IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE. DESTINUL IDEOLOGIILOR IN LUMEA CONTEMPORANĂ
Din cele de rnai sus rezultă că ideologia nu este o totalitate de reprezentări neutre sub raport
afectiv; dimpotrivă, discursul ideolo-gic contine o puternicâ încărcâturâ emotionalâ. De aceea,
el
mobilizează energiile. "Nici cei care aderă la o ideologie, nici cei care
o resping sau o combat nu pot ad 757j91h opta fată de ea o atitudine indifer-entă sau dezinteresată"' . Dacă
este investită atâta afectivitate în ideo- logie, aceasta se explică prin faptul că ea dă glas dorint elor
noastre, nevoilor noastre (obiectivarea dorintei), intereselor noastre (rationalizarea dorintei),
aspiratiilor noastre (sublirnarea dorintei). A considera dorintele drept realităti constituie, prin
excelentă, o tendintă psihologică a spiritului uman, atâta vreme cât nu este con-trolată de ratiune. Pe
această îmbiere spre Jumea dorintei si-a con-struit ideologia demersul sâu esential. Oricare ar fi
culoarea ei, ideologia conferă un sens actiunilor noastre, le justif1că si le fortifică
11 Jean-William Lapierre, Qu'est.ce gu'une ideologie? în: Les ideologies dans le monde
actuel, Desclie de Brouwer,
printr-un sentiment moral tonifiant, ferind constiinta de obsesia greselilor. Id eologia duce la
preponderenta a ceea ce Freud numea "princ ipiul plăcerii", care ne îndeamnă să schimbăm mai
curând conceptia noastră despre lume decât dorintele noastre, fată de "prin-cipiul rea1itătii", care ne
determină să schimbăm rnai curând dorintele noastre decât ordinea existentă în lume.
La sfârsitul anilor '60, multi politologi si sociologi din Occident au Îansat teza
"dezideologizării" si a "mortii ideologiilor". In aparentă, argumentele erau întemeiate, dar în esentă
se bazau tot pe un substrat ideologic. De subliniat că această teorie a apărut con-comitent cu teoria
"convergentei sistemelor socia1-politice", cu teoria "depolitizării" si cu teoriile "societătii
industriale ss postindustriale" (tehnotronice, cibemetice, programate etc.). Concornitenta aparitiei
lor ne îndreptăteste să căutăm un "pattern" al acestei convingeri comune si să depistăm trendul
fundamental din miscarea real itătii pe care ele s-au articulat.
Boom-ul economic postbelic si realizarea Welfare-Statului în majoritatea tărilor occidentale
părea să ducă la realizarea consensului dint re grupuri si categorii sociale cu interese opuse.
Cresterea ca1itătii vietii, a nivelului de trai, introducerea unei legislatii adecvate a muncii
diminuaseră tensiunile sociale dîntre principalii protagonisti ai vietii politice. Introducerea noilor
tehnic i si a rezultatelor de vârf ale cercetării în procesele de productie a făcut din rationalitatea economică
si tehn ică un principiu axial al societătilor contemporane dez- voltate.
Modificările în structura fortelor de productie au fostînsotite, corelativ, de mutatii în structura
relatiilor sociale, în primul rând în
12 Prezentăm o listă aproximativă de autori si lucrări care apartin acestui curent:
- P. Ansart, Ideologies, conflits et pouvoir, P.U.F., Paris, 1977:
- R. Aron, L'Opium des intellectuels, Călmann-Livv, Paris, 1955, 1968; Gallimard, Paris,
- R. Ajon, Dix.huits lesons sur la socists industrielle, Gallimard, Paris,1962:
- D. Bell, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, The
Free Press, New York, 1960;
- D, Bell, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, Bable
Books, New York, 1973;
- S. M. Lipset, The End of Ideology, în: S.M. Lipset, Political Man: the Social Bases of
Politics, Heînemann, New York, Doubleday, London,1960, p.
structura relatii lor de productie si de putere adecvată noii configuratii a structurilor grupa1e.
"Capitalismul popular", elitele tehnice, partici-parea la actiuni, noua clasă de mijloc etc. au
determinat pe teoreti-cienii amintiti să vorbească de aparitia unui nou tip de societate, societatea
industrială ssi postindustrială, caracterizată printr-o nouă organizare, indusă de aceste modificări în
aparatele de productie ssi administrative, prin rolul si importanta crescândă a birocratiilor tehnice.
Totodată, si în cea1a1tă parte a "cortinei de fier" moderni- zarea economică îsi făcea simtite efectele
sale. Dezvoltarea economi-că accelerată, care trebuia să fie realizată planif1cat, etapă cu etapă,
cincinal cu cincinal, conform schemelor ideologiei cornuniste, a cunoscut, paradoxal, în aplicarea
mecanică a acestor scheme unul din cele mai serioase obstacole. Întârzierea istorică în dezvoltare,
lipsa de stimulente pentru performantă, programarea restrictivă a nevoilor umane, îngrădirea
creativitătii si a initiativei, preponderenta birocratiilor administrative asupra celor tehnice,
prornovarea pe baza unor criterii străine de competentă si rnerit - toate acestea au făcut ca în
competitia economică si tehnică cu Occidentul tările comuniste să rămână în urmă. Pe de altă parte,
după dezghesu1 inaugurat de HrusCiOv în rel atiile politice si ideologice Est-Vest, relatiile economice
dintre Occident si tările comuniste s-au amplificat treptat. Economiile planif1cate au început
să f1e penetrate de elemente ale economiei de piată: principii de organizare a productiei si a muncii,
rolul stirnulentelor în cointeresarea muncitorilor, prevalenta eficientei economice în fata factorului
ideologic. Tacit, conducătorii comunisti ajunseseră la concluzia că numai importul de tehnologii
avansate din Vest putea rnentine cursa modernizării economice acce- lerate în care ei lansaseră tările
lor. Or, rationalizarea tehnică si eco-nornică, recunoscută ca un "principiu axial" al organizării
sociale (D.Bell), apropia cele două tipuri de regim politic ca civilizatii industriale (rolul massrnedia,
cresterea nivelului de trai, stil de viatâ, societate de consum, confort industrial etc.) si
estornpa într- un plan secund clivajele ideologice. Această relativă apropiere si toate aceste
transformări i-au determinat pe R. Aron, D. Bell, S.M. Lipset, A.Touraine să anunte "sfârsitul
ideologiilor".
Ipoteza de la care plecăm în analiza acestei teorii este că teza "sfârsitului ideologiilor" este ea
însăsi un disc urs ideologic. In
primul rând, în ciuda dezghetului în relatiile politice si a apropierii în urmărirea rationa1it ătii
econornice, conflictele ideologice sunt departe de a se fî dirninuat ca arie de rnanifestare si în
intensitate. Diferentele structurale dintre cele două tipuri de regim politic tre-buiau puse si mai mult
în evidentă în conditiile cornpetitiei dintre sis-ternele economice. O liberalizare elernentară a
regimului politic tota- litar, acordarea unor drepturi politice ss libertăti economice (dreptul de
initiativă, de asociere si recunoasterea a1tor forme de proprietate decât cea socialistă) ar fi atentat la
puterea absolută a nomenclaturii si ar fi privat-o de rnijloacele de a tine sub control societatea în
ansamblul său. În aI doilea rând, mondia1izarea conf1ictelor ideo- logice, după Revolutia Rusă din
1917, a coincis în timp cu aparitia a două superputeri: S.U.A. si fosta U.R.S.S., care, mai a1es după
1945, au devenit bastioanele celor două pozitii ideologice opuse (comuniste si democrati ce) în
lupta lor pentru suprematia rnilitară si hegemonia politică în lume. Cursa înarmărilor, "echilibrul
terorii" au fost însotite de o veritabilă cursâ ideologică pentru restrângerea reciprocă a sfe-relor de
inf1uentă si a posibilitătilor de penetrare în Africa, Asia si America Latină ale adversarului, ca si de
efortul de a le contracara sau comprornite inf1uenta în rând urile propriilor săi aliati. În al treilea
rând, aceste teorii au apărut când Lumea a Treia cunostea o recrudescentă ideologică, după
declansarea miscărilor de eliberare natională, ceea ce a făcut ca rnulte tări din ernisfera sudică să
devină adevărate poligoane de încercare a noului armament ideologic.
Pe plan intern, teza mortii ideol ogiilor capătă o infîrmare ss mai evidentă. Rationalitatea
economică si tehnică nu poate construi oameni roboti, programati în cele mai mici detalii ale actelor
vietii lor cotidiene. Fenomenele de alienare care însotesc crearea unui mediu artificial de viată
produc reactii de revoltă si de respingere, precum si proiectii de reîntoarcere la natură si de regăsire
a unitătii pierdute din-tre om si rnediul său natural. Instrăinarea, reificarea, alienarea generează tot
atâtea miscări ideol ogice, care s-au politizat rapid:
miscările pacifiste, ecologiste, feministe, hippies, de consum. Proiectiile ornului în viitor nu vor fî
realizate numai pe baza calculu- lui abstract: psihologia umană a.re nevoie de un principiu al
sperantei, de un suport al visului si al certitudinii pe care i le poate oferi ideologia. In plus, nevoile
utnane se reproduc la scară lărgită
prin propria lor satisfacere, în neostoita miscare contradictorie a realului, ceea ce si constituie
freamătul subiectiv al existentei în infinitatea lui de forme, directii si tendinte opuse. Dar chiar si în
conditiile dernocratiilor avansate din Occident, lupta pentru putere nu a fost afectată de
preponderenta cadrelor tehnice în procesul de luare a deciziilor. De cele rnai multe ori, cadrele
tehnice (sau expertii) sunt auxiliari (consilieri) ai omului politic, care stăpâneste cel rnai bine setul
de valori, de priorităti sau de alternative în dimensiunile lor uman-concrete pentru dezvoltarea
comunitătii. Adaptarea la noile realităti reclamă o ajustare a programelor politice, ceea ce presupune
o intensificare a activitătii ideologice.
Dacă argumentele de mai sus sunt suf1ciente pentru a infirma teza "mortii ideolo giilor", ce se
întâmplă într- un cadm politic radical schimbat, când unul din principalii actori ai conf1ictului
ideologic la nivel planetar a părăsit scena istoriei (U.R.S.S. si tările comuniste ale Europei de Est)?
Evident, în euforia victoriei, unii exponenti ai ideo- logiei occidentale s-au grăbit să întocmească
istoriei certificatul de deces, ceea ce pare un lucru prematur. Căci a confunda istoria vie a
popoarelor, în universalitatea ei, cu prăbus irea unei ideologii repre-zintă o versiune cu semn
schimbat a milenarismului mesianic definit de Marx în "grandioasa" schită a opririi cursului istoric
o dată cu întronarea societătii fără clase, comunismul. Este cazul cărtii publi-cate de Francis
Fukuyama, functionar superior la Departamentul de Stat al S.U.A., în 1992, "Sfârsitul istoriei si
ultimul om" , după care prăbusirea comunisrnului echivalează cu posibilitatea instaurării pen-tru
prima oară în istorie a unei păci si fericiri eterne, sub blazonul heraldic al marilor simboluri liberale.
Fukuyarna nu argumentează superioritatea valorilor politice ale liberalismului, care le-ar da functia
de cariatide în templul unde se of1ciază liturghia noii ordini politice intemationale. E1 consideră
superioritatea acestor valori de la sine înteleasă, dar nu din cauză că ele ar fi superioare valorilor
politice ale conservatorismului sau democratiei crestine, să spunem, ci datorită rezonantei ideo
logice pe care perenitatea acestor valori o amplifică în sufletele înspăimântate de noaptea
dictaturilor. "Drepturile omuluis", "libertatea cuvântului"',,, dreptul de asociere si
13 Francis Fukuvama, The End of History and the Last Man, The Free Press,
New York, 1992.
de initiativă", "econornia de piată", prin vechirnea si răspândirea lor, declansează "năzuinta
formativă" în suf1etele însetate de libertate în pragul unui nou început. De aceea, Fukuyama a simtit
nevoia să înfăsoare vic toria lui "Pax Arnericana" si suprematia mondială ame-ricană în blazonul
ideologic al libera1isrnului. Credinta că o instau-rare a unei asemenea ideologii mondialiste ar putea
acoperi vointa unică de păstrare a păcii la nivel planetar a fost imediat sanctionată de istoria însăsi.
Recrud escenta ideologiilor nationaliste, etnice, reli- gioase, politice în diverse puncte ale lumii
trădează forta particularis-rnelor locale si regionale în raport cu un proiect global.
Pentru a coafa putin imaginea sifonată a "păcii americane" în lurne, un mare istoric si politolog
american, Samuel P. Huntington, reia recuzita lui Fukuyama, aceea a proiectului global american
pen-tru epoca postcomunistă, însă solutia irnplernentării lui în lume nu mai este functie de
universa1itatea unei ideologii politice, ci de "con- flictul civilizatiilor". , ,Ipoteza mea - scrie
Huntington - este că sursa fundamenta1ă a conflictului în această nouă lume nu va fi în principal
ideologică sau în primul rând econornică. Marile diviziuni ale ornenirii si sursa dorninantă a
conf1ictului va f1 culturală. Statele- natiune vor rămâne actorii cei rnai puternici în afacerile mondiale,
dar conf1ictele principa1e în politica globală se vor produce între natiuni sj grupe ce apartin
diferitelor civilizatii. Ciocnirea civilizatiilor va domina politica globa1ă. Faliile despărtitoare dintre
civilizatii vor fi liniile de bătălie ale viitorului" ' Perioada războiu- lui rece s-a caracterizat prin
dominatia mondială a două superputeri apartinând civilizatiei occidentale, nici una nefîind un statnatiune.
O dată cu sfârsitul "războiului rece", în politica internatională accentul nu va mai cădea pe
relatia de fortă "Occident - restul lurnii" sau pe relatia politică, ideologică si econornică "tările
occidenta1e dezvoltate
- statele socialiste - Lumea a Treia". Rolul dorninant în configurarea viitoarei ordini globa1e îl
va avea conf1ictul dintre civilizatia occi-dentală si civilizatiile nonoccidentale, cele din urrnă
putând să preia rolul civilizatiei occidentale de factor rnodelator de istorie. Harta
14 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilisătions? in: Foreign Affairs,
nt3/1993. Studiul a devenit deja celebru, e[ beneficiind, prîntre numeroase luări de pozitie, si de mai
multe dezbateri televizate.
15 Ibidem, p23.
politică a lumii va f1 rnodelată de identitatea civilizatiilor si nudupă apartenenta la sisteme politice
sau economice sau după gradul de dezvoltare.
Civilizatiile luate în considerare de S.P. Huntington sunt:
civilizatia occi dentală (cu cele două variante majore - subcivilizatiile europene si nord
americane), civilizatiile slav-o rtodoxă, confucia- nistă, japoneză, hindusă, latino-americană,
africană si civilizatia islamică, cu cele trei subdiviziuni: arabă, turcă si rnalaeziană.
Dar ce întel ege S.P. Huntington prin "civilizatii"? Despărtindu-se net de o întreagă traditie ssi
de logica internă a discursului culturo- logic, s.p. Huntington întelege prin civilizatii "entităti
culturale". Mai exact spus, elernente intrinseci ale oricărui sistem cultural, apli-cate însă la rnai
rnulte popoare sau state care ar forma, pe baza aces-tui nurnitor comun, o civilizatie. Lim ba,
religia, istoria, obiceiurile, institutiile sunt elernente specifîce de identificare a unei culturi, elemente
care dau o configuratie distinctă culturii unui popor. S.P. Huntington transferă aceste
elemente definitorii la studiul civilizatiilor, concepute ca zone sau arii macroculturale.
Deosebirile dintre aceste civilizatii ar fi rnai adânci decât diferentele dintre ideologii si
regimurile politice, fapt care va declansa viitoarele conflicte politice si rnilitare. S.P. Huntington
se referă la faptul că "ele au viziuni diferite despre relatiile dintre Dumnezeu ss orn, indi- vid si
grup, cetătean si stat, părinti si copii, sot si sotie, după cum au convingeri diferite despre
importanta relativă a drepturilor si responsabilitătilor, a libertătii ssi autoritătii, a egalitătii si
ierarhiei" 16 Însă aceste "viziuni diferite" reprezintă conceptiile despre lume specif1ce fiecărei
culturi si reprezintă axa internă pe care s-au ordonat normele si valo rile unui popor, asa cum s-a
constituit el într-o retea a determinismelor geograf1ce, sociale si bio-psihologice. Ele reprezin-tă
o reactie de apărare împotriva entropiei mediului, adevărate coloane spirituale care îi asigură
supravietuirea si personalitatea istorică. De aceea, nu este de mirare că într-o lume tot mai
interdependentă social si politic, aculturatia devine o arrnă de temut în procesele integrative si de
asimilare. În cazul conf1ictului dintre culturi, valorile culturale ale "co1onizatoru1uis' sunt
impuse cu ajutorul fortei economi ce superioare. In acest rnoment ne dăm seama că dis 16
Ibidem, p.
tinsul politolog nu face o confuzie gratuită între cultură si civilizatie, ci una premeditată. În
culturologie, începând cu A.Toynbee, marele istoric englez si ilustrul său înaintas în teoria
civi1izatisor, au devenit adevăruri elementare următoarele: civilizatiile se propagă pe orizon-tală,
prin răspândirea treptată a tehnicii, ca expresie a stăpânirii naturii de către om; civilizatia însutnează
tota1itatea fe nomenelor economice, tehnico-stiintifice, sociale ss politice care duc la moder-nizarea
si transformarea radicală a structurilor traditionale - acestea nu mai au suficientă fortă creatoare,
"se pietrifîcă" în formele mono-poliste cle organizare statală în care grupul creator de cultură devine
grup dominant; civilizatia însumează totalitatea bunurilor materia1e si a cuceririlor tehnice în
perspectiva nivelului de trai si a standardului de viată, în functie de dezvoltarea econornică a unei
societăti
O altă orientare vede în civilizatie exclusiv stăpânirea naturii de către om, iar în cultură exclusiv
dorninatia de sine, activitate confor- mă cu principiile etice ale personalitătii arrnonios dezvoltate.
Cultura ar f1 un proces de umanizare a naturii, civilizatia un mod de existentă a culturii, sensul activ
si functional al ei în domeniul actiunii si ef1cientei. Prin cultură omul cunoaste si valorizează
natura; prin civilizatie omul transformă rea1itatea socia1ă
rn această privintă, aspiratia faustică spre dominare totală a naturii poate fi considerată
paradigma culturii occidentale. Ceea ce face ca intr-o societate sau în mai multe să fie observate
aceleasi caractere ale unei civilizatii este existenta unui "termen mediu", interpus în relatia
dialectică cultură - civilizatie. Acest "termen mediu" este "cultura de masă" sau "cultura de
consum', expresii ale civilizatiei industriale occidentale pietrificate în raporturi ss structuri sociale
specifice:
civilizatie industrială - societate industrială; civilizatie tehnică - stat tehnic; cultură de consum
- societate de consurn. Dar tehnica nu este cultură, deoarece ea nu ref1ectă decât valorile materiale
care duc la imbogătirea conditiilor de viată pretutindeni, iar cultura corespunde unui mod particular
de a trăi, gândi si actiona, ceea ce face ca între propagarea unei civilizatii si autenticitatea unei
culturi să nu existe o corelatie necesară. Ca urmare a propagării civilizatiei industriale la
17 Arnold Toynbee, Der Gang der Weltgeschichte. Aufstieg und Verfall der
Kulturen, ed. a IV-a, Editura W. Kohlamrner, G.M.H., Stuttgart, 1954, p.
18 Alexandru Tănase, Cultură si civilizătie, Editura Meridiane, Bucuresti, 1975.
nivel planetar conform unor Iegităti proprii ale modernizării, se asistă la o intensificare a
reidentifîcării personalitâtii istorice a cul-turilor. Acest proces este o reactie fîrească împotriva
civilizatiei invadatsare care, servită de unul din cele mai putemice sisteme mass-rnedia si de
hegemonia economică si politică, amenintâ fondul transcendent aI culturilor. Procesele de
"reislamizare" a lumii arabe, de recrudescentă a ortodoxismului, de "asiatizare" a Asiei, de
"hinduizare" a Indjei sunt o reactie la tendinta de globalizare si uni- formizare a planetei conform
valorilor societătii de consum occiden-tale. Totodată, atacurile la adresa statului-natiune, pe
fondul proiectelor de federalizare regională a lurnji, au dus la o "indige-nizare" a valorilor proprii,
la recrudescenta fortelor vita1e ale natiunii în care religia si profilul etnic reprezintă, printre alti
factori, constiinta personificării ei spirituaie. În concluzie, studiul lui S.P.Huntington poate f1
considerat o încercare de a impune o ideo-logie mondialistă cu mijloace rnult rnai sofisticate decât
cele redun-dante ale lui F. Fukuyama. Continuitatea djntre cei doi rezidă în fap-tul că ambii
legitimează civilizatja occidentală într-o pozitie hege- monică privilegiată. Ambii pun semnul
egalitătii determîniste între suprematia economică sj politică a Occidentului si, ipso facto, a cul-turii
sale. Nedumerirea luj S.P. Huntington tine de un fapt istoric:
dacă vechile culturi precolumbiene au sucornbat în fata culturii europene, de ce culturile orientale
rezistă în fata unui adversar mult rnai redutabil: civilizatia occidentală?
|
