INSTANTELE SOCIALIZĂRII POLITICE
Familia si scoa1a sunt primele instante ale socializării politice, cu un rol cruciai în formarea
atitudinilor ss a orientătilor politice. Mai târziu, acestor două forme primare de sociaiizare li se mai
adaugă si altele: armata, biserica, mass- media, partidele politice. În familie si in scoalâ, socializării
latente i se adaugă socializarea manifestă. Contrar unor prejudecăti destul de răspândite în
mentaijtatea politică, rolul sco1ii, ca principal agent de socializare politică, nu se reduce la functia
de îndoctrinare ideologică fată de valotile dominante ale unui sistem politic (liberale, conservatoare,
de stânga sau de dreapta), ci, in primul rând, aceasta asigură reproducerea socială, prin realizarea
functiei ideo logice de Iegitimare a ordinii stabilite. Acest specific al socializării politice de câtre
scoaiă este mediat si disimulat prin valo-rile sistemelor pedagogice traditionale: autonomia
sistemului de învătământ fată de instantele puterii politice; neutralitatea si obiec-tivitatea
cunostinte1or transmise; promovarea în viata socială, pe baza performantelor dobândite în procesul
de pregâtire; interesele si valo-rile specifice de grup ale corpului de specialisti care detin monopolul
functiei educationale: eticâ profesională; mentin erea ordinii moraie; conservarea structurilor
politice si a raporturilor de clasă prin pro- movarea meritocratiei' cultivarea valorilor nationale.
Bourdieu si Passeron observă că între 242f52c valorile clasei de mijloc si cele promovate de autonomia
relativâ a sistemului de învătământ nu există raporturi de contrarietate, ceea ce îi permite acestuia să
servească "cererile
21 P. Bourdieu, Esquisse d'une th6orie de la pratique, Dalloz, Paris, 1972, p.178.
22 P. Bourdieu, J. C. Passeron, La r6production, Editions de Minuit, Paris, 1970, p.279.
obiective de conservare socială, sub auspiciile independentei si neutralitătii. Adică să disimuleze
functiile sociale de care el se achită si, prin aceasta, sâ le îndeplinească mai eficient". Tot
cercetătotii mentionati elaboreazâ teoria "violentei simbolice", pe care ei o con-sideră mult mai
eficientă pe planul socializării politice decât coercitia fizică. De asemenea, ei denumesc puterea
violentei simbolice "orice putere care reuseste să impună semnificatii si să le impună ca fiind
legitime, disimulând raporturile de forte care sunt la fundamentul fortei sale". În această privintă,
scoala nu îsi realizează functia sa socializatoare prin inocularea unor opinii, ci prin "inocularea de
ati-tudini ss dispozitii de a ac tiona si reactiona, a schemelor inconstiente de la care, plecând, se
organizează gândirea ss actiunea, oricare ar fi situatia care se prezintă". Asa cum stăpânirea unei
limbi presupune un ansamblu de scheme inconstiente interiorizate pentru a construi fraze după
reguli gramaticale, tot astfel scoala este o gramaticâ generatoare de opinii si atitudini.
Cercetări mai recente au descoperit că procesele de socializare politică la copil nu încep în
perioada adolescentei, ci mult mai devreme, în jurul vârstei de 6 ani, când deja copiii posedă
anumite informatii politice, cunosc anumite personalităti si roluri politice, precum regele,
presedintele sau sefii partidelor, recunosc existenta anumitor reguli ss constrângeri de ordin public.
Învătarea sim-bolurilor patriotice, precum imnul national si dra pelul tătii, si trăirea sentimentului
de identitate ss de apartenentă la comunitatea natională sunt ptimele elemente ale socializării
politice a copilului, atât difuză, cât si manif estă, căpătată în familie, în grup sau în formele
invătământului presco1ar. Destul de repede, până în jurul vârstei de 10 ani, sentimentul identitătii si
al apartenentei se înrădăcinează în jurul câtorva simboluri nationale, precum eroii trecutului, echipa
natională de fotbal, monumentele istorice. În această perioadă, copilul mai mult imită
comportamentul adultilor, printr-un joc de reprezentări sensibile prin care echivalează notiunile
abstracte, precum patria, libertatea, democratia, functia de sef al statului. După
23 Ibidem, p.
24 Ibidem, p.
25 J.-P. Cot , J.-P. Mounier, Pour une sociologie politique, vol.1, 11, Editions du
Seuil, Paris, 1974, p.
cum a arătat Jean Piaget într-un studiu despre dezvoltarea ideii de patrie la copil, aceasta precede
orice altă notiune geografică precisă dar ia, desi politicul primează, forma unui atasament strict
afectiv. Astfel, pentru un copil român, francez sau ame tican, România, Franta sau S.U.A. sunt
tările cele mai frumoase din lume, dar ei nu pot expli- ca Ia modul abstract acest lucru, ci numai
apelând la reprezentările sensibile ale frumusetii naturale (litoralul românesc sau masivul Bucegi) si
personalizarea trecutului eroic. De-abia după vârsta de 10 ani, sentimentul apartenentei nationale se
rationaiizează în sensul acceptâtii, cel putin la nivel simbolic, unora din valorile ei funda- mentale.
Astfel, interogati despre ceea ce îi face mândri să fie ame-ricani, majoritatea copiilor de zece ani
anchetati au răspuns că au li- bertatea si puterea de a alege guvemantii. Când li s-a cerut să aleagă
simbolul care reprezintă cel mai bine guvemul tării lor, copiii de 6-8 ani au ales cel mai adesea
figuri ale trecutului, precum G. Washington, sau presedinte1e în functiune, iar cei de 10 ani au
indicat, în majotitatea cazurilor, Congresul sau faptul de a putea vota. Procesul este sensibil acelasi
si în Franta, cuvintele-cheie fiind:
republică, libertate, egalitate ss fratemitate, cunoscute de aproape 80% din copiii de 10 ani si
unanim iubite.
In această ordine de idei, se pare că, pentru perioada avută în vedere, un moment important al
socializării sunt evenimentele politice perceptibile la nivelul concret al reprezentărilor si care au
loc nemijlocit în mediul de viată al copiilor. A1 doilea moment este personalizarea autoritătii
politice sub forma unui părinte bun si ocrotitor, după modelul autoritâtii pateme. Alegerile
prezidentiale si legislative, de pildâ, care reprezintă momente importante ale vietii politice si solicită
participarea cetătenilor, atrag atentia ss preocu-parea copiilor. Dar din acest joc copiii nu retin decât
personajele politice a căror putere se resimte în viata lor de fiecare zi. Este ade-vărat că si
mediatizarea intemă joacă un rol în această perceptie, dar tot atât de adevărat este că tocmai
importanta politică a functiei impune mediatizarea. Astfel, seful statului este mai cunoscut decât
Jean Piaget, A. M. Weil, Le d6veloppement de l'id6e de la patrie chez les
enfants, în: Bulletin international des sciences sociales, vol.III., 1951.
27 Vezi, printre aitii, Annick Percheron, La formation politique de l'individu,
în: volumul La Politique, Dalloz, Paris, 1972, p.144-147.
Parlamentul, un primar este mai cunoscut decât consiliul municipai, deputatul din circumscriptia sa
mai cunoscut decât ceilalti, un lider sindical disident mai cunoscut decât un lider cuminte de partid.
Acest lucru se exp1icâ, printre altele, si prin specificul logicii afective a copilului. Nereusind să di
stingă raportul parte - întreg în diviziunile sale politice, copilul consideră un personaj po1itic
important drept întreg sistemul politic.
Începând cu vârsta de 9-10 ani, se constată o cristalizare a optiunilor politice si ideol ogice, chiar
dacă, într-o primă etapă, aces-tea se prezintă ca o identificare reflexă cu optiunea politică a
pătintilor pentru un partid, o formă de guvemământ sau o personali- tate politică.
In două anchete, efectuate de Annick Percheron , în 1964, într-unul din cartierele periferice ale
Parisului si la Grenoble, de către Charles Roig , s-a putut constata faptul că la copiii francezi de
această vârstă diferentierea familiilor politice "Stânga-Dreapta" se traduce prin reprezentări
diferite ale unor evenimente sau prin posesia unui vocabular diferit. Astfel, în cultura politică
de dreap-ta din Grenoble, în ciuda imaginii favorabile despre Marea Revolutie Franceză fixată de
istoriografia oficială, o treime din copiii interogati considerau că revolutia din 1789 a fost un rău,
ceea ce corespunde unei judecăti de valoare specifică Dreptei. In schimb, la copiii anchetati din
mediul muncitoresc din suburbia Parisului s-a constatat că ei se simteau mai apropiati de Stânga
decât de Dreapta, ceea ce s-a văzut si în lex icul lor preferat: "comunism"; "democratie"; "sindicat";
"revendicare"; "parlamentarism", spre deosebire de lexicul preferat al copiilor crescuti într-un
mediu de Dreapta: "arinată"; "general"; "bogătie"; "ministru"; "burghezie"; "forte ale ordinii" etc..
Problema trecerii de la o etapâ la alta în procesul de socializare, a determinătii procesului de
socializare de către specificul valorilor nationale, a studiilor interdisciplinare în relevarea
socializătii a preocupat multă vreme pe specia1isti, de o parte si alta a Atlanticului. Astfel, într-un
studiu publicat în 1960, împreunâ cu Robert D. Hess,
28 A. Percheron, La conception de l'autorit6 chez les enfants fransais, în:
Revue fransaise de science politique", vol.XXI, nr.1, febrnarie 1971.
29 Roig Charles, Grand Billon, La socialisation politique des enfants, A. Colin,
Paris, 1968.
seful scolii functionaliste în sociologia americană, David Easton, propune un model de socializare
politică a copiilor prin combinarea celor trei niveluri ale reaiitâtii politice - comunitatea,
guvernământul si regimul politic - cu cele trei forme aie perceptiei faptelor politice
- "cunoasterea, evaluarea si atitudinile". Din această combinatie rezultă două procese majore ale
sociaiizării politice:
- achizitia orientărilor politice se face progresiv în diferite momente ale vietii'
- în perioada preadultă a dezvoltătii individului se situează momentul crucial pentru formarea
atitudinilor politice.
Câtiva ani mai târziu, în colaborare cu J. Dennis, D. Easton propune un nou "model de
socializare politică a copiilor", compus din patru faze succesive de asimilare a fenomenelor politice
în gândirea copiilor:
- politizare: sensibilizare pentru fenomenul politic;
- personalizare: câteva vârfuri ale autorităt politice servesc ca puncte de contact între copil ss
sistemul politic;
- idealizarea autoritătii: autor itatea politică este percepută ca fiind ideal binefăcătoare sau
râufăcătoare si dete rmină la copil reactii de dragoste sau de ură,
- institutionalizare: copilul trece de la personalizarea câtorva figuri politice la personalizarea
ansamblului de structuri si autoritătilor politice.
Se poate constata că al doilea model de socializare po1itică propus de Easton "urmează o ordine
ratională, copilul mergând de la simplu la complex, de la perceptia unui personaj unic la întelegerea
unui ansamblu de structuri, că procesele de ordin afectiv au un rol pre-ponderent în socializarea
precedentă, facilitând si însotind procesele cognitive. De unde succesiunea celor trei faze:
personalizare, idea- lizare, institutionalizare si rolul esential de articulare jucat de idea-lizare".
Transplantat în alte culturi politice, cu puternice elemente
30 D. Easton, R. D. Hess, The Child's Changing Images of President, în:
Public Opinion Quarterly, nr.24(4), '60, p. . The Child's Politica1 World. Raport la al V.lea
Congres mondial al A.I.S.P., Paris, 1961.
D. Easton, J. Dennis, Children in the Political System. Origins of Politica1 Legitimacy,
McGrow-Hi11, New York, 1969; The Child's Acquisition of Regime Formes; Politica1 Ef'icacy,
în American Political Science Review, LVI, 1967, p.
32 A. Percheron, op.cit., p.l26- l27.
de autoritarism, acest model nu dă rezultatele scontate, ca în S.U.A. În ancheta sa, Annick
Percheron a demonstrat că la copiii francezi există despre presedinte o cu totul altă idee decât la
copiii americani. Din anchetă rezultă, de pildă, câ pentru copiii francezi care asociază presedintelui
ideea de functie, el este un personaj autoritar si că pen-tru cei 27% care citează numele generalului
de Gaulle, presedinte1e, desi ei îi cuno sc numele, este un personaj abstract si distant. "În cele două
cazuri", în care "presedintele veghează asupra noastră", suntem departe de copiii americani. Chiar
atunci când există personalizarea autoritătii la tinerii francezi, ea nu este suficientă pentru a juc a
rolul motor pe care i-1 conferă cercetătorii americani. Pe de altă parte, idea- lizarea si personalizarea
nu sunt strict legate. În sfârsit, în Franta se pare că personaiizarea si institutionalizarea nu reprezintâ
în mod obligatoriu două faze succesive ale procesului de socializare. Dimpotrivă, o dată cu vârsta se
pare că există o întătire a conceptiei celei mai autorizate despre rolul prezidential, adică, în definitiv,
o intătire a unei anumite conceptii despre autoritate si putere". Cauza acestei perceptii abstracte si
distante a figurii si a functiei preziderttiale la copiii francezi tine de două coordonate istorice: afirmarea
formei de stat republicană în cultura politică franceză, în opozitie cu cea monarhică, luptă
care a durat pe parcursul câtorva generatii; matricea caracterială a culturii franceze, având ca axe
inteme rationalismul ssi atributele clasicitătii: ord ine, măsură, echili-bru, claritate, toate fiind însă
subsumate idealurilor romantismului protestatar din epoca republicană si revolutionarâ.
Toate aceste deosebiri întăresc ideea că ar fl gresit să se pretindă că ar exista un model
universal de socializare.
Din analiza studiilor întreprinse până acum în domeniul socia- lizării politice reiese că, în
abordarea relatiei dintre individ si socie-tatea sa politică, s-au impus trei conceptii majore:
- prima pune accentul, în esentă, pe personalitate. Orice comportainent al subiectului este o
reactie la solicitările externe, în functie de predispozitiile profunde ale personalitătii;
s Charles Roig, Grand Billon, La Socialisation politique des enfants. Vezi si Annik Percheron,
La conception de l'autorit6 chez les enfants fi a.nsais, loc. cit.
- a doua, voluntaristă, insistă asupra fenomenelor de învătare socială si asupra
responsabilitătii societătii în formarea tinerilor ei membti;
- a treia consideră formarea atitudinilor si comportamentelor politice rezultatul interactiuni1or
continue dintre individ si societate. Totodată, stadiul atins de cercetarea în domeniu relevă anumite
limite a1e acestor abordări, ceea ce reclamă un nou tip de abordare inter-
disciplinară a socializârii politice. În primul rând, socia1izarea politică nu este doar un proces
unidirection al în care, în virtutea autonomiei politicului, doar socializarea politică este considerată
esentialâ. Intrucât nu există frontiere rigide între politic, social si per-sonal, socializarea po litică
este o parte a socializării generale, deoarece si sistemul politic este o parte a sistemului social
global. În al doilea rând, socializarea politică nu este un proces evolutiv uni- linear. E1 cunoaste
salturi si rupturi, în special în fazele de trecere de la copilărie la adolescentă , de la adolescentă la
maturitate.
si
Atitudinile politice în curs de formare ale copiilor sunt încă fragile si sunt supuse influentelor lumii
adulte. Adolescenta este însotită de o repunere în discutie a influentelor primite în copilărie, ceea ce
poate duce, conform noilor scheme ale sensibilitătii, fie la modificări, mai mult sau mai putin
profunde, aie vechiului ansamblu de credinte, opinii si atitudini, fie la acceptarea, pe baze noi, a
comportamentului si ideilor politice asimilate în copilărie. În aI treilea rând, socializarea politică
nu se încheie o datâ cu intrarea în faza matutitătii. Ea este un proces permanent. Căsătoria, serviciul
militar, schimbarea de rol si de status, mobilitatea socială sunt evenimente care pot schimba
atitudinile si com portamentele politice.
Trebuie să subliniem, de asemenea, câ dată fiind legătura de substantâ în tre cultura politică si
procesele de socializare politică, o dată cu schimbătile radicale la nivelul sistemului politic apar
cerinte noi, determinate de restructurarea sistemului de valori. Aceste cerinte impun o resocializare
politicâ. Îii contemporaneitate, acesta a fost cazul Germaniei de Vest, după prăbusirea hitlerismului
generator al ideologiei national-socialiste. Germania reunificată trăieste si astăzi acest imperativ
cultural-politic, în cazul landutilor fostei Germanii de Est. Resocializarea politicâ este la ordinea
zilei în toate tările post-
comuniste s deci, si în România. Ea are ca obiect inculcarea valotilor si atituss1or politice ce decurg
din matricea unei noi culturi politice, democratice, plura1iste, participative, în măsură să contribuie
efectiv si eficie nt la procesul de democratizare.
|
