Geneza si evolutia istorica a partidelor politice
Cu toate ca partidele politice îsi au originea în antichitate, ele nu au avut aceeasi pondere si semnificatie în toate orânduirile sociale. În prezent, majoritatea politologilor se situeaza pe pozitia unei delimitari nete între partidele care s-au manifestat în viata social-politica a orânduirilor sclavagista si feudala si cele a caror existenta este legata de dezvoltarea societatii moderne. De aceea, unii dintre ei acorda partidismului, ca forma de actiune politica, o vechime doar de 737c26h aproximativ doua secole[1]) considerând ca partidele din perioadele istorice sclavagista si feudala trebuie sa fie calificate ca factiuni, societati secrete, clici, camarile, conjuratii etc. Se apreciaza ca aceste grupari au o natura extrinseca si un rol incidental în raport cu fratiile, sfaturile, comunele, ghildele si altele, care s-au constituit - prin caracterul lor institutionalizat - în elemente fundamentale ale vietii sociale, încadrându-se în sistemul politic al comunitatii umane din epocile respective.
Gruparile politice concentrate în "partide" existente în cetatile antice, cu precadere în cele ateniene si romane, dar si luptele factionale si dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntarile partidiste din principatele, ducatele si orasele medievale sau cele care au exprimat, în ipostaze diferite, lupta dintre partea clericala si cea laica, dintre aristocratie si monarhie în cursul epocii medievale sau gruparile politice de la confluenta dintre orânduirile sociale feudala si capitalista se constituie, fiecare dintre acestea, în precursoarele unor forme de organizare si actiune politica care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi si expresivi ai politicului în epoca contemporana.
Referindu-se la razboiul peloponeziac (431-404 î.Hr.) Tucidide evoca discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, "nu se alcatuiau în armonie cu legile pentru binele general, ci alaturi de ele, pentru foloase personale"[2]). În cadrul acestor conflicte interne, arata Tucidide, "partidele democratice chemau pe atenieni, aristocratii, pe spartanieni"[3]).
Prin consemnarile lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adauga analizele institutiilor politice grecesti întreprinse de Aristotel, în gândirea social-politica s-a statornicit si s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor si juristilor romani, iar mai târziu, prin operele umanistilor renascentisti si ale reprezentantilor filosofiei sociale si politice luministe din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, conceptia despre partide si lupta între partide, ca o abatere daunatoare de la lege. Tot din operele acestor înaintasi se desprinde cu limpezime concluzia ca partidele respective au rezultat din framântarile si luptele din cadrul procesului de destramare a unor vechi rânduieli si ale aparitiei si dezvoltarii noii societati sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare si expresie actiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizatie în Grecia antica. Ele au constituit procese si, în acelasi timp, instrumente ale fortelor sociale ale unei societati care, potrivit conditiilor ei economice, s-a scindat în oameni liberi si sclavi, în bogati exploatatori si saraci exploatati. Aceasta realitate istorica îsi gaseste expresia în cadrul evolutiei Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, într-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea într-o clasa militarist-aristocratica a polisului, dominând în mod absolut peste masa periecilor (popor de rând), a ilotilor si sclavilor, iar Atena înregistrând în urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipica cea mai evoluata a democratiei sclavagiste.
Atingerea acestei forme a fost rezultatul unei continue lupte pentru transformari social-economice si politice care s-a dus între eupatrizi - mari proprietari funciari - si demos - alcatuit din agricultori, pastori, meseriasi, navigatori, negustori - care tindeau catre institutii si legiuire apte sa le apere proprietatea si persoana.
În aceste conditii istorice, democratia (guvernarea poporului) si oligarhia (guvernarea bogatilor, aristocratior) au devenit doi antipozi si, totodata, doua alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea si conducerea polisului, la caracterul si sensul puterii politice în cadrul comunitatii statale sclavagiste ale vechii Elade.
Marea comunitate a Greciei antice, raspândita pe o larga arie geografica (mai ales în urma procesului de colonizare elena) a fost divizata timp de secole în doua forte politice antagonice: Liga ateniana (în frunte cu Atena) si Liga peloponeziaca (în frunte cu Sparta). În disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradictiile orânduirii sclavagiste care, în plan ideologic, si-au gasit expresie în opozitia dintre democratie si oligarhie ca forma de organizare si guvernare politica a statului.
Este o realitate ilustrata cu un profund discernamânt si în opera Stagiritului "Statul atenian"[4]), în care autorul, descriind lupta dintre partide ilustreaza dialectica metamorfozarii contradictiilor economice si a luptelor sociale pe care acestea le determina, în politica, în actiunile pentru puterea statala. "Agora" a ramas în traditia istorica principalul loc al confruntarilor dintre forte, în cadrul carora s-a afirmat ca factor dinamic în lupta dintre partidele politice[5]).
Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI î.Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul grecesc era deja împartit în cele doua partide (eupatrizii si demosul), ce corespundeau în plan social unor grupari sociale antagoniste distincte[6]). Dupa Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatarilor lui Aristotel, în trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificarii sociale: pedienii (partidul celor de la câmpie, reprezentând aristocratia funciara), paralienii (partidul celor de pe tarmul marii, reprezentând negustorii, comerciantii etc.) si diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii si pastorii nevoiasi etc.)[7]). Fiecare partid milita pentru o forma de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o forma moderata, iar al treilea, spre democratie). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democratia ateniana, ca o forma a puterii de stat si un sistem de guvernare în orânduirea sclavagista. În cadrul regimului de clasa sclavagist, fortele sociale dominante si-au faurit din partide instrumente de organizare si lupta pentru propria lor cauza, în cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat în viata ateniana din ultima jumatate a mileniului I î.Hr. un rol în care functiile, legile si formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se în componente ale valorilor clasice lasate mostenire posteritatii de catre civilizatia antica.
Ultima faza de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean si cel antimacedonean (a doua jumatate a sec. IV î.Hr.), atunci când Macedonia, ajunsa la rangul de prima putere între statele sclavagiste balcanice, a început o puternica actiune expansionista facilitata de slabiciunea politica si militara a polisurilor din Elada.
Adversarul cel mai aprig al macedonenilor si acolitilor lor a fost marele orator al antichitatii Demostene, fruntas al partidului democrat, care, prin celebrele "Filipice" a creat un adevarat model de oratorie politica.
Roma antica a înregistrat, la rândul sau, în decursul tumultuoasei sale istorii, miscari si grupari de partide a caror lupta a influentat viata social-politica romana, mai ales, în perioadele sale de criza.
Istoria politica a Romei, dominata de ample confruntari interpartidiste care au ajuns la razboaie civile, furnizeaza importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism în primele sale manifestari. De pilda, în cadrul conflictelor sociale declansate între patricieni si plebei, având ca forma de exprimare cunoscutele "secesiuni", s-a conturat curentul reformator al plebeilor care a devenit o miscare sociala cu revendicari politice si tactica proprie, în directa confruntare cu conservatorismul patrician reprezentat politiceste prin Senat.
Conflictul între cele doua grupari sociale, care a îmbratisat ca expresie politica forma rivalitatii între doua "partide", s-a soldat cu obtinerea unor drepturi de catre plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetateni romani, dreptul de a alege magistrati (cei mai importanti fiind tribunii poporului, cu autoritate exceptionala), elaborarea Legii celor XII table (considerata actul fundamental al dreptului public si civil roman), îngaduinta casatoriilor între plebei si patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formula originala politica si juridica de dezagregare a vechilor relatii gentilice si de integrare a celor doua tabere într-un sistem social sclavagist. În mare, însa, gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au închegat o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. În acelasi timp, masa plebeilor s-a stratificat în categorii precum: mestesugari, agricultori si comercianti, militari de profesie, functionari administrativi. Existau, de asemenea, numerosi saraci, denumiti proletari, a caror singura avere erau copiii (lat. proles = urmas).
Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese si-au gasit reflectarea în plan politic într-un sistem de relatii si institutii specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s-au instituit forme de afirmare a puterii: senat (alcatuit din senatori), treptat constituindu-se magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol important avându-l adunarile populare.
În acest cadru s-a desfasurat o acerba lupta de partide, în anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele între magistrati au avut la baza diferitele interese si opinii de partid, care au degenerat în razboaie civile.
În perioada republicana, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea de cetateni romani si drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s-a ajuns în perioada republicana la structurarea social-politica a Romei în trei mari grupari, denumite si partide: nobilitas (aristocratia de origine patriciana si plebiana, magistrati, comandanti militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuita din micii proprietari, negustori, mestesugari etc. Aceste grupari au avut o factura partidista, problemele interne si externe generând puternice contradictii, curente si factiuni politice în rândurile fortelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o pozitie de partid la alta devenise ceva obisnuit la oamenii politici romani, exemple oferind în acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc.
Problema fundamentala social-economica, care a generat si întretinut în întreaga perioada republicana lupta de partide, a constituit-o problema agrara. Lupta plebeilor pentru pamânt, împotriva marilor proprietari de sclavi, a condus la conturarea unui cerc ce includea personalitati ca: Scipio Aemilianus, fratii Graccus etc., sustinatori ai cauzei plebei. Lumea romana s-a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II î.Hr. în doua partide politice: populares - partidul democrat al poporului si optimates - partidul aristocratiei latifundiare. Antagonismului dintre cele doua partide i se suprapuneau contradictiile de interese si opinii manifestate de diferite grupuri si curente existente în interiorul fiecaruia. Dupa o durata de aproximativ cinci secole, regimul republican îsi încheia existenta printr-o dramatica perioada de rascoale ale sclavilor, razboaie civile, miscari antiromane în provincii si colonii.
În epoca imperiului (27 î.Hr. - 476 d.Hr.) a început procesul de feudalizare a sistemului social. În aceste conditii, partidele îsi pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut în perioada republicana. Pe fondul conflictelor dintre imperialitate si senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce cauta sa dispuna de pârghiile puterii supreme), s-au conturat, în perioada imperiului, "partidul senatorial" si "partidul împaratului", între care se ducea lupta pentru putere.
Zdruncinate de convulsii si antagonisme economico-sociale, ireconciliabile, marile ansambluri ale civilizatiei antice (imperii sclavagiste, despotii orientali, monarhi si uniuni politico-militare) s-au prabusit în razboaie si rascoale distrugatoare. S-a dezlantuit un puternic val de migratii care au pus în miscare uriase populatii europene, asiatice, africane. Rezultatul acestui proces haotic, dar si demiurgic, ce s-a întins pe o durata de secole, a constat în structurarea unor noi alcatuiri comunitare si configuratii sociale pe baze economico-sociale feudale.
Spre deosebire de antichitate, în epoca medievala, în toate etapele acestei orânduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambiante comunitare si institutionale favorabile unor manifestari politice, cum au fost cele din polisurile mediteraneene. În conditiile specifice medievale, monarhia a aparut si s-a dezvoltat, fiind în acel moment cea mai raspândita forma de organizare a puterii supreme, reunind comunitatile medievale în formatiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere si autoritate.
Contradictiile si rivalitatile dintre monarhiile feudale, precum si contradictiile dintre autoritatea monarhica si cea ecleziastica, care îsi disputau suprematia si suveranitatea în cadrul luptei pentru putere, au acoperit întreg evul mediu european, îmbracând forme specifice de manifestare socio-politica în viata altor popoare, din Asia si Africa.
Istoria luptelor pentru constituirea si consolidarea statelor feudale are în principiul monarhic un element esential în care istoricul si savantul A.D. Xenopol descifra momentul initial al genezei partidelor politice medievale. Xenopol denumeste în cunoscuta sa lucrare "Istoria partidelor politice în România", aceste înjghebari partidiste, cu un caracter instabil, "partide personale", care îsi vor schimba treptat atât structura cât si factura dintr-una personala, familiala, de clan, într-una dinastica, capatând un caracter mai statornic prin legatura lor de interese de stapânire si conducere a statului. În România, aceasta realitate poate fi exemplificata prin gruparile partidiste ale "Basarabestilor", "Dragosestilor" si "Bogdanestilor" sau în feudalismul târziu cele ale "Cantacuzinilor" si "Balenilor" ori "Costinestilor" si "Rusatestilor".
Civilizatia medievala poarta pecetea ideologica a marilor religii universale: crestinismul, islamismul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice si norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate si subordonate teologiei.
În Europa, în conditiile consolidarii orânduirii feudale si ale absentei unei autoritati statale puternice, biserica (si în mod deosebit cea romano-catolica) a ajuns la situatia de a fi forta suprema a guvernarii. Din punctul de vedere al teologiei catolice, societatea se ierarhizeaza în trei stari: clerul, nobilimea si taranimea. Aristocratia ecleziastica si nobilimea îsi disputau între ele primatul conducerii, al guvernarii. Prin lupte si compromisuri s-a impus si starea a treia, care a dobândit si ea un statut politic propriu, fiind reprezentata în organele puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporatiile etc., înauntrul carora se formau.
În perioada de apogeu a dezvoltarii orânduirii feudale, în care încep sa se iveasca si germenii decaderii acestei orânduiri, starile conflictuale între diferite forte sociale devin tot mai acute. Împotriva papalitatii, ca o componenta a catolicismului conservator si a imperialitatii, ca o forta de aparare a tiparelor rigide, închistate, feudale, se ridica toate starile sociale ale poporului: bürgerii, taranii, plebeii, precum si o buna parte a nobilimii, adepta a primenirilor sociale. Aceste forte s-au închegat politiceste în partide, care purtau amprenta gruparii sociale pe care o reprezentau. Exemple concludente în acest sens ofera Germania, unde partida nobilimii avea ca reprezentant pe Ulrich von Hutten, fondatorul protestantismului german. Purtator de cuvânt si reprezentant al taranimii si saracimii orasenesti va fi Th. Müntzer, conducator al acestor grupari sociale în timpul razboiului taranesc german.
În ajunul marilor revolutii burgheze, care vor semna actul de deces al feudalismului, în Franta s-a distins, cu merite incontestabile în pregatirea ideologica si politica a noilor forte revolutionare, asa numitul "partid filosofic". Nucleul acestui partid l-au constituit Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, D'Alambert, Holbach, fondatori ai unei ideologii, expresie a constiintei de sine apartinând unei puternice miscari revolutionare nationale. Se apreciaza ca "partidul filosofic" încheie etapa medievala a partidismului. Revolutiile burgheze vor deschide noua etapa istorica de formare si afirmare a partidelor politice.
Din aspectele relatate mai sus, rezulta ca în orânduirea sclavagista, ca de altfel si în feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, organizate si nici nu aveau programe clare, o orientare practica. Ele nu au avut activitate permanenta, ci una sporadica, ceea ce a facut, de fapt, ca, în aceste etape de dezvoltare sociala, forma predominanta de organizare si conducere sa fie una dictatoriala, respectiv absolutista. Mentionam, de asemenea, ca în epocile respective si în situatia când partidele au existat si au desfasurat o activitate democratica, ele nu au atras categoriile largi ale poporului (cu unele mici exceptii din feudalism). Aceasta pentru ca în sclavagism, de pilda, sclavii nu erau considerati cetateni, fiind lipsiti de drepturi politice, iar în feudalism, iobagii, legati de pamânt, nu puteau desfasura o activitate politica de sine statatoare.
[1])D. Gusti, op.cit., p. 80-81; M. Duverger, op.cit., p. 1-2, passim
[2])Thukidides, R|zboiul peloponeziac, trad. de M. Jakota, Ed. Casei scoalelor, Bucuresti, 1941, p. 223-225
[3])Ibidem
[4])Aristotel, Statul Atenian, Ed. Casa scoalelor, Bucuresti, 1944, passim
[5])Ibidem, p. 71-72
[6])Ibidem, p. 39
[7])Ibidem, p. 40
|
