FUNCTIILE IDEOLOGIEI
Functia partizanã. Datoritã faptului cã menirea principalã a unei ideologii este de a apãra si
promova interesele grupului în conflict cu alte ideologii, o ideologie este prin definitie partizanã.
Fiind vorba de competitia pentru alocarea resurselor politice, o ideologie luptã pen-
6 A. Gramsci, Oeuvres choisies, Ed. Sociales, Paris, 1959, p.
Dacã ideotogiile sunt "religii Iaice", religiile sunt "ideologii totale.
tru a învinge. Spre deosebire de cercetarea stiintificã ,încare descoperirea adevãrului reprezintã
valoarea supremã a activitãtji, finalitatea ei, o ideologie va recunoaste valorile adevãrului si
evidenta realitãtii doar în mãsura în care acestea îi pot servi obiec-tivelor ei. De aceea, o
ideologie se impune nu atãt prin valorile ade-vãrului si prin forta probelor, verificate empiric*, cât
printr-o violentã sim bolicã, cenzurând si disimulând faptele.
* Ca "imagine rãstumatã" a realitãtii, ideotogiâ a gãsit în lo gica stiintiftcã un instru-ment
excetent pentm a- si ârgumenta forma1 sistemul sãu de convingeri, iar în doctrinele titosoftce un
rezervor inepuizabii de coerentã argumentativã si de rationalizare. Pri 222e45c n caracterttl sãu sistematic si
coerent, o ideologie emite pretentii la o rationalitate globalã, datoritã faptutui cã propozitiile
ideologice leagã între ele reprezentãri si concepte nu întotdeauna lipsite de echivoc. Pe tângã faptul
cã trebuie sã aibã coerentã logicã, o teorie stiintiftcã trebuie sã lege propozitiile în variabile cauzale
pentru explicarea unui fenorssen. Acestea trebuie sã fte veriftcabile empiric, conform unor axiome
de bazã ale oricãrui sistem logic: noncontradictie, comptetitudine, identitate. Prin esenta ei, o ideologie
se fereste sã descopere adevãrul prin supunerea propozitiilor ei veriftcãrii empirice sau logice.
Ea trebuie sã convingã cã sistemul ei de valori este cel mai bun si sãîmpingã partizanii ta actiune
pentm impunerea lor. Adevãrul ei este prestabilit: et constã în câte-va scheme Iogice care sã punã
în miscare fundalut emotiona1 a1 credintei în cauzã. Descoperirea âdevãrului ar oferi surprize
nepiãcute, relevând nonsensurile, contradictiite, ceeâ ce ar echivala cu revizuirea nucteului sãu. De
aceea, ideotogiiie îtnprumutã elemente conceptuate din fttosofta popularã sau din operele de
vutgarizare stiintiftcã. Importantã este analogia formal.exterioarã, care permite receptarea si interiorizarea
mesajelor ideologice fãrã un efort intelectua1 deosebit, în special pe cana1ele
sensibilitãtii si contagiunii în grup. Ideologia si stiintele sociale interfereazã pe "pta- nut
fenomenelor umane, istorice, juridice, poiitice, economice, care sunt revendicate ca obieet de
studiu de stiintete umane si sunt, în acelasi timp, arena pentru luptele ideo-logice (s. ns.). Dar
dacã existã o interferentã a domeniitor stiintiftce si ide ologice, aici se contureazã o opozitie de
scopuri" (Girard Buis, Science et idiologie, în: Les idio-logies dans le monde actuel, Desciie de
Brouwer, Paris, 1971, p.
Gândirea stiintificã este ab strâctã, atemporalã, obiectivã sti universatã. Sc opui ei este
cunoâstereâ realitãtii, a structurilor si functiitor âcesteia, sub forma unor legi si propozitii togice. O
ideologie nu-si propune sã cunoascã reatui, ci sã-1 justifice sub aparenta posi- bilului. Ea ne va
spune cum ar trebui sã arate realitateâ dacã-i vom âtribui un sens. Sensut este dat de judecãtile
de valoare, care impiicã o dimensiune normativã asupra reatitãtii. Prin aceasta, teoria devine
doctrinã. A deforma reatut în functie de anumite vatori, sub aparenta unei coerente logice a faptelor,
reprezintã o paxticutaritate â discursului ideolo-gic. Intr-adevãr, sã ne imaginãm douã seturi de
propozitii din douã ideotogii politice ânate în raposturi de excluziune: ideologia comunistã si
ideotogia liberatã. Ambele pleacã de ta o viziune laicã despre om ssi despre natura "progresului în
om". Intmcât omui este bun de la naturã, et este perfectibii. Dezvoltareâ personâlitãtii sâle (scopul
activitãtiipolitice) este, în doctrina iibes-alã, functie de vatorile democratiei (libestatea în primut
rând, sub variile ei forme). Dar libertatea este imposibiiã fãrã existenta si garantarea proprietãtii
private. Dimpotrivã, în doctrina comunistã, sursa tuturor relelor si schilodirea omutui rezidã în
proprietatea privatã, un izvoi inepuizabil de egoism, de cupiditate, de zavistie si cancer ai
solidaritãtii sociale. Pânã acum, nici unui ideolog nu i-a trecut prin mînte sã verifice cu Functia
ocuitativâ (de disimulare). O ideologie politicã trebuie în mod necesar sã ascundã, sã treacã sub
tãcere, sã disimuleze si sã nu observe cã nu a luat la cunottintã despre faptele care o contra.zic sau
rnotivele întemeiate ale adversarilor ei, dar mai ales ea trebuie
mijloacele stiinteloe moderne valabilitatea afirmatiitor lui J.J.Rousseau: "omul s-a nãscut Iiber, dar
pretutindeni este în lanturi" (Contractul social); "omul este bun de la natueã, dae societatea t-a
conspt" (Discurs asupra inegalitâtii dintre oameni), care au constitu- it mai târziu fundartsentut
ideologiilor egalitariste.
Pe mãsura dezvoltãrii cunoasterii stiintiftce, ideotogia asimileazã noile descoperiri si le
integreazã în strnctura logicã a discuesului sãu, sub aspectut formei sau at stitutui do-minant al
descopesiritor. Caracternl scientist pseudorational al ideologiitor devine si mai evident o datã cu
demonstrarea existentei unei ideologii a stiin tei, care genereazã o ten-siune esentialã între
cunoastere si imaginatie ta nivelul ftecãrei epoci. Dupã cum orjce act de cunoastere presupune o
analizã criticã preaiabilã a teoriitor anterioare si respingerea unora dintre ele ca fa1se sau depãsite,
tot astfel sistemul de credinte al omului de stiintâ va pune asupra descoperirilor sale o pecete
ideologicã. Tendinta de a vedea în structurile reatutui relatii matem atice, scumpã lui Descartes si
tui Leibniz, sau o imagine eternã a lumii, în mecanica clasicã a lui Newton, tineau de stilut
clasjcismului, caracteri- zat prin "forta centripetã" a ideilor într-un sistem de cunostinte universale si
eteme. Înversunarea cu care a fost apãratã geometria euclidianã sau dogmele religioase în Evul
Mediu trãdeazã reziduurile ideotogice din cunoasteeea stiintificã. Mai aproape de noi, Auguste
Comte, în ftlosofta pozitivistã, voia sã reducã stiintele la "Stiintã", defmitã ca "rezumarea într-un
singur corp de doctrinã omogenã a totatitãtii cunostinte1or dobândite cu privire la difente ordine de
fenomene naturale' (Auguste Comte, Cours de philoso- phie positive, vol. I, Paris, 1838, p. ). Din
cele de mai sus reiese cã oricât de paradoxat ar putea sã parã la prima vedere raportul dintre stiintã
si ideolo gie, 1a un nivel mai adânc, ideologia este un suport negativ, un excitant pentru interogatia
fllosoftcã a omului de stiintã asupra cetor mai intime premise stiintiftce ale sale. A.ceasta si explicã
de ce ideo- logiile însotesc ca o umbrã curentele stiintiftce, ftlosoftce si cutturale. Si dacã cele vechi
sunt înmormântate prin noile descoperiri stiintiftce, ele rãsar ca ciuperci1e o datã cu aparitia noitor
ramuri stjintifice, în speciai a epistemologiei. În fond, stiinta nu este amoralã: în ftnalitatea ei
intimã, ea se bazeazã pe judecãti de valoare, presupune un scop.
Critica psihanaliticã a rationalismutuj stiintiftc fãcutã de Gaston Bachelard evidentiazã relatia
subtilã, mediatã, dintre Stiintã, fttosofte si ideologie: "ea nu are sursa sa la suprafatã, pe terenul
înSUst aI observatiei; ea izvorãste din reactii mai intime. (...) Aceste forte centripete decurg din
douã surse, psihologice si sociotogice, ameste-cate în mod indisociabil. Pe de o parte, imaginatia si
afectivitatea, tendintele subcon-stiente sj inconst iente, stimuleazã structurãri imaginare, onirice si
psihanalitice; pe de altã parte, traditiile, miturite si, poate, inconstientul colectiv furnizeazã acestor
forte centripete cadre, categorii, modele" (Gaston Bachelard, La formation de l'ssprit scientifique,
Felix Alcan, Paris, 1938, p.45-46). Prin urmare, dacã tot ceea ce este rational este real si
dacã tot ceea ce este real este si rational, atunci aceastã izomorfie este valabilã si pentru izomorfla
strncturi naturale - structuri spirituale. Aceasta face ca o descoperire sau un concept stiintiftc sã fie
inteeiorizate în psjhologja noastrã ca adevãrnri eterne, sub forma fitosoftei populare sau vulgarizãrii
stiintifice: "teorema lui Pitagora"; "teoria retativitãtii" a lui Einstein: "legea tui Arhimede" etc. Ea
explicã de ce ideologiile renasc în epocile revolutiilor stjintifice sau de crizã internã a unei stiinte
(criza ftzicii în anii '30) si se inspirã, mai ales, din sistemele filosofice închise, cu
sâ-si ascundâ propriile intentii.* De regulã, o ideologie camufleazã în spatele unor mãsti sau
irttentii nobile ceea ce urrnãreste. De multe ori, interese meschine de grup sau ind ividuale sunt
prezentate în culorile patetice ale interesului national. Interventtile armate pentru câstigarea zonelor
de influentã sau a pozitiilor geopolitice sunt prezentate sub semnul unui ideal umanitar: apãrarea
drepturilor omu- lui în tara respectivã, salvgardarea democratiei. Dacã dorinta sau interesul ar fi
exprirnate sub forrna brutalã, constiinta narcotizatã a victimelor si sistemul de conventii tacit
acceptate s-ar trezi si ar ripos-ta violent nu împotriva stãrii de fapt, care oricurn continuã sã existe,
ci împotriva cinismului si a "lipsei de rnaniere elegante" a diplomatiei.
Functia justificativâ. "Ideologia justificã puterea într-un mod rational, prin consens sau
necesitate, disimulând ceea ce puterea are
pretentii exhausti ve de explicare a realului (sistemul hegelian si cel marxist). înstitutionalizarea
ideologicã a conceptetor, legilor si teorjitor stiintiftce prin sistemul de învãtãmânt reactioneazã
energic ta orice schimbare de perspectivã, de metodã, de gen de cunoastere at unei noi stiinte.
Faptut cã o ideotogie ÎSi camufieazã dorîntete în reprezentãrile ei, ca în imagînite visului, o
apropie de utopie. Dupã Karl Mannheim, deosebirea dîntre utopie ss ideoto-gie constã în faptul cã
ideotogiile exprimã interesete grupurilor dominante ate unei societãti, în timp ce utopiile dau glas
aspiratiilor inconstiente ale grnpuritor dominate. Ideologiile ar exercita o functie sociatã de
legitimare si conservse, utopiile o functie socialã de contestare si opozitie. Ideotogiite ar justifica
realitatea ordînii socjate sta-tomicite, utopiile ar imagîna posibilitatea unei atte ordini socjate ce
trebuie înstauratã. Analiza tui Mannheim evjdentiazã cã atât ideotogia cât si utopia prezintã, fiecare
în felul sãu, o imagine deformatã, tacunarã, iluzoriea realitãtii soc iate. Ideologia ascunde privirilor
grnpurilor domînante tot ceea ce, în situatia reatã, ar putea zdtuncina sau sub-mina dominatia lor. O
înftângere militarã, un .ec al negocierilor, o contestare vioten-tã,d acã nu pot ft trecute sub tãcere,
sunt bagatelizate sau comentate în suedînã. Utopia ascunde grupurilor dominate toate obstacotete
reate care le împiedicã sã satisfãcã ime-diat sau pe termen tung toate aspirâtiite lor. "În mentaiitatea
utopicã, Scrie Mannheim, inconstientu1 colectiv, cãlãuzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil,
de voînta de actiune, ascunde privirii anumite aspecte ale realitãtii. E1 întoarce spatele la tot ce ar
putea zdrnncina credinta sa sâu paratiza dorinta sa de schimbare" (Karl Mannheim, Ideologie und
Utopie, Borm, 1929.). Utopiile sunt modete ideate de societate, proiec-tate într-un timp si spatiu
nedeterminate (Utopos - fãrã loc), fãrã nici o perceptie a
dînamiciirea1itãtiisociate,înrnpturilesjcontradictiilesale.Outopiepropriu- zisãeste
o evadare ii "o eljberare în imaginar's (Girard Atthabi, Oppression et libsration dans
l'imaginalre, Maspero, Paris, 1969), expresie a neputintei de a inftuenta transformarea realului.
Dimpotrivã, o ideologie propune o actiune politicã de schimbare socialã pe baza unor altemative,
strategii si tãctici nu doar posibile, ci ss reale. Ea rationalizeazã câ poate proiectul sãu
transformator, dar este expusã iluziei si erorii, întrncât proiectul nu este supus unei veriftcãri
empirice sau stiintifice.
esential: faptul cã ea rãmâne sacrã pentru cei care o exercitã, cã ea trebuie sã fie astfel pentru cei
care o suportã si cã presupune o amenintare de violentã pentru cei care o refuzã" . Ideologia ar avea
"puterea specificã de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atenteazã la putere si de a legitima ca
sacrificiu supunerea în fata puterii, aceas-ta trebuind sã meargã pânã la înoarte".
Ideologia se deosebeste de conceptia despre lurne care sustine politica, de artã, stiintã, de
filosofie ss prin faptul cã ea se aflâ întot-deauna în slujba unei puteri, pe lângã care are drept
functie pe aceea de a- i justifica exercitarea si legitirna existenta.
Functia incitativâ (propagandisticâ) este o continuare a functiei de justificare a exercitãrii
puterii. Prin limbajul sãu, ideologia scuteste puterea sã recurgã la violentã, pe care o suspendâ si o
reduce la starea de amenintare îndepârtatâ. Tot prin limbajul sãu, ideologia legitimeazã violenta
când puterea o cere, fãcând-o sã aparã ca o nece-sitate, ratiune de stat, adicã disimulându-i
caracterul de violentâ.
Pe de altã parte, desi sunt strâns înrudite, ideologia politicã si pro-paganda politicã nu trebuie
confundate. Propaganda se sprijinã pe dis-cursul ideologic, îi împrurnutã formulele consacrate si
strategiile. Dar tehnicile de propagandã au anumite principii de organizare a discursu- lui, ghidat în
esentã de codul comunicârii audio- vizuale. Functia pro-pagandei constã în justificarea cutãrei
actiuni a puterii, în timp ce functia discursului ideologic constã în legitimarea existentei puterii.
Functia de rationalizare a discursului ideologic. Discursul care legitimeazã puterea este de
ordîn rational, cel putin în aparentã. E1 se justificã fie prin consensul cetãtenilor, fie prin functia pe
care o asurnã. Forma discursului ideologic este rationalã, în sensul cã pâstreazâ tipul cognitiv de
cunoastere rationalâ. Dar continutul sãu este în esentã volitiv si presupune un spatiu de
rationalitate în interiorul cãruia se formeazã o retea semanticâ prin mijlocirea cuvintelor sacre
care îsi exercitâ violenta contra tuturor celor care transgreseazâ acest spatiu, care
întrebuinteazã alte formule, care pun alte întrebãri decât cele pe care ea Îe autorizeazã. Ideologia
legitimeazã aceastã violentã însãsi sub aparenta ratiunii 10,
8 Olivier Reboul, Langage et ideologie, p30.
9 Ibidem,p.31.
10 Ibidem, p.
Ca sistem de reprezentãri colective specific unui grup, o ideolo-gie îndeplîneste si o functie de
identifîcare. Fiind împãrtãsite în comun de membrii unui grup, aceste sisteme de reprezentãri si
credinte colective asigurã constiinta apartenentei la o comunitate. A adera la grup înseamnã a-ti
însusi propria lui ideologie, a vedea filosofia ta personalã oglinditã în filosofia grupului. Prin
reprezen-tãrile ideologice, fîecare dintre mernbrii grupului devine constient cã apartine aceleiasi
comunitãti, diferitã de celelalte. Aceastã constiintã a apartenentei la un set de valori si practici
comune creeazã consen-sul sau coeziunea internâ. Referinta nemijlocitã la un sistem comun de
reprezentãri face posibilã o comunicare specificã între membrii grupului, caracterizatã prîntr-o
decodifîcare specialâ a mesajelor, pe baza unui cod lingvistic extras din continutul acestor
reprezentãri.
|
