IDEOLOGII POLITICE MAJORE: CRITERII DE DEPARTAJARE
Ideologiile politice sunt acele ideologii care mobilizeazã oamenii la actiune si justificã aceastã
actiune prin schimbarea politicã în favoarea unui lider, partid sau miscare politicã. Djn punctul de
vedere al atjtudinii fatã de schi mbare, ideologiile politice pot fî grupate în patru mari categorii:
- ideologiile politice conservatoare (sau a1e statu quo- ului), care apârã si rationa1izeazã
ordinea politicã, socialã ss economicã existentã în orice epocã si în orice socjetate;
- ide logii politice revolutionare, care sustin schimbãri ds per-spectivã în ordinea socia1ã,
economicã si politicã existentã;
- ideologii politice reformiste, care sustin schimbãri treptate ssi sj
graduale în ordinea politicã , econ ornicâ, menite sã perfectioneze sisternul si nu sã îI schimbe;
- ideologii politice extremiste, care militeazã pentru o schimbare totalã a ordinii politice si/sau
economice, prin mijloace ilicite (teroare si violentã fi zicã).
Aceastã clasificare este doar formalã, între aceste patru grupe de ideologii politice majore
existând o paletã foarte vastã de ideologii politice contemporane, rezultând din tot atâtea cornbinatij
ale celor patru grupe, atât pe orizonta1ã, cât si pe verticalã. Sta1inismul, maois- mul, castrismul,
ghevarismul pot fi considerate variante regiona1e ale ideologiilor politice radicale, ca si extrerna
stângã ssi anarhismul; neo-corporatismul, welfarjsmul, autogestiunea - variante ale reformisrnului
contemporan; socialisrnul, euro-comunjsmul, socialjsrnul demo-cratic, titoismul - variante ale
ideologiilor politice revolutionare.
Alte criterii structurale ajutã la indjvidualizarea si dife rentierea ideologiilor politice. Astfel,
sunt: aria de rãspândire generalã a unei ide ologii, structurarea si Iogica sa internã. Acest
criteriu vizeazã capacitatea unei ideologii de a percepe corect aspiratia mem-brjlor unei organizatii
politice, sistemul lor de va1ori, precurn ss capa-cjtatea de a Ie oferi mijloace de actiune adecvate
pentru atingerea obiectivelor; perioada de timp în care o ideologie este operationalã. Ideologiile
pot cunoaste perioade de crestere, sta 232f51c gnare sau declin, în functie de factori extemi sau interni (raport
de forte, schimbarea conditiilor, a menta1itãtilor); numârul persoanelor care au Impartasit sau
împãrtã.sesc o ide ologie cornunã. Într-adevãr, nu este lipsit de importantã faptul cã ideologii
politice precutn liberalis-rnul, dernocratia-crestinã, conservatorismul, socialismul democratic sunt
împãrtãsite de sute de milioane de oameni, în vreme ce unele ideologii extremjste (Noua Stângã,
grupãrile teroriste) de-abia dacã
reusesc sã coaguleze nuclee de câteva zeci sau sute de aderenti; un alt criteriu care contracareazã
într-o anurnitã rnãsurã influenta celui de al treilea, bazat pe legea numãrului mare, este forta de
atractie a unei ideologii sau gradul ei de intensitate. Acest criteriu explicã impactul putemic asupra
societãtii provocat de actiunjle unej minoritãti politice coezive loiale fatã de cauzã si angajatã
neconditionat fatã de valorile promovate.
Tdeologiile îsi schimbã si îsi modificã continutul în raport cu dinamica realitãtij social -politice;
de asemenea, ele îsi schimbã functiile si rol urile particulare pe care le îndeplinesc. "O ideologie
revolutionarã, de exemplu, se poate transforma într-o ideologie a statu-quo-ului atunci când reuseste
sã-si impunã propriile valori si credinte. In mod similar, o ideologie a statu-quo-ului, care favorizeazã
ordinea existentã a lucrurilor într- un loc si un timp anume, poate deveni o ideologie
revolutionarã într-un loc sau timp diferit... ln timp ce muncitorii din secolul al XIX- lea se ridicau în
numele socialismului împotriva liberalismului, care a devenit o ideologie a statu-quo-ului,
liberalismul reprezenta o ideologie revolutionarã în multe tãri din Europa Centralã sj din Rusia"
In cele ce urmeazã, ne vom opri la douã tipuri particulare de ideo- logii, datoritã impactului lor
major în conternporaneitate.
Ideologia politicã a reformismului. În general, prin reformjsm se întelege perfectionarea si
consolidarea unui sistem politic prin introdu-cerea "din mers", în functi onarea lui, a unor
modificãri, mãsuri admi- nistrative, economice sau politice care sã- i corijeze disfunctiile, fãrã a- i
afecta însã structurile de rezistentã. De ci, spre deosebire de alte forme de schimbare socia1ã,
reformismul presupune efectuarea treptatã de reforme ("step by step") care, prin acumulare, sã ducã
la reorganizarea internã si refun ctionarea optimã a sistemului. Originea reformismului, ca ideologie
politicã, dateazã din China anticã, si cunoaste în filosofia mora1ã si politicã a lui Confucius primele
ej articulãri functiona1e.
Secolul al XVIII-lea poate fi considerat începutul filosofiei politice a reformisrnului în Europa
dorninatã de regirnurile absolutiste, în care întreaga putere politicã, juridicã si executjvã apartinea
19 Roy C. Macridis, Contemporary Political Ideologies. Movements and Regimes, Wînthrop
Publishers Inc., Cambridge, Massachussetts, 1980, p.
regelui. Începând cu a doua jumãtate a secolului a1 XVIII-lea, sub inf1uenta id eologiei ilurniniste,
concentrarea maxjmã a puterii la vârf va fi legitimatã prin teoria "printului luminat", iar în planul
realitãtii nemijlocite prin îndulcirea moravurilor si în ceputul rnodernizãrii economice.
Nesolutionarea unor doleante politice a1e claselor în ascensiune a început sã fie perceputã drept
cauzã a colapsului regimurilor absolutiste. Conf1ictul politic latent dintre marea nobili- me si clerul
superior, pe de o parte, marea si mica-burghezie, pe de alta, impunea o mediere simbolicã, prin
culturã, a raporturilor dintre putere si progres din partea printului luminat.
Ideologia politicã în secolul al XVIII- lea fixase cadrele progresu- lui în Iirnitele unei acumulãri
stricte a cunostintelor. Dezvoltarea socia1ã era vãzutã ca o evolutie liniarã de la simplu la complex,
gratie acumulãrii acestor cunostjnte. Prin Kant, doctrina ilurninistã era ridi-catã la rangul unui idea1
universal de cetãtenie, în numele dreptului natural, prin celebra formulã "sapere aude" (îndrãzneste
sã cunosti). "Ilumjnismul este iesirea omului din starea de minorat cle care el însusi s-a fãcut
vinovat. Minoratul înseamnã neputinta de a se servi de propriul sãu intelect, fãrã a fi condus de
altcîneva. Acest minorat provine din vina noastrã, dacã motivul sãu nu este o deficientã a intelectului,
ci lipsa de hotãrâre si curaj în a face uz de el fãrã conducerea a1tuia. Sapere aude! Sã ai
curaj în folosirea propriului tãu jntelect este deci deviza iluminismului ..."20 Cãutarea fericirii,
temã centralã în ideologia iluministã, face dîn întoarcerea la naturã si din folosirea privatã a
libertãtii de gândire condjtji esentiale ale pãcii eterne. Or, cum se împacã instaurarea pãcii eterne cu
concentrarea maximã a puterii si cu necesitatea schimbãrilor în plan politic? Aceste contradictii sunt
absorbite de stilul cultural a1 epocii: modelul rational al iluminismului trebuie si poate sã ofere o
explicatie satis-fãcãtoare tuturor proceselor sociale si naturale. Regimul politic abso- lutist sau
monarhja absolutã extrãsese din cultul Ratiunii iluministe legitirnitatea ei de fond: monarhul nu
trebuie sã conducã prin rnijloace autoritare sau despotice, ci prin cunoasterea legilor care
guvemeazã, deopotrivã, natura si societatea, în numele aceleiasi cauzalitãti te leologice. Prin
urmare, legalitatea regimului nu poate fi
20 I. Kant, Ce este Ilurninismul?, în: Iluminismul, vol.2, Editura Albatros,
Bucuresti, 1971, p.
pusâ în discutie de vreme ce institut iile politice sunt rezultatul evolutiei naturale, iar identitatea
dintre naturã si societate se observã si în stratificarea comunitãtilor. În fond, monarhul este creierul
care coordoneazã toate miscãri1e si organele corpului social. Or, în conceptia lui Richelieu, nu
trebuie sã existe decât un singur cap, pen-tru a controla câmpul ornogen al senzatiilor sau un singur
tjrnonier la corabia statului, în viziunea lui Bossuet, pentru a o conduce pe marea învolburatã a
pasiunilor ss dorintelor contradictorii. Dar dacã monarhul nu este un filosof s s consecintã, nu are
posibilitatea sã cunoascã aceste legi, curn poate deveni el luminat ss personif1ca sta-tul, dupã
cunoscuta formulã a lui Ludovic al XIV- lea: "Statul sunt eu?". Rãspunsul este simplu: prin
consultarea filosofilor care, cunoscând legile naturii si tendintele dezvoltãrii sociale prin ratiune, vor
pregãti monarhului prernisele infailibile a1e deciziilor si vor inlocui actiunea executivului. În felul
acesta, puterea legislativã, executivã si judecãtoreascã va revenj, de jure si de facto, regelui care,
prin activitatea de cunoastere a filosofilor, va simti pulsul opiniei publice si va proceda, în
consecintã, la mãsuri care sã asigure functionarea fãrã poticniri a sisternului. Când anurnite
disfunctii amenint ã sã blocheze sistemul, aceste retusuri iau forma unor reforme sociale si politice:
desfiintarea jobã giei; limitarea puterii arbitrare a nobililor; extinderea unor drepturi acordate
minoritãtilor; cresterea sanselor de acces la va1orile culturale si educatie. Imaginea paternalistã a
unor principi luminati, precum Franz Joseph a1 Austro-Ungariei (1760-1780) sau Frederik cel Mare
al Prusiei (care de pe scara trãsurii sale imperiale asculta pãsurile supusi1or), rnai stãruie încã în
ecourile amintirii colective. Faptul cã multi principi luminati s-au grãbit Sã consolideze sisternul
prin reforme adoptate în spiritul modernizãrii politice si economice, pentru a evita schimbãrile
bruste si necontrolate, a persistat ca model al schimbãrii sociale de sus în jos, în cadrul legal impus
de sistem, în numeroase medii ale miscãrii socialiste din a doua jumãtate a secolului al XIX- lea, de
la rniscarea chsistã si reprezentantii socialismului utopic pânã la miscarea fabianã si aripa
reformistã a partidelor social-democrate. Insusi
E. Bernstein, ale cãrui scrieri au inaugurat ideologia politicã a reformismului socia1-democrat, va
vedea în tânãrul împãrat Wilhelm
al II- lea (1890) un print luminat care va canaliza Germania pe ca1ea reformelor.
Recunoasterea, ca parte componentã a doctrinei lor, la sfârsitul secoluluj a1 XIX- lea, a
ideologiei politice a reformismului de cãtre majoritatea partidelor social-democrate de pe continent
are la bazã premise obiective ss subiective. În primul rând, formarea statelor nationale, proces care a
cunoscut un deosebit avânt dupã revolutiile de la 1848. In al doilea rând, modernizarea politicã si ec
onomicã, având în industrializare si urbanizare cej doi piloni de bazã. Deja, Ia inceputul secolului,
doctrina liberalismului clasic oferea cadrul juridic si politic dezvoltãrii capitalismului în principalele
tãri europene: Franta, Anglia, Austria, Prusia. Industrializarea acceleratã si urbanizarea care i-a
urmat au antrenat mutatii decisive în spectrul ideologic al mornentului: pe scena vietii politice apar
partidele clasei muncitoare, care aduc interese de clasã bine def1nite în arena privile-giatã a
formãrii vointei genera1e - parlamentele. Fiînd vorba de reprezentarea intereselor unei clase
anurne, pe baza mandatului imperativ, competitia politicã pentru câstigarea de voturi s implicit,
ocuparea de locuri în parlament va infirma unul din postulatele de bazã ale teoriei marxiste:
cucerirea puterii politice pe calea violentei. Baza de recrutare a membrilor sj aderentilor partidelor
socialiste si social-dernocrate, ca partide de masã, o vor constitui sindicatele si membrij lor. Initial,
partidele social-democrate au fiintat ca grup care reprezenta interesele membrilor de sindicat în
instantele puterii politice. Credinta cã revendicãrile economice si sociale puteau fi obtinute fãrã
recurgerea la violentã, prin mijloace legale, ca si for- marea si evo lutia acestor partide, independent
de tezele marxiste con-temporane lor în epocã, deci fãrã o inf1uentã vizi bilã asupra strategiei si
tacticii lor, a determinat în timp nasterea reformismului. Însusi F. Engels, cu un an înaintea mortii
sale, în Prefata la lucrarea lui Marx, Luptele civile din Franta (1895), recomanda cucerireaputerii
politice pe cale parlamentarã, având în vedere cã lupta pe terenul democratiei este mult rnai
efîcientã pentru satisfacerea intereselor clasei muncjtoare. Oare perfectionarea si cresterea puterii de
repri- mare a organelor de ordine atinseserã un nivel care surclasa potentialul de luptã aI
proletariatului, asa cum credea Engels, sau la mijloc se afla recunoasterea implicitã a colapsului
rnodelului marxist
de transformare socialã, pus tot mai mult în cauzã de valul reformist din anii 1860-1890 din
Germania? Capacitatea de integrare in logica sistemuluj si de absorbtie a antagonismelor se va
vedea sj în cazul Frantei, unde un socialist ca Millerant va accepta sã facã parte din ace1asi guvern
cu cãlãul Comunei, Waldeck Rochet Tendjntele reformiste, pe p1an teoretic, au început sã se
rnanifeste în cadrul par-tidului social-democrat gerrnan cu aproximativ 10 ani înaintea redac-tãrii si
aprobãrii Programului de 1a. Erfurt (1891). Scos în afara legii in 1878, prigonit pentru cã s-a opus
rãzboiului franco-prusac din 1870 si pentru cã a condamnat anexarea Alsaciei si Lorenei, partidul
social-democrat a intrat din nou în legalitate în vara anului 1 890, ceea ce a dus la o concentrare a
dezbaterilor privind tendintele reformiste. Astfel, în 1890, Gustave von Vollmar, deputat în
Landstagul din Bavaria si considerat ca apartinând aripii stângi a partidului, se pronunta pentru un
reformism oportunist. "Oamenii seriosi înteleg cã o ordine a lucrurilor, legatã prin rnij de legãturi
cu trecutul, nu poate, dintr-o datã, sã facã loc unei ordini noi, ci cã întreaga evolutie se pro-duce
încetul cu încetul. Dacã noi am voi sã f1m o sectã religioasã sau o scoalã stiin tificã, nu ar trebui sã
ne îngrijim, cu sigurantã, de reali-tatea dezagreabilã: noi am putea construi linjstiti castele în
Spania. Dar un partid care actioneazã în lumea realã nu poate face aceasta" . G.von Vollmar era
preocupat mai ales de perspectiva pierderii elec-toratului tãrãnesc în conditiile angajãrii partidului
în lupta pentru cucerirea puterii. Pentru a-1 câstiga si pãstra, acesta nu trebuia speri-at prin proiecte
de colectivizare fortatã a proprietãtilor agricole, ci prin mãsuri adecvate care sã-1 atragã. "Trebuie
ca tãranul sã vadã cã noi simtim si întelegem mizeriile sale zilnice si cã suntem gata sã i le
remediern si asta nu numai într-un vijtor îndepãrtat, ci si acum
Însã baza teoreticã pe care se vor structura în timp tezele reformiste este configuratã de furtuna
din interiorul partidului social-democrat german, cunoscutã sub numele de revjzionism, initiatã de
E. Bemstein si care va marca profund evolutia partidelor social-democrate continentale. Apare un
hiatus, o ambiguitate, între teorie si practica social-democratiei, care va marca profilul ei ideologic
pânã în zilele noastre. Una dintre aceste ambiguitãti este
21 Apud, J. Droz, Le socialisme dsmocratique 1864-1890, Librairie Armand
Colin, Paris, 1966, p.
contradictia latentã dintre interesele de clasã si cele nationa1e, care va izbucni în toatã amploarea ei
în ajunul prîmului rãzboi mondial, când deputatii socia1isti din parlamentele viitoarelor tãri
beligerante vor vota creditele de rãzboi, iar socia1istii vor lupta în armate sub deviza "datoriei de
onoare a salvãrii patriei". A doua o va constitui ruptura profundã din cadrul rniscãrii muncitoresti,
care s-a adâncit dupã primul rãzboi mondial, guvemelor social-democrate din Germania, Austria si
Ungaria revenindu-1e meritul de a f1 înãbusit revolutiile "fratilor de sânge" - comunistii,
consfîntind astfel un divort politic de duratã. Abjurând in acest fel fundamentele ideologice ss
politice ale marxism- leninisrnului, social-democratia va cãuta, mai ales dupã al doilea rãzboi
mondial, sã-si legitimeze cu alte argumente profîlul ei de fortã politicã a stângii si dreptul de a se
considera în continuare purtãtoarea legitimã a intereselor clasei muncitoare în esichierul politic
occidental.
rnfluenta sejurului la Londra asupra lui E. Bernstein s-a fãcut simtjtã nu numai în ce priveste
acceptarea ideologiei fabiene, parti-zanã a unor transformãri sociale treptate, democratice, dar si
prin ve-rificarea pe viu a valabilitãtii principiilor revolutionare marxiste care luase Anglia, ca tara
capitalistã cea rnaj dezvoltatã a momentului, drept sistem cle referintã. Or, departe de a sãrãci, clasa
muncitoare englezã, sub influenta conjugatã a luptei sjndicale si a progresului tehnic, si-a
îmbunãtãtit sensibil nivelul de viatã. Aceastã constatare va servi ca placã tumantã pentru contestarea
viabilitãtii celor cinci teze marxiste:
- factorii economici nu au o influentã decjsivã în formarea constiintei politice. De aici urmeazã
respingerea determinismului econornic ca bazã a schimbãrii sociale. "Dacã necesitatea domneste, la
ce bun actiunea?", se întreabã Bernstein. Dimpotrivã, edificarea constiintei socjaliste trebuie sã aibã
ca fundament valorile rnorale, al cãror ethos zace in adâncurjle insondabile ale constiintei umane.
De unde si importanta acordatã de cãtre E.Bernstein concluziilor Scolij neokantiene de la Warburg,
pe care se înaltã osatura "socialjsrnului etic", dupã care omul trebuie sã fie considerat ca un scop si
nu ca uri mijloc;
- respingerea teoriei valorii - muncã si a plusvalorii, ca nefîind operationale în practica
econornicã si ana1iza fenomenelor economi-
ce cu ajutorul aparatului categorial si conceptual al scolii margîna- liste;
- respingerea tezei despre prãbusirea catastrofîcã a modului de productie capitaljst. Contrar
previziunilor lui Marx, contradictia fun-damentalã dintre caracterul social a1 productiei si însusirea
privatã a profitului nu a dus la un deznodãmânt fatal. Capit alismul a gãsit de f1ecare datã noi
resurse pentru a depãsi crizele si recesiunjle eco-nomice, demonstrând o capacitate de adaptare la
noile conditii pe care numai va1orile democratiei o pot oferi;
- respingerea teoriei luptei de clasã ca factor motor al progresului istoric. Dupã Bernstein, lupta
de clasã, la sfârsitul secolului al XIX- lea, se diminuase rnult ca urmare a îmbunãtãtirii nivelului de
viatã a clasei muncitoare. Nurnãrul posesorilor de bunuri si de mici proprietãti nu a încetat sã
creascã. Societãtile pe actiuni au permis nenurnãratilor posesori sã participe la conducerea
întreprinderilor. Dupã Bernstejn, este la fel de fals sã credem cã totalitatea clasei rnuncitoare, din
care socia1-democratia nu reprezintã decât o parte minorã, ar fi revolutio n arã, iar burghezia ar fi, în
ansamblul ei, reactionarãs
- respingerea rnaniheismului politic, care face din dictatura pro- letariatului consecinta cea maj
importantã în plan politic a luptei de clasã. Bemstein respinge orice discrimjnare bazatã pe originea
socialã, proprietate sau credîntã religioasã si considerã cã socja1ismul nu se poate edif1ca decât pe
o Structurã democraticã. Acuzându-1 pe Marx de blanquism si de babuvisrn, Bernstein considerã cã
socialis- mul trebuie sã fie "mostenitorul legitim al liberalisrnului", încu- nunarea evolutiej sale. Pr in
urmare, pentru a- sj putea impune valorjle sale, social-democratia trebuie sã iasã din izolarea sa
dogmaticã, sã-si edifice un sistem de aliante cu partidele de centru-stânga care luptã pentru
democratie si resping dictatura proletariatului . Socia1ismul va putea deveni o rea1itate nu prin
instituirea lui violentã, ci pe calea alegerilor parlamentare si a reformelor succesive; numai printr-o
transformare treptatã din interior a societãtii capitaliste se pot pregãti conditiile pentru aparitia
societãtii socialiste.
Atacarea celor cinci puncte ale conceptiei marxiste urmãrea sã
22 E. Bernstein. Les prsmises du socialisme et les tâches de la social-dsmo.
cratie, Paris, 1932, p.
pregãteascã sinteza dint re socialism si liberalism, "demoliberalis-rnul", în care Bemstein vedea
doctrina viitorului. De aceea, nu întâm-plãtor, Bernstein pledeazã pentru înlocuirea valorii muncã
cu teorja utilitãtii mar gina1e, ca f1ind comutative. În fundamentarea conceptiei sale, el pornea de la
teoria subiectiv-psihologicã a utilitãtii finale, elaboratã de reprezentantul sCO1ii austriece de
economie politic ã, Eugen Bsihrn-Bawerk, care sustinea cã prof1tul ar decurge din diferenta din tre
"aprecierile subiective" ale va1orilor prezente si viitoare si nu ar f1 un rezultat al plusva1orii. Dupã
Bernstein, "teoria utiljtãtij fina1e a scolii Gossen-Jevons-Bshm nu este mai putin justã decât teoria
maixistã a valorii bazatã pe muncã. Ambele teorij rãmân valabile pentru scopuri djferite, spune
Bemstein, cãci Bohm -Bawerk are a priori acelasi drept de a face abstractie de proprietatea
rnãrfurilor de a fi produsul muncii, ca si Marx de proprietatea lor de a fi lucruri utile"
Ideologia politicâ a liberalismului. Ca doctrinã a libertãtii indi- vidua1e în conditiile legii,
liberalismul este o eticã individualistã, edi- ficatã în timp pe fundamentele dreptului natural, în
primul rând pe libertãtile cjv ile si politice: de actiune, de gândire, de COnstiiflta, de asociere etc..
Nu existã adevã r prestabilit, nici vreo valoare transcen-deritalã. Experienta indjvidualã devine o
valoare în sine, iar con-topirea rnai multor experiente individuale devine cel mai bun mijloc posibil
pentru ca o comunitate sã ia decizii. Ca ideologie politicã, li-beralismul a luat nastere ca o reactie
împotriva practicilor economice si comerciale restrictive ale absolutismului feudal, care împiedicau
libertatea schimburilor si circulatia financiarã promovate de noua clasã de rnijloc: burghezia
financiarã si cornercialã. Celebra formulã "laissez- faire, laissez passer" era strigãtul de luptã al
acestej noi clase impotriva privilegiilor aristocratiei funciare, nobiljmii si clerului, f1xate în cadrul
juridic al ordinii politice feuda1e, care împiedicau expansiunea liberã a no ilor practici economicocomerciale.
Axa intemã a tuturor constructjilor ideologice libera1e este rapor-tul de interdependentâ
dintre libertate si proprietate, mediat de jocul liber al fortelor si actorilor economici pe o arenã
privilegiatã numitã piatã, unde se confruntã triada valorilor liberale: initiativã,
23 tbidem, p. 44.
responsabilitate, risc. Proprietatea, în viziunea pãrintelui libera1ismu- lui clasic, filosoful englez
John Locke, este o relatie socialã care ia nastere în urma schimbuluj dintre orn si naturã, cu alte
cuvinte, în urma transformãrji naturii de cãtre om în vederea dobândirii bunurilor necesare si
satisfacerii nevoilor. Aceastã relatie trebuie sã posede spiritus et anima, adicã vointa si
personalitatea subiectului creator asupra lucrului creat sau dobândit, tocmai ca o expresie constientã
a destinatiei sa1e. Mai târziu, aceastâ relatie transformativã dintre om si naturã va cãpãta o
hainã juridicã oficialã sub forma drep-tului de proprietate, statuând, prin cele trei drepturi (de
posesie, de folosintã si de dispozitie), forma juridicã modernã a dreptului de pro-prietate. Triada
liberalã: initiativã, risc, responsabilitate este pusã ast- fel la temelia indjvidualismului liberal.
Paralelismul dintre competitia fortelor de pe piatã ssi competitia dintre indivizi este evi-dentã pentru
realizarea performantelor economice. Pentru ca intere-sul sã- si joace rolul sãu de stimulent, trebuie
ca indjvidul sã se bucure de rezultatele muncii sale. Chiar si în rândul marilor economisti care nu
sunt liberali, precum neoclasicul englez R.F. Harrod, se întâlneste aceastã conceptie: "proprietatea
este fundamentul unei atitudini inde-pendente a spiritului ... Idealul este ca orice om sã dispunã de o
pro-prietate ... Inf1uenta proprie tãtii asupra independentei spirituale a unei societãti nu trebuie sã fie
subestimatã, deoarece numai un mjc ntimãr de indivizi detin sit uatia privilegiatã de proprietari.
Tocmaj acestia au dat tonul ss au stabjljt un cod al gândirii conforme, care a servit drept bazã
celorlalti indivizi rnai putin avuti" . Doctrinã laicã simodemã, liberalisrnul nu mai considerã
dreptul de proprietate ca fîind de esentã divinã ss nici arbitrar, cj fundamentat pe psihologia
popoarelor, "întrucât el corespunde uneia din dorintele cele mai pro- funde ale omului, aceea de a
poseda opera sa" . Încercarea doctrinei comuniste de a construi o societate în care proprietatea
privatã sã fie cornplet abolitã s-a lovit de dificultãti insurmontabjle, având în vedere psihologia si
educatia politicã a popoarelor.
O structurã dominantã a ideologiei liberale clasice este suspiciunea privind pretentiile statului de
amestec în sfera proprietãtii private. Ea nu este ostilã interventiei etatice la nivel rnacro, al
industri24 R. F. Harrod, Towa rds Dynamic Economics, London, 1948, p.
25 Crozet M. Fourneyron, Responsabilitss, Paris, 1945, p.
ilor strategice sã spunem, dar intentioneazã sã le limiteze. Ea este adeptul unui stat minimal, "paznic
de noapte al capitalismului", în care intervent ia statului sã se desfãsoare la nivelul acelor functii
care sã ofere cadrul juridic si politic desfãsurãrii activitãtilor socio-eco-nomice din cadrul societãtii
civile. Liberalismul nu vrea ca arbitrul sã se amestece cu partea, cu atât mai rnult cu cât el considerã
statul nu ca pe o entitate superioarã autonomã, ci ca pe o asociere a câtorva oameni atotputernici
cãrora nimic nu le este strãîn. E1 recunoaste uti- litatea serviciilor publice, cresterea utilitãtilor
socia1e, însã considerã câ "o societate perfect organizatã poartã în sine germenele celei mai totale
tiranii"
Principa1ele temeri si motivatii împotriva interventiei statului în viata privatã au fost rezumate
de James Stuart Mi11 dupã cum urmeazã: în jurul fiecãrui om existã un cerc (al vietii private) pe
care nici un guvern nu poate ss nu trebuie sã- l violeze; este o eroare sã cre-dern cã prin înmultirea
interventiilor statului si prin cresterea puterii sale se realizeazã întotdeauna un bine, deoarece statul
reprezintã numai rninoritatea natiunii ss nu trebuie sã- i oferim mijlocul de a oprima rnajoritatea;
orice functie nouã conferitã statului reprezintã o sarcinã suplirnentarã impusã unor persoane si asa
suprasolicitate, ceea ce implicã fie riscul umflãrji schemelor birocratiei cu fu nctionari ai servicii1or
publice si institutiilor, fje îndeplinirea acestor noi sarcini într-o manjerã defectuoasã; indivizii
înteleg mai bine interesele lor decât ar putea-o face functionarii; un popor care asteaptã totul de la
guvemanti "nu foloseste decât jumãtate din facultãtile sale"
lnstrumentul care permite producãtorului de bunuri sau de ser-vicii sã-si dea seama de cererea
globalã, ca si de oferta globalã, este mecanisrnul preturilor, în conditiile jocului liber dintre cerere si
ofer-tã pe piatã, fie cã este vorba de produse sau de forta de muncã. Acest mecanism, în acelasi timp
de cunoastere, de informare ss de orientare, este si un indicator al dezvoltãrii, deoarece
producãtorul, în vederea sporirii bunurilor sale, va mãri numãrul produselor sale care fac obiectul
unei cereri crescânde, va îmbunãtãti cal itatea lor, va inventa noi varietãti, va face prezentarea lor
mai atrãgãtoare si vânzarea lor
26 DanielRops, Par-delã notre nuit, Paris, 1942, p. 131.
27 James Stuart-Mi11, Principes d'sconornie politique, cartea a V-a, analiza acestoraîis F.
Trevour, Stuart-Mill, Paris, 1953. p. 59 si 61.
mai usoarã, pe scurt, va face eforturi sã satjsfacã dorintele consurna-torilor.
În liberalism, cadrul juridic si, în special, contractele ss garantarea dreptului de proprietate au
devenit elemente capitale, deoarece ele asigurã liantul coeziv dintre actorii economicj în realizarea
perforrnantei, a benef1ciilor si în eliminarea factorilor de risc. Astfel, în liberalisrn, dreptul
îndeplineste o functie de intermediar între idealul mora1, filosofie si fortele sociale rea1e, între
ordine si viatã
|
