Geneza si evolutia istorica a partidelor politice
Cu toate ca partidele politice īsi au originea īn antichitate, ele nu au avut aceeasi pondere si semnificatie īn toate orānduirile sociale. Īn prezent, majoritatea politologilor se situeaza pe pozitia unei delimitari nete īntre partidele care s-au manifestat īn viata social-politica a orānduirilor sclavagista si feudala si cele a caror existenta este legata de dezvoltarea societatii moderne. De aceea, unii dintre ei acorda partidismului, ca forma de actiune politica, o vechime doar de 737c26h aproximativ doua secole[1]) considerānd ca partidele din perioadele istorice sclavagista si feudala trebuie sa fie calificate ca factiuni, societati secrete, clici, camarile, conjuratii etc. Se apreciaza ca aceste grupari au o natura extrinseca si un rol incidental īn raport cu fratiile, sfaturile, comunele, ghildele si altele, care s-au constituit - prin caracterul lor institutionalizat - īn elemente fundamentale ale vietii sociale, īncadrāndu-se īn sistemul politic al comunitatii umane din epocile respective.
Gruparile politice concentrate īn "partide" existente īn cetatile antice, cu precadere īn cele ateniene si romane, dar si luptele factionale si dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntarile partidiste din principatele, ducatele si orasele medievale sau cele care au exprimat, īn ipostaze diferite, lupta dintre partea clericala si cea laica, dintre aristocratie si monarhie īn cursul epocii medievale sau gruparile politice de la confluenta dintre orānduirile sociale feudala si capitalista se constituie, fiecare dintre acestea, īn precursoarele unor forme de organizare si actiune politica care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi si expresivi ai politicului īn epoca contemporana.
Referindu-se la razboiul peloponeziac (431-404 ī.Hr.) Tucidide evoca discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, "nu se alcatuiau īn armonie cu legile pentru binele general, ci alaturi de ele, pentru foloase personale"[2]). Īn cadrul acestor conflicte interne, arata Tucidide, "partidele democratice chemau pe atenieni, aristocratii, pe spartanieni"[3]).
Prin consemnarile lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adauga analizele institutiilor politice grecesti īntreprinse de Aristotel, īn gāndirea social-politica s-a statornicit si s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor si juristilor romani, iar mai tārziu, prin operele umanistilor renascentisti si ale reprezentantilor filosofiei sociale si politice luministe din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, conceptia despre partide si lupta īntre partide, ca o abatere daunatoare de la lege. Tot din operele acestor īnaintasi se desprinde cu limpezime concluzia ca partidele respective au rezultat din framāntarile si luptele din cadrul procesului de destramare a unor vechi rānduieli si ale aparitiei si dezvoltarii noii societati sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare si expresie actiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizatie īn Grecia antica. Ele au constituit procese si, īn acelasi timp, instrumente ale fortelor sociale ale unei societati care, potrivit conditiilor ei economice, s-a scindat īn oameni liberi si sclavi, īn bogati exploatatori si saraci exploatati. Aceasta realitate istorica īsi gaseste expresia īn cadrul evolutiei Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, īntr-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea īntr-o clasa militarist-aristocratica a polisului, dominānd īn mod absolut peste masa periecilor (popor de rānd), a ilotilor si sclavilor, iar Atena īnregistrānd īn urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipica cea mai evoluata a democratiei sclavagiste.
Atingerea acestei forme a fost rezultatul unei continue lupte pentru transformari social-economice si politice care s-a dus īntre eupatrizi - mari proprietari funciari - si demos - alcatuit din agricultori, pastori, meseriasi, navigatori, negustori - care tindeau catre institutii si legiuire apte sa le apere proprietatea si persoana.
Īn aceste conditii istorice, democratia (guvernarea poporului) si oligarhia (guvernarea bogatilor, aristocratior) au devenit doi antipozi si, totodata, doua alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea si conducerea polisului, la caracterul si sensul puterii politice īn cadrul comunitatii statale sclavagiste ale vechii Elade.
Marea comunitate a Greciei antice, raspāndita pe o larga arie geografica (mai ales īn urma procesului de colonizare elena) a fost divizata timp de secole īn doua forte politice antagonice: Liga ateniana (īn frunte cu Atena) si Liga peloponeziaca (īn frunte cu Sparta). Īn disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradictiile orānduirii sclavagiste care, īn plan ideologic, si-au gasit expresie īn opozitia dintre democratie si oligarhie ca forma de organizare si guvernare politica a statului.
Este o realitate ilustrata cu un profund discernamānt si īn opera Stagiritului "Statul atenian"[4]), īn care autorul, descriind lupta dintre partide ilustreaza dialectica metamorfozarii contradictiilor economice si a luptelor sociale pe care acestea le determina, īn politica, īn actiunile pentru puterea statala. "Agora" a ramas īn traditia istorica principalul loc al confruntarilor dintre forte, īn cadrul carora s-a afirmat ca factor dinamic īn lupta dintre partidele politice[5]).
Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI ī.Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul grecesc era deja īmpartit īn cele doua partide (eupatrizii si demosul), ce corespundeau īn plan social unor grupari sociale antagoniste distincte[6]). Dupa Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatarilor lui Aristotel, īn trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificarii sociale: pedienii (partidul celor de la cāmpie, reprezentānd aristocratia funciara), paralienii (partidul celor de pe tarmul marii, reprezentānd negustorii, comerciantii etc.) si diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii si pastorii nevoiasi etc.)[7]). Fiecare partid milita pentru o forma de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care īl reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o forma moderata, iar al treilea, spre democratie). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democratia ateniana, ca o forma a puterii de stat si un sistem de guvernare īn orānduirea sclavagista. Īn cadrul regimului de clasa sclavagist, fortele sociale dominante si-au faurit din partide instrumente de organizare si lupta pentru propria lor cauza, īn cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat īn viata ateniana din ultima jumatate a mileniului I ī.Hr. un rol īn care functiile, legile si formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se īn componente ale valorilor clasice lasate mostenire posteritatii de catre civilizatia antica.
Ultima faza de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean si cel antimacedonean (a doua jumatate a sec. IV ī.Hr.), atunci cānd Macedonia, ajunsa la rangul de prima putere īntre statele sclavagiste balcanice, a īnceput o puternica actiune expansionista facilitata de slabiciunea politica si militara a polisurilor din Elada.
Adversarul cel mai aprig al macedonenilor si acolitilor lor a fost marele orator al antichitatii Demostene, fruntas al partidului democrat, care, prin celebrele "Filipice" a creat un adevarat model de oratorie politica.
Roma antica a īnregistrat, la rāndul sau, īn decursul tumultuoasei sale istorii, miscari si grupari de partide a caror lupta a influentat viata social-politica romana, mai ales, īn perioadele sale de criza.
Istoria politica a Romei, dominata de ample confruntari interpartidiste care au ajuns la razboaie civile, furnizeaza importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism īn primele sale manifestari. De pilda, īn cadrul conflictelor sociale declansate īntre patricieni si plebei, avānd ca forma de exprimare cunoscutele "secesiuni", s-a conturat curentul reformator al plebeilor care a devenit o miscare sociala cu revendicari politice si tactica proprie, īn directa confruntare cu conservatorismul patrician reprezentat politiceste prin Senat.
Conflictul īntre cele doua grupari sociale, care a īmbratisat ca expresie politica forma rivalitatii īntre doua "partide", s-a soldat cu obtinerea unor drepturi de catre plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetateni romani, dreptul de a alege magistrati (cei mai importanti fiind tribunii poporului, cu autoritate exceptionala), elaborarea Legii celor XII table (considerata actul fundamental al dreptului public si civil roman), īngaduinta casatoriilor īntre plebei si patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formula originala politica si juridica de dezagregare a vechilor relatii gentilice si de integrare a celor doua tabere īntr-un sistem social sclavagist. Īn mare, īnsa, gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au īnchegat o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. Īn acelasi timp, masa plebeilor s-a stratificat īn categorii precum: mestesugari, agricultori si comercianti, militari de profesie, functionari administrativi. Existau, de asemenea, numerosi saraci, denumiti proletari, a caror singura avere erau copiii (lat. proles = urmas).
Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese si-au gasit reflectarea īn plan politic īntr-un sistem de relatii si institutii specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s-au instituit forme de afirmare a puterii: senat (alcatuit din senatori), treptat constituindu-se magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol important avāndu-l adunarile populare.
Īn acest cadru s-a desfasurat o acerba lupta de partide, īn anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele īntre magistrati au avut la baza diferitele interese si opinii de partid, care au degenerat īn razboaie civile.
Īn perioada republicana, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea de cetateni romani si drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s-a ajuns īn perioada republicana la structurarea social-politica a Romei īn trei mari grupari, denumite si partide: nobilitas (aristocratia de origine patriciana si plebiana, magistrati, comandanti militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuita din micii proprietari, negustori, mestesugari etc. Aceste grupari au avut o factura partidista, problemele interne si externe generānd puternice contradictii, curente si factiuni politice īn rāndurile fortelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o pozitie de partid la alta devenise ceva obisnuit la oamenii politici romani, exemple oferind īn acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc.
Problema fundamentala social-economica, care a generat si īntretinut īn īntreaga perioada republicana lupta de partide, a constituit-o problema agrara. Lupta plebeilor pentru pamānt, īmpotriva marilor proprietari de sclavi, a condus la conturarea unui cerc ce includea personalitati ca: Scipio Aemilianus, fratii Graccus etc., sustinatori ai cauzei plebei. Lumea romana s-a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II ī.Hr. īn doua partide politice: populares - partidul democrat al poporului si optimates - partidul aristocratiei latifundiare. Antagonismului dintre cele doua partide i se suprapuneau contradictiile de interese si opinii manifestate de diferite grupuri si curente existente īn interiorul fiecaruia. Dupa o durata de aproximativ cinci secole, regimul republican īsi īncheia existenta printr-o dramatica perioada de rascoale ale sclavilor, razboaie civile, miscari antiromane īn provincii si colonii.
Īn epoca imperiului (27 ī.Hr. - 476 d.Hr.) a īnceput procesul de feudalizare a sistemului social. Īn aceste conditii, partidele īsi pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut īn perioada republicana. Pe fondul conflictelor dintre imperialitate si senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce cauta sa dispuna de pārghiile puterii supreme), s-au conturat, īn perioada imperiului, "partidul senatorial" si "partidul īmparatului", īntre care se ducea lupta pentru putere.
Zdruncinate de convulsii si antagonisme economico-sociale, ireconciliabile, marile ansambluri ale civilizatiei antice (imperii sclavagiste, despotii orientali, monarhi si uniuni politico-militare) s-au prabusit īn razboaie si rascoale distrugatoare. S-a dezlantuit un puternic val de migratii care au pus īn miscare uriase populatii europene, asiatice, africane. Rezultatul acestui proces haotic, dar si demiurgic, ce s-a īntins pe o durata de secole, a constat īn structurarea unor noi alcatuiri comunitare si configuratii sociale pe baze economico-sociale feudale.
Spre deosebire de antichitate, īn epoca medievala, īn toate etapele acestei orānduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambiante comunitare si institutionale favorabile unor manifestari politice, cum au fost cele din polisurile mediteraneene. Īn conditiile specifice medievale, monarhia a aparut si s-a dezvoltat, fiind īn acel moment cea mai raspāndita forma de organizare a puterii supreme, reunind comunitatile medievale īn formatiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere si autoritate.
Contradictiile si rivalitatile dintre monarhiile feudale, precum si contradictiile dintre autoritatea monarhica si cea ecleziastica, care īsi disputau suprematia si suveranitatea īn cadrul luptei pentru putere, au acoperit īntreg evul mediu european, īmbracānd forme specifice de manifestare socio-politica īn viata altor popoare, din Asia si Africa.
Istoria luptelor pentru constituirea si consolidarea statelor feudale are īn principiul monarhic un element esential īn care istoricul si savantul A.D. Xenopol descifra momentul initial al genezei partidelor politice medievale. Xenopol denumeste īn cunoscuta sa lucrare "Istoria partidelor politice īn Romānia", aceste īnjghebari partidiste, cu un caracter instabil, "partide personale", care īsi vor schimba treptat atāt structura cāt si factura dintr-una personala, familiala, de clan, īntr-una dinastica, capatānd un caracter mai statornic prin legatura lor de interese de stapānire si conducere a statului. Īn Romānia, aceasta realitate poate fi exemplificata prin gruparile partidiste ale "Basarabestilor", "Dragosestilor" si "Bogdanestilor" sau īn feudalismul tārziu cele ale "Cantacuzinilor" si "Balenilor" ori "Costinestilor" si "Rusatestilor".
Civilizatia medievala poarta pecetea ideologica a marilor religii universale: crestinismul, islamismul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice si norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate si subordonate teologiei.
Īn Europa, īn conditiile consolidarii orānduirii feudale si ale absentei unei autoritati statale puternice, biserica (si īn mod deosebit cea romano-catolica) a ajuns la situatia de a fi forta suprema a guvernarii. Din punctul de vedere al teologiei catolice, societatea se ierarhizeaza īn trei stari: clerul, nobilimea si taranimea. Aristocratia ecleziastica si nobilimea īsi disputau īntre ele primatul conducerii, al guvernarii. Prin lupte si compromisuri s-a impus si starea a treia, care a dobāndit si ea un statut politic propriu, fiind reprezentata īn organele puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporatiile etc., īnauntrul carora se formau.
Īn perioada de apogeu a dezvoltarii orānduirii feudale, īn care īncep sa se iveasca si germenii decaderii acestei orānduiri, starile conflictuale īntre diferite forte sociale devin tot mai acute. Īmpotriva papalitatii, ca o componenta a catolicismului conservator si a imperialitatii, ca o forta de aparare a tiparelor rigide, īnchistate, feudale, se ridica toate starile sociale ale poporului: bürgerii, taranii, plebeii, precum si o buna parte a nobilimii, adepta a primenirilor sociale. Aceste forte s-au īnchegat politiceste īn partide, care purtau amprenta gruparii sociale pe care o reprezentau. Exemple concludente īn acest sens ofera Germania, unde partida nobilimii avea ca reprezentant pe Ulrich von Hutten, fondatorul protestantismului german. Purtator de cuvānt si reprezentant al taranimii si saracimii orasenesti va fi Th. Müntzer, conducator al acestor grupari sociale īn timpul razboiului taranesc german.
Īn ajunul marilor revolutii burgheze, care vor semna actul de deces al feudalismului, īn Franta s-a distins, cu merite incontestabile īn pregatirea ideologica si politica a noilor forte revolutionare, asa numitul "partid filosofic". Nucleul acestui partid l-au constituit Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, D'Alambert, Holbach, fondatori ai unei ideologii, expresie a constiintei de sine apartinānd unei puternice miscari revolutionare nationale. Se apreciaza ca "partidul filosofic" īncheie etapa medievala a partidismului. Revolutiile burgheze vor deschide noua etapa istorica de formare si afirmare a partidelor politice.
Din aspectele relatate mai sus, rezulta ca īn orānduirea sclavagista, ca de altfel si īn feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, organizate si nici nu aveau programe clare, o orientare practica. Ele nu au avut activitate permanenta, ci una sporadica, ceea ce a facut, de fapt, ca, īn aceste etape de dezvoltare sociala, forma predominanta de organizare si conducere sa fie una dictatoriala, respectiv absolutista. Mentionam, de asemenea, ca īn epocile respective si īn situatia cānd partidele au existat si au desfasurat o activitate democratica, ele nu au atras categoriile largi ale poporului (cu unele mici exceptii din feudalism). Aceasta pentru ca īn sclavagism, de pilda, sclavii nu erau considerati cetateni, fiind lipsiti de drepturi politice, iar īn feudalism, iobagii, legati de pamānt, nu puteau desfasura o activitate politica de sine statatoare.
[1])D. Gusti, op.cit., p. 80-81; M. Duverger, op.cit., p. 1-2, passim
[2])Thukidides, R|zboiul peloponeziac, trad. de M. Jakota, Ed. Casei scoalelor, Bucuresti, 1941, p. 223-225
[3])Ibidem
[4])Aristotel, Statul Atenian, Ed. Casa scoalelor, Bucuresti, 1944, passim
[5])Ibidem, p. 71-72
[6])Ibidem, p. 39
[7])Ibidem, p. 40
|
