IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE. DESTINUL IDEOLOGIILOR IN LUMEA CONTEMPORANÃ
Din cele de rnai sus rezultã cã ideologia nu este o totalitate de reprezentãri neutre sub raport
afectiv; dimpotrivã, discursul ideolo-gic contine o puternicâ încãrcâturâ emotionalâ. De aceea,
el
mobilizeazã energiile. "Nici cei care aderã la o ideologie, nici cei care
o resping sau o combat nu pot ad 757j91h opta fatã de ea o atitudine indifer-entã sau dezinteresatã"' . Dacã
este investitã atâta afectivitate în ideo- logie, aceasta se explicã prin faptul cã ea dã glas dorint elor
noastre, nevoilor noastre (obiectivarea dorintei), intereselor noastre (rationalizarea dorintei),
aspiratiilor noastre (sublirnarea dorintei). A considera dorintele drept realitãti constituie, prin
excelentã, o tendintã psihologicã a spiritului uman, atâta vreme cât nu este con-trolatã de ratiune. Pe
aceastã îmbiere spre Jumea dorintei si-a con-struit ideologia demersul sâu esential. Oricare ar fi
culoarea ei, ideologia conferã un sens actiunilor noastre, le justif1cã si le fortificã
11 Jean-William Lapierre, Qu'est.ce gu'une ideologie? în: Les ideologies dans le monde
actuel, Desclie de Brouwer,
printr-un sentiment moral tonifiant, ferind constiinta de obsesia greselilor. Id eologia duce la
preponderenta a ceea ce Freud numea "princ ipiul plãcerii", care ne îndeamnã sã schimbãm mai
curând conceptia noastrã despre lume decât dorintele noastre, fatã de "prin-cipiul rea1itãtii", care ne
determinã sã schimbãm rnai curând dorintele noastre decât ordinea existentã în lume.
La sfârsitul anilor '60, multi politologi si sociologi din Occident au Îansat teza
"dezideologizãrii" si a "mortii ideologiilor". In aparentã, argumentele erau întemeiate, dar în esentã
se bazau tot pe un substrat ideologic. De subliniat cã aceastã teorie a apãrut con-comitent cu teoria
"convergentei sistemelor socia1-politice", cu teoria "depolitizãrii" si cu teoriile "societãtii
industriale ss postindustriale" (tehnotronice, cibemetice, programate etc.). Concornitenta aparitiei
lor ne îndreptãteste sã cãutãm un "pattern" al acestei convingeri comune si sã depistãm trendul
fundamental din miscarea real itãtii pe care ele s-au articulat.
Boom-ul economic postbelic si realizarea Welfare-Statului în majoritatea tãrilor occidentale
pãrea sã ducã la realizarea consensului dint re grupuri si categorii sociale cu interese opuse.
Cresterea ca1itãtii vietii, a nivelului de trai, introducerea unei legislatii adecvate a muncii
diminuaserã tensiunile sociale dîntre principalii protagonisti ai vietii politice. Introducerea noilor
tehnic i si a rezultatelor de vârf ale cercetãrii în procesele de productie a fãcut din rationalitatea economicã
si tehn icã un principiu axial al societãtilor contemporane dez- voltate.
Modificãrile în structura fortelor de productie au fostînsotite, corelativ, de mutatii în structura
relatiilor sociale, în primul rând în
12 Prezentãm o listã aproximativã de autori si lucrãri care apartin acestui curent:
- P. Ansart, Ideologies, conflits et pouvoir, P.U.F., Paris, 1977:
- R. Aron, L'Opium des intellectuels, Cãlmann-Livv, Paris, 1955, 1968; Gallimard, Paris,
- R. Ajon, Dix.huits lesons sur la socists industrielle, Gallimard, Paris,1962:
- D. Bell, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, The
Free Press, New York, 1960;
- D, Bell, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, Bable
Books, New York, 1973;
- S. M. Lipset, The End of Ideology, în: S.M. Lipset, Political Man: the Social Bases of
Politics, Heînemann, New York, Doubleday, London,1960, p.
structura relatii lor de productie si de putere adecvatã noii configuratii a structurilor grupa1e.
"Capitalismul popular", elitele tehnice, partici-parea la actiuni, noua clasã de mijloc etc. au
determinat pe teoreti-cienii amintiti sã vorbeascã de aparitia unui nou tip de societate, societatea
industrialã ssi postindustrialã, caracterizatã printr-o nouã organizare, indusã de aceste modificãri în
aparatele de productie ssi administrative, prin rolul si importanta crescândã a birocratiilor tehnice.
Totodatã, si în cea1a1tã parte a "cortinei de fier" moderni- zarea economicã îsi fãcea simtite efectele
sale. Dezvoltarea economi-cã acceleratã, care trebuia sã fie realizatã planif1cat, etapã cu etapã,
cincinal cu cincinal, conform schemelor ideologiei cornuniste, a cunoscut, paradoxal, în aplicarea
mecanicã a acestor scheme unul din cele mai serioase obstacole. Întârzierea istoricã în dezvoltare,
lipsa de stimulente pentru performantã, programarea restrictivã a nevoilor umane, îngrãdirea
creativitãtii si a initiativei, preponderenta birocratiilor administrative asupra celor tehnice,
prornovarea pe baza unor criterii strãine de competentã si rnerit - toate acestea au fãcut ca în
competitia economicã si tehnicã cu Occidentul tãrile comuniste sã rãmânã în urmã. Pe de altã parte,
dupã dezghesu1 inaugurat de HrusCiOv în rel atiile politice si ideologice Est-Vest, relatiile economice
dintre Occident si tãrile comuniste s-au amplificat treptat. Economiile planif1cate au început
sã f1e penetrate de elemente ale economiei de piatã: principii de organizare a productiei si a muncii,
rolul stirnulentelor în cointeresarea muncitorilor, prevalenta eficientei economice în fata factorului
ideologic. Tacit, conducãtorii comunisti ajunseserã la concluzia cã numai importul de tehnologii
avansate din Vest putea rnentine cursa modernizãrii economice acce- lerate în care ei lansaserã tãrile
lor. Or, rationalizarea tehnicã si eco-nornicã, recunoscutã ca un "principiu axial" al organizãrii
sociale (D.Bell), apropia cele douã tipuri de regim politic ca civilizatii industriale (rolul massrnedia,
cresterea nivelului de trai, stil de viatâ, societate de consum, confort industrial etc.) si
estornpa într- un plan secund clivajele ideologice. Aceastã relativã apropiere si toate aceste
transformãri i-au determinat pe R. Aron, D. Bell, S.M. Lipset, A.Touraine sã anunte "sfârsitul
ideologiilor".
Ipoteza de la care plecãm în analiza acestei teorii este cã teza "sfârsitului ideologiilor" este ea
însãsi un disc urs ideologic. In
primul rând, în ciuda dezghetului în relatiile politice si a apropierii în urmãrirea rationa1it ãtii
econornice, conflictele ideologice sunt departe de a se fî dirninuat ca arie de rnanifestare si în
intensitate. Diferentele structurale dintre cele douã tipuri de regim politic tre-buiau puse si mai mult
în evidentã în conditiile cornpetitiei dintre sis-ternele economice. O liberalizare elernentarã a
regimului politic tota- litar, acordarea unor drepturi politice ss libertãti economice (dreptul de
initiativã, de asociere si recunoasterea a1tor forme de proprietate decât cea socialistã) ar fi atentat la
puterea absolutã a nomenclaturii si ar fi privat-o de rnijloacele de a tine sub control societatea în
ansamblul sãu. În aI doilea rând, mondia1izarea conf1ictelor ideo- logice, dupã Revolutia Rusã din
1917, a coincis în timp cu aparitia a douã superputeri: S.U.A. si fosta U.R.S.S., care, mai a1es dupã
1945, au devenit bastioanele celor douã pozitii ideologice opuse (comuniste si democrati ce) în
lupta lor pentru suprematia rnilitarã si hegemonia politicã în lume. Cursa înarmãrilor, "echilibrul
terorii" au fost însotite de o veritabilã cursâ ideologicã pentru restrângerea reciprocã a sfe-relor de
inf1uentã si a posibilitãtilor de penetrare în Africa, Asia si America Latinã ale adversarului, ca si de
efortul de a le contracara sau comprornite inf1uenta în rând urile propriilor sãi aliati. În al treilea
rând, aceste teorii au apãrut când Lumea a Treia cunostea o recrudescentã ideologicã, dupã
declansarea miscãrilor de eliberare nationalã, ceea ce a fãcut ca rnulte tãri din ernisfera sudicã sã
devinã adevãrate poligoane de încercare a noului armament ideologic.
Pe plan intern, teza mortii ideol ogiilor capãtã o infîrmare ss mai evidentã. Rationalitatea
economicã si tehnicã nu poate construi oameni roboti, programati în cele mai mici detalii ale actelor
vietii lor cotidiene. Fenomenele de alienare care însotesc crearea unui mediu artificial de viatã
produc reactii de revoltã si de respingere, precum si proiectii de reîntoarcere la naturã si de regãsire
a unitãtii pierdute din-tre om si rnediul sãu natural. Instrãinarea, reificarea, alienarea genereazã tot
atâtea miscãri ideol ogice, care s-au politizat rapid:
miscãrile pacifiste, ecologiste, feministe, hippies, de consum. Proiectiile ornului în viitor nu vor fî
realizate numai pe baza calculu- lui abstract: psihologia umanã a.re nevoie de un principiu al
sperantei, de un suport al visului si al certitudinii pe care i le poate oferi ideologia. In plus, nevoile
utnane se reproduc la scarã lãrgitã
prin propria lor satisfacere, în neostoita miscare contradictorie a realului, ceea ce si constituie
freamãtul subiectiv al existentei în infinitatea lui de forme, directii si tendinte opuse. Dar chiar si în
conditiile dernocratiilor avansate din Occident, lupta pentru putere nu a fost afectatã de
preponderenta cadrelor tehnice în procesul de luare a deciziilor. De cele rnai multe ori, cadrele
tehnice (sau expertii) sunt auxiliari (consilieri) ai omului politic, care stãpâneste cel rnai bine setul
de valori, de prioritãti sau de alternative în dimensiunile lor uman-concrete pentru dezvoltarea
comunitãtii. Adaptarea la noile realitãti reclamã o ajustare a programelor politice, ceea ce presupune
o intensificare a activitãtii ideologice.
Dacã argumentele de mai sus sunt suf1ciente pentru a infirma teza "mortii ideolo giilor", ce se
întâmplã într- un cadm politic radical schimbat, când unul din principalii actori ai conf1ictului
ideologic la nivel planetar a pãrãsit scena istoriei (U.R.S.S. si tãrile comuniste ale Europei de Est)?
Evident, în euforia victoriei, unii exponenti ai ideo- logiei occidentale s-au grãbit sã întocmeascã
istoriei certificatul de deces, ceea ce pare un lucru prematur. Cãci a confunda istoria vie a
popoarelor, în universalitatea ei, cu prãbus irea unei ideologii repre-zintã o versiune cu semn
schimbat a milenarismului mesianic definit de Marx în "grandioasa" schitã a opririi cursului istoric
o datã cu întronarea societãtii fãrã clase, comunismul. Este cazul cãrtii publi-cate de Francis
Fukuyama, functionar superior la Departamentul de Stat al S.U.A., în 1992, "Sfârsitul istoriei si
ultimul om" , dupã care prãbusirea comunisrnului echivaleazã cu posibilitatea instaurãrii pen-tru
prima oarã în istorie a unei pãci si fericiri eterne, sub blazonul heraldic al marilor simboluri liberale.
Fukuyarna nu argumenteazã superioritatea valorilor politice ale liberalismului, care le-ar da functia
de cariatide în templul unde se of1ciazã liturghia noii ordini politice intemationale. E1 considerã
superioritatea acestor valori de la sine înteleasã, dar nu din cauzã cã ele ar fi superioare valorilor
politice ale conservatorismului sau democratiei crestine, sã spunem, ci datoritã rezonantei ideo
logice pe care perenitatea acestor valori o amplificã în sufletele înspãimântate de noaptea
dictaturilor. "Drepturile omuluis", "libertatea cuvântului"',,, dreptul de asociere si
13 Francis Fukuvama, The End of History and the Last Man, The Free Press,
New York, 1992.
de initiativã", "econornia de piatã", prin vechirnea si rãspândirea lor, declanseazã "nãzuinta
formativã" în suf1etele însetate de libertate în pragul unui nou început. De aceea, Fukuyama a simtit
nevoia sã înfãsoare vic toria lui "Pax Arnericana" si suprematia mondialã ame-ricanã în blazonul
ideologic al libera1isrnului. Credinta cã o instau-rare a unei asemenea ideologii mondialiste ar putea
acoperi vointa unicã de pãstrare a pãcii la nivel planetar a fost imediat sanctionatã de istoria însãsi.
Recrud escenta ideologiilor nationaliste, etnice, reli- gioase, politice în diverse puncte ale lumii
trãdeazã forta particularis-rnelor locale si regionale în raport cu un proiect global.
Pentru a coafa putin imaginea sifonatã a "pãcii americane" în lurne, un mare istoric si politolog
american, Samuel P. Huntington, reia recuzita lui Fukuyama, aceea a proiectului global american
pen-tru epoca postcomunistã, însã solutia irnplernentãrii lui în lume nu mai este functie de
universa1itatea unei ideologii politice, ci de "con- flictul civilizatiilor". , ,Ipoteza mea - scrie
Huntington - este cã sursa fundamenta1ã a conflictului în aceastã nouã lume nu va fi în principal
ideologicã sau în primul rând econornicã. Marile diviziuni ale ornenirii si sursa dorninantã a
conf1ictului va f1 culturalã. Statele- natiune vor rãmâne actorii cei rnai puternici în afacerile mondiale,
dar conf1ictele principa1e în politica globalã se vor produce între natiuni sj grupe ce apartin
diferitelor civilizatii. Ciocnirea civilizatiilor va domina politica globa1ã. Faliile despãrtitoare dintre
civilizatii vor fi liniile de bãtãlie ale viitorului" ' Perioada rãzboiu- lui rece s-a caracterizat prin
dominatia mondialã a douã superputeri apartinând civilizatiei occidentale, nici una nefîind un statnatiune.
O datã cu sfârsitul "rãzboiului rece", în politica internationalã accentul nu va mai cãdea pe
relatia de fortã "Occident - restul lurnii" sau pe relatia politicã, ideologicã si econornicã "tãrile
occidenta1e dezvoltate
- statele socialiste - Lumea a Treia". Rolul dorninant în configurarea viitoarei ordini globa1e îl
va avea conf1ictul dintre civilizatia occi-dentalã si civilizatiile nonoccidentale, cele din urrnã
putând sã preia rolul civilizatiei occidentale de factor rnodelator de istorie. Harta
14 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilisãtions? in: Foreign Affairs,
nt3/1993. Studiul a devenit deja celebru, e[ beneficiind, prîntre numeroase luãri de pozitie, si de mai
multe dezbateri televizate.
15 Ibidem, p23.
politicã a lumii va f1 rnodelatã de identitatea civilizatiilor si nudupã apartenenta la sisteme politice
sau economice sau dupã gradul de dezvoltare.
Civilizatiile luate în considerare de S.P. Huntington sunt:
civilizatia occi dentalã (cu cele douã variante majore - subcivilizatiile europene si nord
americane), civilizatiile slav-o rtodoxã, confucia- nistã, japonezã, hindusã, latino-americanã,
africanã si civilizatia islamicã, cu cele trei subdiviziuni: arabã, turcã si rnalaezianã.
Dar ce întel ege S.P. Huntington prin "civilizatii"? Despãrtindu-se net de o întreagã traditie ssi
de logica internã a discursului culturo- logic, s.p. Huntington întelege prin civilizatii "entitãti
culturale". Mai exact spus, elernente intrinseci ale oricãrui sistem cultural, apli-cate însã la rnai
rnulte popoare sau state care ar forma, pe baza aces-tui nurnitor comun, o civilizatie. Lim ba,
religia, istoria, obiceiurile, institutiile sunt elernente specifîce de identificare a unei culturi, elemente
care dau o configuratie distinctã culturii unui popor. S.P. Huntington transferã aceste
elemente definitorii la studiul civilizatiilor, concepute ca zone sau arii macroculturale.
Deosebirile dintre aceste civilizatii ar fi rnai adânci decât diferentele dintre ideologii si
regimurile politice, fapt care va declansa viitoarele conflicte politice si rnilitare. S.P. Huntington
se referã la faptul cã "ele au viziuni diferite despre relatiile dintre Dumnezeu ss orn, indi- vid si
grup, cetãtean si stat, pãrinti si copii, sot si sotie, dupã cum au convingeri diferite despre
importanta relativã a drepturilor si responsabilitãtilor, a libertãtii ssi autoritãtii, a egalitãtii si
ierarhiei" 16 Însã aceste "viziuni diferite" reprezintã conceptiile despre lume specif1ce fiecãrei
culturi si reprezintã axa internã pe care s-au ordonat normele si valo rile unui popor, asa cum s-a
constituit el într-o retea a determinismelor geograf1ce, sociale si bio-psihologice. Ele reprezin-tã
o reactie de apãrare împotriva entropiei mediului, adevãrate coloane spirituale care îi asigurã
supravietuirea si personalitatea istoricã. De aceea, nu este de mirare cã într-o lume tot mai
interdependentã social si politic, aculturatia devine o arrnã de temut în procesele integrative si de
asimilare. În cazul conf1ictului dintre culturi, valorile culturale ale "co1onizatoru1uis' sunt
impuse cu ajutorul fortei economi ce superioare. In acest rnoment ne dãm seama cã dis 16
Ibidem, p.
tinsul politolog nu face o confuzie gratuitã între culturã si civilizatie, ci una premeditatã. În
culturologie, începând cu A.Toynbee, marele istoric englez si ilustrul sãu înaintas în teoria
civi1izatisor, au devenit adevãruri elementare urmãtoarele: civilizatiile se propagã pe orizon-talã,
prin rãspândirea treptatã a tehnicii, ca expresie a stãpânirii naturii de cãtre om; civilizatia însutneazã
tota1itatea fe nomenelor economice, tehnico-stiintifice, sociale ss politice care duc la moder-nizarea
si transformarea radicalã a structurilor traditionale - acestea nu mai au suficientã fortã creatoare,
"se pietrifîcã" în formele mono-poliste cle organizare statalã în care grupul creator de culturã devine
grup dominant; civilizatia însumeazã totalitatea bunurilor materia1e si a cuceririlor tehnice în
perspectiva nivelului de trai si a standardului de viatã, în functie de dezvoltarea econornicã a unei
societãti
O altã orientare vede în civilizatie exclusiv stãpânirea naturii de cãtre om, iar în culturã exclusiv
dorninatia de sine, activitate confor- mã cu principiile etice ale personalitãtii arrnonios dezvoltate.
Cultura ar f1 un proces de umanizare a naturii, civilizatia un mod de existentã a culturii, sensul activ
si functional al ei în domeniul actiunii si ef1cientei. Prin culturã omul cunoaste si valorizeazã
natura; prin civilizatie omul transformã rea1itatea socia1ã
rn aceastã privintã, aspiratia fausticã spre dominare totalã a naturii poate fi consideratã
paradigma culturii occidentale. Ceea ce face ca intr-o societate sau în mai multe sã fie observate
aceleasi caractere ale unei civilizatii este existenta unui "termen mediu", interpus în relatia
dialecticã culturã - civilizatie. Acest "termen mediu" este "cultura de masã" sau "cultura de
consum', expresii ale civilizatiei industriale occidentale pietrificate în raporturi ss structuri sociale
specifice:
civilizatie industrialã - societate industrialã; civilizatie tehnicã - stat tehnic; culturã de consum
- societate de consurn. Dar tehnica nu este culturã, deoarece ea nu ref1ectã decât valorile materiale
care duc la imbogãtirea conditiilor de viatã pretutindeni, iar cultura corespunde unui mod particular
de a trãi, gândi si actiona, ceea ce face ca între propagarea unei civilizatii si autenticitatea unei
culturi sã nu existe o corelatie necesarã. Ca urmare a propagãrii civilizatiei industriale la
17 Arnold Toynbee, Der Gang der Weltgeschichte. Aufstieg und Verfall der
Kulturen, ed. a IV-a, Editura W. Kohlamrner, G.M.H., Stuttgart, 1954, p.
18 Alexandru Tãnase, Culturã si civilizãtie, Editura Meridiane, Bucuresti, 1975.
nivel planetar conform unor Iegitãti proprii ale modernizãrii, se asistã la o intensificare a
reidentifîcãrii personalitâtii istorice a cul-turilor. Acest proces este o reactie fîreascã împotriva
civilizatiei invadatsare care, servitã de unul din cele mai putemice sisteme mass-rnedia si de
hegemonia economicã si politicã, amenintâ fondul transcendent aI culturilor. Procesele de
"reislamizare" a lumii arabe, de recrudescentã a ortodoxismului, de "asiatizare" a Asiei, de
"hinduizare" a Indjei sunt o reactie la tendinta de globalizare si uni- formizare a planetei conform
valorilor societãtii de consum occiden-tale. Totodatã, atacurile la adresa statului-natiune, pe
fondul proiectelor de federalizare regionalã a lurnji, au dus la o "indige-nizare" a valorilor proprii,
la recrudescenta fortelor vita1e ale natiunii în care religia si profilul etnic reprezintã, printre alti
factori, constiinta personificãrii ei spirituaie. În concluzie, studiul lui S.P.Huntington poate f1
considerat o încercare de a impune o ideo-logie mondialistã cu mijloace rnult rnai sofisticate decât
cele redun-dante ale lui F. Fukuyama. Continuitatea djntre cei doi rezidã în fap-tul cã ambii
legitimeazã civilizatja occidentalã într-o pozitie hege- monicã privilegiatã. Ambii pun semnul
egalitãtii determîniste între suprematia economicã sj politicã a Occidentului si, ipso facto, a cul-turii
sale. Nedumerirea luj S.P. Huntington tine de un fapt istoric:
dacã vechile culturi precolumbiene au sucornbat în fata culturii europene, de ce culturile orientale
rezistã în fata unui adversar mult rnai redutabil: civilizatia occidentalã?
|