Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE

Stiinte politice


IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE. DESTINUL IDEOLOGIILOR IN LUMEA CONTEMPORANÃ

Din cele de rnai sus rezultã cã ideologia nu este o totalitate de reprezentãri neutre sub raport

afectiv; dimpotrivã, discursul ideolo-gic contine o puternicâ încãrcâturâ emotionalâ. De aceea,



el

mobilizeazã energiile. "Nici cei care aderã la o ideologie, nici cei care

o resping sau o combat nu pot ad 757j91h opta fatã de ea o atitudine indifer-entã sau dezinteresatã"' . Dacã

este investitã atâta afectivitate în ideo- logie, aceasta se explicã prin faptul cã ea dã glas dorint elor

noastre, nevoilor noastre (obiectivarea dorintei), intereselor noastre (rationalizarea dorintei),

aspiratiilor noastre (sublirnarea dorintei). A considera dorintele drept realitãti constituie, prin

excelentã, o tendintã psihologicã a spiritului uman, atâta vreme cât nu este con-trolatã de ratiune. Pe

aceastã îmbiere spre Jumea dorintei si-a con-struit ideologia demersul sâu esential. Oricare ar fi

culoarea ei, ideologia conferã un sens actiunilor noastre, le justif1cã si le fortificã

11 Jean-William Lapierre, Qu'est.ce gu'une ideologie? în: Les ideologies dans le monde

actuel, Desclie de Brouwer, Paris, 1971, p.14.

printr-un sentiment moral tonifiant, ferind constiinta de obsesia greselilor. Id eologia duce la

preponderenta a ceea ce Freud numea "princ ipiul plãcerii", care ne îndeamnã sã schimbãm mai

curând conceptia noastrã despre lume decât dorintele noastre, fatã de "prin-cipiul rea1itãtii", care ne

determinã sã schimbãm rnai curând dorintele noastre decât ordinea existentã în lume.

La sfârsitul anilor '60, multi politologi si sociologi din Occident au Îansat teza

"dezideologizãrii" si a "mortii ideologiilor". In aparentã, argumentele erau întemeiate, dar în esentã

se bazau tot pe un substrat ideologic. De subliniat cã aceastã teorie a apãrut con-comitent cu teoria

"convergentei sistemelor socia1-politice", cu teoria "depolitizãrii" si cu teoriile "societãtii

industriale ss postindustriale" (tehnotronice, cibemetice, programate etc.). Concornitenta aparitiei

lor ne îndreptãteste sã cãutãm un "pattern" al acestei convingeri comune si sã depistãm trendul

fundamental din miscarea real itãtii pe care ele s-au articulat.

Boom-ul economic postbelic si realizarea Welfare-Statului în majoritatea tãrilor occidentale

pãrea sã ducã la realizarea consensului dint re grupuri si categorii sociale cu interese opuse.

Cresterea ca1itãtii vietii, a nivelului de trai, introducerea unei legislatii adecvate a muncii

diminuaserã tensiunile sociale dîntre principalii protagonisti ai vietii politice. Introducerea noilor

tehnic i si a rezultatelor de vârf ale cercetãrii în procesele de productie a fãcut din rationalitatea economicã

si tehn icã un principiu axial al societãtilor contemporane dez- voltate.

Modificãrile în structura fortelor de productie au fostînsotite, corelativ, de mutatii în structura

relatiilor sociale, în primul rând în

12 Prezentãm o listã aproximativã de autori si lucrãri care apartin acestui curent:

- P. Ansart, Ideologies, conflits et pouvoir, P.U.F., Paris, 1977:

- R. Aron, L'Opium des intellectuels, Cãlmann-Livv, Paris, 1955, 1968; Gallimard, Paris,

- R. Ajon, Dix.huits lesons sur la socists industrielle, Gallimard, Paris,1962:

- D. Bell, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, The

Free Press, New York, 1960;

- D, Bell, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, Bable

Books, New York, 1973;

- S. M. Lipset, The End of Ideology, în: S.M. Lipset, Political Man: the Social Bases of

Politics, Heînemann, New York, Doubleday, London,1960, p.

structura relatii lor de productie si de putere adecvatã noii configuratii a structurilor grupa1e.

"Capitalismul popular", elitele tehnice, partici-parea la actiuni, noua clasã de mijloc etc. au

determinat pe teoreti-cienii amintiti sã vorbeascã de aparitia unui nou tip de societate, societatea

industrialã ssi postindustrialã, caracterizatã printr-o nouã organizare, indusã de aceste modificãri în

aparatele de productie ssi administrative, prin rolul si importanta crescândã a birocratiilor tehnice.

Totodatã, si în cea1a1tã parte a "cortinei de fier" moderni- zarea economicã îsi fãcea simtite efectele

sale. Dezvoltarea economi-cã acceleratã, care trebuia sã fie realizatã planif1cat, etapã cu etapã,

cincinal cu cincinal, conform schemelor ideologiei cornuniste, a cunoscut, paradoxal, în aplicarea

mecanicã a acestor scheme unul din cele mai serioase obstacole. Întârzierea istoricã în dezvoltare,

lipsa de stimulente pentru performantã, programarea restrictivã a nevoilor umane, îngrãdirea

creativitãtii si a initiativei, preponderenta birocratiilor administrative asupra celor tehnice,

prornovarea pe baza unor criterii strãine de competentã si rnerit - toate acestea au fãcut ca în

competitia economicã si tehnicã cu Occidentul tãrile comuniste sã rãmânã în urmã. Pe de altã parte,

dupã dezghesu1 inaugurat de HrusCiOv în rel atiile politice si ideologice Est-Vest, relatiile economice



dintre Occident si tãrile comuniste s-au amplificat treptat. Economiile planif1cate au început

sã f1e penetrate de elemente ale economiei de piatã: principii de organizare a productiei si a muncii,

rolul stirnulentelor în cointeresarea muncitorilor, prevalenta eficientei economice în fata factorului

ideologic. Tacit, conducãtorii comunisti ajunseserã la concluzia cã numai importul de tehnologii

avansate din Vest putea rnentine cursa modernizãrii economice acce- lerate în care ei lansaserã tãrile

lor. Or, rationalizarea tehnicã si eco-nornicã, recunoscutã ca un "principiu axial" al organizãrii

sociale (D.Bell), apropia cele douã tipuri de regim politic ca civilizatii industriale (rolul massrnedia,

cresterea nivelului de trai, stil de viatâ, societate de consum, confort industrial etc.) si

estornpa într- un plan secund clivajele ideologice. Aceastã relativã apropiere si toate aceste

transformãri i-au determinat pe R. Aron, D. Bell, S.M. Lipset, A.Touraine sã anunte "sfârsitul

ideologiilor".

Ipoteza de la care plecãm în analiza acestei teorii este cã teza "sfârsitului ideologiilor" este ea

însãsi un disc urs ideologic. In

primul rând, în ciuda dezghetului în relatiile politice si a apropierii în urmãrirea rationa1it ãtii

econornice, conflictele ideologice sunt departe de a se fî dirninuat ca arie de rnanifestare si în

intensitate. Diferentele structurale dintre cele douã tipuri de regim politic tre-buiau puse si mai mult

în evidentã în conditiile cornpetitiei dintre sis-ternele economice. O liberalizare elernentarã a

regimului politic tota- litar, acordarea unor drepturi politice ss libertãti economice (dreptul de

initiativã, de asociere si recunoasterea a1tor forme de proprietate decât cea socialistã) ar fi atentat la

puterea absolutã a nomenclaturii si ar fi privat-o de rnijloacele de a tine sub control societatea în

ansamblul sãu. În aI doilea rând, mondia1izarea conf1ictelor ideo- logice, dupã Revolutia Rusã din

1917, a coincis în timp cu aparitia a douã superputeri: S.U.A. si fosta U.R.S.S., care, mai a1es dupã

1945, au devenit bastioanele celor douã pozitii ideologice opuse (comuniste si democrati ce) în

lupta lor pentru suprematia rnilitarã si hegemonia politicã în lume. Cursa înarmãrilor, "echilibrul

terorii" au fost însotite de o veritabilã cursâ ideologicã pentru restrângerea reciprocã a sfe-relor de

inf1uentã si a posibilitãtilor de penetrare în Africa, Asia si America Latinã ale adversarului, ca si de

efortul de a le contracara sau comprornite inf1uenta în rând urile propriilor sãi aliati. În al treilea

rând, aceste teorii au apãrut când Lumea a Treia cunostea o recrudescentã ideologicã, dupã

declansarea miscãrilor de eliberare nationalã, ceea ce a fãcut ca rnulte tãri din ernisfera sudicã sã

devinã adevãrate poligoane de încercare a noului armament ideologic.

Pe plan intern, teza mortii ideol ogiilor capãtã o infîrmare ss mai evidentã. Rationalitatea

economicã si tehnicã nu poate construi oameni roboti, programati în cele mai mici detalii ale actelor

vietii lor cotidiene. Fenomenele de alienare care însotesc crearea unui mediu artificial de viatã

produc reactii de revoltã si de respingere, precum si proiectii de reîntoarcere la naturã si de regãsire

a unitãtii pierdute din-tre om si rnediul sãu natural. Instrãinarea, reificarea, alienarea genereazã tot

atâtea miscãri ideol ogice, care s-au politizat rapid:

miscãrile pacifiste, ecologiste, feministe, hippies, de consum. Proiectiile ornului în viitor nu vor fî

realizate numai pe baza calculu- lui abstract: psihologia umanã a.re nevoie de un principiu al

sperantei, de un suport al visului si al certitudinii pe care i le poate oferi ideologia. In plus, nevoile

utnane se reproduc la scarã lãrgitã

prin propria lor satisfacere, în neostoita miscare contradictorie a realului, ceea ce si constituie

freamãtul subiectiv al existentei în infinitatea lui de forme, directii si tendinte opuse. Dar chiar si în

conditiile dernocratiilor avansate din Occident, lupta pentru putere nu a fost afectatã de

preponderenta cadrelor tehnice în procesul de luare a deciziilor. De cele rnai multe ori, cadrele

tehnice (sau expertii) sunt auxiliari (consilieri) ai omului politic, care stãpâneste cel rnai bine setul

de valori, de prioritãti sau de alternative în dimensiunile lor uman-concrete pentru dezvoltarea

comunitãtii. Adaptarea la noile realitãti reclamã o ajustare a programelor politice, ceea ce presupune

o intensificare a activitãtii ideologice.

Dacã argumentele de mai sus sunt suf1ciente pentru a infirma teza "mortii ideolo giilor", ce se

întâmplã într- un cadm politic radical schimbat, când unul din principalii actori ai conf1ictului

ideologic la nivel planetar a pãrãsit scena istoriei (U.R.S.S. si tãrile comuniste ale Europei de Est)?

Evident, în euforia victoriei, unii exponenti ai ideo- logiei occidentale s-au grãbit sã întocmeascã

istoriei certificatul de deces, ceea ce pare un lucru prematur. Cãci a confunda istoria vie a

popoarelor, în universalitatea ei, cu prãbus irea unei ideologii repre-zintã o versiune cu semn

schimbat a milenarismului mesianic definit de Marx în "grandioasa" schitã a opririi cursului istoric

o datã cu întronarea societãtii fãrã clase, comunismul. Este cazul cãrtii publi-cate de Francis

Fukuyama, functionar superior la Departamentul de Stat al S.U.A., în 1992, "Sfârsitul istoriei si



ultimul om" , dupã care prãbusirea comunisrnului echivaleazã cu posibilitatea instaurãrii pen-tru

prima oarã în istorie a unei pãci si fericiri eterne, sub blazonul heraldic al marilor simboluri liberale.

Fukuyarna nu argumenteazã superioritatea valorilor politice ale liberalismului, care le-ar da functia

de cariatide în templul unde se of1ciazã liturghia noii ordini politice intemationale. E1 considerã

superioritatea acestor valori de la sine înteleasã, dar nu din cauzã cã ele ar fi superioare valorilor

politice ale conservatorismului sau democratiei crestine, sã spunem, ci datoritã rezonantei ideo

logice pe care perenitatea acestor valori o amplificã în sufletele înspãimântate de noaptea

dictaturilor. "Drepturile omuluis", "libertatea cuvântului"',,, dreptul de asociere si

13 Francis Fukuvama, The End of History and the Last Man, The Free Press,

New York, 1992.

de initiativã", "econornia de piatã", prin vechirnea si rãspândirea lor, declanseazã "nãzuinta

formativã" în suf1etele însetate de libertate în pragul unui nou început. De aceea, Fukuyama a simtit

nevoia sã înfãsoare vic toria lui "Pax Arnericana" si suprematia mondialã ame-ricanã în blazonul

ideologic al libera1isrnului. Credinta cã o instau-rare a unei asemenea ideologii mondialiste ar putea

acoperi vointa unicã de pãstrare a pãcii la nivel planetar a fost imediat sanctionatã de istoria însãsi.

Recrud escenta ideologiilor nationaliste, etnice, reli- gioase, politice în diverse puncte ale lumii

trãdeazã forta particularis-rnelor locale si regionale în raport cu un proiect global.

Pentru a coafa putin imaginea sifonatã a "pãcii americane" în lurne, un mare istoric si politolog

american, Samuel P. Huntington, reia recuzita lui Fukuyama, aceea a proiectului global american

pen-tru epoca postcomunistã, însã solutia irnplernentãrii lui în lume nu mai este functie de

universa1itatea unei ideologii politice, ci de "con- flictul civilizatiilor". , ,Ipoteza mea - scrie

Huntington - este cã sursa fundamenta1ã a conflictului în aceastã nouã lume nu va fi în principal

ideologicã sau în primul rând econornicã. Marile diviziuni ale ornenirii si sursa dorninantã a

conf1ictului va f1 culturalã. Statele- natiune vor rãmâne actorii cei rnai puternici în afacerile mondiale,

dar conf1ictele principa1e în politica globalã se vor produce între natiuni sj grupe ce apartin

diferitelor civilizatii. Ciocnirea civilizatiilor va domina politica globa1ã. Faliile despãrtitoare dintre

civilizatii vor fi liniile de bãtãlie ale viitorului" ' Perioada rãzboiu- lui rece s-a caracterizat prin

dominatia mondialã a douã superputeri apartinând civilizatiei occidentale, nici una nefîind un statnatiune.

O datã cu sfârsitul "rãzboiului rece", în politica internationalã accentul nu va mai cãdea pe

relatia de fortã "Occident - restul lurnii" sau pe relatia politicã, ideologicã si econornicã "tãrile

occidenta1e dezvoltate

- statele socialiste - Lumea a Treia". Rolul dorninant în configurarea viitoarei ordini globa1e îl

va avea conf1ictul dintre civilizatia occi-dentalã si civilizatiile nonoccidentale, cele din urrnã

putând sã preia rolul civilizatiei occidentale de factor rnodelator de istorie. Harta

14 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilisãtions? in: Foreign Affairs,

nt3/1993. Studiul a devenit deja celebru, e[ beneficiind, prîntre numeroase luãri de pozitie, si de mai

multe dezbateri televizate.

15 Ibidem, p23.

politicã a lumii va f1 rnodelatã de identitatea civilizatiilor si nudupã apartenenta la sisteme politice

sau economice sau dupã gradul de dezvoltare.

Civilizatiile luate în considerare de S.P. Huntington sunt:

civilizatia occi dentalã (cu cele douã variante majore - subcivilizatiile europene si nord

americane), civilizatiile slav-o rtodoxã, confucia- nistã, japonezã, hindusã, latino-americanã,

africanã si civilizatia islamicã, cu cele trei subdiviziuni: arabã, turcã si rnalaezianã.

Dar ce întel ege S.P. Huntington prin "civilizatii"? Despãrtindu-se net de o întreagã traditie ssi

de logica internã a discursului culturo- logic, s.p. Huntington întelege prin civilizatii "entitãti

culturale". Mai exact spus, elernente intrinseci ale oricãrui sistem cultural, apli-cate însã la rnai

rnulte popoare sau state care ar forma, pe baza aces-tui nurnitor comun, o civilizatie. Lim ba,

religia, istoria, obiceiurile, institutiile sunt elernente specifîce de identificare a unei culturi, elemente

care dau o configuratie distinctã culturii unui popor. S.P. Huntington transferã aceste

elemente definitorii la studiul civilizatiilor, concepute ca zone sau arii macroculturale.

Deosebirile dintre aceste civilizatii ar fi rnai adânci decât diferentele dintre ideologii si

regimurile politice, fapt care va declansa viitoarele conflicte politice si rnilitare. S.P. Huntington

se referã la faptul cã "ele au viziuni diferite despre relatiile dintre Dumnezeu ss orn, indi- vid si

grup, cetãtean si stat, pãrinti si copii, sot si sotie, dupã cum au convingeri diferite despre

importanta relativã a drepturilor si responsabilitãtilor, a libertãtii ssi autoritãtii, a egalitãtii si

ierarhiei" 16 Însã aceste "viziuni diferite" reprezintã conceptiile despre lume specif1ce fiecãrei



culturi si reprezintã axa internã pe care s-au ordonat normele si valo rile unui popor, asa cum s-a

constituit el într-o retea a determinismelor geograf1ce, sociale si bio-psihologice. Ele reprezin-tã

o reactie de apãrare împotriva entropiei mediului, adevãrate coloane spirituale care îi asigurã

supravietuirea si personalitatea istoricã. De aceea, nu este de mirare cã într-o lume tot mai

interdependentã social si politic, aculturatia devine o arrnã de temut în procesele integrative si de

asimilare. În cazul conf1ictului dintre culturi, valorile culturale ale "co1onizatoru1uis' sunt

impuse cu ajutorul fortei economi ce superioare. In acest rnoment ne dãm seama cã dis 16

Ibidem, p.

tinsul politolog nu face o confuzie gratuitã între culturã si civilizatie, ci una premeditatã. În

culturologie, începând cu A.Toynbee, marele istoric englez si ilustrul sãu înaintas în teoria

civi1izatisor, au devenit adevãruri elementare urmãtoarele: civilizatiile se propagã pe orizon-talã,

prin rãspândirea treptatã a tehnicii, ca expresie a stãpânirii naturii de cãtre om; civilizatia însutneazã

tota1itatea fe nomenelor economice, tehnico-stiintifice, sociale ss politice care duc la moder-nizarea

si transformarea radicalã a structurilor traditionale - acestea nu mai au suficientã fortã creatoare,

"se pietrifîcã" în formele mono-poliste cle organizare statalã în care grupul creator de culturã devine

grup dominant; civilizatia însumeazã totalitatea bunurilor materia1e si a cuceririlor tehnice în

perspectiva nivelului de trai si a standardului de viatã, în functie de dezvoltarea econornicã a unei

societãti

O altã orientare vede în civilizatie exclusiv stãpânirea naturii de cãtre om, iar în culturã exclusiv

dorninatia de sine, activitate confor- mã cu principiile etice ale personalitãtii arrnonios dezvoltate.

Cultura ar f1 un proces de umanizare a naturii, civilizatia un mod de existentã a culturii, sensul activ

si functional al ei în domeniul actiunii si ef1cientei. Prin culturã omul cunoaste si valorizeazã

natura; prin civilizatie omul transformã rea1itatea socia1ã

rn aceastã privintã, aspiratia fausticã spre dominare totalã a naturii poate fi consideratã

paradigma culturii occidentale. Ceea ce face ca intr-o societate sau în mai multe sã fie observate

aceleasi caractere ale unei civilizatii este existenta unui "termen mediu", interpus în relatia

dialecticã culturã - civilizatie. Acest "termen mediu" este "cultura de masã" sau "cultura de

consum', expresii ale civilizatiei industriale occidentale pietrificate în raporturi ss structuri sociale

specifice:

civilizatie industrialã - societate industrialã; civilizatie tehnicã - stat tehnic; culturã de consum

- societate de consurn. Dar tehnica nu este culturã, deoarece ea nu ref1ectã decât valorile materiale

care duc la imbogãtirea conditiilor de viatã pretutindeni, iar cultura corespunde unui mod particular

de a trãi, gândi si actiona, ceea ce face ca între propagarea unei civilizatii si autenticitatea unei

culturi sã nu existe o corelatie necesarã. Ca urmare a propagãrii civilizatiei industriale la

17 Arnold Toynbee, Der Gang der Weltgeschichte. Aufstieg und Verfall der

Kulturen, ed. a IV-a, Editura W. Kohlamrner, G.M.H., Stuttgart, 1954, p.

18 Alexandru Tãnase, Culturã si civilizãtie, Editura Meridiane, Bucuresti, 1975.

nivel planetar conform unor Iegitãti proprii ale modernizãrii, se asistã la o intensificare a

reidentifîcãrii personalitâtii istorice a cul-turilor. Acest proces este o reactie fîreascã împotriva

civilizatiei invadatsare care, servitã de unul din cele mai putemice sisteme mass-rnedia si de

hegemonia economicã si politicã, amenintâ fondul transcendent aI culturilor. Procesele de

"reislamizare" a lumii arabe, de recrudescentã a ortodoxismului, de "asiatizare" a Asiei, de

"hinduizare" a Indjei sunt o reactie la tendinta de globalizare si uni- formizare a planetei conform

valorilor societãtii de consum occiden-tale. Totodatã, atacurile la adresa statului-natiune, pe

fondul proiectelor de federalizare regionalã a lurnji, au dus la o "indige-nizare" a valorilor proprii,

la recrudescenta fortelor vita1e ale natiunii în care religia si profilul etnic reprezintã, printre alti

factori, constiinta personificãrii ei spirituaie. În concluzie, studiul lui S.P.Huntington poate f1

considerat o încercare de a impune o ideo-logie mondialistã cu mijloace rnult rnai sofisticate decât

cele redun-dante ale lui F. Fukuyama. Continuitatea djntre cei doi rezidã în fap-tul cã ambii

legitimeazã civilizatja occidentalã într-o pozitie hege- monicã privilegiatã. Ambii pun semnul

egalitãtii determîniste între suprematia economicã sj politicã a Occidentului si, ipso facto, a cul-turii

sale. Nedumerirea luj S.P. Huntington tine de un fapt istoric:

dacã vechile culturi precolumbiene au sucornbat în fata culturii europene, de ce culturile orientale

rezistã în fata unui adversar mult rnai redutabil: civilizatia occidentalã?




Document Info


Accesari: 2109
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )