară ca o nece-sitate, ratiune de stat, adică disimulându-i
caracterul de violentâ.
Pe de altă parte, desi sunt strâns înrudite, ideologia politică si pro-paganda politică nu trebuie
confundate. Propaganda se sprijină pe dis-cursul ideologic, îi împrurnută formulele consacrate si
strategiile. Dar tehnicile de propagandă au anumite principii de organizare a discursu- lui, ghidat în
esentă de codul comunicârii audio- vizuale. Functia pro-pagandei constă în justificarea cutărei
actiuni a puterii, în timp ce functia discursului ideologic constă în legitimarea existentei puterii.
Functia de rationalizare a discursului ideologic. Discursul care legitimează puterea este de
ordîn rational, cel putin în aparentă. E1 se justifică fie prin consensul cetătenilor, fie prin functia pe
care o asurnă. Forma discursului ideologic este ratională, în sensul că pâstreazâ tipul cognitiv de
cunoastere rationalâ. Dar continutul său este în esentă volitiv si presupune un spatiu de
rationalitate în interiorul căruia se formează o retea semanticâ prin mijlocirea cuvintelor sacre
care îsi exercitâ violenta contra tuturor celor care transgreseazâ acest spatiu, care
întrebuintează alte formule, care pun alte întrebări decât cele pe care ea Îe autorizează. Ideologia
legitimează această violentă însăsi sub aparenta ratiunii 10,
8 Olivier Reboul, Langage et ideologie, p30.
9 Ibidem,p.31.
10 Ibidem, p.
Ca sistem de reprezentări colective specific unui grup, o ideolo-gie îndeplîneste si o functie de
identifîcare. Fiind împărtăsite în comun de membrii unui grup, aceste sisteme de reprezentări si
credinte colective asigură constiinta apartenentei la o comunitate. A adera la grup înseamnă a-ti
însusi propria lui ideologie, a vedea filosofia ta personală oglindită în filosofia grupului. Prin
reprezen-tările ideologice, fîecare dintre mernbrii grupului devine constient că apartine aceleiasi
comunităti, diferită de celelalte. Această constiintă a apartenentei la un set de valori si practici
comune creează consen-sul sau coeziunea internâ. Referinta nemijlocită la un sistem comun de
reprezentări face posibilă o comunicare specifică între membrii grupului, caracterizată prîntr-o
decodifîcare specialâ a mesajelor, pe baza unui cod lingvistic extras din continutul acestor
reprezentări.
|
