IDEEA UNITATII EUROPENE

IDEEA UNITATII EUROPENE

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordata din perspectiva gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent si prin consecinta pentru o viata mai buna a populatiei. De altfel, securitatea si bunastarea sociala s-au pastrat de-a lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forte motrice ale integrarii europene.

Platon a fost primul gânditor care a sustinut ideea pacii prin organizarea de confederatii. În acea vreme, confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a diferendelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor.

În epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea solutionarii în alt mod decât prin razboi a diferendelor dintre ei si popoarele considerate "barbare".

"Pax romana" - aspiratia Romei - avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominatia romana.

Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la nivel spiritual - unitatea lumii crestine - bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana.

Totusi, marea schisma din 1054 va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputând, cu unele exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala îsi revendica aspiratii teocratice . Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea Imperiului Franc astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Plesuv.

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii.

Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere.

În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea.

În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini.

Marele poet italian Dante Aligherii, în "De monarhia", lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati.

Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin sub titlu "Marele Proiect al lui Henric al IV-lea", el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, "Consiliul foarte crestin". Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, "Nouveau Cynée", lucrare în care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice. William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al sau "Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei" (1963) o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi - incontestabila atingere a suveranitatilor - si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.

La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul "Proiectul pentru a face pacea permanenta în Europa" (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat european care ar avea competente legislative si judiciare .

În al sau "Plan al unei paci universale si eterne", redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere "avize" si sa emita "opinii" în probleme de interes comun. presupunându-se ca opinia publica internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste "avize" în realitate.

Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.

J. J. Rousseau vedea o "republica europeana" numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor "lacoma si belicoasa" iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte .

Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului "un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite" prin intermediul interesului comun "pentru a mentine ordinea si libertatea". În secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anuntata de Doamna de Staäel atunci când scrie: "De acum, e necesar sa avem spiritul european".

Contele de Saint-Simon a expus în "Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecaruia independenta sa nationala", utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui "parlament european".

Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de integrare europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la niste realizari efemere.

În legatura cu cele din urma se poate cita situatia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul sau maxim, Napoleon I era împarat al Frantei, în granitele fostei Galii romane având alipite si Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile Ilirice, parti din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al Confederatiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varsoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fratii sai, aceeasi situatie fiind si în cazul Westfaliei, iar în Reagatul Neapolelui se afla pe tron unul din maresalii sai, caz asemanator si cu Regatul Suediei.

Iata cum vedea Napoleon situatia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia: "Pacea de la Moscova desavârsea si încheia expeditiile mele razboinice. Pentru marea cauza era sfârsitul hazardului si începutul securitatii. Un orizont nou, lucrari noi, urmau sa se desfasoare, pentru bunastarea si prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfacut în privinta acestor mari probleme, linistit din toate partile, as fi avut si eu un congres si o sfânta alianta. Sunt idei care mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre si am fi avut o alta greutate în fata popoarelor.". El ar fi pus în aplicare si urmatoarele la nivelul întregului continent european: un cod european, o curte de casatie europeana care sa îndrepte greselile pentru toti, aceeasi moneda sub înfatisari diferite, aceleasi greutati, aceleasi legi. Spunea el: "În acest fel, în curând Europa ar fi format cu adevarat un singur popor si fiecare, oriunde ar fi calatorit, s-ar fi gasit tot timpul în patria comuna". În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa "Soirées de Sanct Petersburg", emite ideea unei Societati a Natiunilor. Tot în aceasta perioada, revolutionarul italian Mazzini întrezareste o federatie europeana printr-o prabusire a tronurilor, care ar putea determina aparitia "tinerei Europe". De altfel acest curent de opinie era promovat si de mari personalitati ale epocii respective din spatiul românesc, cum ar fi: Nicolae Balcescu , Ion Ghica, Dumitru Bratianu , C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si altii.

În 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu "Despre Uniunea Europeana". Idei asemanatoare au fost profesate de o alta personalitate a timpului. Alexandre-Auguste Ledru-Rollin, care scria "de un pamânt liber, singura republica a Europei".

Secolul XIX este, prin excelenta, secolul unor propuneri federaliste

La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteste celebrele cuvinte: "Va veni ziua când armele vor cadea din mâini si bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul si cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta. . .Si va veni ziua când vom vedea doua grupari uriase: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean...".

În 1878, juristul elvetian Johann Kaspar Bluntshchli avanseaza ideea unei confederatii a statelor europene, condusa de un consiliu federal cuprinzând delegati ai tuturor statelor europene si un Senat, însumând delegatii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederatiei.

Din aceeasi perioada se pot mentiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy si Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfârsitul secolului XIX), discutiile purtate în cadrul celor doua Conferinte de la Haga (1899, 1907) s.a.

Alt "proiect pentru pace eterna" este cel al lui Kant din 1875, a carui influenta asupra presedintelui Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizând stabilirea unei "Societati a Natiunilor" pe baza unui "Stat de Drept" international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El încearca, pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunând cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul.

Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa fie limpede perceputa.

În acest context apar doua conceptii privind constructia Europei:

simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente

o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de "integrare" a Europei

A doua conceptie, în mod deschis federalista, este sustinuta mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane private. Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, în 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-Ungariei si o mama japoneza, devenit cetatean al tinerei Republici Cehoslovace dupa Tratatul de la Saint-Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul "Paneuropa" în care arata: "Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire" . În 1926, el reuneste la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane .

Mai putin cunoscut, danezul Heerfordt publica în 1924 un eseu intitulat "Europa Communis" care contine deopotriva o critica acerba a Societatii Natiunilor a carei slabiciune indica deja ca aceasta nu interzice realmente recursul la razboi, dar si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentara, un director al sefilor de stat dispunând de drept de veto si un minister federal r 747i83h esponsabil în fata Adunarii, Heerfordt, înzestrat cu o anumita capacitate premonitorie, ajunge pâna la a prevedea un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

În 1928, Gaston Riou preconiza o confederatie continentala în lucrarea sa "Europa patria mea" ca singura conditie de a-i pastra rolul de hegemon în lume fata de prezenta în competenta planetara a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii si Uniunii Sovietice.

În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea "Statele Unite ale Europei", în 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat "Spre Statele Unite ale Europei"; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea "Europa", în care proiecta o uniune europeana în cadrul Societatii Natiunilor .

În 1926, diferiti economisti si oameni de afaceri au creat "Uniunea economica si vamala europeana" pe care au declarat-o ca fiind începutul actiunii de unificare europeana.

Dar initiativa cea mai spectaculara a epocii a fost cea luata de Aristide Briand în cadrul Societati Natiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunarii generale a Societatii Natiunilor sa creeze, între statele europene, o legatura federala, dar fara sa se aduca atingere suveranitatii acestor state, propunere în urma careia Aristide Briand a primit sarcina sa prezinte un memorandum asupra "organizarii unui regim de uniune federala europeana".

Raspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar in unele cazuri chiar negative. Spre sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial parte ca pentru Europa se deschide epoca realizarilor efective. În Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati europene: în Franta, miscarea "Lupta", în Italia, grupul numit "Partidul de actiune". Proiectul de declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: "În intervalul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene". Într-o Anglie devenita pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist europene. Astfel, Winston Churchill îi adreseaza lui Anthony Eden un memorandum asupra "Statelor Unite ale Europei". Odata recâstigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiasi teme cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: "Noi trebuie sa cream ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la început nu toate statele Europei vor sa intre în Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor."

Prevederile Institutionale ale Tratatului de la Roma (1957)

Tratatul instituind CECO a servit drept model institutional pentru Tratatele CEE si CEEA (Euratom), dar a propus o serie de modificari ce au avut drept efect îndepartarea de perspectiva supranationala si translarea catre interguvernamentalism. La fel ca si CECO, CEE si Euratom vor avea patru institutii fundamentale:

Comisia - îsi va asuma rolul exercitat de Înalta Autoritate a CECO. Astfel, comisia va deveni principalul initiator politic, îsi va exercita anumite atributii în procesul de luare a deciziilor si va avea responsabilitati în implementarea politicilor europene; dar, spre deosebire de Înalta Autoritate, va avea mult mai putina putere în a-si impune deciziile asupra statelor membre.

Consiliul de Ministri - având puteri mult mai mari decât echivalentul sau din cadrul CECO, va fi principalul organism de decizie în cadrul comunitatilor; de asemenea, prin tratate, au fost stipulate circumstantele în care Consiliul va decide cu unanimitate precum si cele în care va putea sa decida cu majoritate sau cu majoritate calificata.

Adunarea (Comuna) - va avea un rol consultativ în procesul de luare a deciziilor si va avea puteri (limitate) de supervizare politica (democratica) a spatiului comunitar. Initial va fi formata din delegati ai parlamentelor nationale dar, dupa ce vor fi facute o serie de aranjamente necesare, va fi aleasa "prin sufragiu direct si universal, dupa o procedura uniforma în toate statele membre".

Curtea de Justitie - a fost însarcinata cu obligatia de a asigura interpretarea si aplicarea corecta a Tratatelor

De asemenea, o Conventie semnata tot pe 25 martie 1957, prevedea ca Adunarea si Curtea de Justitie vor fi comune tuturor celor trei Comunitati.

De la Comunitatea Europeana la Uniunea Europeana

Din momentul în care s-au constituit Comunitatile Europene, procesul de integrare europeana poate fi analizat având în vedere urmatoarele procese (paliere):

Evolutia (dezvoltarea) Tratatelor

Tratatul de la Paris si cele doua Tratate de la Roma constituie Tratatele fondatoare ale Comunitatilor Europene. Însa, ca raspuns la presiunile exercitate asupra cadrului legal al CE/UE pentru ca acesta sa se extinda, sa devina mai puternic si, în acelasi timp, mai democratic, Tratatele Fondatoare - în special Tratatul instituind CEE - au trebuit sa fie amendate si suplimentate de o serie de alte noi tratate.

Tratatele Uniunii Europene

Extinderea (Enlargement)

Daca numarul statelor fondatoare ale CE a fost 6 (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), astazi UE numara 27 de membri.

Cele 6 extinderi consecutive au afectat si modificat într-o maniera fundamentala Uniunea: în primul rând aceasta a devenit mai mare si, prin aceasta a devenit o organizatie internationala din ce în ce mai importanta.

Institutiile europene au crescut în dimensiune si complexitate pentru a putea prelua reprezentantii noilor state membre; la rândul sau procesul intern de luare a deciziilor a devenit din ce în ce mai complex datorita necesitatii de a satisface o arie tot mai larga de interese nationale si politice (noile state membre au propus spre dezbatere propriile lor cerinte, preferinte si probleme).

Dezvoltarea proceselor politice

În primul rând, relatiile dintre cele 4 institutii (Parlament, Comisie, Consiliu si Curtea de Justitie) s-au modificat în mod profund: Parlamentul European, ca urmare a modificarilor propuse de Tratatele Europene, si-a extins progresiv influenta, în special influenta legislativa

În al doilea rând, o serie de participanti, care nu au fost la început asociati cu cele 4 institutii fundamentale, devin tot mai mult implicati în elaborarea politicilor precum si în procesul de luare a deciziilor (Consiliul European, actorii informali)

În al treilea rând, procesele politice devin din ce în ce mai variate si mai complexe pe masura ce trebuie sa acopere noi domenii si noi niveluri

În al patrulea rând, procesele politice devin mai eficiente si mai democratice (un numar din ce în ce mai mare al deciziilor Consiliului se adopta cu majoritate calificata, în defavoarea unanimitatii)

Dezvoltarea politicilor

Integrarea (economica) europeana evolueaza de la zona de liber schimb la uniunea economica, iar ultimul stadiu al integrarii avut în vedere înca din anii 1950 este uniunea politica

Alaturi de politicile "pure" de piata, anumite arii politice din sfera sociala cu implicatii asupra evolutiei pietei economice europene au devenit subiect al reglementarilor Uniunii Europene (astfel de arii politice sunt: mediul, protectia consumatorilor, conditiile de munca)

Dincolo de politicile strict economice care au vizat realizarea Pietei Unice si apoi a Uniunii Economice si Monetare, Uniunea Europeana s-a dezvoltat extinzându-si competentele si în domenii politice extrem de sensibile, precum securitatea (cei doi noi piloni, care completeaza pilonul comunitar - Politica Externa si de Securitate Comuna si Cooperarea în domeniul Justitiei si Afacerilor Interne, reprezinta astfel de exemple).

Prin urmare, integrarea europeana reprezinta un proces complex care poate fi analizat pe doua paliere distincte dar, în acelasi timp, convergente: pe de o parte extinderea, iar, pe de alta parte, aprofundarea integrarii.

Procesul de integrare europeana

Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente în domenii specifice, cum ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE)[2], Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) , Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Aceste organizatii au pus bazele unei solidaritati mai strânse între statele europene, dar înca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale. Începutul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrângere asupra membrilor sai.

Initiativa a constat în integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, însa obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente între Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

În 1951, negocierile desfasurate între sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Înalta Autoritate[4]) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA)[5], initiativa care a esuat însa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.

O relansare în forta a "initiativei europene" a avut loc în anul 1955, în cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra înfiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor doua Tratate de la Roma - cel prin care se înfiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).

Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie supranationala - adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la SM la "Comunitate". În acest context, transferul de suveranitate înseamna o delegare - de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune - a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune" si de abordarea progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai strânse între SM.

Crearea unei piete comune nu înseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice[6] (uniunea vamala); piata comuna înseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura, comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene în vederea cresterii performantei activitatilor economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiata uniunea vamala si avea o piata agricola comuna.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic - prin aderari succesive - cât si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, în momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 27 de tari[7] si care va avea în curând o noua Constitutie .

Extinderea integrarii europene (Uniunii Europene)

Extinderea integrarii europene înseamna extinderea geografica (sau integrarea pe orizontala) si consta în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfasurat în sase valuri succesive de aderare, etapele integrarii geografice fiind indicate mai jos:

Membri fondatori: 1957 - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;

Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

A doua extindere: 1981 - Grecia;

A treia extindere: 1986 - Portugalia, Spania;

A patra extindere: 1996 - Austria, Finlanda, Suedia;

A cincea extindere: 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

A sasea extindere: 2007 - Bulgaria, România.

Extinderea integrarii europene trebuie sa fie înteleasa pe urmatoarele niveluri de analiza:

UE este deschisa accederii oricarei tari europene care îndeplineste criteriile democratic, politic si economic (criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni stat membru)

Dupa câteva extinderi succesive UE numara astazi 27 de membri; alte câteva state au statutul de candidate

Fiecare tratat care vizeaza admiterea unor noi membri necesita aprobarea cu unanimitate a tuturor statelor membre. Mai mult, înaintea fiecarei noi extinderi, UE îsi evalueaza propria capacitate de a absorbi noi membri si, de asemenea îsi evalueaza abilitatea institutionala de a face fata extinderii astfel încât sa fie evitat un eventual blocaj institutional

Extinderile succesive trebuie întelese si ca o extindere a spatiului de stabilitate democratica, fapt care a determinat construirea unei Europe mai sigure si în acelasi timp a generat cresterea potentialului comercial si economic european (în conditiile în care accentuarea implicatiilor globalizarii adânceste presiunile concurentiale internationale)

Unificarea Continentului

Membrii fondatori ai Comunitatii Europene:

Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia

Aceste sase state, care în 1951 au semnat Tratatul de la Paris, fondând CECO, iar în 1957 au semnat Tratatul (Tratatele) de la Roma instituind CEE si CEEA (Euratom), au fost primele care si-au aratat dorinta de a depasi scenariile de cooperare interguvernamentala stabilite în Europa Occidentala la sfârsitul anilor 1940 ( Consiliul Europei).

Pentru statele Benelux, experienta celui de-al Doilea Razboi Mondial evidentiase o data în plus vulnerabilitatea lor în fata vecinilor mult mai puternici (si ostili) si, în acelasi timp, necesitatea dezvoltarii unor relatii pasnice si de cooperare cu Germania (de Vest) si cu Franta.

În cazul Italiei, putem identifica o serie de argumente care au determinat-o sa participe de la început la construirea unor relatii apropiate cu statele Europei de Vest:

a.     dupa mai bine de 20 de ani de regim fascist urmati de înfrângerea militara (din WW II), integrarea europeana oferea Italie sansa unui nou început fondat pe respectabilitate internationala;

b.     în mai 1947 (ca si în cazul Frantei) Partidul Comunist parasise guvernul dar, pentru câtiva ani el a continuat sa reprezinte o amenintare prin încercarea de a declansa o revolutie interna;

c.     Italia se confrunta cu grave dificultati economice (dificultati care afectau economia în ansamblul sau): somaj, inflatie, balanta a platilor deficitara, instabilitate monetara si, cu precadere în sud, saracie accentuata.

Pentru Franta, integrarea parea sa fie raspunsul pentru doua obiective politice cheie post - belice: îngradirea Germaniei si cresterea economica. La începutul anilor 1950 CECO a reprezentat un pas important în aceasta privinta, oferind, pe de o parte oportunitatea îndepartarii vechilor bariere si ostilitati franco-germane, iar, pe de alta parte, oferind Frantei acces la materiile prime vitale (ale Germaniei) precum si la piata germana. La sfârsitul anilor 1950, când problema germana nu mai era la fel de presanta, dar competitia economica germana devenea o amenintare din ce în ce mai accentuata, Franta a încercat, prin intermediul negocierilor din cadrul CEE sa se asigure ca o data cu adâncirea integrarii, anumite interese ale sale (în primul rând protectia economica a fermierilor) sa beneficieze de un tratament preferential.

Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei de Vest în perioada 1949-1963, vedea în procesul de unificare europeana sansa pentru ca Germania sa-si recâstige respectul international si sa se plaseze favorabil în contextul international. Mai mult, Europa Occidentala, alaturi de Alianta Nord - Atlantica, oferea Germaniei protectia necesara împotriva amenintarii comuniste din Est. CECO, permitea Germaniei de Vest sa se elibereze de interferentele si restrictiile impuse de Aliati, iar liberalizarea pietelor în interiorul CEE a generat oportunitati imense pentru ceea ce, în anii 1950, a devenit economia cu cea mai rapida crestere din Europa de Vest (economia germana).

Extinderea din 1973:

Marea Britanie, Danemarca si Irlanda

Trei factori au avut o importanta deosebita în atitudinea britanica fata de integrarea europeana în perioada post - belica:

a.      Marea Britanie opera în interiorul a ceea ce Winston Churchill descria ca fiind trei relatii fundamental interdependente: Imperiul si Commonwealth-ul; Alianta Atlantica si relatia speciala (preferentiala) cu Statele Unite; si Europa de Vest. Pâna la începutul anilor 1960 Europa Occidentala parea a fi cea mai putin importanta dintre aceste relatii.

b.     Guvernele britanice nu erau pregatite sa accepte pierderea (transferul) de suveranitate implicata de procesul de integrare; au existat câteva motive centrale pentru care s-a întâmplat acest fapt: lunga traditie parlamentara britanica, reflectata si în faptul ca Marea Britanie nu fusese niciodata invadata sau controlata de o putere straina în perioada moderna; de asemenea, exista opinia general împartasita ca, cedarea de suveranitate nu era nici necesara, nici dezirabila, din moment ce UK era înca o mare putere mondiala; nu în ultimul rând, britanicii erau sceptici în legatura cu cresterea interdependentei fata de guvernele si statele continentale.

c.     Anumite circumstante au facut ca trei din cele patru procese (organizatii) integrationiste propuse în anii 1950 sa nu fie atractive pentru domeniile de interes britanice: restrictiile impuse mecanismelor de decizie nationale în cadrul CECO erau lipsite de atractivitate pentru o tara a carei productie de carbune si otel o depasea pe cea a celor sase.

De ce Marea Britanie a refuzat participarea în cadrul C.E.E.?

A fost probabil o ironie a istoriei faptul ca, desi Winston Churchill (prim-ministru pâna în 1955) fusese unul dintre cei mai activi sustinatori ai conceptului de Europa unita, nici laburistii, nici conservatorii britanici n-au dorit în anii '50 sa-si alature tara procesului de integrare europeana. Principala lor obiectie era aceea ca, alaturându-se C.E.E., Marea Britaniei nu se va mai afla în postura de a-si controla economia, care va fi la discretia unei autoritati supranationale - Comisia europeana cu sediul la Bruxelles. În acelasi timp, exista teama ca relatiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiintate prin intrarea în C.E.E.; piata Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, parea mai promitatoare decât aceea a comunitatii europene, de doar 165 de milioane de locuitori. De asemenea, britanicii nu doreau sa-si riste relatiile lor privilegiate cu Statele Unite printr-o implicare prea profunda în intergrarea economica europeana, proces pe care multi europeni îl vedeau ulterior transformat în integrare politica.

Marea Britanie si alte tari din afara C.E.E. erau îngrijorate în privinta faptului ca se simteau excluse de la comertul cu cele sase tari comunitare, datorita impunerii unor tarife externe ridicate. În consecinta, din initiativa britanica s-a constituit în 1959 o Zona Europeana a Comertului Liber (Z.E.C.L./E.F.T.A.), la care s-au raliat Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elvetia, Austria si Portugalia, tari care s-au angajat sa elimine treptat taxele vamale din relatiile comerciale reciproce, însa fara a se mentiona vreo politica economica comuna. Însa în 1961 britanicii si-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan a anuntat ca Marea Britaniei dorea sa se alature C.E.E..

De ce s-a schimbat atitudinea britanica fata de C.E.E.?

În primul rând, pâna în 1961 devenise foarte clar faptul ca C.E.E. se bucura de un succes remarcabil si fara participare britanica. Din 1953, productia industriala franceza sporise cu 75%, iar cea germana cu aproape 90%, în conditiile în care productia britanica crescuse cu doar 30%. Z.E.C.L./E.F.T.A. fusese un succes în materie de crestere a comertului dintre membrii sai, însa rezultatele nu erau comparabile ca anvergura cu cele ale C.E.E.. În realitate, economia britanica parea a fi intrat într-o perioada de stagnare, în comparatie cu aceea a "celor sase". Commonwealth-ul britanic, în pofida marimii sale, nu se putea compara, în materie de putere de cumparare, cu C.E.E., iar Macmillan a subliniat faptul ca nu exista un conflict de interese între participarea britanica la C.E.E. si comertul din cadrul Commonwealth-ului: existau anumite indicii care sugerau ca C.E.E. era dispusa sa adopte un regim special fata de tarile din Commonwealth, atribuindu-le un statut de membru asociat, si fata de tarile din Z.E.C.L./E.F.T.A., care puteau sa devina membre ale Comunitatii Economice Europene. Alt argument în favoarea intrarii Marii Britanii în procesul de integrare economica europeana era acela ca, în calitate de membra a C.E.E., ea va fi supusa unei competitii serioase ce urma sa stimuleze economia britanica catre un efort mai sustinut si o eficienta mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul ca Marea Britanie nu-si putea permite sa ramâna pe dinafara fie si în conditiile în care C.E.E. evolua spre o uniune politica.

Negocierile s-au deschis în octombrie 1961 si, în ciuda aparitiei anumitor dificultati, a aparut ca un soc veste ca, în ianuarie 1963, presedintele francez Charles de Gaulle a întrerupt convorbirile si a anuntat ca Marea Britanie nu era pregatita pentru admiterea în C.E.E..

De ce s-au opus francezii admisiei britanicilor în C.E.E.?

În acel moment, de Gaulle a pretins ca Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme economice si, de aceea, ar fi slabit Comunitatea Economica Europeana. Desi coloniile franceze erau membri-asociati, el s-a opus acordarii oricaror concesii pentru tarile din Commonwealth, motivând prin faptul ca s-ar epuiza resursele Europei. În Marea Britanie s-a sugerat faptul ca de Gaulle dorea sa domine în continuare Europa, iar britanicii ar fi devenit niste rivali de temut, iar legaturile lor strânse cu Statele Unite urmau sa determine o neplacuta influenta americana: s-ar fi realizat o "grupare atlantica colosala dependenta de America si aflata sub controlul ei". De Gaulle mai era probabil deranjat de faptul ca britanicii tocmai convenisera, fara a-i consulta pe francezi, sa primeasca rachete americane de tip Polaris. Presedintele francez era hotarât sa demonstreze ca Franta era o mare putere si nu avea nevoie de asistenta americana. În sfârsit, mai era si problema agriculturii franceze: C.E.E. îsi proteja fermierii prin impunerea de taxe vamale ridicate, astfel încât preturile produselor agricole erau mai mari decât în Marea Britanie, a carei agricultura era foarte eficienta si primea subsidii serioase pentru a mentine preturi scazute. Daca fenomenul ar fi continuat si dupa intrarea Marii Britanii în C.E.E., fermierii francezi, cu fermele lor mici si ineficiente, ar fi fost în dificultate datorita competitiei cu cei britanici si chiar cu cei din Commonwealth.

În cele din urma, desi Franta si-a reiterat veto-ul si în 1967, admiterea britanica în C.E.E. s-a produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: dupa demisia lui de Gaulle în 1969, succesorul sau, Georges Pompidou, era mai binevoitor fata de Marea Britanie, iar noul prim-ministru conservator britanic, Edward Heath, un european angajat, a negociat cu hotarâre obstinata alaturarea britanica la procesul de integrare europeana. Irlanda si Danemarca au intrat si ele în C.E.E., iar în referendumul desfasurat în 1975 în Marea Britanie, 67% din cei care au votat si-au exprimat aprobarea fata de participarea britanica. "Cei sase" devenisera "cei noua"; ar fi putut fi "cei zece", dar cetatenii Norvegiei au respins prin referendum alaturarea tarii lor la C.E.E..

Danemarca si Irlanda nu au fost interesate sa se alature primei comunitati europene, din moment ce economiile lor erau dependente de agricultura. Apoi, în ceea ce priveste CEE, au existat o serie de argumente care a sustinut scepticismul celor doua state de a se alatura statelor semnatare ale Tratatului de la Roma: în primul rând ambele state aveau puternice legaturi economice si istorice în alte zone ale continentului european - Danemarca avea legaturi preferentiale cu celelalte state scandinave si cu Marea Britanie, în timp ce Irlanda avea astfel de legaturi cu Marea Britanie. Aceste raporturi cu Marea Britanie au facut ca, atât Danemarca cât si Irlanda sa aplice o data cu Marea Britanie pentru a deveni state membre (într-o prima faza în au existat doua astfel de tentative în anii 1960, apoi în 1973, ca urmare a modificarii atitudinii Frantei, au devenit membre în 1973).

Extinderea catre Sud (1981-1986): Grecia, Spania, Portugalia

Daca prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al "Europei" spre Nord, cea de-a doua extindere, din anii '80, reinstaureaza un anumit echilibru geografic, consolideaza caracterul democratic al C.E.E., dar si produce confruntarea procesului integrarii europene cu problemele dezvoltarii economiilor mai putin avansate.

(a) Grecia, asociata la C.E.E. din 1 noiembrie 1962, avusese relatii externe foarte reci în perioada "regimului coloneilor" (1967-1974) si si-a depus candidatura pentru aderare în vara lui 1975. Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. În pofida numeroaselor tranferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, aceasta tara ramâne tributara deficientelor economice ce fac din ea "codasa" C.E.E.: rata inflatiei de aproape 20%, sectorul privat farâmitat, sectorul public hipertrofiat si putin productiv, contractarea de datorii si subdezvoltarea fac din Grecia un stat care are dificultati în a se ridica la nivelul partenerilor sai din Comunitate. În plus, sensibilitatea balcanica si mediteraneana a Greciei, diferendul cu Turcia asupra problemei cipriote si apropierea de regiunea cu potential exploziv a fostei Iugoslavii influenteaza profund diplomatia Atenei, indiferent daca Grecia este guvernata de socialistii din PASOK sau de conservatorii din Nea Demokratia.

(b) Spania, marcata de razboiul civil din perioada 1936-1939 si izolata de Europa în timpul regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democratiilor în 1975. Aderarea sa la C.E.E., la 1 ianuarie 1986, la capatul unor lungi negocieri influentate de atitudinea rezervata a Frantei, care se temea de concurenta produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al noului elan politic european al Madridului. Spania regionalizata, constituita din 1978 în 17 regiuni autonome, pledeaza pentru o Europa descentralizata pe plan politic si solidara în plan economic. Chiar daca, datorita încrederii investitorilor si dinamismului întreprinderilor sale, ea a recuperat partial ramânerea în urma fata de restul Europei comunitare, Spania continua sa aiba nevoie de solidaritatea comunitara (subdezvoltarea sudului si a regiunilor periferice, rata somajului de aproape 20%).

(c) Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatica asemanatoare cu cea a Spaniei dupa razboi, datorita regimului autoritar dominat de catre Salazar, s-a alaturat C.E.E. la 1 ianuarie 1986. Participarea portugheza la procesul de integrare europeana a contribuit semnificativ la consolidarea tinerei republici si la intrarea sa în rândurile democratiilor occidentale, ca si la dezvoltarea unei economii pâna atunci arhaice, dominata de o logica agrara si etatista.

Extinderea din 1995: Austria, Finlanda si Suedia

Prin semnarea, la 7 februarie 1992, si intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, a fost fondata Uniunea Europeana, ceea ce a indicat existenta vointei politice de transformare a C.E.E., o entitate economica, într-o uniune dispunând de competente politice. Uniunea Europeana este o federatie, fara a fi numita însa ca atare. Proiectul tratatului facea cunoscut acest lucru, dar cuvântul "federal" a fost eliminat din respect fata de susceptibilitatile britanicilor. Renuntarea la acest cuvânt nu a afectat esenta problemei, de vreme ce în toate tipurile de asociatii politice, indiferent cum s-ar numi ele, problema de neevitat este aceea a delimitarii puterilor între autoritatile aflate pe diverse paliere. În acest sens, tratatul afirma principiul "subsidiaritatii", care atribuie autoritate statului membru în toate cazurile de presupusa sau reala suprapunere între stat si Comunitate sau Uniune. Altfel spus, "Comunitatea nu intervine ... decât daca si doar în masura în care obiectivele actiunii respective nu pot fi realizate satisfacator de catre statele membre".

"Europa celor cincisprezece" a devenit o realitate la 1 ianuarie 1995. Dupa încheierea razboiului rece si prabusirea comunismului în Europa, alte trei tari s-au alaturat procesului de integrare europeana: Austria, Finlanda si Suedia. În alte doua state, Elvetia (1992) si Norvegia (1994) populatia s-a opus, prin referendum, intrarii în Uniunea Europeana. Austria, Suedia si Finlanda au profitat de sfârsitul antagonismului Est - Vest,   care a facut sa devina caduca neutralitatea lor, statut ce le împiedica sa se alature integrarii europene. Noile tari membre sunt dezvoltate din punct de vedere economic, nefiind deci o povara financiara pentru bugetul Uniunii; ele sunt, în acelasi timp, democratii vechi si stabile. Aceasta extindere a confirmat atractia exercitata de Uniunea Europeana si functia sa stabilizatoare în cadrul unui continent aflat în cautarea unei noi arhitecturi.

Extinderile din 2004 si 2007

În 1993, ca urmare a cererilor fostelor tari comuniste de a deveni membre ale Uniunii Europene, Consiliul European a stabilit trei criterii pe care aceste state trebuiau sa le îndeplineasca, pâna în momentul aderarii:

Institutii stabile care sa garanteze democratia, statul de drept, respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor (Criteriul Politic);

O economie de piata functionala, precum si capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale din piata interna (Criteriul Economic)

Capacitatea de a-si asuma obligatiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice si monetare ale Uniunii Europene (Criteriul legat de Acquis-ul Comunitar)

În cadrul Consiliului European de la Madrid din 1995 s-a stabilit, în completarea acestor trei criterii enuntate la Copenhaga, ca statutul de stat membru presupune de asemenea crearea conditiilor pentru o integrare armonioasa prin adaptarea structurilor administrative.

În baza acestor prevederi, atunci când, în decembrie 2002 s-a întrunit la Copenhaga Consiliul European, s-a decis unul dintre pasii memorabili pentru istoria Integrarii Europene: 10 state au fost invitate sa se alature Uniunii Europene pe 1 mai 2004. Astfel Uniunea Europeana nu doar devenea mai vasta din punct de vedere geografic si al populatiei, ci, în primul rând, se sfârsea separarea continentului european care dura din 1945.

A cincia si a sasea extindere a Uniunii Europene au avut atât o dimensiune politica cât si una morala: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria (extinderea din 2004), precum si Bulgaria si România (extinderea din 2007) redeveneau state europene nu doar din perspectiva geografica ci si, în termeni de cultura, istorie si aspiratii, apartenenta la familia democratica europeana.

Aprofundarea (adâncirea) integrarii europene (Uniunii Europene)

Procesul de adâncire a integrarii europene (sau integrarea pe verticala) a demarat în anii '50 si are în vedere urmatoarele aspecte:

a.      cresterea progresiva a obiectivelor comune, pe care SM decid sa le realizeze împreuna, prin extinderea ariilor politicilor comune;

b.     întarirea caracterului supranational al Comunitatii, prin utilizarea extensiva a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele nationale ale fiecarui SM, precum si prin întarirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentati cetatenii europeni).

Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori si suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, pâna la consolidarea sa finala într-o Constitutie.

Aceasta abordare are în vedere dezvoltarea graduala a procesului de integrare, centrata pe tratarea acelor aspecte asupra carora se poate ajunge la un acord si pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt înca în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.

Actul Unic European

Dupa Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrarii a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 si ratificat la 1 iulie 1987.

În urma unui preambul ce exprima intentia SM de a transforma Comunitatea Economica într-o Uniune Politica (intentie care se va concretiza câtiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse urmatoarele inovatii:

institutionalizarea formala a Consiliului European (format din sefii de stat sau de guvern si de presedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea directiilor de dezvoltare ale Comunitatii;

introducerea sistemului de vot al majoritatii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pietei interne, politica sociala, coeziunea economica si sociala si politicii cercetarii;

întarirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare si a necesitatii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM si acordurile de asociere;

înfiintarea Tribunalului Primei Instante[9] , alaturi de Curtea Europeana de Justitie (CEJ);

cresterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu, cercetare stiintifica, coeziune economica si sociala;

stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pietei interne (notiunea de "piata interna" fiind mai puternica decât cea de "piata comuna", implicând nu numai realizarea celor patru libertati - libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a persoanelor si libera circulatie a capitalului - ci si implementarea a noi politici si a coeziunii economice si sociale).

Tratatul de la Maastricht

Schimbarea peisajului politic european dupa caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunitatii Europene, în directia crearii unei uniuni politice si a uniunii economice si monetare. Baza legala a noii Uniuni Europene este reprezentata de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si ratificat la 1 noiembrie 1993.

Uniunea Europeana (UE) înseamna, pe de o parte mentinerea si extinderea acquis-ului Comunitatii Europene si, pe de alta parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o constructie cu trei piloni, care va fi mentinuta si dezvoltata continuu.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

PRIMUL PILON

Dimensiunea comunitara

Cetatenia europeana

Libera circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului

Politici comunitare

Uniunea economica si monetara

AL DOILEA PILON

Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)

AL TREILEA PILON

Cooperarea în domeniul Justitiei si Afacerilor Interne[10] (JAI)

Primul pilon

Primul pilon acopera sectoarele, regulile si procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO si Euratom.

Tratatul de la Maastricht modifica Tratatul de la Roma al CEE si creeaza Comunitatea Europeana, subliniind astfel caracterul sau extins, ce depaseste marginile integrarii economice.

Aceste modificari sunt reprezentate de:

continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizarilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE îsi împarte prerogativele cu Consiliul);

continuarea extinderii gamei politicilor comune (educatia si formarea profesionala, retelele trans-europene, politica industriala, dezvoltarea cooperarii, protectia consumatorului) si întarirea altor politici comune deja existente (politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, politica de mediu);

crearea cetateniei europene: toti cetatenii SM pot circula si se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege si de a participa în alegerile municipale si pentru PE în SM de rezidenta, indiferent de nationalitate; protectie diplomatica si consulara din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat tert si în care SM national nu este reprezentat; dreptul de a trimite petitii PE si de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);

instituirea uniunii economice si monetare: convergenta politicilor economica si monetara a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) si la înfiintarea Bancii Centrale Europene (BCE).

Al doilea pilon

Odata cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politica dintre SM este ridicata la statutul de politica comuna, ceea ce înseamna includerea ei într-un cadru institutional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politica comuna extinsa la toate sectoarele politicii externe si de securitate si se pun bazele unei cooperari sistematice între SM. Aceasta cooperare este caracterizata de derularea unor actiuni comune, desfasurate pe de consens[11] si care limiteaza SM în politica lor externa.

PESC este gestionata de aceleasi institutii care opereaza sub primul pilon, dar care au puteri si proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanta strategica pentru SM si este dificil de renuntat la suveranitatea nationala, procedura de decizie aplicata este metoda interguvernamentala (pentru adoptarea deciziilor fiind valabila regula consensului).

Al treilea pilon

Tratatul de la Maastricht stabileste si o forma sistematica de cooperare între SM, în domeniul justitiei si afacerilor interne - cooperare care, pâna la acest moment, se desfasura pe baza de acorduri internationale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimitatii). Aspectele acoperite de aceasta politica si reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigratia, lupta împotriva fraudei si dependentei de droguri, cooperarea judiciara în chestiuni civile si penale, cooperarea vamala si a politiei pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internationale.

Tratatul de la Amsterdam

Urmatorul moment cheie în directia adâncirii integrarii europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si ratificat la 1 mai 1999.

Tratatul a reprezentat punctul final al lucrarilor Conferintei Inter - guvernamentale (CIG) initiate la Torino în 1997 si prevazuta deja prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam amendeaza atât Tratatul CE, cât si Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:

institutionalizarea cooperarii sporite, prin care este combinata nevoia unei continue integrari (existenta în unele SM) cu nevoia respectarii dorintei altor SM de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul carora vor sa îsi pastreze suveranitatea nationala); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu urmatoarele conditii:

a)     sa aiba în vedere promovare obiectivelor UE si sa fie aplicat ca o ultima varianta;

b)    sa nu puna în pericol "acquis-ul comunitar" sau drepturile, obligatiile si interesele SM neparticipante;

c)     sa se refere la majoritatea SM si sa fie deschis tuturor celorlalte SM, în orice moment.

Primul pilon - dimensiunea comunitara a UE a fost întarita sub urmatoarele aspecte:

a)     crearea de politici comune de ocupare a fortei de munca: SM vor considera promovarea ocuparii fortei de munca drept o chestiune de interes comun si îsi vor coordona actiunile în cadrul Consiliului -acesta din urma elaborând anual un set "Directii de ocupare a fortei de munca"[12], ce vor fi urmarite de guvernele SM în adoptarea politicilor nationale de ocupare a fortei de munca; mai mult, Consiliul poate emite recomandari guvernelor nationale prin majoritate calificata si poate adopta - în co-decizie cu Parlamentul - masuri de promovare a actiunilor inovatoare în domeniul ocuparii;

b)    integrarea continutului Cartei Sociale în Tratat, odata cu semnarea acesteia de catre Marea Britanie;

c)     extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea sociala, sanatatea publica, lupta împotriva fraudei);

d)    extinderea listei drepturilor civice ale cetatenilor europeni;

e)     întarirea politicii de mediu, a politicii de sanatate si a politicii de protectie a consumatorului.

Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întarit cu privire la:

a)     posibilitatea dezvoltarii de strategii comune pentru actiunile de politica externa ale SM;

b)    introducerea principiului "abtinerii constructive", prin care se permite unui SM sa se abtina de la votul în Consiliu, fara a bloca o decizie unanima; astfel, respectivul SM nu este obligat sa aplice decizia, dar trebuie sa accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune si trebuie sa se abtina de la orice actiune ce poate veni în conflict cu actiunile UE bazate pe decizia în cauza;

c)     înfiintarea unei Unitati de Planificare si Avertizare[13]responsabila cu monitorizarea evolutiilor externe si cu avertizarea referitoare la evenimente si situatii ce pot afecta securitatea UE;

d)    oferirea pozitiei de "Înalt Reprezentant pentru probleme de PESC" Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Presedintiei Uniunii în probleme referitoare la PESC si pentru sprijin în formularea, pregatirea si implementarea deciziilor politice de catre Consiliu; "Înaltul Reprezentant" poate purta discutii politice cu parti terte, în numele Consiliului si la cererea Presedintiei;

e)     includerea "misiunilor Petersberg"[14] în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia ca la baza prioritatilor de actiune ale UE sta dorinta comuna de a apara securitatea europeana prin actiuni de ajutor umanitar si de restaurare a pacii.

Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viza si de azil, emigrarea, cooperarea vamala, cooperarea judiciara civila privind libera circulatie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie - de la metoda inter-guvernamentala la metoda comunitara (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este "Justitie si Afaceri Interne", ci devine "Cooperarea judiciara si politieneasca în domeniul criminalitatii".

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Amsterdam, ca si Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinta Inter-guvernamentala, cu scopul de a realiza reformele institutionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un numar de reforme fara legatura cu procesul de extindere. Lucrarile CIG au dus la pregatirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 si a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt:

schimbarile institutionale din cadrul procesului de extindere: desi, pentru noile SM, numarul de locuri în PE, numarul voturilor alocate în cadrul Consiliului si pragurile aplicabile în cadrul procedurii majoritatii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileste noi reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri;

doua inovatii majore privind procesul de decizie:

extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificata în cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea libertatii de circulatie a persoanelor, cooperarea judiciara pe probleme civile, încheierea de acorduri internationale în domeniile comertului, serviciilor si aspectelor comerciale ale proprietatii individuale - cu unele exceptii, etc.);

extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminarii, cooperarea judiciara pe probleme civile, masuri specifice de sprijin industrial, actiuni de coeziune desfasurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice europene si aspecte legate de imigratie, de acordarea de vize si de azil;

revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea urmatoarelor modificari:

numarul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze întarite de cooperare este 8, ceea ce înseamna ca dupa a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM;

înlaturarea posibilitatii utilizarii dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsa în domeniile aflate sub incidenta primului si celui de-al treilea pilon si înlocuirea acesteia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificata (mai mult, daca problema apartine unuia din domeniile în care se aplica procedura co-deciziei, este necesar acordul PE);

introducerea posibilitatii de stabilire a unei "cooperari strânse" în domeniul PESC, în scopul implementarii de actiuni sau pozitii comune (dar exceptând chestiunile cu implicatii militare sau care tin de problema securitatii);

introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii - procedura ce deja permite Consiliului European sa faca publica orice încalcare serioasa si persistenta a drepturilor fundamentale de catre un SM - instrument ce da posibilitatea suspendarii unor drepturi ale statului în cauza;

dezvoltarea capacitatii militare a UE, prin crearea unor structuri politice si militare permanente si prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atributiilor de management al crizei corespunzatoare Uniunii Europei Occidentale[15]. Comitetul Politic si de Aparare este organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite în cadrul pilonului al doilea, în vederea asigurarii controlului politic si conducerii strategice a operatiunilor de management al crizei.

înfiintarea "Eurojust" în domeniul cooperarii judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezinta o unitate formata din magistrati, a caror sarcina este de a contribui la coordonarea autoritatilor nationale responsabile cu procedurile din domeniu;

extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru actiunile SM din domeniile politicii sociale, a educatiei si formarii profesionale; este vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale si reforma sistemelor de protectie sociala. Pe lânga acestea, a fost înfiintat un Comitet de Protectie Sociala[17] - organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între SM si Comisia Europeana

Constitutia Europeana

Odata cu Tratatul de la Nisa a fost elaborata o "Declaratie asupra viitorului Uniunii Europene", prin care se lansa o dezbatere generala asupra dezvoltarii viitoare a Uniunii si care implica atât SM, cât si statele candidate.

Aspectele avute în vedere de aceasta declaratie sunt: delimitarea responsabilitatilor între UE si SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale

a UE, simplificarea tratatelor si rolul parlamentelor nationale în cadrul institutional al UE.

În urma aprobarii Declaratiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotarât înfiintarea unei Conventii Europene, care sa pregateasca procesul de reforma a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni si la care au participat reprezentanti ai guvernelor si parlamentelor nationale ale SM si ale tarilor candidate, Parlamentul European, Comisia Europeana, Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, alaturi de organizatiile interesate (si participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constitutiei europene.

Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate în trei categorii:

Structura

Consolidarea diverselor tratate existente într-un singur document: Constitutia Europeana;

UE dobândeste personalitate juridica;

Carta drepturilor fundamentale este încorporata în Constitutie.

Cadru institutional

Stabilirea unui Presedinte al Consiliului European, în scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea si coerenta reprezentarii UE atât pe plan intern, cât si pe plan extern;

Reducerea numarului comisionarilor europeni, în scopul de a permite operationalitatea Comisiei într-o Uniune cu 25 de SM (sau chiar mai multe);

Introducerea functiei de Ministru de Externe al UE;

Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau atacuri teroriste;

Recunoasterea "Eurogrup" ca un organism independent, cu dreptul de a îsi alege presedintele ("Dl. Euro") pe o perioada de doi ani.

Procesul de decizie

Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificata ca procedura standard de decizie în cadrul Consiliului si simplificarea sa;

Adoptarea procedurii co-decizie ca procedura legislativa standard.

Integrarea Europeana - Fundamente Teoretice

1.1 Integrare economica

Expresia "integrare economica" poate acoperi o multitudine de aspecte, de la pozitia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii nationale în cadrul unui spatiu regional. Dintre multiplele definitii existente[18], ne vom opri asupra celei care considera integrarea drept "un proces de eliminare graduala a frontierelor de orice natura între doua sau mai multe state independente, menit sa permita respectivelor state sa functioneze ca o unica entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definitie care se apropie destul de mult de cea oferita de W. Wallace, conform caruia integrarea presupune "crearea si mentinerea unor modele intense si diversificate de interactiune între unitati anterior autonome" (W. Wallace, 1990, p. 9).

E. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revista a câtorva din cele mai rezonante definitii:

Proces în cadrul caruia actorii politici din diferite structuri nationale sunt convinsi sa-si transfere loialitatea, sperantele si activitatile politice, spre un nou centru, ale carui institutii poseda sau pretind jurisdictie asupra statelor nationale preexistente (Ernest B. Haas, 1958, 1976);

Punerea la un loc a mai multor operatii, efectuate de aceeasi firma - integrare verticala - sau de firme diferite încorporate în aceeasi unitate economica - integrare orizontala (Francois Perroux, 1954);

Procesul prin care natiuni, pâna atunci doritoare si capabile sa-si conduca independent politica interna si externa, încearca sa ia împreuna anumite decizii sau sa delege procesul luarii deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinsi sa-si modifice sperantele si activitatile politice catre un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).

J. Nye (1968, p. 855) considera ca exista trei tipuri de integrare: economica, politica si sociala. Integrarea economica este definita ca reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entitatile componente, integrarea sociala drept proces de unificare la nivelul maselor, grupurilor specifice si elitelor, iar integrarea politica ca incluzând o multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel international, precum si atitudini similare la nivelul statelor membre.

Majoritatea analistilor percep însa integrarea drept un fenomen în primul rând economic, încercând astfel sa raspunda la întrebari privind nivelurile de interdependenta, conditiile ce trebuie întrunite, efectele generate etc. Deoarece termenul de "integrare economica" poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât si static, în continuare vom prezenta cele doua abordari:

a) Dinamica - integrarea este privita ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiintate (echivalent cu a afirma ca discriminarile nationale sunt astfel eliminate), ducând la aparitia unui spatiu economic nou;

b) Statica - integrarea este definita ca reflectând o situatie în care componentele nationale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar functioneaza în continuare ca entitati distincte.

Trebuie facuta observatia ca interpretarea dinamica este cea care revine în majoritatea lucrarilor de gen, fiind si cea pe care o vom adopta în continuare si în cadrul acestui curs.

Integrarea economica presupune deci eliminarea barierelor economice dintre doua sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca reprezentând orice tip de obstacole care împiedica sau distorsioneaza mobilitatea factorilor de productie. Trebuie retinut însa ca, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans afirmând ca "în vreme ce tarile sunt demarcate de frontiere teritoriale, economiile sunt demarcate de frontiere economice" (Pelkmans, 2002, p. 2). În acelasi timp, experienta europeana demonstreaza ca eforturile de eliminare a barierelor economice si teritoriale nu elimina automat toate distorsiunile care se manifesta la nivelul pietei unice, distorsiuni determinate de diferente în calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenta aglomerarilor industriale si care continua sa se manifeste si dupa eliminarea barierelor economice.

Într-o lume ideala, în care nu exista state-natiune si nici guverne, integrarea economica ar putea ramâne o simpla integrare a pietelor, fara sa sufere nici o influenta politica. Într-o lume reala însa, integrarea economica este influentata de factorii politici, în cazul procesului de integrare economica europeana, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Mai mult, relatia stabilita între procesul de integrare economica si cel de integrare politica a fost evidenta înca de la început. Apelul facut de Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, în mai 1950, de a pune doua din cele mai importante sectoare ale industriei de razboi, respectiv carbunele si otelul, sub coordonarea unei singure autoritati nationale, era menit în primul rând sa duca la evitarea unii nou conflict franco-german. Ulterior, Tratatul de la Roma, din 1957, face trimiteri explicite la o posibila integrare politica, mentionând dorinta de a crea "an ever closer Union among the people of Europe". În acest mod, integrarea economica a fost privita si ca un mijloc de instaurare a pacii, conflictele politice fiind tot mai golite de continut pe masura ce barierele în calea schimburilor comerciale sunt eliminate iar masurile de liberalizare a schimburilor de persoane, capital si servicii, precum si de realizare a unei uniuni economice si monetare devin tot mai evidente.

Integrarea economica nu a fost privita niciodata ca un scop în sine, si pe masura ce relatiile economice devin tot mai strânse, ideea integrarii politice[19] revine tot mai frecvent, cele doua forme de integrare potentându-se reciproc. Oricum, daca apare ca neîndoielnic faptul ca la începuturile procesului de integrare economica au stat motive politice, la fel de evident este si faptul ca, pe masura ce procesul integrarii economice a avansat, în principal prin intermediul integrarii pietelor dar si prin aplicarea unor politici economice specifice, consecintele politice nu au întârziat sa se manifeste (vezi, de pilda, dezbaterile si consecintele adoptarii euro). A stabili însa cum si în ce masura obiectivele economice au influentat natura si cursul procesului de integrare economica se dovedeste a fi extrem de dificil (Pelkmans, 2003).

Stadiile integrarii economice

Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961), model în care se regasesc cinci stadii ale integrarii economice, respectiv:

1. zona de liber schimb:

. taxele vamale si cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei;

. statele membre îsi pastreaza propriul tarif vamal (si sistemul de cote) fata de statele terte.

Caracteristici: nu presupune integrare pozitiva, caracteristicile esentiale se regasesc în definitia GATT/OMC.

2. uniunea vamala:

. eliminarea discriminarilor existente între statele membre pe piata bunurilor;

. existenta unui tarif vamal comun cu tertii.

Caracteristici: nu presupune integrare pozitiva, caracteristicile esentiale se regasesc în definitia GATT/OMC.

3. piata comuna:

. o uniune vamala care elimina toate restrictiile privind libera circulatie a factorilor de productie.

Caracteristici: nu presupune integrare pozitiva.

4. uniunea economica:

. o piata unica cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice nationale, menita sa reduca discriminarea pe piata comuna.

Caracteristici: presupune integrare pozitiva, dar la un nivel destul de vag.

5. integrare economica totala:

. unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale si ciclice;

. crearea unei autoritati supranationale ale carei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

Caracteristici: viziune specifica unui stat unitar, centralista; abia acum se introduce conceptul de supranationalitate.[20]

Procesul de integrare economica include deci doua procese care se sustin reciproc: procesul de integrare a pietelor si cel de integrare a politicilor economice. Esenta integrarii economice o reprezinta însa integrarea pietelor (vezi definitia integrarii economice), care se materializeaza într-o circulatie transfrontaliera semnificativa a bunurilor, serviciilor, capitalului si fortei de munca. Pe o piata a bunurilor si/sau serviciilor perfect omogena sau pe o piata financiara de un anumit tip, gradul de integrare s-ar putea masura prin gradul de convergenta al preturilor.

În cazul "integrarii la nivelul politicilor" delimitarea conceptuala este mult mai dificil de realizat. "Integrarea politicilor" poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al caror grad de "obligativitate" si "caracter comun" variaza foarte mult (de la consultare si cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplina). În plus, în timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementari specifice, altele pot lasa o importanta marja de manevra, mijloacele nonreglementare, precum si cheltuielile bugetare, variind si ele în mod diferit. Ca atare, integrarea politicilor nu poate fi masurata în mod direct, precum cea a pietelor. Mai mult chiar, în timp ce în cazul integrarii pietelor exista supozitia ca integrarea pietelor, atunci când nu este distorsionata, poate duce la cresterea bunastarii, în cazul integrarii politicilor, rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans, 2003, p. 7).

În legatura cu procesul de integrare economica se mai cer definite notiunile de integrare negativa (care se refera la eliminarea discriminarilor în planul reglementarilor economice si politice, sub supravegherea unor institutii comune) si pozitiva (se refera la transferul catre institutiile comune a anumitor puteri, competente), cu precizarea ca, în realitate, distinctia între cele doua concepte este mult mai greu de observat pentru ca cele doua forme de integrare se regasesc de cele mai multe ori împreuna (J. Tinbergen, 1965).

UE s-a angajat în foarte ambitioase forme de integrare economica, care au necesitat si necesita combinatii adecvate de integrare pozitiva si negativa, fara a exista o formula unica sau reguli absolute, valabile pentru toate situatiile posibile. În plus, la scara mondiala, combinatiile de integrare negativa si pozitiva, înregistrate pe pietele din Canada, SUA sau UE sunt diferite si specifice fiecarei zone (Pelkmans si Vanheukelen, 1988).

De observat ca, pe masura ce etapele integrarii economice se apropie de ultimele niveluri, cu atât caracteristicile federalismului economic sunt mai evidente. Deoarece federatiile din OCDE (respectiv, Canada, SUA, Australia, Germania, Elvetia, Austria, Belgia si, într-o oarecare masura si Spania si Italia) nu au numai trasaturile unei uniuni vamale (în sensul definitiei GATT/OMC)[21], ci pe cele ale unor piete comune sau chiar ale unei uniuni economice si monetare, consideram util ca în capitolul urmator sa facem o trecere în revista a principalelor concepte privind integrarea europeana, din perspectiva stiintelor politice.

1.2 Teorii privind natura si particularitatile procesului de integrare europeana

Procesul de adâncire a integrarii regionale, ca si cel extrem de complicat, al luarii deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat facând apel la o singura teorie, oricât si-ar dori ea sa fie de cuprinzatoare. Deoarece, în cadrul acestei lucrari nu ne-am propus sa realizam o prezentare exhaustiva a tuturor teoriilor menite sa faca lumina asupra acestui subiect, în continuare ne vom opri numai asupra punctelor de vedere exprimate de asa-numita "scoala anglo-americana" din domeniul relatiilor internationale, care se bazeaza pe teoria functionalismului, a neofunctionalismului, federalismului, interguvernamentalismului si, mai recent, pe teoria guvernarii la mai multe niveluri (multi level government).

Pornind de la observatia lui Kelstrup (1992, p. 17) în legatura cu "modul în care problemele legate de domeniul integrarii europene cad sub incidenta a doua sub-discipline din cadrul stiintelor politice, respectiv teoria relatiilor internationale si politicile comparate", Clive Archer (2000), arata ca acest lucru demonstreaza natura duala si totodata ambigua a UE, care nu ar putea fi plasata de o maniera satisfacatoare nici la nivel international, ca forma de organizatie internationala, dar nici la nivel national, ca o prelungire a politicilor initiate si aplicate de guvernele nationale. În tabelul urmator (tabelul 1.1) sunt prezentate comparativ cele doua abordari (una, care accentueaza rolul institutiilor comunitare si cealalta, care privilegiaza rolul jucat de guvernele nationale).

Teorii privind natura procesului de integrare europeana

Tabelul 1.1

Sursa: Clive Archer, The European Union. Structure and Process, Continuum, London and New York, 2000, p. 23

Din punct de vedere istoric, domeniul relatiilor internationale, si, prin extensie, si cel al integrarii europene, a fost dominat de dezbaterile dintre adeptii realismului (respectiv neo-realismului), care au dus la aparitia si apoi dezvoltarea interguvernamentalismului si asa-numitii pluralisti[24] (sau neo-liberali), care au sustinut si dezvoltat functionalismul si neofunctionalismul.

Interguvernamentalismul considera ca guvernele nationale reprezinta factorul determinant în stabilirea naturii si a ritmului integrarii, actionând asemenea unor "gatekeepers" la nivelul sistemelor nationale si supranationale. În acest fel, cooperarea interguvernamentala din cadrul UE nu este în mod substantial diferita de cea specifica sistemului international.

Prin contrast, neofunctionalismul accentueaza faptul ca fiecare pas în domeniul integrarii conduce în mod logic catre un altul, si ca guvernele nationale se afla în situatia de a nu putea rezista în fata presiunilor generate de procesul integrarii. În acest caz, atât actorii supranationali, cât si cei nationali, au o influenta considerabila.

1.2.1 Functionalismul

Functionalismul (F) a fost considerat cea mai "elaborata, sofisticata din punct de vedere intelectual, dar si ambitioasa încercare de a întelege nu numai dezvoltarea institutiilor internationale dar si sensul evolutiei acestora" (C. Brown, 2001, p. 131). În mod incontestabil, parintele acestui curent este David Mitrany, ideile sale fiind ulterior preluate si dezvoltate în diferite alte studii si analize de catre teoreticieni precum J. Nye, E. Haas, P. Taylor, A. J. R. Groom s.a.

Desi functionalismul a fost considerat cel mai important curent nascut în secolul al XX-lea, el nu este totusi infailibil si nu toate ideile sale rezista unei analize critice atente. Cheia întelegerii F este faptul ca acest curent, desi ofera o explicatie privind aparitia si evolutia institutiilor internationale, încearca în principal sa ofere un cadru pentru depasirea conflictelor si, respectiv, realizarea pacii. Acest lucru nu este surprinzator, de vreme ce F a aparut în anii, '40, ca reactie la abordarile specifice perioadei si care aveau în prim-plan statul (federalismul si doctrina securitatii colective). Mitrany a surprins prin faptul ca a depasit criticile aduse acestor abordari, considerate de cei mai multi ca fiind mult prea radicale, argumentând, în mod surprinzator, ca ele nu erau înca suficient de radicale. Mitrany a aratat ca abordarile respective au esuat tocmai pentru ca îsi gaseau fundament în doctrina suveranitatii statului desi, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei, si ca "un asalt frontal asupra suveranitatii juridice care lasa intacta suveranitatea politica este evident supus esecului".

Mitrany a argumentat ca "un sistem functional care sa promoveze pacea" poate fi construit numai printr-o abordare "de jos în sus" (bottom up), prin care sa fie încurajate toate formele de cooperare, ceea ce va reduce treptat capacitatea statelor de a actiona în mod suveran[25]. El s-a aratat a fi foarte sceptic în privinta "integrarii prin proiect", proces care ar fi putut fi controlat de catre politicieni, sugerând însa ca procesele de cooperare internationala trebuie sa înceapa prin tratarea unor aspecte transnationale specifice, concrete, precum, de pilda, controlul bolilor. Succesul unor asemenea aranjamente "functionale" ar genera imboldul de a repeta acest tip de experiente si în alte sectoare. Acest lucru presupunea însa ca si guvernele nationale sa recunoasca si sa accepte necesitatea transferului de responsabilitati functionale catre agentii internationale însarcinate cu misiuni specifice. Acest rationament este foarte bine sintetizat în sintagmele "forma urmeaza functiei" (form follows functions) si "pacea în trepte" (peace in parts).

În cazul sintagmei "forma urmeaza functiei" erau avute în vedere urmatoarele:

Cooperarea între statele membre, care functioneaza eficient numai în masura în care se concentreaza asupra unor activitati specifice, punctuale ("functii"), anterior realizate de catre state nationale, si care, în urma cooperarii, vor fi mult mai bine realizate într-un context mai larg;

Forma îmbracata de cooperare, care urma sa fie determinata de specificul functiei, al activitatii în discutie, de vreme ce nu exista o forma standard, potrivita pentru toate posibilele forme ale cooperarii functionale[26]. În concluzie, fiecare organizatie functionala trebuie conceputa într-un mod compatibil cu specificul functiei respective.

Pe de alta parte, sintagma "pacii în trepte" ilustra credinta ca prin actiuni individuale, de cooperare functionala, puteau fi atinse rezultate colective. Functionalismul a accentuat primatul dimensiunii politice a suveranitatii, privita ca un manunchi de puteri, de capacitati. Pe masura ce aceste puteri erau încredintate de catre stat unor organisme functionale, capacitatea statului de a actiona în mod suveran se reducea.

De asemenea, mai trebuie subliniat si faptul ca rezultatul cooperarii functionale nu trebuia sa fie acela de a crea un stat nou, mai mare si mai eficient (în ciuda faptului ca bazele teritoriale ale statului urmau a fi minate de faptul ca "forma va urma fondul", iar "pacea se va realiza în trepte"), ci doar a unei noi ordini mondiale. Ca atare, D. Mitrany considera ca treptat, statul concentrat teritorial va avea tot mai putine functii de exercitat (renuntând la a mai fi o hiper-institutie multi-functionala) si va actiona într-o lume în care cea mai mare parte a activitatilor de administrare si guvernare vor fi încredintate unor organisme cu functii specifice si fara apartenenta teritoriala.

Întrebarea care în mod firesc se ridica dupa expunerea principiilor de baza ale teoriei lui D. Mitrany este cât de viabile s-au dovedit a fi ele în realitate, cu alte cuvinte, daca evolutiile ulterioare au confirmat sau au infirmat teoria construita de el. Înainte însa de a încerca sa raspundem la aceasta întrebare, merita sa subliniem faptul ca teoria lui Mitrany si-a gasit ulterior multi adepti, ideile lui fiind reluate în diferite analize si lucrari[27]. În fapt, toate "organizatiile functionale" din cadrul sistemului Natiunilor Unite pot servi ca studii de caz pentru teoria F, desi, la o analiza mult mai atenta apare evident faptul ca ele contrazic în fapt premisa conform careia "forma urmeaza functia", de vreme ce ele continua a fi dominate de statele natiune, care coordoneaza în realitate functionarea acestora .

Realitatea demonstreaza ca, în ciuda faptului ca exista în prezent o retea extrem de complexa de institutii care functioneaza în cadrul sistemului mondial, sistemul Westphalian al suveranitatii ramâne în picioare, în ciuda optimismului manifestat de functionalisti. Cu alte cuvinte, se pare ca statele lumii au reusit sa gaseasca o modalitate anume de a se izola de efectele corozive ale F, actionând totodata în cadrul sistemului mondial al cooperarii functionale[29].

În ciuda meritelor incontestabile, teoria lui Mitrany a facut obiectul unor critici serioase, obligându-i pe adeptii curentului sa ofere explicatii pentru cele mai vulnerabile parti ale acesteia. Cea mai mare parte a analistilor sunt de acord cu faptul ca principala limita a functionalismului rezida în abordarea eminamente tehnicista a fenomenului cooperarii. Atât Mitrany, cât si succesorii sai, au abordat cooperarea functionala dintr-o perspectiva apolitica, apropiindu-se de diferitele aspecte cu "suflet de tehnician", dupa cum afirma C. Brown (2001), deoarece au pornit de la premisa ca problemele pe care trebuie sa le rezolve cooperarea functionala sunt în mod esential de natura tehnica si admit, în consecinta, solutii tehnice. Dupa cum anumiti autori au subliniat (M. Griffiths, 2004, p. 311), ideea ca este posibila separarea chestiunilor "tehnice" de cele "politice", precum si subordonarea celor din urma fata de primele, poate fi considerata oarecum naiva[30]. Criticii lui Mitrany au aratat ca toate deciziile luate de guverne sunt în primul rând politice si ca separarea între cele doua categorii de probleme este artificiala si nejustificata. Ca atare, apare evident faptul ca nu exista probleme tehnice pure, asa cum nu exista nici solutii tehnice pure, ceea ce înseamna ca statele vor fi adesea suspicioase în a permite ca diferitele probleme sa fie rezolvate în mod strict functional. De aceea, nu mai pare a fi un accident faptul ca agentiile functionale ale ONU, departe de a actiona autonom, au ramas în continuare extrem de dependente de statele nationale.

A doua critica este strâns legata de prima, si are în vedere încercarea de a prezenta functionalismul ca o abordare universala, apolitica. Criticii functionalismului au aratat ca acesta este limitat numai la acele parti ale lumii care împartasesc valorile statului bunastarii, în vreme ce "regimurile si culturile neinfuzate cu valori similare nu pot fi usor atrase în "plasa" functionalista a cooperarii internationale numai pe baza pretinselor sale beneficii" (M. Griffiths, p. 312). În fine, se pare ca Mitrany a fost mult prea optimist în privinta efectelor de "raspândire", de antrenare ale procesului functionalist. Procesul integrarii europene ar fi trebuit sa se bazeze pe propriul sau avânt, succesul dintr-o zona a cooperarii, ducând automat la extinderea sa în alta. Dupa cum a demonstrat însa experienta UE, "raspândirea" nu s-a produs de la sine, iar proiectele politice si institutionale nu au fost si nu pot fi lasate sa se adapteze de la sine anumitor domenii-cheie.

Cu toate acestea, în ciuda faptului ca modelul functionalist al cooperarii internationale poate fi considerat un esec, argumentele functionaliste continua sa joace si astazi un rol important în plan international, îndeosebi prin modul în care sunt concepute în prezent institutiile internationale.

1.2.2 Neofunctionalismul

În prima perioada a procesului integrarii europene (care a urmat semnarii Tratatului de la Roma, din 1957), învingator în dezbaterea teoretica parea a fi neofunctionalismul. Neofunctionalismul (NF) cauta sa explice "cum si de ce statele membre, în mod voluntar, au actionat în comun, alaturi de vecinii lor, acceptând sa-si piarda anumite atribute ale suveranitatii, dar dobândind astfel noi modalitati de rezolvare a conflictelor dintre ele" (E. Haas, 1976).

Pe scurt, neofunctionalistii considerau ca, o data ce guvernele nationale fac primul pas în directia integrarii, procesul se va auto-întretine si conduce guvernele chiar mai departe decât acestea au anticipat initial. Eventual, un asemenea proces poate duce, în cele din urma, la formarea unui stat federal european.

În explicatiile oferite de neofunctionalisti, conceptul de extindere, de revarsare a competentelor, este esential[31]. El poate fi atribuit în limba româna efectului de antrenare. Pentru primii analisti ai curentului NF, erau importante doua acceptiuni ale acestui concept: extinderea competentelor, a efectelor de antrenare în plan functional (functional spillover) si în plan politic (politic spillover).

Extinderea competentelor, a efectelor de antrenare în plan functional se bazeaza pe faptul ca, de vreme ce economiile moderne sunt constituite din componente interconectate, în cazul în care un stat membru îsi va integra unul din sectoarele sale functionale, datorita presiunilor de ordin tehnic, continuarea integrarii se va impune si la nivelul sectoarelor conexe din celelalte tari.

Extinderea competentelor, a efectelor de antrenare la nivel politic se refera la aparitia unor presiuni politice în favoarea integrarii, în cazul statelor implicate. O data ce un sector a devenit parte a procesului de integrare, grupurile care actioneaza în cadrul acestuia vor descoperi rapid beneficiile care deriva si vor face presiuni (lobby) la nivelul propriului guvern pentru a sustine în continuare procesul integrarii. Cu alte cuvinte, aceste grupuri interesate, constiente de avantajele care revin sectoarelor deja integrate, vor pleda în favoarea integrarii în fata guvernelor proprii[32].

Teorii mai recente au descris existenta celui de-al treilea nivel de extindere a competentelor, asa numitul "cultivated spillover", care se refera la asteptarile anumitor grupuri interesate si/sau functionari publici, care, în relatia cu Comisia Europeana vor încuraja cultivarea si dezvoltarea contactelor cu aceasta, sprijinind punctele de vedere promovate de la acest nivel în fata guvernelor nationale.

Ernst B. Haas a fost considerat unul din fondatorii "neofunctionalismului". Haas a definit integrarea ca fiind "procesul prin care actorii politici din anumite zone nationale distincte sunt convinsi sa-si transfere convingerile, asteptarile si activitatile politice catre un nou centru mai larg, ale carui institutii poseda sau solicita jurisdictie asupra statelor nationale existente." (Haas, 1991, p. 366). Motivatia de baza nu mai era doar cea reprezentata de "automatismul" tehnocrat sugerat de functionalismul lui Mitrany, ci si de propriile convingeri si interese ale actorilor politici realisti.

Haas considera ca un asemenea proces era mai usor de realizat într-un context regional, precum cel specific Europei de Vest. Spre deosebire de Mitrany, Haas a recunoscut ca este foarte dificil sa fie separate problemele tehnice de cele politice, la fel cum sunt extrem de greu de evitat conflictele dintre state, în cazul în care avantajele cooperarii vor fi distribuite inegal. Ca atare, devine esentiala crearea unor institutii formale care sa impuna si sa sustina tratatele, acordurile, angajamentele dintre statele-natiuni. Pentru a fi eficiente, ar trebui ca aceste institutii sa dispuna de o anumita autonomie fata de guvernele nationale. În acelasi timp, procesul nu se poate derula decât în conditiile în care statele accepta atât "domnia legii" (si de aici înainte, erodarea suveranitatii statului devine imposibil de oprit), precum si principiul luarii deciziilor prin vot majoritar.

Haas considera ca, pe baza acestor principii, dupa initierea acestui proces si constituirea de institutii, suveranitatea statelor se va diminua pe masura ce cooperarea dintr-o sfera de activitate se va "raspândi" în altele, iar procesul birocratic de luare a deciziilor va evolua catre un nivel supranational (cu specific regional). În plus, pe masura ce tot mai multi actori vor fi implicati în derularea acestui proces, între elite se va produce o forma de "socializare", în sensul atenuarii loialitatii fata de statul-natiune, în favoarea suportului acordat intereselor regiunii, ca întreg. În ciuda deosebirilor care îl separau de Mitrany, Haas a continuat sa sustina ideea functionala, conform careia progresul în diferite domenii tehnice si economice, va duce la o tot mai strânsa cooperare politica. Dupa cum observa si M. Griffiths, Haas era constient ca "neofunctionalismul - cunoscut si ca "federalism în rate" (federalism by installments), depindea în mare masura de capacitatea elitelor si a decidentilor politici de a aplica cunoasterea consensuala în solutionarea problemelor curente." (M. Griffiths, 2003, p. 294).

În anii '50, functionalismul a reprezentat un suport teoretic excelent în explicarea tranzitiei de la CECO la CEE. Cu toate acestea, teoria nu era în mod exclusiv predictiva, ea incluzând si unele elemente normative, sesizate de cei care pledau în favoarea unei Europe federale. Dintr-un anumit punct de vedere, analizele NF erau privite de oficialii Comisiei dar si de unele state membre ca un fel de plan director pentru continuarea procesului integrarii. Comisia reprezenta pilonul principal al integrarii, dezvoltând strategii pentru adâncirea integrarii în acelasi timp fiind si cel mai bun avocat în favoarea efectelor pozitive ale acestui proces.

S-a considerat ca începutul anilor '60 a reprezentat "începutul sfârsitului" pentru teoria NF. Daca rememoram momentul folosirii dreptului de veto de catre Generalul de Gaulle, fapt care a condus la criza din 1965-66, cunoscuta si sub numele de "criza scaunului liber", întelegem de ce procesele specifice acelui moment nu mai puteau fi explicate facând apel la NF[33]. Evolutiile din prima parte a anilor '60 si, mai apoi din anii '70, au demonstrat faptul ca guvernele nationale continua sa aiba forta si pregatirea necesara pentru a influenta în mod determinant natura si ritmul procesului de integrare.

1.2.3 Interguvernamentalismul

Interguvernamentalismul (IG), teoretizat de Stanley Hoffmann, a reprezentat principalul raspuns la criza NF. Hoffmann a aratat ca adeptii NF au privit evolutiile specifice procesul integrarii prin analogie cu un mixer "care marunteste cele mai diverse produse, le modifica gustul si parfumul, înlocuindu-le cu un produs nou, cel mai adesea cu un suc delicios" (Hoffman, 1998). Prin contrast cu abordarea NF, Hoffmann privilegiaza logica diversitatii, aratând ca "în domenii de importanta vitala pentru interesul national, natiunile prefera certitudinea sau chiar incertitudinea auto-controlata a încrederii în national, unei incertitudini necontrolate a unui mixer netestat" (Hoffmann, 1998). El este de acord ca si alti actori si grupuri de interes joaca un rol important în procesul integrarii, dar vede în guvernele nationale arbitri cu drept de decizie în problemele esentiale.

Pozitiile asumate de guverne sunt determinate de considerente nationale, în special de impactul deciziilor privind integrarea asupra economiei nationale, dar si asupra perspectivelor electorale ale partidului de guvernamânt. Adeptii acestui curent au atras atentia asupra importantei care revine politicilor nationale în procesul de integrare europeana.

Accentuarea rolului si influentei statului, care urmareste doar realizarea egoista a propriilor interese, în special în domenii politic sensibile, precum apararea nationala, securitatea nationala, politica externa, au condus la dezvoltarea asa-numitei "logici a diversitatii" în locul "logicii integrarii" (Hoffman, 1998). De subliniat faptul ca Hoffamn face diferenta între "low politics" and "high politics" pentru a putea explica de ce în anumite domenii integrarea a fost posibila, în timp ce în altele, nu, tocmai urmare a faptului ca statele au fost reticente în a renunta la anumite atribute ale suveranitatii nationale, prin transfer catre autoritati supranationale.

Interguvernamentalismul îsi are originea în teoriile relatiilor internationale, respectiv în teoria realista. Conform realistilor, statele-natiune sunt actorii principali de pe scena internationala, dezvoltarea relatiilor politice dintre state fiind rezultatul actiunii guvernelor nationale. În acest decor international, realistii nu acorda prea multa importanta actorilor supranationali sau transnationali, carora le recunosc utilitatea numai în masura în care servesc interesele statelor membre. Cu alte cuvinte, actorii supranationali nu trebuie sa urmareasca obiective transnationale[34], ci numai servirea celor nationale.

Perioada anilor '70, caracterizata prin termenul de "euroscleroza", a accentuat caracterul interguvernamental al procesului de integrare. Europa s-a confruntat în aceasta perioada cu doua crize petroliere, cu somaj ridicat, inflatie si reducerea ritmurilor de crestere economica. Asadar, în aceasta conjunctura economica nefavorabila, statele membre s-au concentrat tot mai mult pe aspectele interne, în detrimentul procesului de integrare. Pe acest fond, eforturile de reducere a barierelor non-tarifare au scazut în intensitate, în vreme ce, în comertul intra-comunitar au aparut noi obstacole. În plus, si activitatea Comisiei a intrat în declin, în timp ce Consiliul de Ministri a devenit cea mai importanta institutie a CEE.

Teoria lui Hoffman a cautat sa explice perioada anilor '60-'70, perioada caracterizata prin stagnarea procesului de integrare europeana si reaparitia sentimentelor nationaliste la nivelul elitelor din diferite state membre. Cu toate acestea, punctele de vedere exprimate de Hoffman, privind existenta unor "high politics" în acele domenii "sensibile" în care statele membre se aratau reticente în a ceda parti din suveranitatea nationala, poate fi aplicata si pentru a explica unele evenimente anterioare acestei perioade, precum esecul Comunitatii Europene de Aparare (European Defence Community), din 1954.

În concluzie, interguvernamentalismul considera statul-natiune ca reprezentând "cel mai mare posesor de putere", "principalul initiator, supervizor si adesea chiar distrugator" al procesului de integrare initiat în afara granitelor nationale.

Rolul atribuit de Hoffmann guvernelor nationale a trezit însa si reactii critice puternice. Astfel, Carol Webb (1983) a afirmat ca imaginea oferita de IG este "inadecvata si distorsionata". Departe a de controla eficient si efectiv procesul decizional dintre statele membre si comunitate, "guvernele nationale sunt mai degraba asemenea unui jongler care încearca simultan sa tina mai multe mingi în aer si sa se si mentina în echilibru pe o platforma rotitoare". Asemenea critici au fost de natura sa mineze treptat încrederea în IG, ca suport teoretic pentru guvernele care actioneaza în numele interesului national, de vreme ce, în realitate, cel mai ades, acestea nu actioneaza decât ca "un substitut pentru articularea unor preferinte partizane" (H. Wallace).

1.3 Teorii contemporane privind procesul decizional în cadrul Uniunii Europene

Cu ceva mai mult timp înainte de actualele dezbateri teoretice privind raportul dintre interguvernamentalism si supranationalism, Carole Webb argumenta ca atât neofunctionalismul, cât si interguvernamentalismul pur sunt doua concepte mult prea statice, înguste si, ca atare, neconvingatoare. Ea sublinia ca în analiza procesului decizional ar trebui sa se tina cont de complexitatea mediului decizional, atât a celui specific fiecarui stat membru, cât si a celui comunitar (Webb, 1983, p. 38).

Lansarea programului Pietei Unice în 1985, moment care a marcat o noua faza în procesul integrarii europene, a fost rapid urmata de noi dezvoltari teoretice la nivelul abordarilor realiste, dar si pluraliste. Fidel traditiei pluraliste, Gary Marks (1992, 1993) a dezvoltat conceptul de "guvernare la mai multe niveluri" (multi-level governance), care i-a permis sa descrie modul în care UE a translatat catre un sistem decizional specific, în care puterea se împarte între actori aflati la niveluri diferite (multiple) de guvernare: subnational, national si supranational.

În contrast cu aceasta abordare, alti analisti (printre care Andrew Moravcsik, 1993 si Mark Pollack, 1995) au continuat sa accentueze rolul jucat de guvernele nationale. Astfel, A. Moravcsik a propus un nou model, pe cel al interguvernamentalismului liberal.

1.3.1 Guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance)

În centrul acestei teorii sta observatia ca procesul decizional colectiv si independenta institutiilor supranationale au erodat suveranitatea guvernelor nationale. În plus, guvernele sunt acum mai putin capabile sa controleze activitatea altor actori interni, care actioneaza si la scara internationala. Cu alte cuvinte, "integrarea europeana reprezinta un proces în cadrul caruia autoritatea si influenta decizionala sunt împartite între niveluri diferite de guvernare - subnational, national si supranational" (Marks, 1996).

Modelul "guvernarii la mai multe niveluri" (GMN) nu neaga faptul ca guvernele nationale ramân cele mai importante piese în puzzel-ul european (Marks, 1996). El nu este însa de acord cu faptul ca "statul" reprezinta un actor în relatiile internationale si face distinctia între statul privit ca un set de reguli institutionale si statul ca punct de referinta pentru actorii politici. Conform lui, "institutiile nu gândesc, nu au preferinte si nu actioneaza, ele sunt seturi de norme formale si informale, acceptate de toata lumea, care constrâng actorii politici (indivizi si grupuri de indivizi), singurii capabili de actiuni orientate în acest scop." (Marks, 1996)

Punctul de plecare al GMN îl reprezinta numarul în crestere de competente care se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum si cooperarea actorilor politici la toate aceste niveluri de guvernare. GMN se bazeaza pe trei caracteristici principale:

Competentele decizionale sunt împartite între actorii participanti la diferite nivele, cel mai important nivel la care are loc aceasta cooperare fiind cel comunitar. În cadrul UE, institutiile comunitare supranationale, Comisia, PE, CEJ, sunt cele care exercita în mod independent propria influenta asupra procesului decizional, asupra formularii politicilor comune si asupra implementarii acestora. Pe lânga institutiile comunitare, o influenta semnificativa asupra procesului legislativ o au si grupurile de interese si actorii subnationali. Atunci când, în cadrul statelor membre exista si entitati regionale puternice, acestea pot participa activ la formularea si implementarea politicilor;

Procesul decizional colectiv implica si o semnificativa pierdere de suveranitate si, în consecinta, de control asupra procesului decizional detinut de liderii nationali. În cazul GMN, nu mai regasim conceptul de "cel mai mic numitor comun", specific teoriei IG. În majoritatea domeniilor, deciziile vor fi afectate de participarea unui numar din ce în ce mai mare de actori, situati la diferite niveluri de guvernare. În cadrul procesului decizional, Consiliul de Ministri nu mai detine monopolul decizional, PE fiind tot mai mult implicat în procesul legislativ si, îndeosebi, în procedura de co-decizie. Ca atare "Consiliul este actorul principal în luarea deciziilor, însa PE si Comisia sunt niste parteneri indispensabili" (G. Marks, 1996);

Arenele politice sunt interconectate si nu separate la diferite niveluri. Desi nivelul national continua sa ramâna principalul loc de formare al preferintelor nationale, în final "se formeaza o varietate de canale si conexiuni între diferitele nivele de guvernare - supranational, national si subnational. Actorii subnationali actioneaza atât la nivel national, cât si la nivel supranational, dând astfel nastere unor asocieri transnationale diferite. Statele nu mai monopolizeaza legaturile dintre actorii nationali si cei comunitari, ci se constituie în actori care contesta deciziile luate la diferite niveluri." (G. Marks, 1996)

Conform adeptilor GMN, cel mai bun studiu de caz pentru acest model îl reprezinta politica de dezvoltare regionala (PDR) a UE, si asta din cel putin doua motive:

1. PDR este considerata a reprezenta "apogeul GMN, situatie în care guvernarea supranationala, nationala, regionala si locala se împletesc într-o complicata retea teritoriala" (Marks, 1993);

2. "GMN este predominanta în faza implementarii" (Marks, Hooghe, 1996).

H. Wallace considera ca modelul guvernarii la mai multe niveluri cuprinde urmatorii actori (H. Wallace, 2004, p. 35):

Comisia - care actioneaza în parteneriat cu autoritatile locale si regionale;

Guvernele statelor membre - care actioneaza în cadrul Consiliului de Ministri;

Parlamentul European - ai carui membri se pot constitui în sursa suplimentara de presiune pe lânga factorii politici nationali;

Autoritatile nationale si regionale - care beneficiaza de competente politice în arena europeana începând cu 1993, anul în care a început sa functioneze o noua institutie, Comitetul Regiunilor.

Guvernarea la mai multe nivele nu contesta suveranitatea statelor membre, care sunt atrase într-un sistem de guvernare la mai multe nivele, prin liderii lor si diferiti actori subnationali, nationali si supranationali.

1.3.2 Interguvernamentalismul liberal

Interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik, desi porneste de la premisa ca statele sunt actori rationali, se îndeparteaza de realismul traditional prin accentul pus pe importanta procesului intern de formare a politicilor comune. Moravcsik (1993, p. 517) considera ca deciziile majore în cadrul UE se iau în urma unui proces în doi timpi:

1.într-o prima etapa, preferintele nationale sunt modelate de constrângerile si oportunitatile impuse de interdependetele economice;

2.în etapa urmatoare, în cadrul negocierilor interguvernamentale, opereaza forta de negociere a guvernelor si stimulentele functionale în directia institutionalizarii, generate de costurile tranzactionale ridicate si de dorinta de a controla agenda interna / internationala.

În conformitate cu Moravcsik (1993), IGL presupune existenta unei "structuri de baza tripartite" în ceea ce priveste formularea preferintelor în cazul politicilor comune, a negocierilor interstatale si a delegarii institutionale:

prima parte implica existenta unor procese interne diferite si deci a unor pozitii diferite abordate de guverne în timpul negocierilor;

a doua parte a analizei se opreste asupra modului în care interesele nationale conflictuale sunt reconciliate în cadrul Consiliului de Ministri;

a treia parte cauta sa explice circumstantele în care guvernele nationale deleaga puteri institutiilor supranationale.

Spre deosebire de teoria interguvernamentalista, teoria liberal-interguvernamentala dezvoltata de Moravcsik acorda un rol important institutiilor în calitatea lor de facilitatori în cazul proceselor de negociere la nivel comunitar. Statul national beneficiaza si utilizeaza mediul institutional al UE pentru a-si promova preferintele si interesele interne. Acest lucru se întâmpla atât la nivelul institutiilor supranationale, cum ar fi Comisia Europeana, Parlamentul European, Curtea Europeana de Justitie, cât si interguvernamentale, precum Consiliul de Ministri.

Ben Rosamond (2000) mentioneaza si alte contributii la teoria liberalismului interguvernamental, facând trimitere la teoriile dezvoltate de W. Wessel sau F. Scharpf. W. Wessel, de pilda, dezvolta asa-numita "ipoteza a fuziunii", respingând teza neofunctionalistilor conform carora integrarea se rezuma la un progres relativ liniar catre un punct final predeterminat. El considera ca guvernele vor sprijini integrarea privind-o ca o modalitate de rezolvare a problemelor comune, generate de dificultatile interne si de interdependentele economice globale, cu alte cuvinte, integrarea poate fi explicata si prin aceste actiuni unilaterale ale guvernelor nationale.

Pe de alta parte, F. Scharpf introduce conceptul de "capcana a deciziilor comune". În opinia sa, deciziile adoptate prin metoda comunitara permit statelor sa-si rezolve în comun anumite probleme, dar rezultatul acestor negocieri nu poate fi decât "sub-optimal", sau, folosind expresia lui Moravcsik, reprezinta "cel mai mic numitor comun"[35]. Cu alte cuvinte, adâncirea integrarii si cresterea domeniilor în care institutiile supranationale au competente, se datoreaza necesitatii si dorintei statelor membre de a cauta solutii comune unor probleme comune. Acest lucru nu implica însa o dinamizare a transferului de suveranitate catre UE, ci numai o confirmare a faptului ca retragerea din cadrul sistemului sau întoarcerea la o situatie de status quo este practic imposibila.

Diferentele principale între IG si IGL se regasesc în modul în care cele doua abordari teoretice privesc pozitia statului în relatiile internationale si, în special, în procesul de integrare europeana. Astfel, în timp ce IG considera statul o "cutie neagra", în cazul caruia preferintele si interesele sunt considerate ca date, IGL cauta sa descifreze interiorul "cutiei negre" si sa explice aceste pozitii, atitudini, interese, pornind de la influenta exercitata de diferitele grupari guvernamentale si non-guvernamentale. Preferintele statelor nu mai sunt considerate a fi date, ci formate, ca urmare a interactiunilor de la nivel intern si extern. A doua diferenta se refera la accentul pus de catre stat pe procesul de negociere politica sau economica. Astfel, în timp ce în cazul IG, statul este preocupat în principal de aspectul politic al negocierilor internationale, în cazul IGL, accentul cade tot mai mult pe aspectele economice.

IGL a aparut ca teorie pe fondul reverimentului economic care a urmat adoptarii Actului Unic (1986/1987). Moravcsik considera ca succesul Actului Unic se datoreaza actiunii actorilor transnationali, dar si negocierilor dintre guvernele statelor membre. Printre cei mai importanti actori supranationali, Moravcsik enumera institutiile comunitare, în special PE si CEJ, grupurile de lobby si activitatea Comisiei la momentul respectiv, (în special cea desfasurata de Presedintele Comisiei, Jacques Delors si de Comisarul pentru piata interna, Lordul Arthur Cockfield). IGL considera statele-natiune ca actori de baza pe scena internationala, dar este preocupat de modalitatea de formare a preferintelor pe plan intern si de modul în care se realizeaza negocierea interguvernamentala, conceptele de baza fiind "cel mai mic numitor comun" si "negocierea dintre statele membre".

O alta directie de cercetare, care îsi afla radacinile în domeniul politicilor comparate, îsi propune sa analizeze modul în care structura institutionala a UE determina eficienta politicilor UE. Asa de exemplu, Alberta Sbragia afirma ca: "Interguvernamentalistii nici nu descriu, nici nu explica contextul în care au loc negocierile interguvernamentale. O atentie speciala acordata negocierilor guvernamentale nu poate explica, de exemplu, rolul jucat de Comisie în stabilirea agendei sau de CEJ în modelarea cadrului juridic în cadrul procesului decizional. Neofunctionalistii, prin atentia acordata Comisiei si elitelor transnationale si functionale reusesc ceva mai usor sa explice contextul dar nu si mecanismele procesului decizional din interiorul Consiliului de Ministri, unde ministrii nationali negociaza astfel încât sa-si protejeze interesele nationale" (Sbragia, 1993, p. 26). Peter Ludlow atrage atentia asupra importantei egale care revine celor doua institutii, Comisia si Consiliul de Ministri si considera ca "modelul conform caruia între Comisie si Consiliu exista relatii adverse, este incorect", de vreme ce cele doua institutii lucreaza împreuna în diferite domenii.

Pentru a concluziona, atragem atentia asupra faptului ca, în vreme ce interguvernamentalistii s-au concentrat asupra procesului de elaborare a tratatelor si au pus un accent exagerat pe rolul jucat de politicile nationale translatate la nivelul Consiliului de Ministri, institutionalistii au exagerat prin concentrarea exclusiva asupra interactiunii dintre diversele institutii ale UE, fara ca în analiza sa ia în calcul si influenta exercitata de politicile nationale. Cu alte cuvinte, în vreme ce unii analisti cu atras atentia asupra semnificatiei politicilor nationale si asupra modului în care acestea se regasesc translatate la nivelul Consiliului de Ministri si asupra modului în care afecteaza politicile UE, alti analisti, pe buna dreptate, au afirmat ca în cadrul procesului decizional Consiliul de Ministri reprezinta numai o parte, fie ea si una puternica si influenta. În fine, alti analisti au constatat ca procesul decizional în cadrul UE se desfasoara într-un context international si, ca atare, orice analiza serioasa trebuie sa aiba în vedere si presiunile internationale exercitate asupra UE.

Momente semnificative în evolutia cronologica a procesului integrarii europene

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman");

1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;

1953, 10 februarie: Piata Comuna a carbunelui si otelului devine functionala. Cele sase state fondatoare înlatura barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la materiile prime mentionate;

1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunitati politice europene esueaza, odata cu respingerea de catre Parlamentul francez, în august 1954, a Tratatului asupra Comunitatii Europene a Apararii;

1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda; tratatele de înfiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

1967, 1 iulie: Intra în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene, cunoscut si sub numele de Tratatul de Unificare;

1987, 1 iulie: Intra în vigoare Actul Unic European (AUE);

1993, 1 noiembrie: Intra în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht. Comunitatile Europene (CECO, EURATOM si CEE), împreuna cu Politica externa si de securitate comuna (PESC) si Justitia si afacerile interne (JAI) formeaza cei trei piloni ai UE;

1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa", care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece tari central europene;

1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare la UE;

1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);

1999, 1 mai: Intra în vigoare Tratatul de la Amsterdam;

2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurala a Conferintei ministeriale interguvernamentale pentru negocierile de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania si Bulgaria la Bruxelles.

2000,14 februarie: Începe Conferinta interguvernamentala cu privire la reforma institutionala a Uniunii Europene. Ţarile candidate sunt atentionate asupra urmatoarelor aspecte: adoptarea oficiala si aplicarea acquis-ului comunitar; asigurarea unei bune functionari a pietei interne, în concordanta cu politicile Uniunii Europene, cu o atentie speciala acordata domeniilor agriculturii, justitiei si afacerilor interne si protectiei mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveste relatiile cu terte state si organizatii internationale. De asemenea, statele candidate au primit asigurari ca fiecare solicitare de aderare va fi evaluata în functie de meritele proprii. Ţarile candidate si-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiratiile politice, culturale si socio-economice în perspectiva aderarii.

2000, 9 mai: Institutiile europene celebreaza a 50-a aniversare a "Declaratiei Schuman";

2000, 8 noiembrie: Comisia Europeana adopta rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate si revizuieste parteneriatele pentru aderare;

2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerarii negocierilor de aderare cu statele candidate si apreciaza efortul acestora de a îndeplini conditiile privind adoptarea si aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discutie politica de securitate si aparare europeana, a aprobat agenda sociala europeana, a trecut în revista procesul de cercetare europeana, coordonarea politicilor economice, siguranta si sanatatea consumatorului, siguranta maritima, protectia mediului, servicii de interes general, libertate, securitate si justitie, cultura, regiuni îndepartate si relatii externe. Conferinta Interguvernamentala se încheie cu un acord politic privind semnarea Tratatului de la Nisa;

2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;

2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele nationale;

2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Göteborg a decis, în ce priveste extinderea UE si procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale sa fie dedicate asistentei acordate Bulgariei si României";

2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia evalueaza situatia internationala dupa atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York si Washington, SUA si stabileste liniile directoare pentru riposta UE;

2001, 13 noiembrie: Comisia Europeana adopta Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate si revizuieste Parteneriatele de Aderare. Zece tari candidate îsi propun sa încheie negocierile in 2002;

2001, 14-15 decembrie; Consiliul European de la Laeken, Belgia decide sa convoace o Conventie privind viitorul UE, prezidata de Valéry Giscard d'Estaigne;

2002, 1 ianuarie: Monedele si bancnotele euro intra în circulatie în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;

2002, 28 februarie: Perioada circulatiei monetare duale ia sfârsit si euro devine singura moneda a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurala a Conventiei privind Viitorul Europei.

2003, 1 februarie: Intra în vigoare Tratatul de la Nisa.

2004, 1 mai: Se produce cea mai numeroasa aderare la Uniunea Europeana: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

2005, 25 aprilie: România si Bulgaria semneaza Tratatul de aderare la Uniunea Europeana.

Bibliografie orientativa

Baldwin, R., Widgren, M. , Decision-making and the Constitutional Treaty. Will the IGC discard Giscard?, CEPS, Policy Brief, nr. 37, august 2003

Brown, C. , Understanding International Relations, second edition, Palgrave, 2001

Diaconescu, M. , Economie europeana. Fundamente si etape ale constructiei europene, Bucuresti, Editura Uranus, 2004

Dinan, D. , Ever closer Union. An introduction to European Integration, The European Union Series, second edition, Palgrave, 2002

Ferreol, G. , Dictionarul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Polirom, 2001

Gâlea, I. (coordonator) , Tratat instituind o Constitutie pentru Europa. Text comentat si adnotat, Bucuresti, Ministerul Afacerilor Externe, octombrie 2004, www.mae.ro

Griffiths, M. , Relatii internationale. scoli, curente, gânditori, Bucuresti, Editura Ziua, 2003

Lindblom, C. E., Woodhouse, E. J. , Elaborarea politicilor, Editura Cartier, 2003

Marinas, L. , Sistemul de guvernare al Comisiei Europene, Bucuresti, Editura Luceafarul, 2003

McCormick, J. , Understanding the European Union, London, 2002

Miron, D. (coordonator) , Economia Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Luceafarul, 2002

Pelkmans, J. , Integrare europeana. Metode si analiza economica, editia a II-a, Institutul European din România, 2003

Rosamond, B. , Theories of European Integration, The European Union Series, editors N.Nugent, W. Paterson, W. Wright, St. Martin's Press, New York, Palgrave, 2000

Tsoukalis, L. , Ce fel de Europa?, Bucuresti, Editura BIC All, 2005

Tudoroiu, T.(introducere, traducere, selectie) , Tratatul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Lucretius, 1997

Wallace, H., Wallace, W. , Procesul politic în Uniunea Europeana, Chisinau, Editura Arc, 2004

Zorgbibe, C. , Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998