INSTANTELE SOCIALIZÃRII POLITICE
Familia si scoa1a sunt primele instante ale socializãrii politice, cu un rol cruciai în formarea
atitudinilor ss a orientãtilor politice. Mai târziu, acestor douã forme primare de sociaiizare li se mai
adaugã si altele: armata, biserica, mass- media, partidele politice. În familie si in scoalâ, socializãrii
latente i se adaugã socializarea manifestã. Contrar unor prejudecãti destul de rãspândite în
mentaijtatea politicã, rolul sco1ii, ca principal agent de socializare politicã, nu se reduce la functia
de îndoctrinare ideologicã fatã de valotile dominante ale unui sistem politic (liberale, conservatoare,
de stânga sau de dreapta), ci, in primul rând, aceasta asigurã reproducerea socialã, prin realizarea
functiei ideo logice de Iegitimare a ordinii stabilite. Acest specific al socializãrii politice de câtre
scoaiã este mediat si disimulat prin valo-rile sistemelor pedagogice traditionale: autonomia
sistemului de învãtãmânt fatã de instantele puterii politice; neutralitatea si obiec-tivitatea
cunostinte1or transmise; promovarea în viata socialã, pe baza performantelor dobândite în procesul
de pregâtire; interesele si valo-rile specifice de grup ale corpului de specialisti care detin monopolul
functiei educationale: eticâ profesionalã; mentin erea ordinii moraie; conservarea structurilor
politice si a raporturilor de clasã prin pro- movarea meritocratiei' cultivarea valorilor nationale.
Bourdieu si Passeron observã cã între 242f52c valorile clasei de mijloc si cele promovate de autonomia
relativâ a sistemului de învãtãmânt nu existã raporturi de contrarietate, ceea ce îi permite acestuia sã
serveascã "cererile
21 P. Bourdieu, Esquisse d'une th6orie de la pratique, Dalloz, Paris, 1972, p.178.
22 P. Bourdieu, J. C. Passeron, La r6production, Editions de Minuit, Paris, 1970, p.279.
obiective de conservare socialã, sub auspiciile independentei si neutralitãtii. Adicã sã disimuleze
functiile sociale de care el se achitã si, prin aceasta, sâ le îndeplineascã mai eficient". Tot
cercetãtotii mentionati elaboreazâ teoria "violentei simbolice", pe care ei o con-siderã mult mai
eficientã pe planul socializãrii politice decât coercitia fizicã. De asemenea, ei denumesc puterea
violentei simbolice "orice putere care reuseste sã impunã semnificatii si sã le impunã ca fiind
legitime, disimulând raporturile de forte care sunt la fundamentul fortei sale". În aceastã privintã,
scoala nu îsi realizeazã functia sa socializatoare prin inocularea unor opinii, ci prin "inocularea de
ati-tudini ss dispozitii de a ac tiona si reactiona, a schemelor inconstiente de la care, plecând, se
organizeazã gândirea ss actiunea, oricare ar fi situatia care se prezintã". Asa cum stãpânirea unei
limbi presupune un ansamblu de scheme inconstiente interiorizate pentru a construi fraze dupã
reguli gramaticale, tot astfel scoala este o gramaticâ generatoare de opinii si atitudini.
Cercetãri mai recente au descoperit cã procesele de socializare politicã la copil nu încep în
perioada adolescentei, ci mult mai devreme, în jurul vârstei de 6 ani, când deja copiii posedã
anumite informatii politice, cunosc anumite personalitãti si roluri politice, precum regele,
presedintele sau sefii partidelor, recunosc existenta anumitor reguli ss constrângeri de ordin public.
Învãtarea sim-bolurilor patriotice, precum imnul national si dra pelul tãtii, si trãirea sentimentului
de identitate ss de apartenentã la comunitatea nationalã sunt ptimele elemente ale socializãrii
politice a copilului, atât difuzã, cât si manif estã, cãpãtatã în familie, în grup sau în formele
invãtãmântului presco1ar. Destul de repede, pânã în jurul vârstei de 10 ani, sentimentul identitãtii si
al apartenentei se înrãdãcineazã în jurul câtorva simboluri nationale, precum eroii trecutului, echipa
nationalã de fotbal, monumentele istorice. În aceastã perioadã, copilul mai mult imitã
comportamentul adultilor, printr-un joc de reprezentãri sensibile prin care echivaleazã notiunile
abstracte, precum patria, libertatea, democratia, functia de sef al statului. Dupã
23 Ibidem, p.
24 Ibidem, p.
25 J.-P. Cot , J.-P. Mounier, Pour une sociologie politique, vol.1, 11, Editions du
Seuil, Paris, 1974, p.
cum a arãtat Jean Piaget într-un studiu despre dezvoltarea ideii de patrie la copil, aceasta precede
orice altã notiune geograficã precisã dar ia, desi politicul primeazã, forma unui atasament strict
afectiv. Astfel, pentru un copil român, francez sau ame tican, România, Franta sau S.U.A. sunt
tãrile cele mai frumoase din lume, dar ei nu pot expli- ca Ia modul abstract acest lucru, ci numai
apelând la reprezentãrile sensibile ale frumusetii naturale (litoralul românesc sau masivul Bucegi) si
personalizarea trecutului eroic. De-abia dupã vârsta de 10 ani, sentimentul apartenentei nationale se
rationaiizeazã în sensul acceptâtii, cel putin la nivel simbolic, unora din valorile ei funda- mentale.
Astfel, interogati despre ceea ce îi face mândri sã fie ame-ricani, majoritatea copiilor de zece ani
anchetati au rãspuns cã au li- bertatea si puterea de a alege guvemantii. Când li s-a cerut sã aleagã
simbolul care reprezintã cel mai bine guvemul tãrii lor, copiii de 6-8 ani au ales cel mai adesea
figuri ale trecutului, precum G. Washington, sau presedinte1e în functiune, iar cei de 10 ani au
indicat, în majotitatea cazurilor, Congresul sau faptul de a putea vota. Procesul este sensibil acelasi
si în Franta, cuvintele-cheie fiind:
republicã, libertate, egalitate ss fratemitate, cunoscute de aproape 80% din copiii de 10 ani si
unanim iubite.
In aceastã ordine de idei, se pare cã, pentru perioada avutã în vedere, un moment important al
socializãrii sunt evenimentele politice perceptibile la nivelul concret al reprezentãrilor si care au
loc nemijlocit în mediul de viatã al copiilor. A1 doilea moment este personalizarea autoritãtii
politice sub forma unui pãrinte bun si ocrotitor, dupã modelul autoritâtii pateme. Alegerile
prezidentiale si legislative, de pildâ, care reprezintã momente importante ale vietii politice si solicitã
participarea cetãtenilor, atrag atentia ss preocu-parea copiilor. Dar din acest joc copiii nu retin decât
personajele politice a cãror putere se resimte în viata lor de fiecare zi. Este ade-vãrat cã si
mediatizarea intemã joacã un rol în aceastã perceptie, dar tot atât de adevãrat este cã tocmai
importanta politicã a functiei impune mediatizarea. Astfel, seful statului este mai cunoscut decât
Jean Piaget, A. M. Weil, Le d6veloppement de l'id6e de la patrie chez les
enfants, în: Bulletin international des sciences sociales, vol.III., 1951.
27 Vezi, printre aitii, Annick Percheron, La formation politique de l'individu,
în: volumul La Politique, Dalloz, Paris, 1972, p.144-147.
Parlamentul, un primar este mai cunoscut decât consiliul municipai, deputatul din circumscriptia sa
mai cunoscut decât ceilalti, un lider sindical disident mai cunoscut decât un lider cuminte de partid.
Acest lucru se exp1icâ, printre altele, si prin specificul logicii afective a copilului. Nereusind sã di
stingã raportul parte - întreg în diviziunile sale politice, copilul considerã un personaj po1itic
important drept întreg sistemul politic.
Începând cu vârsta de 9-10 ani, se constatã o cristalizare a optiunilor politice si ideol ogice, chiar
dacã, într-o primã etapã, aces-tea se prezintã ca o identificare reflexã cu optiunea politicã a
pãtintilor pentru un partid, o formã de guvemãmânt sau o personali- tate politicã.
In douã anchete, efectuate de Annick Percheron , în 1964, într-unul din cartierele periferice ale
Parisului si la Grenoble, de cãtre Charles Roig , s-a putut constata faptul cã la copiii francezi de
aceastã vârstã diferentierea familiilor politice "Stânga-Dreapta" se traduce prin reprezentãri
diferite ale unor evenimente sau prin posesia unui vocabular diferit. Astfel, în cultura politicã
de dreap-ta din Grenoble, în ciuda imaginii favorabile despre Marea Revolutie Francezã fixatã de
istoriografia oficialã, o treime din copiii interogati considerau cã revolutia din 1789 a fost un rãu,
ceea ce corespunde unei judecãti de valoare specificã Dreptei. In schimb, la copiii anchetati din
mediul muncitoresc din suburbia Parisului s-a constatat cã ei se simteau mai apropiati de Stânga
decât de Dreapta, ceea ce s-a vãzut si în lex icul lor preferat: "comunism"; "democratie"; "sindicat";
"revendicare"; "parlamentarism", spre deosebire de lexicul preferat al copiilor crescuti într-un
mediu de Dreapta: "arinatã"; "general"; "bogãtie"; "ministru"; "burghezie"; "forte ale ordinii" etc..
Problema trecerii de la o etapâ la alta în procesul de socializare, a determinãtii procesului de
socializare de cãtre specificul valorilor nationale, a studiilor interdisciplinare în relevarea
socializãtii a preocupat multã vreme pe specia1isti, de o parte si alta a Atlanticului. Astfel, într-un
studiu publicat în 1960, împreunâ cu Robert D. Hess,
28 A. Percheron, La conception de l'autorit6 chez les enfants fransais, în:
Revue fransaise de science politique", vol.XXI, nr.1, febrnarie 1971.
29 Roig Charles, Grand Billon, La socialisation politique des enfants, A. Colin,
Paris, 1968.
seful scolii functionaliste în sociologia americanã, David Easton, propune un model de socializare
politicã a copiilor prin combinarea celor trei niveluri ale reaiitâtii politice - comunitatea,
guvernãmântul si regimul politic - cu cele trei forme aie perceptiei faptelor politice
- "cunoasterea, evaluarea si atitudinile". Din aceastã combinatie rezultã douã procese majore ale
sociaiizãrii politice:
- achizitia orientãrilor politice se face progresiv în diferite momente ale vietii'
- în perioada preadultã a dezvoltãtii individului se situeazã momentul crucial pentru formarea
atitudinilor politice.
Câtiva ani mai târziu, în colaborare cu J. Dennis, D. Easton propune un nou "model de
socializare politicã a copiilor", compus din patru faze succesive de asimilare a fenomenelor politice
în gândirea copiilor:
- politizare: sensibilizare pentru fenomenul politic;
- personalizare: câteva vârfuri ale autoritãt politice servesc ca puncte de contact între copil ss
sistemul politic;
- idealizarea autoritãtii: autor itatea politicã este perceputã ca fiind ideal binefãcãtoare sau
râufãcãtoare si dete rminã la copil reactii de dragoste sau de urã,
- institutionalizare: copilul trece de la personalizarea câtorva figuri politice la personalizarea
ansamblului de structuri si autoritãtilor politice.
Se poate constata cã al doilea model de socializare po1iticã propus de Easton "urmeazã o ordine
rationalã, copilul mergând de la simplu la complex, de la perceptia unui personaj unic la întelegerea
unui ansamblu de structuri, cã procesele de ordin afectiv au un rol pre-ponderent în socializarea
precedentã, facilitând si însotind procesele cognitive. De unde succesiunea celor trei faze:
personalizare, idea- lizare, institutionalizare si rolul esential de articulare jucat de idea-lizare".
Transplantat în alte culturi politice, cu puternice elemente
30 D. Easton, R. D. Hess, The Child's Changing Images of President, în:
Public Opinion Quarterly, nr.24(4), '60, p. . The Child's Politica1 World. Raport la al V.lea
Congres mondial al A.I.S.P., Paris, 1961.
D. Easton, J. Dennis, Children in the Political System. Origins of Politica1 Legitimacy,
McGrow-Hi11, New York, 1969; The Child's Acquisition of Regime Formes; Politica1 Ef'icacy,
în American Political Science Review, LVI, 1967, p.
32 A. Percheron, op.cit., p.l26- l27.
de autoritarism, acest model nu dã rezultatele scontate, ca în S.U.A. În ancheta sa, Annick
Percheron a demonstrat cã la copiii francezi existã despre presedinte o cu totul altã idee decât la
copiii americani. Din anchetã rezultã, de pildã, câ pentru copiii francezi care asociazã presedintelui
ideea de functie, el este un personaj autoritar si cã pen-tru cei 27% care citeazã numele generalului
de Gaulle, presedinte1e, desi ei îi cuno sc numele, este un personaj abstract si distant. "În cele douã
cazuri", în care "presedintele vegheazã asupra noastrã", suntem departe de copiii americani. Chiar
atunci când existã personalizarea autoritãtii la tinerii francezi, ea nu este suficientã pentru a juc a
rolul motor pe care i-1 conferã cercetãtorii americani. Pe de altã parte, idea- lizarea si personalizarea
nu sunt strict legate. În sfârsit, în Franta se pare cã personaiizarea si institutionalizarea nu reprezintâ
în mod obligatoriu douã faze succesive ale procesului de socializare. Dimpotrivã, o datã cu vârsta se
pare cã existã o întãtire a conceptiei celei mai autorizate despre rolul prezidential, adicã, în definitiv,
o intãtire a unei anumite conceptii despre autoritate si putere". Cauza acestei perceptii abstracte si
distante a figurii si a functiei preziderttiale la copiii francezi tine de douã coordonate istorice: afirmarea
formei de stat republicanã în cultura politicã francezã, în opozitie cu cea monarhicã, luptã
care a durat pe parcursul câtorva generatii; matricea caracterialã a culturii franceze, având ca axe
inteme rationalismul ssi atributele clasicitãtii: ord ine, mãsurã, echili-bru, claritate, toate fiind însã
subsumate idealurilor romantismului protestatar din epoca republicanã si revolutionarâ.
Toate aceste deosebiri întãresc ideea cã ar fl gresit sã se pretindã cã ar exista un model
universal de socializare.
Din analiza studiilor întreprinse pânã acum în domeniul socia- lizãrii politice reiese cã, în
abordarea relatiei dintre individ si socie-tatea sa politicã, s-au impus trei conceptii majore:
- prima pune accentul, în esentã, pe personalitate. Orice comportainent al subiectului este o
reactie la solicitãrile externe, în functie de predispozitiile profunde ale personalitãtii;
s Charles Roig, Grand Billon, La Socialisation politique des enfants. Vezi si Annik Percheron,
La conception de l'autorit6 chez les enfants fi a.nsais, loc. cit.
- a doua, voluntaristã, insistã asupra fenomenelor de învãtare socialã si asupra
responsabilitãtii societãtii în formarea tinerilor ei membti;
- a treia considerã formarea atitudinilor si comportamentelor politice rezultatul interactiuni1or
continue dintre individ si societate. Totodatã, stadiul atins de cercetarea în domeniu relevã anumite
limite a1e acestor abordãri, ceea ce reclamã un nou tip de abordare inter-
disciplinarã a socializârii politice. În primul rând, socia1izarea politicã nu este doar un proces
unidirection al în care, în virtutea autonomiei politicului, doar socializarea politicã este consideratã
esentialâ. Intrucât nu existã frontiere rigide între politic, social si per-sonal, socializarea po liticã
este o parte a socializãrii generale, deoarece si sistemul politic este o parte a sistemului social
global. În al doilea rând, socializarea politicã nu este un proces evolutiv uni- linear. E1 cunoaste
salturi si rupturi, în special în fazele de trecere de la copilãrie la adolescentã , de la adolescentã la
maturitate.
si
Atitudinile politice în curs de formare ale copiilor sunt încã fragile si sunt supuse influentelor lumii
adulte. Adolescenta este însotitã de o repunere în discutie a influentelor primite în copilãrie, ceea ce
poate duce, conform noilor scheme ale sensibilitãtii, fie la modificãri, mai mult sau mai putin
profunde, aie vechiului ansamblu de credinte, opinii si atitudini, fie la acceptarea, pe baze noi, a
comportamentului si ideilor politice asimilate în copilãrie. În aI treilea rând, socializarea politicã
nu se încheie o datâ cu intrarea în faza matutitãtii. Ea este un proces permanent. Cãsãtoria, serviciul
militar, schimbarea de rol si de status, mobilitatea socialã sunt evenimente care pot schimba
atitudinile si com portamentele politice.
Trebuie sã subliniem, de asemenea, câ datã fiind legãtura de substantâ în tre cultura politicã si
procesele de socializare politicã, o datã cu schimbãtile radicale la nivelul sistemului politic apar
cerinte noi, determinate de restructurarea sistemului de valori. Aceste cerinte impun o resocializare
politicâ. Îii contemporaneitate, acesta a fost cazul Germaniei de Vest, dupã prãbusirea hitlerismului
generator al ideologiei national-socialiste. Germania reunificatã trãieste si astãzi acest imperativ
cultural-politic, în cazul landutilor fostei Germanii de Est. Resocializarea politicâ este la ordinea
zilei în toate tãrile post-
comuniste s deci, si în România. Ea are ca obiect inculcarea valotilor si atituss1or politice ce decurg
din matricea unei noi culturi politice, democratice, plura1iste, participative, în mãsurã sã contribuie
efectiv si eficie nt la procesul de democratizare.
|
