Feminismul – liberal, marxist,perspectival

Feminismul – liberal, marxist,perspectival

Feminismul a penetrat domeniul Relatiilor Internationale ca reactie la abordarea traditionala, de sorginte realista, conform careia Relatiile Internationale sunt o lume a puterii, a conflictului, a razboiului, unde nu-si au locul femeile si valorile specific feminine ale emotionalului, esteticului, naturalului, grijii si slabiciunii.

Abordarile de gen au devenit parte a Relatiilor Internationale, prin cercetari precum legatura dintre purtarea razboiului si femei ca victime, dintre miscarile pacifiste si femei ca opozante, etc. Teoriile de inspiratie feminista in Relatiile Internationale se grupeaza pe trei categorii principale Prima, de orientare precumpanitor liberala, evidentiaza faptul ca femeile au existat intotdeauna in Relatiile Internationale, dar au fost ignorate. Cea de orientare a doua se concentreaza pe critica teoriilor consacrate din perspectiva evidentierii dimensiunii masculine si masculinizante pe care se intemeiaza acestea. A treia si ultima indica transformarile pe care integrarea problematicii de gen le poate aduce teoriei si practicii Relatiilor Internationale.

In domeniul Relatiilor Internationale exista o pluralitate de teorii feministe:

teoria feminismului liberal;

teoria feminismului marxist;

teoria feminismului perspectival;

teoria critica;

teoria feminismului constructivist;

teoria feminismului postmodern.

Feminismul liberal – constituie primul curent feminist aparut in domeniul Relatiilor Internationale. Principalele sale preocupari, se concentreaza pe:

semnalarea necesitatii implicarii femeilor in categoria factorilor de decizie

evaluarea masurii in care prevederile existente pe plan international referitoare la drepturile omului sunt favorabile femeilor;

promovarea femeilor in lumea relatiilor internationale;

introducerea sau mentinerea in dezbaterile de politica externa si internationala a unor probleme ce privesc femeile (problemele imigrantelor, refugiatelor, muncii la negru, traficului de carne vie, violentei impotriva femeii, conditiei femeii in timpul conflictelor armate).

In ce priveste acest din urma aspect – conditia femeii in timpul conflictelor armate – feminismul liberal si-a adus contributia la elaborarea Conventiei a IV-a de la Geneva (1949), care a reprezentat primul instrument ce cuprinde dispozitii referitoare la tratamentul aplicabil persoanelor civile in timpul conflictelor armate internationale.

Feminismul liberal si-a pus amprenta si asupra statutului Curtii Penale Internationale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, care prevede printre alte violari grave ale legilor aplicabile in timpul conflictelor armate internationale, violul, sclavia sexuala, prostitutia, insarcinarea (graviditatea) sau sterilizarea fortate, precum si orice alta forma de violenta sexuala.

Feminismul marxist –avand drept fundament teza marxista a inegalitatilor de clasa, abordeaza relatiile de gen din perspectiva inegalitatilor dintre statutul, drepturile si distributia resurselor intre barbati si femei la scara globala. Contributiile cele mai semnificative ale acestui curent se focalizeaza pe studierea si interpretarea relatiilor de putere la scara globala din perspectiva unor realitati asimetrice de tipul: centru – periferie; metropola – colonie; Nord – Sud;  lume dezvoltata – lume subdezvoltata; rasa alba - alte rase.

Feminismul perspectival - s-a impus incepand cu anul 1980. Are in vedere: identificarea si expunerea diferentelor de gen existente; si considerarea teoreticienilor ca persoane in masura sa contribuie la scindarea relatiilor dintre sexe prin intermediul lucrarilor ai caror autori sunt.

Feminismul perspectival porneste de la observatia ca in domeniul Relatiilor Internationale majoritatea autorilor lucrarilor in domeniu sunt barbati, fara ca aceasta sa insemne ca domeniul ar fi in intregime rezervat acestora. Acesta este insa un fapt suficient pentru a genera subiectivitatea ideilor propuse. De aici ar rezulta o abordare limitata, din perspectiva masculinitatii, a problematicii femeii. Astfel, de regula in Relatiile Internationale femeia este vazuta ca fiind:

mama sau potentiala mama a soldatilor;

simbolul caminului, pacii, traditiilor;

eroina caritabila;

sotie a diplomatilor, plasata in conul de umbra al lumii inteligibile si accesibile barbatilor exceptionali care sunt singurii meniti a fi “oameni de stat”.

Feminismul perspectival propune renuntarea la puterea coercitiva in favoarea celei coactive, adica transformarea puterii exercitate asupra celuilalt in puterea de a face impreuna cu celalalt, obiectiv pe care, la nivel statal, si-l propun si relatiile internationale.

Feminismul teoriei critice – este un curent mai recent, apartinand anilor ’90. Influentat de marxism, el critica doctrinele si programele organizatiilor internationale (Organizatia Internationala pentru Migratie, Organizatia Internationala a Muncii, Banca Mondiala, diverse ONG-uri internationale), pentru faptul ca prin prevederile lor privitoare la femei si prin dezinteresul de a aplica putinele prevederi existente in materie, nu fac altceva decat sa contribuie activ la incurajarea discriminarilor de gen. Scopul sau principal este constatarea lipsurilor existente in legislatia actuala si imbunatatirea acesteia.

Feminismul constructivist – are in vedere:

modul cum sunt construite rolurile identitatilor nationale si cele specifice organizatiilor internationale si masura in care politicile internationale abordeaza problema identitatii;

constructia normelor si institutiilor care sa aiba in vedere problematica relatiilor de gen;

construirea imaginii razboiului ca un superlativ al masculinitatii;

“limbajul” ca posibila cheie pentru rezolvarea si echilibrarea relatiilor de gen, pornind de la premisa ca domeniul Relatiilor Internationale are in vedere, prin definitie, fapte sociale care propun un limbaj ce le serveste la a fi constituite si comunicate partilor participante in scopul acceptarii lor.

Importanta feminismului constructivist rezida in aceea ca ajuta la intelegerea problematicii de gen de catre institutiile nationale si internationale, impunandu-le o implicare activa in gestionarea relatiilor de gen.

Feminismul postmodern – este caracterisic anilor 1990-2000 si are urmatoarele atribute:

contribuie prin criticile sale la intelegerea politicii mondiale ca discurs masculin si masculinizant, ce forteaza o realitate complexa in tipare fortate, opresive;

este preocupat de alteritate, diversitate, marginalizare, metanarare;

propune deconstructia tuturor conceptelor care contribuie la accentuarea diferentelor de gen;

ajunge sa puna sub semnul intrebarii insasi ideea emanciparii femeilor la scara globala, de care este impregnat spiritul feminist.

Poststructuralismul

Poststructuralismul nu este o teorie propriu-zisa, ci doar un set de pozitii teoretice ce au drept concept central discursul reflexiv ce este constient de ambiguitatea si complexitatea relatiilor dintre texte si intelesurile sale. Poststructuralismul este marcat de o respingere a conceptelor totalizatoare, esentialiste si fundamentaliste si considera individul ca fiind structurat cultural si discursiv, creat prin interactiunile sale, asadar, o fiinta plina de incarcaturi simbolice.

Poststructuralismul implica inlocuirea conceptului de individ cu cel de subiect, ce este creat de practici si sensuri culturale si are roluri determinate cultural (membru al unei familii, al unui grup cu o anumita orientare sexuala, detinator al unui status ce evoca o anumita configuratie a sinelui, etc). Poststructuralismul sustine identitatea unui subiect ca fiind conferita de imaginile proiectate de ceilalti asupra sa, ea conturandu-se prin activitatile intreprinse de individ in societate, in relatiile sale intime, prin valorile si simbolurile pe care le impartaseste in comun cu grupul din care face parte.

Poststructuralismul percepe realitatea ca fiind mult mai fragmentata, diversa si avand o specificitate culturala decat o face structuralismul. Realitatea este definita ca un univers lingvistic, premisa fiind aceea conform careia nu putem imagina lucruri decat pe cele pentru care avem atasate simboluri, nu putem vorbi decat despre ceva pentru care detinem un limbaj specific.

Concluzia acestor pozitii teoretice este aceea ca traim intr-o lume a limbajului, a discursului, a ideologiei.

Cei mai importanti reprezentanti ai poststructuralismului in Relatiilor Internationale sunt Richard Ashley si Robert Walker. Pentru ei, cercetatorii domeniului sunt mereu in cautarea unui ideal greu de sesizat, a unei fundamentari filozofice dincolo de jocul puterii, prin care se asuma si se recomanda reforme ale modalitatilor de administrare a afacerilor de stat. La cei doi, distinctia moderna dintre teorie si practica este inlocuita prin termenul de discurs; mai ales Ashley este angajat intr-un proces de deconstructie a disciplinei, expunand strategiile prin care discursuri specifice despre putere sau stiinta construiesc ierarhii conceptuale opuse si aparent inabusa parerile diferite.

Richard Ashley a promovat ideea unei stiinte sociale mai reflexive care sa examineze practicile structurale, epistemologice, care distorsioneaza realitatea. El a reusit sa atraga atentia asupra premiselor metafizice si epistemologice ale teoriei Relatiilor Internationale, evidentiind, totodata, determinismul teoriei neorealiste si dezvaluind o serie de neajunsuri derivate din aplicarea metodologiillor microeconomice in studiul politicii mondiale. Astfel, Ashley a trecut la o critica subversiva a teoriei Relatiilor Internationale, pornind de la teza lui Michel Foucault despre interdependenta dintre putere si cunoastere in viata sociala, conform careia conceptele moderne trateaza puterea ca pe o resursa fungibila ce poate fi detinuta si transferata de la un agent la altul. Prin contrast, Ashley considera puterea o retea de practici disciplinare care ne ajuta sa ne constituim identitatea, situata la nivelul microrelatiilor ce constituie aceste retele.

Robert Walker a respins dihotomia conventionala a lui Karl R. Popper dintre teorie si practica, conform careia chestiunile epistemologice sunt privilegiate fata de cele ontologice. Pentru el, practica este deja incarcata de teorie, lumea Relatiilor Internationale fiind, in primul rand, una conceptuala, in care actiunea este filtrata si posibila datorita proceselor institutionalizate de interpretare pe baza carora sunt initiate alte actiuni in lumea reala. Altfel spus, in conceptia sa nu avem acces direct la lumea reala decat prin construirea sa discursiva in egala masura de catre participanti si observatori. Limbajul este considerat ca parte dintr-un sistem care creeaza subiecte, obiecte si lumi, iar indivizii si grupurile nu exista independent de constructia lor lingvistica. Walker este fascinat de textele Relatiilor Internationale pe care le considera deosebit de pretabile deconstructiei, de vreme ce disciplina Relatii Internationale a devenit posibila datorita unei serii de dihotomii conceptuale si lingvistice, de genul realism-idealism, ierarhie-anarhie, teorie-practica, etica-relatii internationale si politici-relatii internationale.

In lucrarile sale, Walker se ocupa si de conceptul de suveranitate statala ce pare sa rezolve o serie de antinomii moderne ca eu-celalalt, identitate-diferenta, universal-particular, universalitate-diversitate, punand in evidenta slabiciunea crescanda a puterii discursive a suveranitatii in epoca globalizarii.

In concluzie, abordarea poststructuralista in cadrul teoriei Relatiilor Internationale isi propune o deconstructie a disciplinei, a conceptelor antinomice ale acesteia, dar si o imbinare a practicii cu teoria prin lansarea termenului de discurs, ce structureaza orice model teoretic.