GENEZA UNIUNII EUROPENE

1.1 EFORTURILE DE UNIFICARE EUROPEANĂ

Uniunea Europeana nu reprezinta prima expresie politica  a ideii de a asocia durabil statele europene. Initiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectând dorinta de hegemonie si dictat.

Doua exemple sunt în acest sens cunoscute: Napoleon I, a carui ambitie era sa unifice Europa sub conducerea Frantei si Hitler, care a încercat prin forta sa subordoneze continentul dominatiei celui de-al treilea Reich.

Au existat însa si modele de asociere voluntara si pasnica a unor parteneri egali în drepturi, mai ales dupa experienta dureroasa a primului razboi mondial. Astfel, în 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizatie numita "Miscarea Europeana", a carei doctrina cerea crearea "Statelor Unite ale Europei", având drept elemente de referinta unificarea Elvetiei în 1648, fondarea Reicului german în 1871, dar mai ales aparitia Statelor Unite ale Americii în 1776.

sase ani mai târziu este rândul ministrului francez de externe Aristide Briand sa lanseze o noua initiativa: sustinut de omologul sau german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, într-un celebru discurs tinut la 5 septembrie 1929 în fata Societatii Natiunilor. Desigur, nu era vorba decât de instaurarea unei cooperari mai strânse între statele europene a caror suveranitate ramânea intacta, însa ideea era extrem de îndrazneata si vizionara pentru acel moment.

Aceste tentative de unificare pasnica a Europei s-au ciocnit însa de spiritul nationalist si imperialist înca foarte puternic în epoca. Nu putem sa nu amintim, în acest context, eforturile depuse de catre marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de presedinte al Societatii Natiunilor, pe linia îndepartarii pericolului unui nou conflict mondial si a unificarii europene.

A fost însa necesar ca Europa sa fie înca o data devastata de razboi pentru a deveni constienta de consecintele nefaste ale rivalitatilor permanente dintre tarile sale. A trebuit sa se ajunga la starea de ruina totala a continentului si la declinul politic si economic al statelor europene cu structurile lor nationale arhaice pentru a fi create conditiile unei înnoiri si a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei.

Analizând diferitele tentative de unificare la scara continentala dupa cel de-al doilea razboi mondial, trei constatari se impun:

Mai întâi ca Europa devenise constienta de propria sa slabiciune. Razboaiele care o devastasera au facut-o sa-si piarda pozitia centrala pe care a ocupa 121g67b t-o timp de secole în istoria universala. Farâmitata în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominata de cele doua noi super-puteri: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, a caror putere militara, politica si economica era superioara potentialului european.

Era apoi experienta dureroasa a razboiului, care a facut din sloganul "Niciodata un nou razboi!" principiul oricarei actiuni politice. Cele doua conflicte mondiale se nascusera din razboaie fratricide europene si fusesera din Europa principala lor victima, de aceea ideea unor noi conflicte armate devenise în acel moment insuportabila.

La acestea s-a adaugat un al treilea argument: dorinta, nascuta imediat dupa razboi, de a avea o lume mai buna si mai libera - chiar daca exprimarea pare propagandistica - în care individul si statul sa coabiteze armonios.

În ansamblul lor, tentativele de unificare europeana de dupa razboi prezinta imaginea confuza a unui numar mare de organizatii complexe, fara legaturi veritabile între ele si asupra carora doar specialistii aveau o viziune de ansamblu: OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica), UEO (Uniunea Europei Occidentale), NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei si cele trei Comunitati Europene (CECO - Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, EUROATOM - Comunitatea Europeana a Energiei Atomice si CEE - Comunitatea Economica Europeana).

Daca luam drept criteriu de clasificare obiectivele vizate de fiecare dintre acestea, organizatiile mentionate prezinta o anumita structura de ansamblu articulata în trei grupuri.

Primul grup îl constituie organizatiile lumii occidentale nascute din alianta dintre SUA si Europa de Vest, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Nu este deci o întâmplare ca prima organizatie europeana de dupa razboi, creata în 1948 sub denumirea de OECE (Organizatia Europeana de Cooperare Economica), a avut la baza o initiativa americana. În 1947 George Marshall, ministru american de externe în acel timp, invitase tarile europene sa-si uneasca eforturile de reconstructie economica, promitându-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite care a devenit realitate odata cu "Planul Marshall".

În 1960 statele membre ale OECE, SUA si Canada au convenit sa extinda câmpul de actiune al organizatiei, oferind ajutor pentru dezvoltare tarilor lumii a treia. OECE devine astfel OEDE, la care SUA si Canada au aderat în acelasi an.

În 1949 a fost creata Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation - NATO), pact militar între principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite si Canada (astazi organizatia are 19 membri).

Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înfiintata în 1954, în scopul întaririi cooperarii între statele vest-europene în domeniul securitatii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles încheiat între Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia si Gracia (în total 10 state).

UEO ofera statelor membre o platforma de cooperare în materie de politica de aparare si de securitate, în scopul de a consolida influenta politica a Europei în cadrul NATO si de a crea o identitate europeana de securitate (gradul în care acest obiectiv a fost atins pâna în prezent nu face obiectul acestui studiu însa trebuie mentionat ca UEO depinde esential de evolutiile din sânul NATO si UE).

Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene, fiind definita drept "brat înarmat al UE si pilon european al NATO". Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat în vigoare la 1 mai 1999, consfinteste rolul UEO în implementarea deciziilor de politica externa si securitate comuna (PESC) ale Uniunii Europene.

Un al doilea grup de organizatii este format din structuri europene al caror rol se limiteaza la cooperarea traditionala între state suverane si la care pot adera, practic, toate tarile europene. Exponentul acestui grup este Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizatie politica.

Statutul sau nu mentioneaza nici vointa de a instaura o federatie sau uniune, nici transferul de suveranitate nationala. Puterea în sânul Europei apartine Consiliului de ministri, care adopta decizii în baza principiului unanimitatii, iar Adunarea Parlamentara are un rol consultativ, fara competente legislative. Ea poate doar adresa recomandari Consiliului de Ministri care nu este însa responsabil în fata Adunarii si poate anula recomandarea acesteia cu un singur vot împotriva (în practica, influenta politica a forului parlamentar asupra Consiliului de Ministri nu este totusi de neglijat).

Consiliul Europei ramâne deci, prin structura sa, un organism de cooperare internationala. Cu toate acestea, rolul sau nu trebuie subestimat, mai ales în ceea ce priveste procesul de unificare europeana si de dezvoltare a unui sentiment de solidaritate între tarile europene. Având initial 10 membri, Consiliul Europei a crescut în dimensiuni, numarând în aprilie 1999, 41 de state membre, inclusiv Federatia Rusa si alte foste republici sovietice.

Între membrii acestei organizatii au fost încheiate o serie de conventii în domeniile economiei, culturii, politicii sociale si dreptului, cea mai importanta fiind Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, din 4 noiembrie 1950. aceasta conventie a introdus nu doar norme minimale pentru protectia juridica ce permite organelor instituite prin Conventie (Comisia Europeana a Drepturilor Omului) sa condamne violarile drepturilor omului comise în statele membre.

În sfârsit, al treilea grup de organizatii cuprinde Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Economica Europeana (CEE).

Începând cu anii '80 cele trei structuri sunt denumite generic "Comunitatea Europeana" care, din 1993, odata cu intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, constituie principalul si cel mai important pilot al Uniunii Europene.

În raport cu organizatiile internationale traditionale, Uniunea Europeana se caracterizeaza prin faptul ca grupeaza state care au renuntat la o parte din suveranitatea lor nationala pentru a o transfera la nivel supranational în ceea ce s-ar putea numi "suveranitate partajata", pe care o exercita în comun toti membrii organizatiei. Prin acest transfer Uniunea Europeana este dotata cu puteri proprii în virtutea carora poate sa adopte acte de "suveranitate europeana" cu efect echivalent - în domeniile sale de competenta - actelor juridice adoptate la nivel national. Putem astfel vorbi de "integrare", cu alte cuvinte de o forma noua de fuziune între suveranitatea nationala si competentele supranationale.

La baza actului de nastere a Comunitatilor Europene sta declaratia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe din acea perioada, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreuna cu Jean Monnet.

Pentru a întelege mai bine esenta acestui act este necesara plasarea lui în contextul istoric al vremii. La 24 aprilie 1947 esecul Conferintei de la Moscova privind viitorul Germaniei avea sa convinga Occidentul ca Uniunea Sovietica, partener în lupta fascismului, devenise o sursa de pericol imediat pentru democratiile vest-europene. Blocada Berlinului din primavara anului 1949 a facut sa creasca si mai mult tensiunea, astfel încât, la 4 aprilie 1949, principalele tari ale Europei de Vest si Statele Unite ale Americii au pus bazele securitatii lor colective prin semnarea Pactului Atlantic, actul de nastere al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). A urmat, în septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenintarile proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teama: începea perioada "razboiului rece".

Statutul Germaniei Federale care, odata cu adoptarea constitutiei sale din 8 mai 1949, îsi concepea singura politica interna, a devenit un subiect de rivalitate între Est si Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansarii economice a acestei tari plasata în inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau deja voci care cereau reînarmarea acestei puteri învinse pentru a face fata pericolului sovietic.

La rândul sau, diplomatia franceza se gasea într-o dilema serioasa: ori ceda presiunii americane si accepta renasterea puterii germane în ciuda opozitiei opiniei publice franceze, ori îsi mentine o pozitie rigida fata de acest subiect, ceea ce ar fi adus în impas relatiile sale cu Bonnul.

În acest moment complicat din primavara anului 1950 Robert Schuman a primit din partea omologilor sai americani si britanici o misiune imperativa, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale în concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental între cele trei puteri învingatoare, Franta, Marea Britanie si statele Unite, era programata pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.

Acestor dificultati politice li s-au alaturat o serie de blocaje economice. O criza de supraproductie în industria otelului parea iminenta datorita potentialului siderurgic al tarilor europene. Cererea se diminua, preturile scadeau si aparuse teama ca producatorii vor constitui un cartel pentru a limita concurenta pe piata. Aflate în plina faza de reconstructie, economiile vest-europene nu-si puteau însa permite sa lase un sector de baza al industriei în voia speculei sau a penuriei organizate[1].

Acesta era deci contextul în care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a recurs la geniul inventiv al unui om înca necunoscut marelui public dar care acumulase o mare experienta exceptionala în timpul unei îndelungate cariere internationale. Jean Monnet, pe atunci comisar al planului francez de modernizare, numit în acest post în 1945 de catre generalul Charles de Goulle pentru a asigura redresarea economica a tarii, era una dintre cele mai influente persoane în lumea occidentala.

Înca din timpul primului razboi mondial, el organizase structurile de aprovizionare în comun a fortelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societatii Natiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai presedintelui american Franklin Delano Roosevelt si artizanul "Victory Program" care a asigurat superioritatea militara a Statelor Unite asupra fortelor Axei în cel de-al doilea razboi mondial. Fara a avea mandat politic, el detinea reputatia de a fi un pragmatic, preocupat de gasirea celor mai eficiente solutii.

Jean Monnet ajunsese la concluzia ca era iluzoriu sa se încerce crearea dintr-o data a unui edificiu institutional supranational complet fara a întâmpina o rezistenta atât de puternica din partea statelor încât orice astfel de initiativa sa se transforme de la început în esec.

În opinia sa, pentru a reusi trebuia ca obiectivele sa fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic si sa se instituie un mecanism de decizie care sa primeasca apoi, gradual, noi competente.

"Planul Schuman" a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet si colaboratorii lui au redactat, în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o nota de câteva pagini care continea în fapt expunerea de motive si dispozitivul unei propuneri ce avea sa bulverseze toate schemele diplomatiei clasice. Departe de a recurge la traditionalele consultari cu serviciile ministeriale competente, el si-a înconjurat proiectul de cea mai mare discretie pentru a evita posibilele obiectii sau contra-propuneri ce ar fi alterat esenta ideii sale si r fi lipsit-o de avantajul surprizei.

Robert Schuman si-a însusit propunerea, initiativa intrând astfel în câmpul responsabilitatii politice. În momentul în care ministrul francez o sustinea în fata colegilor sai din guvern, un emisar secret o înmâna personal si cancelarului Adenauer la Bonn. Reactia acestuia din urma a fost imediata si entuziasta, el raspunzând ca aproba fara rezerve propunerea franceza al carei obiectiv era plasarea întregii productii franco-germane de carbune si otel sub responsabilitatea unei autoritati supreme comune, în cadrul unei organizatii deschisa participarii si altor state europene.

Principiile enuntate în declaratia lui Robert Schuman din 9 mai 1950 reflecta tocmai conceptia ca o Europa unita nu se putea realiza dintr-o data, ci printr-o succesiune de pasi concreti. Trebuia stabilita mai întâi o solidaritate de fapt, astfel încât opozitia seculara dintre Franta si Germania sa fie eliminata, iar fuziunea intereselor economice sa duca la stabilirea unei comunitati economice. Motivatia acestei initiative trebuie cautata în constatarea ca era putin rezonabil sa i se impuna Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele însa, pe de alta parte, a o lasa complet independenta era considerat, în acel timp, o amenintare potentiala la adresa pacii. Singurul mijloc de a iesi din aceasta dilema are integrarea Germaniei, atât în plan politic cât si economic, într-o comunitate europeana solid structurata.

"Planul Schuman" a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de catre sase tari fondatoare (Belgia, R.F. Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Aceasta a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Înca din octombrie 1950, înaintea semnarii Tratatului CECO, aparuse o alta idee franceza - aceea a unei Comunitati Europene a Apararii.

Pe fondul razboiului din Coreea si a agravarii tensiunilor dintre Est si Vest, statele occidentale se vedeau constrânse sa-si intensifice eforturile de aparare, ca si de asociere a Germaniei la astfel de proiecte.

Ranile provocate de cel de-al doilea razboi mondial nefiind înca cicatrizate, ideea unei armate nationale germane a aparut atunci insuportabila mai ales în rândul opiniei publice franceze. Solutia propusa consta din nou în a integra Germania, în plan militar de aceasta data, într-o comunitate supranationala care sa impuna aceleasi obligatii tuturor membrilor sai si sa garanteze un control suficient asupra Germaniei. Este vorba despre asa-numitul "Plan Pleven" care a fost însa respins de catre Adunarea Nationala (Parlamentul Frantei) în august 1954, aceasta nefiind dispusa sa-si asume responsabilitatea stirbirii suveranitatii Frantei prin renuntarea la armata nationala.

Prin esecul Comunitatii Europene a Apararii, tentativele de unificare europena sufereau un puternic recul. Dupa un an de resemnare, în iunie 1955 ministrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în discutie crearea unei Europe unite, constienti ca era în interesul tarilor lor ca procesul început prin CECO sa fie continuat.

Astfel, pentru Republica Fedarala Germania participarea la aceasta opera de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare în comunitatea natiunilor. Sub aspect economic, în calitate de tara exportatoare, Germania ramânea (si ramâne) tributara pietelor europene, astfel încât prin crearea unei Comunitati Economice Europene care sa unifice o buna parte din aceste piete, dependenta Germaniei fata de exterior devenea mult mai putin preocupanta[2].

Pentru Franta, integrarea Germaniei era expresia politica a vointei sale de reconciliere si a aspiratiei pentru o pace durabila în Europa. În ceea ce priveste propria sa dezvoltare, apartenenta la Comunitatea Economica Europeana îi permitea sa accelereze acest proces iar aparitia unui vast spatiu economic comun deschidea noi piete de desfacere pentru produsele sale agricole, de natura sa asigure vitalitatea acestui sector.

În ceea ce priveste Belgia, dependenta sa economica de comertul exterior o facea la fel de tributara, ca si Germania, fata de existenta unor piete sigure de export. Interesul pentru o interpenetrare economica era cu atât mai mare în anii '50 cu cât economia belgiana se baza atunci aproape exclusiv pe industria carbunelui si otelului. Crearea unei piete interne europene avea deci, si pentru aceasta tara, o importanta aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea si dezvoltarea unor noi sectoare industriale.

Italia, care facuse deja cu succes eforturi de industrializare, era si ea interesata de posibilitatile de crestere economica oferite de o piata europeana comuna, sperând totodata sa poata obtine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud si sa reduca astfel rata ridicata a somajului.

La rândul sau, Olanda realiza ca o participare la opera de unificare Europeana va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime importante si o infrastructura corespunzatoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi posibilitati în domeniul transporturilor de marfuri în Europa, sector în care detinea deja un loc avansat.

Cât despre Luxemburg, acre datorita pozitiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecintele rivalitatilor dintre natiunile mari, el vedea în politica de unificare europeana un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice si sociale.

Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare ale CECO sa opteze pentru continuarea operei de unificare europeana în domeniul economic, unde pasiunile nationale erau mai putin intense.

Acesta a fost si scopul Conferintei de la Messina, din 1955, care a încredintat sarcina posibilitatii unei integrari progresive în acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) si Tratatului Comunitatii Economice Europene (CEE).

Semnate de catre cele sase tari membre ale CECO în martie 1956, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Înca înainte de adoptarea lor, guvernul britanic suscitase o controversa între statele vest-europene în privinta conceptului care sa stea la baza crearii unei entitati economice europene, deoarece Marea Britanie dorea instituirea unei zone economice europene de liber schimb care sa nu implice în nici un fel renuntarea la o parte din suveranitatea nationala.

Altfel spus, desi taxele vamale ar fi fost eliminate din comertul între tarile membre, acestea ar fi ramas autonome în materie de politica comerciala cu state terte. Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Portugalia si Elvetia s-au raliat acestei teze care s-a lovit de hotarârea celor sase fondatori ai CECO de a pune bazele unei Comunitati Economice Europene.

Noile tentative britanice vizând crearea unei vaste zone europene de liber-schimb între OECE si CEE au esuat definitiv în toamna anului 1958 datorita divergentelor ireductibile de opinie între Franta si Marea Britanie. Riposta engleza a venit în 1959prin înfiintarea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS) la care au aderat Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elvetia si, ulterior, Finlanda (în total 9 state).

Impresionat de primele succese ale celor trei Comunitati Europene, guvernul britanic devenise constient ca nu-si va putea mentine influenta politica externa doar prin exercitarea unui rol preonderent în cadrul Commonwealth. În acelasi timp AELS, ale carei obiective erau doar de natura economica -spre deosebire de Comunitatile Europene care îsi propuneau si obiective politica - nu putea oferi Londrei un sprijin substantial pentru cresterea influentei sale politice, astfel încât neparticiparea la CECO, CEFA si CEE risca sa o izoleze în plan politic.

Pe de alta parte, piata comunitara ar fi deschis firmelor britanice posibilitatea de a-si mobiliza fortele într-o concurenta severa cu partenerii continentali, ceea ce ar fi dus la relansarea economiei insulare în ansamblul sau.

La rândul lor, tarile scandinave îsi manifestau interesul pentru apartenenta la Comunitatile Europene plecând de la ideea ca aveau mai mult de câstigat decât de pierdut prin practicarea liberului schimb în interiorul acestei structuri.

Cererea de aderare a Danemarcei a fost esential motivata de interesul acestei tari de a avea acces liber la piata comuna a CE. Cu o productie alimentara suficienta pentru a hrani 15 milioane cu persoane, adica triplul populatiei sale, Danemarca avea nevoie imperativa sa-si exporte produsele sale agricole în spatiul comunitar, cu atât mai mult cu cât principalul sau beneficiar, Marea Britanie, solicitase si ea aderarea la CE[3].

Într-o situatie asemanatoare se gasea si Irlanda, legata de continentul european prin traditii culturale, religioase si militare, care spera si ca imensul potential al productiei sale agricole va putea fi absorbit de piata europeana (a cincea parte din populatia activa a Irlandei lucreaza în sectorul agricol, agricultura acoperind o treime din exporturile tarii). Nu în ultimul rând, fondurile europene de dezvoltare sociala si regionala (fondurile structurale) reprezentau un alt element de atractie pentru guvernul Irlandez.

Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei tari la Comunitatile Europene a fost blocata, la mijlocul anului 1963, de opozitia generalului Charles de Gaulle, presedinte al Frantei în acea perioada, extrem de neîncrezator fata de Marea Britanie. A doua cerere britanica de aderare în 1967, la care s-au alaturat din nou Irlanda cu Danemarca, dar si Norvegia, s-a lovit iarasi de reticenta Frantei.

Problema a fost reluata dupa demisia generalului de Gaulle în aprilie 1969, cu prilejul Conferintei sefilor de stat sau de guverne ai tarilor membre, care a avut loc în acelasi an la Haga.

Dupa negocieri laborioase, tratatele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele intrând efectiv în vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda si Danemarca la 1 ianuarie 1973 în urma ratificarii de catre parlamentele nationale (precedata de referendumuri în ultimele doua cazuri). Singura, Norvegia nu a putut deveni membra deoarece rezultatul referendumului national a fost negativ (53,49% din populatia norvegiana s-a pronuntat împotriva aderarii aderarii la CE).

În timpul negocierilor cu cele patru tari mentionate aparuse însa o alta problema: ce se va întâmpla cu celelalte state membre ale AELS (Suedia, Elvetia, Austria, Portugalia, Finlanda si Islanda), dintre care unele nu doreau sa devina membre ale CE din motive legate de statutul lor de neutralitate iar altele nu puteau fi acceptate pentru ca erau guvernate de regimuri dictatoriale

O solutie a fost gasita în iulie 1972 prin încheierea acordurilor de liber-schimb între Comunitatile Europene si fiecare stat membru al AELS. Dupa esecul aderarii Norvegiei, aceasta a fost si ea integrata în zona de liber schimb astfel creata.

Dupa restabilirea democratiei în Grecia, Portugalia si Spania, aceste tari au facut si ele cereri de aderare la CE - prima în 1975, celelalte doua în 1977. Grecia spera astfel într-o stabilizare a structurilor sale democratice si o ameliorare a reputatiei în plan international, în timp ce în plan economic avea în vedere modernizarea sectoarelor agricol si industrial. Grecia a devenit astfel, la 1 ianuarie 1981, cel de-al zecelea membru al Comunitatilor Europene.

Cât priveste Spania si Portugalia, apartenenta lor la structurile comunitare a devenit efectiva la 1 ianuarie 1986, dupa ce tratatele de aderare fusesera semnate în iunie 1985.

Pentru Spania acest act reprezenta împlinirea unui deziderat vechi, acela de a iesi din izolarea fata de Europa impusa datorita regimului generalului Franco. Economic vorbind, Spania avea interese majore în sectorul agricol, în care era competitiva si dispunea de rezerve de productie considerabile, sperând si ca participarea la programele comunitare de dezvoltare regionala îi va permite sa reduca discrepantele dintre diferitele sale regiuni.

În domeniul politicii industriale, Spania estima, pe drept cuvânt ca, sprijinita de noii sai parteneri, se va putea angaja mai usor în procesul dureros, dar necesar al reformelor structurale pentru a recupera întârzierile de secole fata de alte tari europene.

Pentru Portugalia, care îsi pierduse coloniile, dar surmontase dificultatile politice interne, apartenentala Comunitatile Europene reprezenta întoarcerea la originea sa europeana, având astfel posibilitatea de a iesi definitiv din izolarea politica si de a-si asana economia cu ajutorul subventiilor comunitare.

Dupa aceste largiri succesive, care nu au însemnat însa sfârsitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosita pentru aceasta structura a fost cea de "Comunitate Europeana", marcând astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de fapt din 1967 (pâna atunci Comisia Europeana si Consiliul erau diferite pentru cele trei Comunitati, în timp ce Parlamentul European si Curtea de Justitie erau comune înca de la înfiintarea CEEA si CEE).

Cu un singur recul în februarie 1982 când Groenlanda, care devenise membra a CE în 1973 datorita apartenentei sale la Danemarca, a optat prin referendum pentru iesirea din structurile comunitare (desi o astfel de retragere nu este prevazuta în Tratatele CE, guvernul danez si Comunitatea au convenit în februarie 1984 sa acorde Groenlandei, începând cu 1 februarie 1985, statutul de "teritoriu de peste mari asociat la CE"), Comunitatea Europeana a reprezentat permanent un pol de atractie pentru celelalte state europene.

Uniunea Europeana numara astazi 15 membri, însa în prezent sunt în curs negocieri de aderare cu tari din Europa Centrala si de Est. Înainte de a analiza stadiul actual al procesului de extindere a spatiului comunitar integrat este necesara o explicatie privind folosirea acestei noi denumiri de "Uniune Europeana"[4].

Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, în ansamblul constructiei europene s-au produs schimbari esentiale.

Astfel, Uniunea Europeana are la baza un ansamblu de trei "piloni" (termen consacrat în jargonul comunitar: piller - în franceza, pillar - în engleza): Comunitatea Europeana (primul si cel mai consistent "pilon"), politica externa si de securitate comuna (PESC) si cooperarea în domeniile justitiei si afacerilor interne (JAI). De mentionat ca ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politica Europeana (sistem interguvernamental de cooperare politica între tarile membre ale Comunitatii Europene introdus în 1970) si Acordul Schengen semnat în 1985, dar intrat în zigoare abia zece ani mai târziu (la 26 martie 1995) prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele comunitare si se introducea obligativitatea cooperarii între politiile nationale (la mijlocul lui 1999, din cele 15 state membre UE doar Marea Britanie si Irlanda nu se integrasera în sistemul Schengen).

Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, generic vorbind, în locul "Comunitatii Europene" se foloseste termenul de "Uniune Europeana", fara a uita însa concret Comunitatea Europeana continua sa existe ca parte esentiala a UE, fiind de altfel singura efectiv integrata, deoarece PESC si JAI au înca la baza cooperarea interguvernamentala (Tratatul de la Amsterdam amelioreaza aceasta situatie fara a transfera însa total competentele de decizie în zona supranationala).

Prin decizia din 8 noiembrie 1993 a Consiliului CE a devenit "Consiliului Uniunii Europene", fiind desemnat astfel în special în actele adoptate în baza titlurilor V si VI ale Tratatului de la Maastricht (PESC si JAI). În baza aceleiasi decizii, declaratiile politice adoptate de catre Consiliul în materie de politica externa si de securitate comuna sunt facute în numele Uniunii Europene.

1.2 EVOLUŢIA UNIUNII EUROPENE

Dinamismul Comunitar

Juristul prefera situatiile clare, fiind obisnuit sa le analizeze de o maniera statica. Ca si în cazul fotografului, pentru el reprezentarea realului este facuta la un moment dat, chiar daca uneori miscarea este sugerata.

De la evocarea în preambul Tratatului Comunitatii Economice Europene, în 1957, a obiectivului de creare "a unei Uniuni fara încetare tot mai strânse între statele membre", la Consiliul European care a fixat drept finalitate a Conferintei interguvernamentale asupra Uniunii Europene, deschisa în 1990, construirea unui cadru în care ansamblul relatiilor între statele membre sa se poata transforma într-o Uniune Europeana dotata cu mijloc de actiune necesare, tot acest proces atesta caracterul eminamente colectiv al Comunitatilor Europene.

Aceeasi abordare îsi gaseste confirmarea în preambulul Tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, care consacra hotarârea statelor membre ale U.E "de a continua procesul de creare a unei Uniuni fara încetare tot mai strânse între popoarele Europei".

În masura în care obiectivul este constituirea unei Uniuni Europene cu toate atributele sale stipulate prin Tratatul de la Amsterdam, juristul nu poate analiza o situatie de fapt, ci un proces care se dezvolta într-o interactie constanta cu lumea exterioara.

Dinamismul Comunitar se datoreaza mai întâi conceptiei generale a parintilor fondatori ai Comunitatilor Europene care, constienti de imposibilitatea edificarii printr-o decizie unica a întregului ansamblu existent astazi, au ales calea sa se poata dezvolta în timp, pe masura ce împrejurarile au permis-o.

Aceasta viziune se regaseste înca din preambulul Tratatului Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), când creatorii acesteia se declarau "constienti ca Europa nu se va construi decât prin realizari concrete care sa creeze mai întâi solidaritatea de fapt si prin stabilitatea de baze comune pentru dezvoltarea economica". Regasim aceeasi abordare si în preambulul Tratatului CEE, cinci ani mai târziu (în 1958). În sfârsit Actul Unic European din 1987 face referire clara la acelasi obiectiv atunci când statele membre se declara "animate de vointa de a continua opera începuta prin Tratatele Ce si de a transforma ansamblul relatiilor între ele într-o Uniune Europeana, în conformitate cu declaratia solemna de la Stuttgart, din 19 iunie 1993". Remarcam aici trecerea de la formula de "uniune a popoarelor" la cea de "uniune a statelor"[5].

Este momentul sa precizez ca termenul de "Uniune Europeana" îsi datoreaza succesul initial remarcabilei sale ambiguitati. El permitea evitarea, pâna la un punct, a dezbaterii între conceptul de federatie si cel de confederatie astfel încât, în anii 1980 vorbind despre Uniunea Europeana se avea în vedere mai putin un obiectiv determinat, cât mai degraba o miscare spre o Comunitate care sa comporte de o maniera mai solidara în eforturile sale de depasire a obstacolelor inerente realizarii constructiei europene. De astfel disputa federatiei - confederatiei se perpetueaza si astazi, când cadrul normativ comunitar a evoluat substantial prin aparitia Tratatului de la Amsterdam.

Se pot gasi diferite ilustrari ale dinamismului comunitar. Exista mai întâi un dinamism organizat prin Tratatul originar al Comunitatii Economice Europene. Astfel articolul 138 care prevede alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, articolul 235 referitor la posibilitatea extinderii competentelor comunitare constituie tot atâtea mijloace de a face sa evolueze constructia initiala.

Exista apoi un dinamism nascut din practica institutiilor caci acestea au fost constrânse sa coopereze între ele pentru a permite Comunitatii sa functioneze. De aici numarul mare de schimburi de scrisori, de declaratii comune si de solutii nascute din nevoia de a umple zonele gri din Tratat într-o epoca în care functionarea ansamblului nu se poate realiza fara aceste ajustari "din mers" deoarece Tratatul originar nu avusese cum sa prevada multitudinea de situatii ce trebuiau rezolvate pe parcurs. Frecvent, revizuirile ulterioare ale Tratatelor vin sa codifice practicile existente.

Dar uneori dinamismul apare de maniera externa în raport cu Tratatul si utilizeaza calea interguvernamentala. Este cazul evolutiei Consiliului European, multa vreme cameleon institutional ce putea fi, atât Consiliu de Ministri în cadrul Comunitatilor Europene, cât si forum interguvernamental al statelor membre si care nu era oficializat decât prin mentionarea sa în articolul 2 al Actului Unic European ceea ce nu-l facea însa sa devina o institutie comunitara. Odata cu intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial institutie a Uniunii Europene.

Cert este ca asistam la un fenomen de dinamism extern, de la interguvernamental spre integrat, care exista însa si în formele de cooperare între statele membre, nu doar în structurile comunitare integrate. Însusi Tratatul CEE introduce cooperarea în câmpul si da Comunitatii competenta de a se organiza. Ulterior, Actul Unic European face o mentiune expresa în articolul 102 A, prin care introduce notiunea de "cooperare economica monetara". Aceasta obligatie de cooperare nu este fara consecinte juridice. Astfel articolul 118 din Tratatul CEE încredinteaza Comisiei Europene sarcina de  a promova o cooperare strânsa între statele membre în domeniul social. În fata unui recurs al Consiliului UE privind procedura aleasa de Comisie pentru atingerea acestui obiectiv, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a apreciat ca articolul 118 confera Comisiei competente implicite, ceea ce face ca procedura aleasa de acesta sa ramâna valabila.

Cât despre cooperarea în domenii care nu intrau în câmpul Tratatului, s-a manifestat teama de a nu vedea acest tip de cooperare antrenând o alunecare de la integrat spre interguvernamental. Se dadea exemplu în acest sens crearea în 1974 a Consiliului European care a jucat în primii ani un rol perturbator în mecanismul institutional prin încercarea de a plasa integrarea Europeana, care a jucat în primii ani un rol perturbator în mecanismul institutional prin încercarea de a plasa integrarea Europeana sub o palarie interguvernamentala.

Dar, în ciuda opozitiilor conjuncturale, încrederea reciproca si acordul ce s-a stabilit progresiv între statele membre ale Uniunii Europene în privinta obiectivelor de urmat au contribuit la o evolutie în sens invers, de la o cooperare spre integrare.

Cel mai bun exemplu este ilustrat de cooperarea politica europeana care a debutat în 1970 într-o forma pur interguvernamentala si care a evoluat progresiv spre integrat, devenind astazi Politica Externa si de Securitate Comuna, al doilea "pilon" al Uniunii Europene care pastreaza cert, în substanta sa un caracter predominant interguvernamental dar înb care elementele de componenta comunitara se regasesc din ce în ce mai mult datorita implicarii Comisiei Europene în procesul de decizie în materie de politica externa.

Ţinând cont de caracteristicile enumerate pare dificil de descris Uniunea Europeana de o maniera pur statica. Aceasta organizatie internationala, fondata pe un set de trei Tratate, s-a detasat rapid de constrângerile dreptului international public pentru a-si afirma propria sa specificitate si a evolua spre o structura de tip nou care si-a atins înca forma definitiva.

Fenomenul în cauza poate fi calificat, în lipsa unui termen mai potrivit, ca fiind unul de "constitutionalitate" în cadrul caruia relatiile între institutiile U.E s-au transformat profund.