Geneza si evolutia istorica a partidelor politice
Cu toate ca partidele politice isi au originea in antichitate, ele nu au avut aceeasi pondere si semnificatie in toate oranduirile sociale. In prezent, majoritatea politologilor se situeaza pe pozitia unei delimitari nete intre partidele care s-au manifestat in viata social-politica a oranduirilor sclavagista si feudala si cele a caror existenta este legata de dezvoltarea societatii moderne. De aceea, unii dintre ei acorda partidismului, ca forma de actiune politica, o vechime doar de aproximativ doua secole[1]) considerand ca partidele din perioadele istorice sclavagista si feudala trebuie sa fie calificate ca factiuni, societati secrete, clici, camarile, conjuratii etc. Se apreciaza ca aceste grupari au o natura extrinseca si un rol incidental in raport cu fratiile, sfaturile, comunele, ghildele si altele, care s-au constituit - prin caracterul lor institutionalizat - in elemente fundamentale ale vietii sociale, incadrandu-se in sistemul politic al comunitatii umane din epocil 818i84i e respective.
Gruparile politice concentrate in 'partide' existente in cetatile antice, cu precadere in cele ateniene si romane, dar si luptele factionale si dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntarile partidiste din principatele, ducatele si orasele medievale sau cele care au exprimat, in ipostaze diferite, lupta dintre partea clericala si cea laica, dintre aristocratie si monarhie in cursul epocii medievale sau gruparile politice de la confluenta dintre oranduirile sociale feudala si capitalista se constituie, fiecare dintre acestea, in precursoarele unor forme de organizare si actiune politica care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi si expresivi ai politicului in epoca contemporana.
Referindu-se la razboiul peloponeziac (431-404 i.Hr.) Tucidide evoca discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, 'nu se alcatuiau in armonie cu legile pentru binele general, ci alaturi de ele, pentru foloase personale'[2]). In cadrul acestor conflicte interne, arata Tucidide, 'partidele democratice chemau pe atenieni, aristocratii, pe spartanieni'[3]).
Prin consemnarile lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adauga analizele institutiilor politice grecesti intreprinse de Aristotel, in gandirea social-politica s-a statornicit si s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor si juristilor romani, iar mai tarziu, prin operele umanistilor renascentisti si ale reprezentantilor filosofiei sociale si politice luministe din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, conceptia despre partide si lupta intre partide, ca o abatere daunatoare de la lege. Tot din operele acestor inaintasi se desprinde cu limpezime concluzia ca partidele respective au rezultat din framantarile si luptele din cadrul procesului de destramare a unor vechi randuieli si ale aparitiei si dezvoltarii noii societati sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare si expresie actiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizatie in Grecia antica. Ele au constituit procese si, in acelasi timp, instrumente ale fortelor sociale ale unei societati care, potrivit conditiilor ei economice, s-a scindat in oameni liberi si sclavi, in bogati exploatatori si saraci exploatati. Aceasta realitate istorica isi gaseste expresia in cadrul evolutiei Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, intr-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea intr-o clasa militarist-aristocratica a polisului, dominand in mod absolut peste masa periecilor (popor de rand), a ilotilor si sclavilor, iar Atena inregistrand in urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipica cea mai evoluata a democratiei sclavagiste.
Atingerea acestei forme a fost rezultatul unei continue lupte pentru transformari social-economice si politice care s-a dus intre eupatrizi - mari proprietari funciari - si demos - alcatuit din agricultori, pastori, meseriasi, navigatori, negustori - care tindeau catre institutii si legiuire apte sa le apere proprietatea si persoana.
In aceste conditii istorice, democratia (guvernarea poporului) si oligarhia (guvernarea bogatilor, aristocratior) au devenit doi antipozi si, totodata, doua alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea si conducerea polisului, la caracterul si sensul puterii politice in cadrul comunitatii statale sclavagiste ale vechii Elade.
Marea comunitate a Greciei antice, raspandita pe o larga arie geografica (mai ales in urma procesului de colonizare elena) a fost divizata timp de secole in doua forte politice antagonice: Liga ateniana (in frunte cu Atena) si Liga peloponeziaca (in frunte cu Sparta). In disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradictiile oranduirii sclavagiste care, in plan ideologic, si-au gasit expresie in opozitia dintre democratie si oligarhie ca forma de organizare si guvernare politica a statului.
Este o realitate ilustrata cu un profund discernamant si in opera Stagiritului 'Statul atenian'[4]), in care autorul, descriind lupta dintre partide ilustreaza dialectica metamorfozarii contradictiilor economice si a luptelor sociale pe care acestea le determina, in politica, in actiunile pentru puterea statala. 'Agora' a ramas in traditia istorica principalul loc al confruntarilor dintre forte, in cadrul carora s-a afirmat ca factor dinamic in lupta dintre partidele politice[5]).
Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI i.Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul grecesc era deja impartit in cele doua partide (eupatrizii si demosul), ce corespundeau in plan social unor grupari sociale antagoniste distincte[6]). Dupa Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatarilor lui Aristotel, in trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificarii sociale: pedienii (partidul celor de la campie, reprezentand aristocratia funciara), paralienii (partidul celor de pe tarmul marii, reprezentand negustorii, comerciantii etc.) si diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii si pastorii nevoiasi etc.)[7]). Fiecare partid milita pentru o forma de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care il reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o forma moderata, iar al treilea, spre democratie). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democratia ateniana, ca o forma a puterii de stat si un sistem de guvernare in oranduirea sclavagista. In cadrul regimului de clasa sclavagist, fortele sociale dominante si-au faurit din partide instrumente de organizare si lupta pentru propria lor cauza, in cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat in viata ateniana din ultima jumatate a mileniului I i.Hr. un rol in care functiile, legile si formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se in componente ale valorilor clasice lasate mostenire posteritatii de catre civilizatia antica.
Ultima faza de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean si cel antimacedonean (a doua jumatate a sec. IV i.Hr.), atunci cand Macedonia, ajunsa la rangul de prima putere intre statele sclavagiste balcanice, a inceput o puternica actiune expansionista facilitata de slabiciunea politica si militara a polisurilor din Elada.
Adversarul cel mai aprig al macedonenilor si acolitilor lor a fost marele orator al antichitatii Demostene, fruntas al partidului democrat, care, prin celebrele 'Filipice' a creat un adevarat model de oratorie politica.
Roma antica a inregistrat, la randul sau, in decursul tumultuoasei sale istorii, miscari si grupari de partide a caror lupta a influentat viata social-politica romana, mai ales, in perioadele sale de criza.
Istoria politica a Romei, dominata de ample confruntari interpartidiste care au ajuns la razboaie civile, furnizeaza importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism in primele sale manifestari. De pilda, in cadrul conflictelor sociale declansate intre patricieni si plebei, avand ca forma de exprimare cunoscutele 'secesiuni', s-a conturat curentul reformator al plebeilor care a devenit o miscare sociala cu revendicari politice si tactica proprie, in directa confruntare cu conservatorismul patrician reprezentat politiceste prin Senat.
Conflictul intre cele doua grupari sociale, care a imbratisat ca expresie politica forma rivalitatii intre doua 'partide', s-a soldat cu obtinerea unor drepturi de catre plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetateni romani, dreptul de a alege magistrati (cei mai importanti fiind tribunii poporului, cu autoritate exceptionala), elaborarea Legii celor XII table (considerata actul fundamental al dreptului public si civil roman), ingaduinta casatoriilor intre plebei si patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formula originala politica si juridica de dezagregare a vechilor relatii gentilice si de integrare a celor doua tabere intr-un sistem social sclavagist. In mare, insa, gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au inchegat o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. In acelasi timp, masa plebeilor s-a stratificat in categorii precum: mestesugari, agricultori si comercianti, militari de profesie, functionari administrativi. Existau, de asemenea, numerosi saraci, denumiti proletari, a caror singura avere erau copiii (lat. proles = urmas).
Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese si-au gasit reflectarea in plan politic intr-un sistem de relatii si institutii specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s-au instituit forme de afirmare a puterii: senat (alcatuit din senatori), treptat constituindu-se magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol important avandu-l adunarile populare.
In acest cadru s-a desfasurat o acerba lupta de partide, in anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele intre magistrati au avut la baza diferitele interese si opinii de partid, care au degenerat in razboaie civile.
In perioada republicana, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea de cetateni romani si drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s-a ajuns in perioada republicana la structurarea social-politica a Romei in trei mari grupari, denumite si partide: nobilitas (aristocratia de origine patriciana si plebiana, magistrati, comandanti militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuita din micii proprietari, negustori, mestesugari etc. Aceste grupari au avut o factura partidista, problemele interne si externe generand puternice contradictii, curente si factiuni politice in randurile fortelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o pozitie de partid la alta devenise ceva obisnuit la oamenii politici romani, exemple oferind in acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc.
Problema fundamentala social-economica, care a generat si intretinut in intreaga perioada republicana lupta de partide, a constituit-o problema agrara. Lupta plebeilor pentru pamant, impotriva marilor proprietari de sclavi, a condus la conturarea unui cerc ce includea personalitati ca: Scipio Aemilianus, fratii Graccus etc., sustinatori ai cauzei plebei. Lumea romana s-a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II i.Hr. in doua partide politice: populares - partidul democrat al poporului si optimates - partidul aristocratiei latifundiare. Antagonismului dintre cele doua partide i se suprapuneau contradictiile de interese si opinii manifestate de diferite grupuri si curente existente in interiorul fiecaruia. Dupa o durata de aproximativ cinci secole, regimul republican isi incheia existenta printr-o dramatica perioada de rascoale ale sclavilor, razboaie civile, miscari antiromane in provincii si colonii.
In epoca imperiului (27 i.Hr. - 476 d.Hr.) a inceput procesul de feudalizare a sistemului social. In aceste conditii, partidele isi pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut in perioada republicana. Pe fondul conflictelor dintre imperialitate si senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce cauta sa dispuna de parghiile puterii supreme), s-au conturat, in perioada imperiului, 'partidul senatorial' si 'partidul imparatului', intre care se ducea lupta pentru putere.
Zdruncinate de convulsii si antagonisme economico-sociale, ireconciliabile, marile ansambluri ale civilizatiei antice (imperii sclavagiste, despotii orientali, monarhi si uniuni politico-militare) s-au prabusit in razboaie si rascoale distrugatoare. S-a dezlantuit un puternic val de migratii care au pus in miscare uriase populatii europene, asiatice, africane. Rezultatul acestui proces haotic, dar si demiurgic, ce s-a intins pe o durata de secole, a constat in structurarea unor noi alcatuiri comunitare si configuratii sociale pe baze economico-sociale feudale.
Spre deosebire de antichitate, in epoca medievala, in toate etapele acestei oranduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambiante comunitare si institutionale favorabile unor manifestari politice, cum au fost cele din polisurile mediteraneene. In conditiile specifice medievale, monarhia a aparut si s-a dezvoltat, fiind in acel moment cea mai raspandita forma de organizare a puterii supreme, reunind comunitatile medievale in formatiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere si autoritate.
Contradictiile si rivalitatile dintre monarhiile feudale, precum si contradictiile dintre autoritatea monarhica si cea ecleziastica, care isi disputau suprematia si suveranitatea in cadrul luptei pentru putere, au acoperit intreg evul mediu european, imbracand forme specifice de manifestare socio-politica in viata altor popoare, din Asia si Africa.
Istoria luptelor pentru constituirea si consolidarea statelor feudale are in principiul monarhic un element esential in care istoricul si savantul A.D. Xenopol descifra momentul initial al genezei partidelor politice medievale. Xenopol denumeste in cunoscuta sa lucrare 'Istoria partidelor politice in Romania', aceste injghebari partidiste, cu un caracter instabil, 'partide personale', care isi vor schimba treptat atat structura cat si factura dintr-una personala, familiala, de clan, intr-una dinastica, capatand un caracter mai statornic prin legatura lor de interese de stapanire si conducere a statului. In Romania, aceasta realitate poate fi exemplificata prin gruparile partidiste ale 'Basarabestilor', 'Dragosestilor' si 'Bogdanestilor' sau in feudalismul tarziu cele ale 'Cantacuzinilor' si 'Balenilor' ori 'Costinestilor' si 'Rusatestilor'.
Civilizatia medievala poarta pecetea ideologica a marilor religii universale: crestinismul, islamismul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice si norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate si subordonate teologiei.
In Europa, in conditiile consolidarii oranduirii feudale si ale absentei unei autoritati statale puternice, biserica (si in mod deosebit cea romano-catolica) a ajuns la situatia de a fi forta suprema a guvernarii. Din punctul de vedere al teologiei catolice, societatea se ierarhizeaza in trei stari: clerul, nobilimea si taranimea. Aristocratia ecleziastica si nobilimea isi disputau intre ele primatul conducerii, al guvernarii. Prin lupte si compromisuri s-a impus si starea a treia, care a dobandit si ea un statut politic propriu, fiind reprezentata in organele puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporatiile etc., inauntrul carora se formau.
In perioada de apogeu a dezvoltarii oranduirii feudale, in care incep sa se iveasca si germenii decaderii acestei oranduiri, starile conflictuale intre diferite forte sociale devin tot mai acute. Impotriva papalitatii, ca o componenta a catolicismului conservator si a imperialitatii, ca o forta de aparare a tiparelor rigide, inchistate, feudale, se ridica toate starile sociale ale poporului: bürgerii, taranii, plebeii, precum si o buna parte a nobilimii, adepta a primenirilor sociale. Aceste forte s-au inchegat politiceste in partide, care purtau amprenta gruparii sociale pe care o reprezentau. Exemple concludente in acest sens ofera Germania, unde partida nobilimii avea ca reprezentant pe Ulrich von Hutten, fondatorul protestantismului german. Purtator de cuvant si reprezentant al taranimii si saracimii orasenesti va fi Th. Müntzer, conducator al acestor grupari sociale in timpul razboiului taranesc german.
In ajunul marilor revolutii burgheze, care vor semna actul de deces al feudalismului, in Franta s-a distins, cu merite incontestabile in pregatirea ideologica si politica a noilor forte revolutionare, asa numitul 'partid filosofic'. Nucleul acestui partid l-au constituit Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, D'Alambert, Holbach, fondatori ai unei ideologii, expresie a constiintei de sine apartinand unei puternice miscari revolutionare nationale. Se apreciaza ca 'partidul filosofic' incheie etapa medievala a partidismului. Revolutiile burgheze vor deschide noua etapa istorica de formare si afirmare a partidelor politice.
Din aspectele relatate mai sus, rezulta ca in oranduirea sclavagista, ca de altfel si in feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, organizate si nici nu aveau programe clare, o orientare practica. Ele nu au avut activitate permanenta, ci una sporadica, ceea ce a facut, de fapt, ca, in aceste etape de dezvoltare sociala, forma predominanta de organizare si conducere sa fie una dictatoriala, respectiv absolutista. Mentionam, de asemenea, ca in epocile respective si in situatia cand partidele au existat si au desfasurat o activitate democratica, ele nu au atras categoriile largi ale poporului (cu unele mici exceptii din feudalism). Aceasta pentru ca in sclavagism, de pilda, sclavii nu erau considerati cetateni, fiind lipsiti de drepturi politice, iar in feudalism, iobagii, legati de pamant, nu puteau desfasura o activitate politica de sine statatoare.
|
