INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE

INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE

Problematica institutilor europene

Incercarea de a construi Europa unita este, de fapt, continua cautare a echivalentului modern al polis-ului armonios si comunitar pe care vechii greci l-au creat[i] . Europa nu poate fi gandita fara recuperarea libertatii spiritului, a libertatilor politice si individuale ale omului in cadrul unei societati care se califica democratica.

Imaginea megalopolis-ului anarhic trebuie inlocuita cu imaginea unei Europe armonioase, comunitare. Europenii au fost pusi in situatia de a inventa atat institutii care respecta ambitiile nationale legitime ale popoarelor europene, cat si nevoia de actiune comuna eficienta. Ideea dupa care Europa se construieste este cea a unitatii in diversitate, astfel incat ea trebuie sa se mentina intr-un ansamblu ale carui institutii ar fi ineficace, daca n-ar fi supranationale, adica in stare sa adopte hotarari care se impun tuturor guvernelor si nu numai celor care figureaza in majoritatea celor care le-au luat.

Cuvantul federatie[2] contine, din punct de vedere istoric, fracturile pe care Europa le-a cunoscut: imperialismul napoleonian, cultul extrem al natiunii, pangermanismul si hitlerismul, panslavismul. Incepand cu 1948 se poarta discutii cu privire la arhitectura institutionala europeana, se dezbate asupra federalismului sau federatiei in Europa, asupra largirii Uniunii. Raspunsurile date nu au fost ferme, infruntarea fiind animata atat de partizanii abandonului suveranitatii, cat si de cei ai unei "Europe a statelor". Europa s-a federalizat prudent, dar real, in jurul institutiilor cu geometrie variabila . Europa a fost capabila sa promoveze ideea arbitrajului ca regula de comportament international. Arbitrajul, interventia dreptului in raporturile intereuropene si internationale fac parte din institutiile mondiale si europene. Europa a dorit sa creeze conditiile unei relatii in care cei patru "D" sa fie respectati: democratia, dialogul, dezvoltarea, drepturile omului .

Dupa caderea regimurilor comuniste in Europa Centrala si de Est, aparitia unor probleme noi sau acutizarea celor vechi - identitatea in fata diversitatii culturale, integritatea persoanei si a mediului in fata tehnologiei, demnitatea celor care nu reusesc sa se integreze in societatea moderna - a impus factorului politic gasirea unor solutii. Factorii decidenti sunt acuzati adesea de neputinta, de pierderea contactului cu realitatea. Deciziile asupra binelui comun sunt luate in baza unor "reguli oligarhice si ineficiente si genereaza riscul unei indepartari progresive a indivizilor de institutii si al unei afirmari a radicalismului sau apatiei" . Identificarea problemelor noi impune gasirea de solutii noi. Pentru aceasta politica europeana trebuie sa raspunda urmatoarelor chestiuni : reforma modelului economic si social european, infruntarea temerilor privind identitatea indivizilor, corelarea traditiei solidariste a statului social (cucerire a secolului al XX-lea) cu capacitatea de a concura intr-o economie globalizata, ce reprezinta marea sfidare a secolului al XXI lea.

Incercarea de a impaca democra 939e41j tia cu interdependenta internationala tot mai mare este o problema care depaseste frontierele Europei. Este de fapt una dintre problemele cheie ale dezbaterii asupra globalizarii. Europenii au o sansa mult mai mare sa o negocieze eficient, data fiind lunga lor istorie de cooperare stransa bazata, mai ales, pe reguli si institutii comune si pe respingerea fatisa a puterii hegemonice. In prezent, descendentii celor care au inventat suveranitatea si statul national sunt solicitati sa creeze noi forme de democratie supranationala pentru a ingloba noul tip de integrare politica deja realizata. Ei vor avea nevoie de idei novatoare, intrucat nu au un model care sa fie copiat sau de la care pur si simplu sa se invete ceva, iar in joc se afla soliditatea constructiei regionale, pacea si democratia in Europa.

Construirea Comunitatilor Europene, apoi a Uniunii Europene trebuie inteleasa prin prisma celor doua notiuni fundamentale vehiculate, supranationalitatea si interguvernamentalitatea[7]: a) Supranationalitatea (sau integrarea) presupune un transfer sau transferuri de competenta de la statele participante catre o persoana juridica superioara. Entitatea juridica catre care se face transferul este Comunitatea Europeana si se realizeaza in urma incheierii unui act juridic, tratat cu precadere, prin care statele accepta aceasta transmitere de atributii. Din acest motiv, Uniunea Europeana nu are inca o personalitate juridica, adica nu poate fi suportul unui transfer de competenta. b) Interguvernamentalitatea (sau concertarea, cooperarea) nu implica transfer de competente, decizia luata fiind doar un simplu acord prin consens. Din punct de vedere politic, luarea unei decizii implica doar o orientare, o actiune comuna, nu are forta juridica, iar executia acestei decizii revine doar administratiilor nationale. In constructia europeana sunt utilizate atat formule ale supranationalitatii, cat si ale interguvernamentalitatii, mergand de la integrarea pura - piata unica, controlul concurentei, moneda unica etc. pana la interguvernamentalitatea pura - politica externa si de securitate comuna, justitia si afacerile interne etc., fiind posibile si dozari intermediare. Prin insasi constructia mecanismului luarii deciziei se garanteaza ca nici un stat membru nu poate fi in masura sa exercite asupra altuia o hegemonie durabila.

Uniunea Europeana dispune de o structura institutionala unica, avand drept scop[9]  urmarirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetatenilor sai si ale statelor membre, asigurarea coerentei, eficacitatii si continuitatii politicilor si actiunilor intreprinse in atingerea obiectivelor sale.

Sistemul institutional al Uniunii Europene cuprinde : Parlamentul European, Comisia Europeana (contine si functia de ministru de externe al Uniunii Europene in calitate de vicepresedinte al Comisiei), Consiliul de Ministri (Consiliul Uniunii Europene), Curtea de Justitie (cuprinde Curtea Europeana de Justitie, Tribunalul de Mare Instanta si tribunalele specializate), Consiliul European, precum si institutii care intregesc cadrul institutional ca Banca Centrala Europeana, Mediatorul European, Curtea de Conturi, Controlorul European al Protectiei Datelor si Presedintia Uniunii, Banca Europeana de Investitii (BEI). Alte institutii ce au rol ajutator consultativ, de avizare sau de specialitate sunt Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER), Comitetul Economic si Social (CES), Comitetul Regiunilor (CR). Pe langa acestea functioneaza alte organisme ale comunitatii, precum si agentii descentralizate.

Organizarea Uniunii Europene se bazeaza pe principiul conlucrarii puterilor, nu pe cel al separarii, printr-o reprezentare a intereselor predominante[11]. Fiecare institutie actioneaza in aplicarea unui interes specific in procesul decizional comunitar. Comisia Europeana reprezinta interesul general, Parlamentul European reprezinta interesele cetatenilor Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene este institutia care reprezinta interesele statelor membre, iar Curtea de Justitie asigura respectarea dreptului comunitar. Institutiile Uniunii Europene sunt mai puternice decat organizatiile internationale conventionale si ofera un suport mai mare pentru dezvoltare.

Principiile care constituie baza edificiului comunitar actual[12] si care stau la baza repartizarii competentelor intre institutiile comunitare sunt: superioritatea institutiilor, independenta institutiilor comunitare, colaborarea institutiilor, egalitatea intre state, competenta de atribuire, echilibrul institutional, autonomia institutiilor cooperarea loiala. Superioritatea institutiilor consta in experienta inmagazinata si fructificata, in rezultatele vizibile obtinute in plan societal si individual. Independenta institutiilor comunitare este garantata prin dispunerea de autoritate proprie, independenta financiara, responsabilitatea Comisiei in fata Parlamentului European. Pe principiul independentei institutionale au fost concepute Comisia Europeana, Curtea de Justitie a Comunitatii Europene, Curtea de Conturi si Banca Centrala Europeana. De pilda, numirea comisarilor trebuie facuta de comun acord intre guverne si prin votul de investitura dat de Parlamentul European. Comisarii europeni nu exercita un mandat imperativ si nici unul reprezentativ, nu sunt delegati nationali si nici alesi prin vot universal, nu primesc si nu pot sa primeasca instructiuni de la statele membre din care provin sau de la alte state, sunt personalitati care isi exercita autoritatea independent de orice instructiuni. Institutiile comunitare au independenta financiara asigurata prin prelevarea de resurse proprii (organizatiile internationale beneficiaza doar de contributiile statelor membre). Comisia Europeana este responsabila doar in fata Parlamentului European care poate demite Comisia prin votarea cu majoritate calificata a unei motiuni de cenzura. Independenta Comisiei este fundamentala pentru sistemul institutional comunitar, in acelasi timp rolul Consiliului Uniunii nu trebuie neglijat, prin intermediul acestuia facandu-se auzita vocea statelor, sustinerea intereselor nationale. Dialogul intre institutiile Comunitatilor era organizat inca din 1951, fiind asezat pe principiul colaborarii si nu al subordonarii. Fiecare institutie isi exercita propriile functii in cadrul unui sistem decizional, de natura prefederala. Renuntarea la facilitatile oferite de dreptul de veto reprezinta unul dintre fundamentele juridice ale Comunitatii. Egalitatea intre state, dupa cum considera Jean Monnet, era de natura sa creeze o noua mentalitate si sa intemeieze juridic Comunitatea. In acelasi sens, cancelarul Germaniei Konrad Adenauer arata in 1951 la intalnirea de la Bonn: "eu nu vad Comunitatea in afara egalitatii totale."[14]

Principiile ce stau la baza repartizarii competentelor[15] sunt principiul competentelor de atribuire conform caruia institutiile isi exercita atributiile in conformitate cu dispozitiile din tratatele comunitare; al echilibrului institutional conform caruia fiecare institutie trebuie sa-si exercite competentele ce i-au fost atribuite, fara a impiedica in nici un mod exercitarea competentelor ce au fost atribuite altor institutii; al autonomiei institutiilor ce permite fiecarei institutii de a se organiza liber in limitele legale stabilite (nu au personalitate juridica, doar Comunitatile au); cooperarii loiale care se impune atat intre institutiile comunitare, cat si intre acestea si statele membre.

In legatura cu configuratia Uniunii s-au ridicat multe intrebari privind crearea unei organizatii trasnationale sau internationale, natura structurii statale in formare, tipul de guvernare aflat in schimbare etc. Raspunsurile formulate depind intotdeauna de contextul si perspectiva de abordare.

Perspectiva comportamentalista asupra institutiilor politice si factorilor nationali, implicati in constructia europeana releva ca acestia afiseaza tipare de comportament diferite in functie de domeniul politic si de perioada istorica. De exemplu, unele institutii ale Comunitatii Europene (Comisia Europeana, Parlamentul European, Curtea de Justitie) s-au aflat la "periferia evolutiilor majore", au fost mai curand factori pasivi, in timp ce dinamica cea mai intensa a fost identificata in interactiunile dintre factorii politici nationali[16]. Aceasta perspectiva releva ca prin structurile institutionale nou create s-a sprijinit mai mult "transguvernamentalismul intensiv" decat integrarea in cadrul procedurilor comunitare traditionale (comunitarizarea). Exista, dupa opinia unor autori, tentatia de a vedea in aceste realizari o victorie a "interguvernamentalismului" asupra "supranationalismului" . Ceea ce rezulta, de fapt, este o politica transnationala, un nou mod de elaborare a politicilor, un "transguvernamentalism intensiv". In aceasta acceptiune interguvernamentalismul este o forma mai slaba de elaborare a politicilor si mai putin restrictiva, iar transguvernamentalismul presupune o mai mare intensitate in elaborarea politicilor si restrictii mai multe. Guvernele statelor membre ale Uniunii au acumulat o bogata experienta pe care o fructifica in elaborarea politicilor, iar "transguvernamentalismul" presupune implicare activa a Consiliului European in stabilirea directiei generale a politicilor, rolul crescut al Consiliului Uniunii in consolidarea cooperarii, rolul limitat sau marginal al Comisiei, excluderea Parlamentului European si a Curtii Europene de Justitie din aria de implicare, implicarea unui cerc distinct de factori politici nationali-cheie, adoptarea unor acorduri speciale pentru administrarea cooperarii, lipsa de transparenta a procesului politic pentru parlamentele nationale, dar si pentru public, capacitatea de a adopta din cand in cand politici comune fundamentale.

Alte abordari vorbesc de mixturi procedurale si politice, de grade de integrare in constructia europeana, deoarece sunt utilizate atat formule ale supranationalitatii, cat si ale interguvernamentalitatii, mergand de la integrarea pura - piata unica, controlul concurentei, moneda unica etc. pana la interguvernamentalitatea pura - politica externa si de securitate comuna, justitia si afacerile interne etc., fiind posibile si dozari intermediare.

Rezulta ca se poate vorbi mai curand de "guvernare" ("guvernanta") decat de "guvernamant" si de o guvernanta cu multiple niveluri - infranational, national, international, supranational. U.E. a luat nastere ca parte a unui "tipar de guvernare europeana reconfigurat prin evolutia structurilor institutionale si a proceselor asociate care prezinta caracteristici noi, interesante ". "Guvernarea infranationala" tine de aceste noi tipare de comportament si de noile raporturi create intre institutiile politice europene si comunitatile locale. In "guvernarea infranationala" autoritatile locale sau regionale ale caror responsabilitati sunt atribuite de sistemele Uniunii Europene au contacte directe cu institutiile Uniunii Europene. De asemenea, cresterea numarului de organisme cu functie de politica publica externalizata guvernarilor centrale (plasate intre public si privat) de tipul agentiilor autonome sau semiautonome, instalarea unei relatii de parteneriat intre public si privat releva noua configuratie a guvernarii europene. Putem spune ca activitatea de coordonare prin intermediul agentiilor este una dintre trasaturile cheie ale Uniunii. Prin metoda cooperarii, prin concertare, prin interguvernamentalism se realizeaza politicile la nivel international. Nivelul supranational presupune instalarea unor noi raporturi intre statele membre si institutiile comunitare ale Uniunii.

Constructia unei structuri statale evidentiaza rolul semnificativ al institutiilor in acest proces, numite "federale" , deoarece se bazeaza pe procedura votului majoritar in Consiliu ca regula generala in ceea ce priveste competenta a Comunitatii; Parlamentul si Consiliul de Ministri prin competenta colegislativa fac ca legile comunitare sa fie aprobate de amandoua; Comisia are competente executive in limitele legii comunitare. Aceste reforme convertesc Consiliul si Parlamentul intr-un "legislativ bicameral" si Comisia in Guvern al Comunitatii. Acestea si Curtea de Justitie alcatuiesc principalele institutii ale unui sistem federal ce va fi responsabil de problemele tratate la nivel comunitar, in timp ce competenta in alte domenii revine statelor membre. Caracterul specific al institutiilor Uniunii este dat de independenta fata de guvernele statelor membre (de exemplu, Comisia Europeana, Curtea de Europeana de Justitie, Banca Centrala Europeana). Acesta structura a fost numita "federalism comunitar" a carei caracteristica rezida in pastrarea atributelor carora le suntem legitim atasati

Perspectiva istorica asupra constructiei europene releva caracterul continuu al transformarilor, precum si nevoia adaptarilor si ajustarilor pe care structura institutionala a Comunitatii, apoi a Uniunii, le-a cunoscut. Initial, fiecare dintre cele trei comunitati (C.E.C.O., C.E.E., EURATOM) isi avea propriile institutii, dar prin Tratatul de fuziune (8 aprilie1965 are loc unificarea institutionala, tratatele ce stau la baza lor ramanand separate (Tratatul de la Paris,1951, Tratatele de la Roma, 1957).

Actul Unic European (17 februarie 1986, in vigoare 1 iulie 1987 a extins competentele Comunitatii, a introdus modificari si reguli de functionare ale institutiilor, a dat un statut juridic cooperarii politice europene, care functiona din 1970 pe baza unor simple acorduri interguvernamentale. A dat "o mai buna functionare a institutiilor"[23], luand in considerare deficitul democratic de care sufera Comunitatile, faptul ca legea comunitara nu este elaborata de un organ ales prin vot universal direct, desemnand populatiile (Parlamentul European), ci de catre un organ neales, ce reprezinta guvernele, Consiliul de Ministri si ca proiectele de acte normative sunt pregatite de catre Comisie, formata din inalti functionari, birocrati . Dupa opinia unor specialisti din literatura de specialitate, Parlamentul European trebuia sa-si asume responsabilitati depline de colegislator in procedura de cooperare. Interesul european cerea impunerea unei mai bune functionari a triunghiului institutional Consiliul/Parlament/Comisie. Dupa modelul procedurii numite de cooperare, Comisia trebuia sa poata sa joace pe deplin rolul sau de initiativa, iar Consiliul si Parlamentul sa fie asociate, in parti egale, la toate etapele procedurii bugetare. Consiliul trebuia sa se aplece asupra propriilor sale mecanisme interne, pentru a preintampina "explodarea procesului de decizie"[25]. Reforma institutiilor trebuia continuata, Tratatul de la Amsterdam vizand consolidarea acestora. Institutiile Uniunii trebuiau adaptate la realitatea presupusa prin extindere (institutii concepute pentru 6 state membre nu pot sastisface 27) si la contextul international in continua transformare. Pentru a solutiona aceste neajunsuri masurile luate constau in intarirea puterilor Parlamentului, anularea dreptului de veto in cazuri exceptionale, reorganizarea Comisiei Europene si a puterilor sale, o politica externa europeana comuna in privinta imigrarii si dreptului de azil, precum si realizarea unui spatiu social comun in interiorul caruia sa se realizeze o uniune eficienta.

Legitimarea democratica a institutiilor si eficacitatea politicilor cer un proiect ambitios bazat pe consolidarea puterilor de codecizie ale Parlamentului European, pe cresterea utilizarii votului majoritar in cadrul Consiliului Uniunii si pe o forma electiva in stabilirea presedintelui Comisiei. In planul politicii interne, pentru Romania, de pilda, obiectivele sunt stabilitatea politica, participarea activa a cetatenilor la viata cetatii, alegerea corecta a programelor moderne, reconstructia sistemului de partide, aparitia unei "bipolaritati active", partidiste care sa ofere solutii problemelor generale ale societatii.

Sistemul institutional al Uniunii Europene exprima, totodata, natura sa dubla: o Uniune a popoarelor si o Uniune a statelor. Din aceasta perspectiva, sistemul comunitar se caracterizeaza prin anumite particularitati ce tin de cateva elemente: limitarea voluntara a suveranitatii nationale in unele domenii si administrarea acestora in comun prin elementele sistemului comunitar (institutii, buget, drept); conlucrarea puterilor prin asocierea interguvernamental - supranational suprapunerea functiei legislativa cu cea executiva.

Structura institutionala a Uniunii este una policentrica - Bruxelles, Strasbourg, Luxembourg, avand ca scop reducerea deficitului democratic prin calitatea guvernantei comunitare.

Institutiile Uniunii pot fi grupate in trei categorii principale: a) institutii de orientare, directie, decizie (Consiliul European, Consiliul de Minstri, Comisia Europeana); b) de control (Parlamentul European, Curtea de Justitie a Comunitatilor, Curtea de Conturi); c) alte organisme (consultative, de legatura, cu roluri diverse).

In momentul actual, functionarea Uniunii se bazeaza pe cinci institutii: Comisia Europeana, Parlamentul European, Consiliul de Ministri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (prescurtat C.J.C.E.) si Curtea de Conturi. Tratatul constitutional consacra formal functionarea Consiliului European ca institutie de sine statatoare. Pe langa institutii, UE include o serie de organisme specializate: Mediatorul European si institutiile financiare: Banca Centrala Europeana si Banca Europeana de Investitii; organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social. Organismele interinstitutionale sunt urmatoarele: Oficiul de Publicatii Oficiale al Comunitatilor Europene si Oficiul de Selectie a Personalului Comunitatilor Europene. Alaturi de acestea functioneaza agentii descentralizate in cadrul celor trei piloni ai Uniunii Europene: 17 agentii comunitare specializate care functioneaza in cadrul domeniului comunitar (primul pilon al Tratatului CE); ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) si Centrul European pentru Observatii din Satelit, ambele functionale in cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (al doilea pilon); Europol si Eurojust in cadrul Cooperarii Politienesti si Judiciare in Materie Penala (al treilea pilon).

Parlamentul European si parlamentele nationale

Parlamentul European este "primul si singurul experiment in democratia transnationala"[27]. Este cea mai mare adunare multinationala a lumii si emanatia directa a vointei democratice a popoarelor din Uniune. Intitulata initial "Adunare", mai apoi "Parlament" institutia in care cetatenii europeni isi investesc increderea si care-i reprezinta este Parlamentul european Alegerea europarlamentarilor prin sufragiu universal direct a fost prevazuta in tratatul ce instituia Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului.

Parlamentul European este ansamblul reprezentantiv a 435 de milioane de cetateni ai Uniunii, ales democratic la nivel transeuropean care isi desfasoara activitatea in trei locuri diferite. Europarlamentarii sunt exponentii culturii politice nationale. Ei beneficiaza de privilegiile si imunitatile prevazute de Protocolul privind privilegiile si imunitatile din anul 1965, mentinute in Actul din 1976.

Primele alegeri europene s-au organizat intre 7-10 iulie 1979, cand cetatenii statelor membre ale Comunitatilor si-au desemnat reprezentantii prin vot universal direct in Parlamentul European. De la Reuniunea de la Strasbourg (19 martie 1958) si pana la prima consultare prin sufragiu universal direct, parlamentarii europeni au fost desemnati prin vot universal indirect de catre parlamentele nationale si trebuiau sa fie membri ai acestora.

Parlamentul European este un organism de exprimare democratica si de control politic al Comunitatilor Europene, participa la procesul legislativ si se profileaza ca adunare politica a unei Uniuni Europene fondata juridic, dupa 1 noiembrie 1993[29]. Instituirea sa fusese prevazuta de Tratatul de la Roma (1957). Parlamentarii sunt alesi pe o perioada de cinci ani, prin sufragiu universal direct. Alegerile europene din 1989, 1994, 1999, 2004 au avut un coeficient de participare redus inca din 1979 ce tinde sa scada: in 1979, 63%; in 1984, 61%; in 1989, 58,4%; in 1994, 56,8%, in 1999, 49,9%; in 2004, 44,o3% (352 milioane de alegatori). Participarea partidelor politice din randul celor 15 vechi state membre a fost de 47,55% si 26,34% in randul celor 10 nou venite in Uniune. Parlamentarii europeni sunt alesi de catre cetatenii europeni, excluzandu-se principiul nationalitatii. Orice cetatean al Uniunii care traieste intr-un stat membru, dar nu este originar din acesta, are drept de vot si de eligibilitate in aceleasi conditii ca si resortisantii statului respectiv asa cum se subliniaza in Tratatul de la Maastricht.

Numarul europarlamentarilor difera in functie de importanta demografica, geografica si economica a respectivului stat. O dezbatere sustinuta pe tema "suprareprezentarii" si "subreprezentarii" cetatenilor statelor membre ale Uniunii a facut ca limita minima ca si cea maxima a numarului de locuri in Parlament sa fluctueze. In 1995, dupa cea de-a patra extindere[30], numarul europarlamentarilor era de 626, iar in 2004, dupa cea de-a cincea extindere, numarul acestora ajunge la 682 (cu Bulgaria,17 si Romania, 33 in perspectiva, numarul parlamentarilor nu depaseste 732). Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004-2009, 35 de locuri vor fi atribuite Romaniei si 18 Bulgariei, iar dupa anul 2009, componenta va fi revizuita. Parlamentul va avea un maxim de 736 locuri, Romania si Bulgaria vor avea cate 33, respectiv 17 locuri. Constitutia Europeana prevede ca numarul maxim al europarlamentarilor nu trebuie sa depaseasca cifra de 750 . Reprezentarea in Parlamentul European este garantata in mod degresiv proportional, cu un minim de 6 si un maxim de 96 de locuri. Atribuirea locurilor se face in functie de criteriul demografic, dar si de nivelul de dezvoltare economica al statelor. Astfel, sunt alocate un numar de 6 locuri pentru fiecare stat; de la 1 milion pana la 25 de milioane de locuitori cate un loc in plus, suplimentar la fiecare 1 milion de locuitori: peste 60 de milioane cate 1 loc in plus pentru fiecare 2 milioane de locuitori . Textul Constitutiei prevede ca o decizie privind compozitia Parlamentului European pentru mandatul 2009-2014 sa fie luata de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim.

Alegerea membrilor Parlamentului nu se face dupa o procedura electorala uniforma, ci se limiteza la cateva reguli minime. Ea se desfasoara in cursul unei perioade care incepe joi dimineata si se termina in duminica urmatoare, de obicei in prima parte a lunii iunie, varsta minima a electorului fiind de 18 ani.

Mandatul poate fi cumulat cu cel de parlamentar national si este incompatibil cu apartenenta la guvernul unui stat sau la institutiile, organismele sau comitetele create in virtutea sau in aplicarea Tratatelor constitutive. Legile din fiecare stat membru pot completa regimul incompatibilitatilor. Europarlamentarii pot cumula mandatul european cu mandatul national pe plan european, dar el este interzis pe plan national[33].

Membrii sunt grupati in functie de partidele politice cu scopul crearii unei familii politice europene, carora le apartin si nu in functie de nationalitate[34]. In Italia si Irlanda s-au putut prezenta candidati din alte state membre cum a fost, de pilda, Maurice Duverger, cetatean francez a fost ales europarlamentar in Italia, 1989, inainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht. Nu exista sectiuni nationale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar, de exemplu grupul Partidului Popular European (democrati-crestini) si al Democratilor Europeni (PPE-DE), grupul Verzilor si al Aliantei Libere Europene (Verzi-ALE), grupul Partidului Socialistilor Europeni (PSE), grupul Partidului European al Liberalilor, Democratilor si Reformatorilor (ELDR), grupul Stanga Unitara Europeana-Stanga Verde Nordica (GUE-NGL), Uniunea pentru Europa Natiunilor (UEN), grupul pentru o Europa a Democratiilor si Diferentelor (EDD), grupul independentilor. Dupa cum se arata in Tratatul de la Maastricht, partidele politice, la nivel european sunt importante ca factori de integrare in cadrul Uniunii.

Scena politica a Uniunii este dominata de doua mari partide politice ce continua sa detina 2/3 din locuri: Partidul Popular European - PPE, crestin-democrat si Partidul Socialist European - PSE. In practica, cele doua mari forte politice europene, ambele moderate, sunt constranse sa lucreze impreuna, numeroase texte trebuind, pentru a fi adoptate, sa intruneasca nu majoritatea relativa a votantilor, ci majoritatea absoluta a voturilor europarlamentarilor[35]. Cealalta treime se imparte intre o extrema stanga (comunisti si stanga ecologista nordica), elemente de centru stanga (ecologisti, radicali, liberali) si, in sfarsit, nationalisti de dreapta. Pentru europarlamentari impartirile ideologice si politice sunt mai importante decat cele ce tin de apartenenta nationala in determinarea locului unde se aseaza in sala si a modului in care voteaza, semn al unei maturitati relative a sistemului politic european. Coeziunea interna a marilor grupuri politice poate fi comparata cu cea din cadrul Congresului Statelor Unite ale Americii . Datorita naturii sistemului decizional din U.E.. si, mai ales din P.E., exista mari posibilitati de lobby.

Organizarea Parlamentului este comparabila cu cea a unui parlament national. Acesta cuprinde: un Birou, Conferinta presedintilor, comisii si grupuri politice parlamentare. Acesta isi infiinteaza un Birou al Parlamentului, alege un presedinte pe 2 ani si jumatate, 14 vicepresedinti, 5 chestori cu vot consultativ care au sarcini administrative si financiare. Numarul de parlamentari necesar pentru constituirea unui grup parlamentar este de 29 (daca apartin unui singur stat), 23 (daca provin din 2 state), 18 (daca provin din 3 state), 14 (daca provin din 4 sau mai multe state)

Noul text al Regulamentului adoptat de Parlament suprima Biroul largit ce era alcatuit din membrii Biroului si presedintii grupurilor politice parlamentare, fiind inlocuit cu Conferinta presedintilor[37]. Conferinta presedintilor este alcatuita din Presedintele Parlamentului si din presedintii grupurilor politice. Presedintele este cel ce se coordoneaza toate activitatile Palamentului si ale organelor sale, prezideaza sesiunile plenare, reprezinta institutia si exercita puteri in cadrul procedurii cobugetare. Se lucreaza in 17 comisii permanente, ce pregatesc lucrarile Parlamentului, intocmesc rapoarte si mentin relatiile cu Comisia si Consiliul. Comisiile sunt specializate pe anumite domenii (agricultura, pescuit si dezvoltare rurala, bugete, relatii economice externe etc.). De asemenea se lucreaza si in comisii temporare sau comisii de ancheta cand este vorba de probleme comunitare, in special de droguri, rasism, externe, agricole. Sunt prevazute si delegatiile interparlamentare ce au un rol important in contactele externe ale Parlamentului si in cooperarea interparlamentara. Parlamentul poate infiinta comisii parlamentare mixte in care participa parlamentari din statele asociate la Comunitate sau din statele aflate in curs de aderare.

Principalele functii ale Parlamentului European sunt urmatoarele :

• colegislativa: in cele mai multe cazuri Parlamentul imparte puterea legislativa cu Consiliul, in special prin metoda deciziei comune;
• cobugetara: Parlamentul imparte puterea bugetara cu Consiliul prin vot pe bugetul anual, care este impus prin semnatura presedintelui parlamentului, si prevazand implementarea acestuia;

de control asupra institutiilor Uniunii, indeosebi asupra Comisiei. Parlamentul poate inainta o motiune de cenzura la adresa activitatii membrilor Comisiei Europene. Exercita, de asemenea, o puterea de control asupra activitatilor Uniunii prin intrebarile scrise sau orale pe care le poate adresa Comisiei sau Consiliului. Parlamentarii pot pune intrebari Comisiei Europene, Consiliului Uniunii, dispunand de un mijloc de control, de pilda "un timp pentru intrebari" Question time pentru Comisia europeana, Consiliul de Ministri. Poate, de asemenea, sa stabileasca comitete temporare si comitete de ancheta ale caror atributii nu sunt neaparat corespunzatoare activitatilor institutiilor Comunitatii, dar care se pot extinde actiunilor intreprinse de statele membre in implementarea politicilor Comunitatii.

Competentele Parlamentului au fost extinse devenind o 'adunare din ce in ce mai parlamentara'[38]. Traseul parcurs de Parlament in planul competentelor trece prin consultare, cooperare si se ajunge la codecizie. Astfel, Parlamentul detine puterea de codecizie bugetara si codecizie legislativa. Prin Actul Unic se arata ca Parlamentul European trebuie sa-si asume responsabilitati depline de colegislator in procedura de cooperare, iar prin Tratatul de la Maastricht se prevede ca dispozitiile date de Consiliu vor fi date in urma avizului conform al Parlamentului European, care se pronunta cu majoritatea membrilor ce-l compun. Tratatul de la Amsterdam (in vigoare din 1999) a intarit puterile Parlamentului prin extinderea considerabila a procedurii de codecizie. Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare in 2003, a sporit rolul Parlamentului in calitate de colegislator, prin extinderea procedurii de decizie comuna si a garantat Parlamentului dreptul de a inainta petitii Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene. Constitutia Europeana, in curs de ratificare, furnizeaza Parlamentului o mai mare putere in calitate de colegislator. Procedura de codecizie urmeaza sa se extinda catre arii noi si Parlamentului urmeaza sa i se acorde puteri egale cu ale Consiliului Uniunii in luarea deciziilor in pobleme bugetare.

Parlamentului ii revine rolul de a controla activitatea Comisiei Europene in mod independent si impartial, sau o poate demite prin motiune de cenzura. Aproba prin vot nominalizarea presedintelui si a celorlalti membri ai Comisiei, detinand puterea de 'investitura' a Comisiei. Dispune de mijloace de informare, propune dezbateri si adoptarea unor hotarari prin proceduri adecvate, intareste dreptul de petitie, primind petitiile oricarui cetatean al Uniunii, persoanelor fizice si juridice care isi au resedinta intr-unul din statele membre. Adopta bugetul, dar functia de control bugetar este impartita intre Parlament, Consiliu si Comisie. Dupa Maastricht, functia legislativa este impartita intre Parlament si Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul are si puterea de a adopta directive, reglementari sau decizii. Aproba cererile de intrare in Comunitate, acordurile de asociere si Acordurile Comerciale cu terte parti. Totodata, Parlamentul numeste Mediatorul European, institutie creata pentru a primi reclamatiile de la cetatenii Uniunii si de la alte persoane rezidente pe teritoriul Uniunii.

In ciuda abtinerilor numeroase, Parlamentul European se afirma tot mai mult ca un actor determinant in procesul decizional european. Unul din semnele acestei evolutii este cresterea numarului lobbyistilor. Ei sunt constienti ca, de acum inainte, este esential sa actioneze pe langa europarlamentari, datorita puterii Parlamentului de a propune amendamente. Forta Parlamentului European apare, mai ales, din a doua jumatate a anilor 1990, prin manifestarea capacitatii de blocaj. De exemplu, in 1997, Parlamentul contesta Comisia Santer[39], ce demisioneaza in martie 1999, iar in 2004 respinge propunerile facute, initial, pentru alcatuirea Comisiei Barroso .

Prin Tratatul ce instituie o Constitutie pentru Europa se da mai multa putere Parlamentului European, singura institutie europeana direct aleasa de cetateni. Astfel, creste responsabilitatea politica a Uniunii Europene si se mareste capacitatea cetatenilor de a influenta deciziile U.E. Marele castigator al ratificarii Constitutiei europene ar fi Parlamentul European, prin introducerea unei noi proceduri legislative. In prezent, codecizia Parlamentului European are in vedere 37 de domenii, dar acest numar va creste pana la aproape 80 de domenii. In viitor, toate domeniile care acopera cele mai importante politici ale Uniunii vor fi guvernate de noua procedura legislativa, pe baza votului majoritatii calificate din Consiliu. Lista exceptiilor de la aceasta regula se limiteaza la circa 10 domenii, dintre care unele au o incidenta asupra ordinii constitutionale (cum este cazul cetateniei europene), iar altele sunt prea sensibile pentru statele membre (fiscalitatea, anumite aspecte ale politicii sociale si mediul inconjurator). Competentele Parlamentului European au fost, de asemenea, extinse, in mod semnificativ, in privinta procedurii bugetare[41]. Constitutia consacra, dupa cum aminteam, natura duala a Uniunii Europene, uniune a popoarelor si uniune a statelor Europei.

Parlamentul European, originar din parlamentele nationale, a dobandit insa, in etape succesive, configuratia unei institutii comunitare independente, supranationale cum se afirma astazi. El reprezinta rezultatul instituirii sufragiului universal direct pentru alegerea propriilor membri si a intaririi puterilor sale. Legatura cu parlamentele nationale nu a fost intrerupta. In ceea ce priveste rolul parlamentelor nationale in cadrul Uniunii Europene, opiniile formulate sunt diferite. Un punct de vedere este acela conform caruia parlamentele nationale s-au adaptat mai lent la schimbarile intervenite pe plan european si se numara, de fapt, printre institutiile nationale ale caror activitati sunt limitate de aparitia unei dimensiuni europene in elaborarea politicilor . In implementarea politicilor europene este implicat in special executivul, ceea ce ar duce la o "deparlamentizare a politicilor publice". Mai mult chiar, parlamentele nationale sunt vazute ca "invinsii" integrarii europene, deoarece au un rol minor in "europenizare" si au pierdut unele prerogative nationale fara sa obtina nimic in schimb la nivelul Uniunii. In legatura cu aceste opinii, credem ca se impun anumite clarificari. In primul rand, rolul parlamentelor nationale depinde de regimul politic din tara respectiva: parlamentar, semiprezidential sau prezidential. Apoi, unele parlamente au reactionat la "europenizare" prin ajustari structurale, prin amendarea propriilor Constitutii cum s-a intamplat in Franta sau modificarea Constitutiei Romaniei prin referendum in 2003. De asemenea, exista schimburi, contacte, proiecte comune intre parlamentele nationale si Parlamentul European, cum a fost de pilda negocierea "Agendei 2000". Parlamentele tuturor statelor membre ale Uniunii Europene au comitete speciale pentru domeniul afaceri europene, ele stabilind o cooperare speciala in ceea ce priveste relatiile europene prin intermediul COSAC . Este important de subliniat ca unele parlamente nationale au proprii lor reprezentanti la Bruxelles, ce opereaza asemeni unui sistem de avertizare timpuriu pentru parlamentele nationale.

Un alt punct de vedere evidentiaza reevaluarea rolului parlamentelor nationale dupa incheierea Tratatului de la Nisa (2000) si a Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa (2004). Parlamentele nationale sunt asociate la definirea si implementarea politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se reduce, insa, doar la functiile traditionale de control al executivului si la elaborarea legislatiei, ci presupune participare la definirea politicilor si initierea de texte legislative europene prin intermediul reprezentantilor nationali in structurile comunitare. De asemenea, pozitia de actor politic important in planul institutional intern face ca parlamentele nationale sa aiba o influenta semnificativa in ceea ce priveste captarea si canalizarea nemultumirilor populatiei fata de unele politici europene, asa cum s-a intamplat in momentul adoptarii monedei unice, euro in Italia.

Utilizarea temei "europenizarii"pentru a alimenta euroscepticismul populatiei si a sanctiona propriile guverne face parte din arsenalul pe care opozitia din parlamentele nationale il foloseste tot mai frecvent. Respingerea prin referendum a Constitutiei europene in Franta si Olanda este rezultatul unor astfel de practici cand insuccesele guvernarii sunt imputate de populatie dimensiunii pe care a capatat-o "europenizarea".

Constitutia europeana confera parlamentelor nationale mai multa greutate in chestiunile europene. Ele pot decide daca sa blocheze sau nu anumite parti ale legislatiei europene. Parlamentele nationale se implica tot mai mult in viata Uniunii Europene, in timp ce Parlamentul european isi intareste relatiile cu parlamentele nationale. Pentru intensificarea contactelor au loc reuniuni regulate intre presedintii parlamentelor. Reuniunile Parlamentului European si ale parlamentelor nationale sunt numite "Curti parlamentare", iar in cadrul lor se discuta orientarile Uniunii Europene, mai ales, largirea si aprofundarea acesteia.

Parlamentul european trebuie sa devina un forum efectiv al cetatenilor europeni sa fie preocupat de problemele lor si sa contribuie la diminuarea ingrijorarilor cu privire la unele probleme de viitor ale existentei acestora.

2. Comisia Europeana

Comisia Europeana reprezinta si sustine interesele generale ale Uniunii. Este un "executiv colectiv si mixt" al Uniunii Europene, alcatuit din 27 membri, independenti de guvernele nationale, alesi de comun acord de catre guvernele statelor membre, dupa consultarea Parlamentului European. Ei sunt 'investiti' prin votul Parlamentului pentru o perioada de 5 ani (Tratatul de la Maastricht). Prin Tratatul de la Amsterdam personalitatea care este propusa ca presedinte al Comisiei este supusa aprobarii Parlamentului, primind astfel o legitimitate democratica directa. Comisia investita in 2004 este prezidata de Jose Manuel Barroso, care-i succede in aceasta functie lui Romano Prodi .

In componenta Comisiei intra cate un membru desemnat din statele membre ale Uniunii Europene[44], fiind astfel un corp multinational. Calitatea de comisar poate fi detinuta numai de catre cetateni ai statelor membre. Reuniunea de la Nisa din decembrie 2000, a examinat problemele legate de extinderea Uniunii prin aderarea statelor din centrul si estul Europei. Problema componentei Comisiei a facut si ea obiectul negocierilor si s-a convenit ca statele mari sa renunte la cel de-al doilea comisar. Pana la extinderea din 2004, in formula de 15, statele mari aveau cate doi comisari europeni, numarul comisarilor ajungand la 20, iar din anul 2005, numarul lor nu trebuia sa depaseasca 27 de membri.

Membrii Comisiei, fosti ministri sau inalti oficiali ai statelor membre, nu solicita si nu accepta instructiuni de la vreun guvern sau organizatie. Mandatul poate fi intrerupt fie colectiv prin motiune de cenzura, fie individual, prin decesul persoanei, prin demisie voluntara sau din oficiu, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene fiind sesizata de catre Consiliu sau Comisie. Imunitatea diplomatica poate fi ridicata chiar de catre comisie, cum a fost cazul lui Edith Cresson, din 15 februarie 2000[45].

Comisarii europeni raspund colectiv in fata Parlamentului, care poate constrange Comisia sa demisioneze prin votul unei motiuni de cenzura (2/3 din sufragii din majoritatea absoluta a votantilor.)

Comisia Europeana nu este rezultanta unui proces electoral, ca in cazul unui guvern. Ea este organizata dupa modelul unui guvern, dar, in acelasi timp, este un veritabil 'organism supranational'. Rolul sau de «organ executiv» al Comunitatii si al Uniunii a fost clar configurat prin Tratatul de la Maastricht. Sediul Comisiei se afla la Bruxelles si functioneaza pe principiul autoorganizarii si al "colegialitatii", adica toate actele si actiunile privind reglementarile, deciziile, prevederile catre Consiliu trebuie sa apartina intregii Comisii si nu unuia dintre membri. Comisia se reuneste o data pe saptamana (miercurea) si de cate ori se considera necesar de catre presedinte sau unul dintre membri. Comisarii au sarcini privind sectoare specifice. De exemplu, Günther Verheugen, din partea Germaniei se ocupa de extindere in mandatul "Comisiei Prodi", iar Olli Rehn se ocupa de acelasi domeniu in "Comisia Barroso". Hotararile Comisiei sunt luate cu majoritate absoluta, dezbaterile nefiind publice.

Comisia Europeana este impartita in 24 de directii, ce pot fi echivalate diferitelor ministere, asistate de un oficiu statistic, de unul juridic si de un birou al publicatiilor oficiale. Comisia are peste17.000 functionari (2.000 traducatori) si secretariat general.

In activitatea sa Comisia tine seama de principiul subsidiaritatii prevazut in Tratatul de la Maastricht, ce presupune autodeterminarea la nivelul persoanei si al autoritatilor locale, o diviziune a responsabilitatilor si obligatiilor intre organismele centrale si locale ale statului. Termenul a intrat in limbajul politic al Comunitatii Europene din necesitatea de a se preciza raporturile dintre obligatiile ce revin organismelor comunitare europene si guvernelor nationale[46]. Consecventa acestui principiu, Comisia initiaza legislatie numai in domeniile in care Uniunea este mai bine situata, actionand cu o mai mare eficienta, cum ar fi de exemplu, industria, comertul, agricultura, politicile sociale, ecologia, transporturile si telecomunicatiile, educatia. Comisia are rol determinant in domeniile enuntate si redus in cele privind politica externa, securitatea comuna, justitia si afacerile interne.

Atributiile Comisiei sunt numeroase, necesita timp si suscita critici mai mult sau mai putin fondate. De Gaulle, de pilda, numea Comisia "tehnocratie embrionica, in cea mai mare parte straina" . Ea trebuie sa vegheze la buna aplicare a dreptului comunitar si, in eventualitatea unei incalcari a acestuia de catre unul dintre statele membre, poate sa-i adreseze o recomandare. Este numita, pe buna dreptate, "paznic al tratatelor", fiind "jandarmul supranational" pentru cei ce nu respecta directivele. Are atributii de control si sanctionare, dar aceasta putere nu este arbitrara, deoarece se exercita sub controlul C.J.C.E., fiind posibila inaintarea unor recursuri. Initiaza, supravegheaza si duce la indeplinire tratatele. Are putere de decizie asupra aplicarii tratatului, are "o misiune generala de initiativa" pentru care a si fost numita "locomotiva, motorul comunitatii". Comisia a fost "arhitectul", adesea intiatorul multora din realizarile comunitare. Este numita "institutia far a Uniunii". Comisia accelereaza derularea programelor sau relanseza anumite proiecte. De pilda, Roy Jenkins fost presedinte al Comisiei Europene a relansat integrarea monetara, rezultand Sistemul Monetar European. Neofunctionalistii au inventat termenul de angrenaj (din fr. engrenage, a angrena, a pune in miscare), pentru a exprima cooptarea oficialilor statelor membre de catre Comisie pentru a realiza obiectivele Uniunii. Consiliul Uniunii poate amenda propunerile Comisiei prin vot, iar practica unanimitatii in Consiliu nu face altceva decat sa blocheze activitatea Comisiei. Desi Comisia apare ca un guvern in viziunea federalista, membrii guvernelor, adica latura interguvernamentala domina inca Comunitatea. Solutia ar fi asigurarea unui echilibru intre activitatea Comisiei si aceea a Consiliului.

Constatarea unei prezumtii de infractiune este inregistrata de Comisie, fie la initiativa serviciilor sale, fie in urma plangerilor unor guverne, agenti economici sau persoane particulare. Dupa analiza plangerilor, statul invinuit este chemat sa-si prezinte observatiile sau justificarile in legatura cu acuzatia dusa. Daca nu prezinta o justificare care sa schimbe opinia Comisiei, i se adreseaza un aviz motivat pentru a se conforma deciziilor Tratatelor intr-un timp prevazut. In caz contrar, este sesizata Curtea de Justitie, a carei interventie are caracter constrangator atat pentru Statul membru, cat si pentru institutiile sale.

Cetatenii si agentii economici au posibilitatea de a chema Comisia in judecata sau sa ceara daune in cazul dovedirii vinovatiei.

Comisia are si competente specifice, poate face recomandari in privinta politicii economice, supravegheaza datoria publica, elaboreaza un proiect preliminar in plan bugetar (ce serveste Consiliului ca punct de plecare), administreaza bugetul Uniunii, inaintea oricaror fonduri comunitare, adica acele credite destinate interventiilor publice ale Comunitatii (FSE, FEOGA, FEDER, FED), se pronunta asupra clauzelor de aparare, ce permit o derogare provizorie de la regulile in vigoare. Modul de elaborare al deciziilor si propunerilor catre Consiliu se face prin definirea liniilor directoare si clarificarea modalitatilor practice ale unei politici, consultari cu mediile politice, elaborarea unei strategii clare, colaborarea cu experti nationali. Comisia este cea care stabileste agenda datorita puterii de initiativa pe care o are, fiind terenul fertil al lobbysm-ului european[48]. Resursele pe care le are Comisia, capacitatea de dezvolta retele si coalitii politice, de a obtine clienti si sansa de a sprijini guvernele statelor membre in a-si rezolva dificultatile politice impun Comisia Europeana ca institutie fundamentala a Uniunii. Cu toate acestea rezultatele politicilor puse in aplicare depind de felul si intensitatea colaborarii cu institutiile nationale care opereaza in practica majoritatea reglementarilor si programelor comunitare. Parteneriatul intre nivelul de guvernare si cel european este o trasatura a procesului politic din UE, iar mecqanismul creat in acest scop poarta numele de "comitologie"

Pe scena internationala, Comisia are functia de reprezentare a Comunitatilor, negociind acordurile tarifare sau comerciale, dupa consultarea comitetelor special desemnate si cu respectarea hotararilor luate de catre Consiliul Uniunii. Criticile virulente la adresa birocratilor sai au dus la reconsiderarea pozitiei Comisiei in ansamblul institutiilor Uniunii. Comisia este "executivul european", asa cum l-a dorit Jean Monnet, institutia - cheie a Comunitatii si este vazuta ca simbolizand din ce in ce mai mult Uniunea Europeana, presedintele ei aparand ca presedinte al Europei[50].

3. Consiliul de Ministri (Consiliul Uniunii Europene din 8 martie 1993)

Consiliul Uniunii Europene reprezinta expresia guvernelor statelor membre. Este institutia decizionala principala a Uniunii si reuneste reprezentantii la nivel ministerial ai fiecarui stat membru, abilitati sa angajeze guvernul acestui stat, fiind un forum colectiv pentru reprezentantii guvernelor. Ministrii statelor membre exprima interesele nationale, neavand posibilitatea de a actiona independent precum membrii Comisiei. Consiliul este alcatuit asemeni unei organizatii internationale. Presedintia Consiliului este exercitata pe o perioada de 6 luni, prin rotatie, de catre fiecare dintre statele membre (1 ianuarie, respectiv 1 iulie se instaleaza noul presedinte)[51]. La inceput de mandat, presedintele isi publica programul.

Consiliul, din punct de vedere al structurii, este alcatuit din reprezentanti ai fiecarei tari la nivel ministerial, abilitati sa angajeze guvernul. In functie de subiectul pe ordinea de zi participa ministrul de resort. Consiliul este ajutat de peste 2000 de functionari, dispune de un Secretariat general (Javier Solana Madariaga din 1999 Consiliul Uniunii Europene asigura coordonarea politicilor economice generale ale Statelor membre, are putere cvasi-legislativa, colegislativa impartita cu Parlamentul European si Comisia Europeana. Are atributii in ceea ce priveste adoptarea bugetului impreuna cu Comisia Europeana si Parlamentul European. Adopta acordurile internationale negociate de Comisie. Consiliul are responsabilitatea de a gasi o solutie care ar fi in beneficiul Uniunii ca intreg.

Criticile care se aduc Consiliului sustin ca departe de a fi coerent, de a forma un singur grup de ministri, este un conglomerat de "hydra-capete" ale mai multor consilii, fiecare reprezentand ministerul responsabil pe un anumit domeniu. Este un "Consiliu neobisnuit" cu enorm de multe responsabilitati[52]. Astfel, Consiliul Uniunii adopta legislatia, ia decizii, coordoneza politica externa si de securitate comuna, combina rolurile legislative, executive si diplomatice. Metoda utilizata este cea a cooperarii si nu a integrarii, fiind prezent interguvernamentalismul si nu supranationalismul. Altiero Spinelli considera ca ineficienta si nedemocratica dominanta interguvernamentala, desi teoretic ministrii pot fi controlati de membrii parlamentelor nationale. Pe aceleasi coordonate se situeaza si John Pinder, pentru care viitorul Uniunii se afla in dezvoltarea institutiilor sale intr-o structura federala.

Dezbaterile Consiliului au loc la Bruxelles, iar in aprilie, iunie, septembrie au loc la Luxemburg. Consiliul Uniunii Europene este asistat de Comitetul Reprezentantilor Permanenti care pregateste lucrarile Consiliului si misiunile incredintate de acesta. Reuniunile Consiliului sunt convocate la initiativa presedintelui, la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei, aceasta avand dreptul de a participa la dezbateri pentru a-si apara punctul de vedere. Dezbaterile pot fi transmise in direct, hotararile fiind facute publice. Deciziile sunt pregatite de COREPER, iar adoptarea lor se face prin procedura tot mai largita a majoritatii calificate, care tinde sa inlocuiasca procedura unanimitatii. In probleme delicate, precum taxe, industrie, fonduri sociale si regionale, programe de cercetare sau cu prilejul modificarilor constitutionale se cere unanimitate. De asemenea, fiecare stat are drept de veto, in subiectele ce pot aduce atingere suveranitatii nationale. Pentru a se evita "politica scaunelor libere (goale)"[53] s-a recunoscut dreptul de veto, atunci cand negocierea nu este posibila.

Consiliul poate lua decizii utilizand trei tipuri de scrutin: majoritate simpla, calificata, unanimitate. In momentul actual, numarul de voturi atribuite diferitelor state variaza intre 3 si 29, insumand un total de 345 de voturi. Majoritatea calificata, adica numarul de voturi necesar pentru adoptarea unei decizii este 169. Un membru al Consilului poate cere verificarea obtinerii majoritatii calificate, respectiv aceasta sa reprezinte cel putin 62% din populatia totala a Uniunii. In prezent, o minoritate care sa blocheze promovarea unei decizii presupune asocierea a 26 de voturi, respectiv a trei dintre statele cu cea mai mare populatie, Germania, Franta, Marea Britanie, Italia sau a unui grup relativ mare de state mici. In conditiile actualei extinderi, ponderea relativa a statelor mici si mijlocii va creste. La reuniunea de la Nisa a fost decisa realocarea ponderilor si modificarea majoritatii calificate, cu incepere de la 1 ianuarie 2005, pentru a se evita blocajul procesului decizional.

Competentele Consiliului rezida in adoptarea dreptului derivat, fiind vazut fie ca veritabilul legiuitor comunitar[56], fie considerat drept a doua camera legislativa . Evolutia procesului comunitar ii atribuie o functie colegislativa alaturi de Parlamentul European. Prin Actul Unic si Tratatul de la Maastricht, creste puterea Comisiei si, mai ales, a Parlamentului. Textele legislative relevante primului pilon nu mai pot fi adoptate doar de catre Consiliu, ci impreuna cu Parlamentul. Consiliul Uniunii Europene are rol in coordonarea si armonizarea actiunilor Comisiei cu cele ale statelor membre. Dispune de putere de decizie, pune in practica pilonii doi si trei, respectiv politica de securitate comuna, justitie, afaceri interne. Are rol de codecizie bugetara impreuna cu Parlamentul, elaboreaza un proiect de buget, hotaraste asupra cheltuielile obligatorii. Face recomandari statelor membre si incheie acorduri internationale, poate interveni in revizuirea tratatelor, examineaza cererile de aderare si se pronunta asupra lor dupa avizul Comisiei si al Parlamentului. Consiliul Uniunii este garant al respectarii idealurilor democratice, fiind forta predominanta intre institutiile comunitare.

4. Consiliul European

Consiliul European este creat in decembrie 1974, cu ocazia Conferintei la nivel inalt de la Paris, in care sefii de stat sau de guvern din Comunitate au decis sa se reuneasca, insotiti de ministrii afacerilor externe, de trei ori pe an si de fiecare data cand e necesar, in Consiliul comunitatii, cu titlul de 'cooperare politica". Infiintarea sa a fost expresia rezistentei vizavi de ideea de a fi condusi de un for supranational. Chiar Jean Monnet, promotorul ideeii comunitare si al federatiei, vedea in crearea Consiliului European un "guvern european provizoriu" . Consiliul poate promova sau dimpotriva poate bloca ideea supranationala. In practica, rolul Consiliului European este crucial, membrii fiind cei ce duc la indeplinire hotararile luate la nivel european. Consacrarea Consiliului European si stipularea participarii presedintelui Comisiei alaturi de sefii de stat sau de guvern se face prin Actul Unic din 1986: 'Consiliul European reuneste sefii de stat sau de guvern, precum si Presedintele Comisiei Comunitatilor Europene. Acestia sunt asistati de ministrii Afacerilor Externe si de un membru al Comisiei' Art.2

Consiliul European a fost caracterizat ca fiind drept un organ interguvernamental de cooperare, deoarece are atributii de orientare generala a politicii comunitare. De asemenea s-a considerat ca ar fi instanta politica suprema a Europei unite[59]. Desi nu face parte dintre institutiile comunitare, respecta competentele acestor institutii. S-a apreciat si ca reprezinta un organ de sine statator, el putand sa actioneze atat in calitate de organ comunitar (substituindu-se Consiliului Uniunii ), cat si ca organ guvernamental .

Domeniul sau de competenta nu e limitat, ci merge de la dosarele comunitare la problemele de politica externa. Sedintele regulate ale Consiliului European constituie momentele cele mai importante ale unificarii europene. Problemele fara solutie, blocajele ajung la Consiliul European, acesta exercitand o functie de 'arbitraj politic'. In disputele financiare si institutionale Consiliul European a devenit principalul organ de decizie al Uniunii Europene. Se considera ca rolul sau este de a directiona politic constructia comunitara, de a stabili strategiile comune . In acest sens, impulsioneaza politicile comunitare generale, coordoneaza politicile comunitare, defineste noile sectoare de activitate comunitara. Consiliul European actioneaza ca un veritabil arhitect constitutional si ca un detonator politic al procesului de integrare. Asemenea Comisiei, Consiliul European se poate considera si el Guvernul Europei Unite, asa cum consacra Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana (art.D al.1): "Consiliul European da Uniunii impulsul necesar dezvoltarii si ii defineste orientarile politice generale" . De asemenea, Consiliul European este cel ce decide asupra strategiilor comune care vor fi puse in practica de Uniune in domeniile in care statele membre au interese comune importante.

Pentru exercitarea acestor competente se creeaza comisii sau comitete de directie care au obligatia sa intocmeasca rapoarte la problema analizata si pe baza carora se adopta deciziile. Putem exemplifica prin Raportul Tindemans privind crearea Uniunii Europene sau Raportul Vedel privind examinarea masurilor pentru cresterea competentelor Parlamentului European. Documentele adoptate de Consiliul European sunt decizii, decizii de procedura, orientari si directive, declaratii.

Afirmarea Consiliului European modifica intregul echilibru institutional al comunitatii. Consiliul European reuneste cei mai inalti responsabili guvernamentali, ca si pe Presedintele Comisiei Uniunii Europene. Orientarile, declaratiile Consiliului European materializeaza o Europa unica, fondata pe concertarea interstatala. Prin Tratatul de la la Nisa din decembrie 2000, se stabileste ca, incepand din 2002, Consiliul European pe fiecare presedintie sa se tina la Bruxelles, chiar intr-o Uniune extinsa, cu 27 de state membre. Pentru a asigura continuitatea si eficienta lucrarilor Consiliului European, Tratatul ce instituie o Constitutie pentru Europa stabileste ca aceasta institutie sa-si aleaga un presedinte pe o durata de doi ani si jumatate, care sa poata fi reales o singura data. Functiile presedintelui nu vor fi diferite de cele din prezent, exceptand faptul ca ele vor fi exercitate pe o perioada mai lunga de timp si vor fi definite de Constitutie. El va prezida si va modera lucrarile Consiliului European, dar va fi, totodata, responsabil pentru pregatirea si asigurarea continuitatii viitoarelor intruniri, cooperand in acest scop cu Comisia Europeana si Consiliul Afacerilor Generale. In cele din urma, va actiona pentru asigurarea coeziunii si consensului in cadrul Consiliului.

5. Curtea de Justitie a Comunitatii Europene

Tratatul de la Amsterdam introduce o prevedere prin care se arata ca "Uniunea este fundamentata [] pe statul de drept". Nici statele membre si nici institutiile sale nu se pot sustrage judecatii de conformitate cu Tratatul, a masurilor pe care Comunitatea le adopta. Instantele comunitare[63] au ca responsabilitate asigurarea respectarii legii comunitare. Curtea de Justitie a Comunitatii Europene si Tribunalul de Prima Instanta sunt parti ale sistemului institutional al Comunitatii Europene si au menirea de a veghea asupra corectei interpretari si aplicari a dreptului comunitar. Indiferent de hotararea institutiilor sau de actiunile persoanelor fizice sau juridice, toti si toate se supun controlului celor doua instante comunitare . Misiunea Curtii este de a asigura respectarea dreptului comunitar, aplicarea tratatelor comunitare si a dispozitiilor Consiliului si Comisiei. Curtea are activitate jurisdictionala si de creare de drepturi. Ea elaboreaza principiile ordinii comunitare. Unul dintre acestea este suprematia legii comunitare asupra dreptului intern al statului membru. Un alt principiu este efectul direct al legii europene asupra cetatenilor din Uniune. Curtea a fost considerata datorita caracteristicilor sale ca apartinand fie tribunalelor internationale, Comunitatile aparand ca organizatii internationale clasice si dreptul comunitar drept international, fie ca apartinand tribunalelor nationale sau fiind asemanata cu o Curte Constitutionala . Din aceste considerente se poate vorbi de un federalism care "nu indrazneste sa se numeasca ca atare, fiind acceptat in practica de guverne si curti de justitie nationale. Fenomenul este descris ca "federalism tarator", cu instantele comunitare pe post de instrument principal si factor cheie de integrare .

Instantele comunitare nu au ca sarcina doar interpretarea, ci si formularea legii in lipsa unor prevederi explicite. Nu este o "jurisdictie suprema', dar tinde sa devina o "curte suprema", intre ea si judecatorii nationali existand proceduri de cooperare si nu ierarhice. Ea are jurisdictie in disputele privind statele membre, institutiile Uniunii, persoane fizice si juridice. Instantele comunitare se exprima doar atunci cand sunt solicitate, ele construind de-a lungul timpului reguli si principii relevante ce au configurat dreptul comunitar. Au furnizat hotarari solicitate de catre judecatorii nationali care se confruntau cu chestiuni legate de reglementarile comunitare aplicabile in procesele aflate pe rol in fata propriilor instante. In acest mod, se releva importanta rolului jucat de catre judecatorii nationali in implementarea si interpretarea dreptului comunitar[67]. Trebuie mentionat ca jurisdictia Curtii este obligatorie si exclusiva, adica in legatura cu o speta aflata pe rolul Curtii nu se pot pronunta nici instantele nationale, nici cele internationale. Deciziile sale sunt executorii in teritoriul statelor membre.

Sediul Curtii de Justitie a Comunitatii Europene se afla la Luxemburg. In componenta sa intra 27 de judecatori, asistati de avocati generali care nu sunt membri ai Curtii, insarcinati sa prezinte concluziile in deplina autonomie. Avocatul general nu are corespondent in dreptul intern, el apare din dorinta de a exista un jurist care sa-si prezinte concluziile, publicate impreuna cu sentinta . Ei nu reprezinta state membre, putand avea orice nationalitate. In practica, posturile se repartizeaza intre statele membre . Judecatorii au un mandat de 6 ani, care poate fi reinnoit. La fiecare trei ani se realizeaza o inlocuire partiala a judecatorilor. Presedintele Curtii este numit pentru o perioada de 3 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Judecatorii nu sunt reprezentanti ai statelor membre, ci sunt doar numiti de ele, ca si avocatii. Judecatorii si avocatii generali sunt alesi dintre acele persoane a caror independenta este dincolo de orice indoiala. Numarul judecatorilor si al avocatilor generali poate fi marit de catre Consiliu la cererea Curtii . Inainte de preluarea functiei, judecatorii depun un juramant public prin care se angajeza sa-si exercite functia impartial si constiincios si sa pastreze confidentialitatea deliberarilor Curtii . Curtea functioneza in plen si are 5 complete de judecata de 5 sau 3 judecatori. In fiecare an Curtea desemneaza presedintia Camerelor si un prim avocat general. Tribunalul de Prima Instanta este alcatuit din 25 membri, dintre care se alege un presedinte; functioneaza in plen si in complete de 5 sau 3 judecatori.

Functiile indeplinite de Curte sunt: a functia de justitie administrativa, adica protejeaza agentii comunitari de eventualele actiuni ilegale sau pagubitoare ale institutiilor comunitare prin acordarea de despagubiri, repararea unor daune cauzate de acte normative, actiuni ale Comunitatii sau ale agentilor sai; b) functia de justitie constitutionala, ce rezida in stabilirea compatibilitatii proiectului de acord cu prevederile tratatului, decizia Curtii de incompatibilitate putand bloca intrarea in vigoare a acordului; c) functia de justitie internationala ce rezida in solutionarea unor litigii dintre doua sau mai multe subiecte de drept. Curtea nu reprezinta o instanta internationala, ci este o jurisdictie interna a comunitatii; d) functia de instanta de recurs ce consta in solutionarea recursurilor introduse impotriva tribunalului de prima instanta.[72]

Curtea de Justitie a Comunitatii Europene are, deci, atributia de a constata si sanctiona sub forma de constrangere fortata neindeplinirea obligatiilor statelor membre, de a asigura respectarea uniforma a dreptului comunitar, de a aprecia compatibilitatile unui acord extern propus de Uniune cu Tratatele.

Importanta Curtii este recunoscuta atat de sustinatorii integrarii europene, cat si de adversarii ei, mai ales, in actualele conditii cand implementarea si aplicarea legii au devenit o mare problema si cand se cauta modalitati de implicare a Curtii in domenii politice considerate sensibile (de exemplu, Politica Externa si de Securitate Comuna si Justitie si Afaceri Interne). Curtea este o parte componenta semnificativa a metodei comunitare de guvernare cu tot ce implica atat in integrare, cat si in cooperare.

6. Alte institutii si organisme ale Uniunii

Institutia Curtii de Conturi a fost creata prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 ca urmare a cererii Parlamentului European. Este formata din 27 membri, independenti, numiti pe 6 ani, mandatul lor putand fi reinnoit, prin decizia unanima a Consiliului dupa consultarea Parlamentului European. Membrii curtii nu solicita si nu accepta instructiuni in exercitarea atributiilor ce le revin. Curtea de Conturi este condusa de un presedinte ales pe timp de trei ani.

Atributiile Curtii de Conturi se exercita in cadrul primului pilon comunitar si constau in controlarea veniturilor si cheltuielilor oricarui organism creat de Comunitate, controlarea executiei bugetare, Parlamentului revenindu-i competenta descarcarii Comisiei de executia bugetara. De asemenea, Curtea de conturi trebuie consultata de celelalte institutii comunitare cu privire la orice proiect din sfera financiara si bugetara. In acest sens emite avize consultative, exercitand un control financiar preventiv

Institutia Mediatorului European a fost introdusa prin Tratatul de la Maastricht. Mediatorul European este expresia unei conceptii noi despre relatiile dintre Uniune si cetatenii sai. Este mijlocul prin care orice cetatean european, orice persoana fizica sau juridica rezidenta, ori cu sediul statutar pe teritoriul unuia dintre statele membre isi poate apara interesele in fata autoritatilor.

Acestor institutii li se adauga alte organe comunitare ce au un caracter complementar

Banca Centrala Europeana elaboreaza si implementeaza politica monetara europeana, realizeaza operatiile de schimb valutar extern si asigura functionarea normala a sistemului de plati. Actele si emisiunile B.C.E. sunt supuse controlului si interpretarii Curtii de Justitie. Este o institutie supranationala, independenta de guvernele statelor membre. Bancherii Bancii Centrale sunt considerati a fi "inaltii prelati ce slujesc in templul finantei mondiale"[73], in care politicienii nu au voie nici macar sa paseasca.

Banca Europeana de Investitii are ca membri statele ce alcatuiesc Uniunea Europeana. Are personalitate juridica si se bucura de capacitatea cea mai larga recunoscuta persoanelor juridice prin legislatia nationala. Prin aceasta institutie financiara Uniunea finanteaza proiectele destinate sa contribuie la o dezvoltare mai echilibrata in toate domeniile eonomiei. Sunt proiecte ce vizeaza dezvoltarea regiunilor mai putin dezvoltate, altele care vizeaza modernizarea sau conversia intreprinderilor sau crearea de noi activitati ca urmare a instituirii progresive a pietei comune si proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care prin amploarea lor nu pot fi finantate in intregime prin mijloacele ce stau la dispozitia membrilor Uniunii. Banca Centrala Europeana, Banca Europeana de Investitii (BEI) si Fondul European de Investitii sunt considerate organisme financiare. Rolul crescut al Bancii Centrale Europene face din aceasta o institutie de nivel supranational, situata alaturi de Comisia Europeana si de Curtea de Justitie a Comunitatilor.

Comitetul Economic si Social este compus din 344 de membri - limitat la maxim 350 cu Romania si Bulgaria membri cu drepturi depline din 2007 - ce au un mandat de patru ani, sunt numiti de Consiliu la propunerea organizatiilor profesionale si reprezinta punctele de vedere si interesele societatii civile in raport cu institutiile Uniunii. Trebuie consultat in probleme de politici economice si sociale, fiind insarcinat cu formularea de avize asupra diferitelor propuneri. Are dreptul de a initia puncte de vedere si asupra altor domenii importante. Romania are 15 locuri atat in Comitetul Economic si Social , cat si in Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este cel ce vegheaza la respectarea identitatilor si prerogativelor regionale si locale, are rol consultativ in probleme privind politicile regionale, mediul si educatia. Este compus din 344 membri, ce sunt reprezentanti ai comunitatilor regionale si locale.

Alaturi de aceste institutii mai functioneaza Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF), EuropeAid - Oficiul de Cooperare, Controlorul European pentru Protectia Datelor, Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale Comunitatilor Europene (EUR-OP), Oficiul European pentru Selectia Personalului (EPSO). Lor li se adauga organismele descentralizate ale Uniunii Europene (agentii):

Agentia Europeana pentru Siguranta Aeriana (AESA)

Agentia Europeana pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA)

Agentia Europeana a Mediului (EEA)

Fundatia Europeana pentru Formare Profesionala (ETF)

Agentia Europeana pentru Reconstructie (EAR)

Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca (OSHA)

Autoritatea Europeana pentru Securitate Alimentara (EFSA)

Agentia Europeana pentru Siguranta Maritima (EMSA)

Centrul European de Monitorizare a Drogurilor si a Dependentei de Droguri (EMCDDA)

Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei (EUMC)

Centrul European pen tru Dezvoltarea Formarii Profesionale (CEDEFOP)

Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si Munca (E. FOUND)

Oficiul Comunitar pentru Varietati Vegetale (CPVO)

Oficiul pentru Armonizare in Piata Interna (OHIM)

Centrul de Traduceri pentru Institutiile Uniunii Europene

Agentia Europeana pentru Securitatea Retelelor si a Informatiei (ENISA)

Centrul European pentru Prevenirea si Controlul Bolilor Transmisibile (ECDC).

Pentru pilonii doi si trei ai Uniunii, Politica Externa si de Securitate Comuna activeaza Centrul European pentru Observatii din Satelit (EUSC) si Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS), precum si in domeniul cooperarii politienesti si judiciare in materie penala, Europol si Organismul European pentru Imbunatatirea Cooperarii Judiciare (Eurojust).

Arhitectura institutionala a Uniunii Europen releva ceea ce Jean Monnet, parinte fondator al Comunitatii, sustinea cu privire la importanta institutiilor europene comune: "Forta nu regleaza raporturile intre oameni, ci diferendele sunt reglate dupa reguli comune prin institutii comune. Deciziile importante ce afecteaza direct viata cetatenilor nu trebuie luate separat, ci impreuna, in cadrul institutiilor europene discutate si create, urmand reguli ce sunt aceleasi pentru toti. Institutiile europene reprezinta inceputul Statelor Unite ale Europei. Natiunile isi schimba formele traditionale de relationare, comportamentul popoarelor europene unele fata de altele se modifica. Interesele si destinul lor devin comune. Natiunile Europei nu mai cauta forta, ci uniunea oamenilor. Acesta ar putea fi inceputul organizarii pacii in lume