Ideea de unitate si unire europeana, retrospectiv vorbind, o gasim in secolul al doilea al erei noastre sub forma unei comunitati de popoare unite prin aceeasi lege, folosind aceleasi limbi de cultura si comunicatie si prin aparare contra unui dusman comun din Nord si din Est[1], comunitate ce viza intreaga Mediterana, dar si Balcanii, de-a lungul Dunarii. Ideea unitatii europene a fost mentionata inca din cele mai vechi timpuri si prezenta in operele a numerosi autori. In proiectele acestora se exprima dorinta unei organizatii internationale de securitate colectiva.

In secolul XVII, intr-o lucrare a sa ("Nouveau Cynée"[2]), Emeric Cruce , preconiza organizarea pacii internationale prin arbitraj: o adunare permanenta ar avea in acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si securitatii si dezvoltarea schimburilor economice.

O alta conceptie se dezvolta, in asa-numitul "Marele Proiect al lui Henric al IV-lea", conceptie ce sugera ideea despre o Europa remodelata in 15 state, toate sub tutela unui consiliu comun supranumit - "Consiliul foarte crestin".

In 1693, William Penn, in lucrarea "Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei", sugereaza o schema ce avea o infatisare in chip particular moderna: reprezentantii europeni ar fi reuniti intr-o Dieta. La inceputul secolului XVIII (1712), abatele de Saint-Pierre si-a consacrat numele de faimosul "Proiect de pace eterna in care a sugerat imaginea unui Senat european ce ar avea competente legislative si judiciare.

Jeremy Bentham in "Plan al unei paci universale si eterne" din 1789, schiteaza crearea unei Diete care sa ofere avize si sa produca opinii in problemele de interes comun. Nu trebuie neglijat nici "Proiectul de pace eterna al lui Kant, din 1795, in care

preconiza stabilirea unei asa-numite "Societati a Natiunilor". Kant propune pentru prima

data, printre altele, cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre. In secolul al XIX-lea avem o sustinatoare a ideii europene, Doamna de Staël, care spunea ca: "de acum e necesar sa avem spiritul european". De amintit, de asemenea, si importantele scrieri revelatoare ale lui Victor Hugo: "va veni o zi cand bombele vor fi inlocuite. de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran care va fi in Europa ceea ce Adunarea legislativa este in Franta". In anul 1849, Victor Hugo6 lanseaza un apel in vederea Statelor Unite ale Europei.

Problema organizarii Europei a inceput sa fie asimilata mult mai bine si vazuta mult mai limpede, dupa primul conflict mondial. Contele Coudenhove-Kalergi[4] sustinea in 1922 ca: "Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire". In anul 1924, danezul Heerfordt publica un eseu intitulat "Europa Communis", al carui continut cuprindea, printre altele, si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Heerfordt a prevazutchiar un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie inainte de realizarea unei uniuni vamale. Ideea unei Europe federale se exprima si la nivel interguvernamental. In acest sens avem un exemplu in discursul ministrului francez al afacerilor externe din anii 1929-

1930, Aristide Briand, care declara: "Cred ca intre popoarele care sunt grupate geografic, asa cum sunt popoarele Europei, trebuie sa existe un liant federal".

In ciuda tuturor ideilor si planurilor, realizarile efective incep pentru Europa abia dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Geneza ideii o intalnim in sec. 18 si 19, cand, Victor Hugo a introdus ideea si expresia de Statele Unite ale Europei, iar Saint-Simon, pe cea de Comunitate Europeana si de Parlament European. In sec 20 Anatol Leroy Beaulien care a reprezentat determinarea de realizare a Federatiei Europene la Congresul Stiintelor Politice de la Paris.

Cel mai important proiect pentru istorie la ceea ce se numeste azi U.E. il reprezinta propunerea de creare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, redactata de diplomatul si omul de afaceri Jean Monnet si facuta publica de catre Ministerul de Externe francez Robert Schuman la data de 9 mai 1950. Initiativa lui Monnet este cunoscuta si sub numele de Declaratia Schuman.

1.2.Nasterea Comunitatilor Europene ( CECO, CEEA, CEE)

Inceputurile integrarii il constituie Planul Marshall. Al II-lea Razboi Mondial a lasat continentul european intr-o situatie economica precara.

Toate tarile Uniunii Europene s-au confruntat cu o inflatie galopanta si 646j98g cu un nivel al productiei ce nu ii putea face fata. Tarile vest-europene aveau doua alternative:

fie diminuarea inflatiei si deprecierea monetara

fie reducerea drastica a masei monetare in circulatie cu ocazia schimbarii bancnotelor vechi cu altele noi.

Situatia de criza economica si monetara a Europei i-a determinat pe americani sa intervina prin intermediul Natiunilor Unite.

SUA a furnizat 70% din fondurile necesare tarilor vest-europene. Vizavi de constatarea ca fosta URSS intentiona sa-si extinda teritoriile pana la Atlantic, americanii au decis prin doctrina Truman si planul Marshall sa se implice mai mult economic, financiar si militar in zona.

Guvernul american, pentru a obtine aprobarea Congresului, a pus accent pe o idee simpla: comunismul s-a dezvoltat din cauza mizeriei, trebuie deci sa facem sa dispara mizeria in Europa pentru a opri inaintarea comunismului.

Planul Marshall

Ø data intrarii in vigoare: 16 aprilie 1947

Ø cand s-a semnat de catre presedinte legea asistentei externe

Ø pentru organizarea ajutorului s-a infiintat Administratia de Cooperare Economica (ECA)

Ø la 16 aprilie s-a semnat la Paris actul de constituire a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE) care a fost transformata mai tarziu in organizatia de cooperare si dezvoltare economica

Ø Membrii fondatori: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, si Turcia.

Ø Membrii ulteriori: R.F.G. si Spania.

Ø Membrii asociati: SUA si Canada.

Totalul ajutorului a insemnat 13 mld $ impartiti:

Marea Britanie 3.1 mld,

Franta 2.6 mld,

Italia 1.4 mld,

R.F.G. 1.3 MLD,

Tarile de jos 1.1 mld

Ø data dizolvarii ECA: 30 septembrie 1951.

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

La 9 mai 1950 Robert Schuman, printr-o declaratie, propunea " sa se plaseze ansamblul productiei franco-germane a carbunelui si otelului sub o inalta autoritate intr-o organizatie deschisa si altor tari europene". Astfel, se pun primele baze concrete ale unei Federatii Europene.

Alegerea carbunelui si otelului se datora ponderii economice a acestor industrii dar si necesitatii unor garantii legate de suprimarea controlului inter-aliat a zonei RUHR pentru ca orice razboi intre Franta si Germania sa fie imposibil. Sediul a fost instalat la Luxemburg iar primul presedinte a fost Jean Monnet.

Obiectivele care se urmareau

Crearea unei piete comune in aceste domenii ale caror principii sunt definite sub forma de interdictii:

Ø Interzicerea dreptului de impozit sau de export.

interzicerea taxelor cu efect echivalent,

interzicerea restrictiilor cantitative privind circulatia acestor produse,

interzicerea de masuri sau practici care au ca efect discriminarea intre producatori sau cumparatori, sau utilizatori in special privind conditiile de pret sau de livrare,

interzicerea subventiilor sau ajutoarelor de stat,

interzicerea practicilor restrictive privind repartizarea sau exploatarea pietelor.

Ø Stabilirea institutiilor comune sau a mijloacelor de actiune pentru a organiza piata comuna si a elabora o politica economica si sociala comuna.

Pentru realizarea obiectivelor a fost creata o structura care a actionat ca un organ supra-national numit "Inalta Autoritate" si care avea urmatoarele puteri:

Ø sa ia masurile necesare pentru transformarea economica si sociala,

Ø sa faciliteze realizarea programului de investitii prin acordarea de imprumuturi si garantii,

Ø sa incurajeze cercetarea tehnica si economica privind protectia si dezvoltarea consumului de carbune si otel,

Ø sa intervina in mod direct cand imprejurarile o cer asupra productiilor pietei,

Ø sa fixeze preturi maxime sau preturi minime.

Tratatul CECO a realizat un compromis intre principiile unei economii de piata si necesitatea unor interventii.

Dintre manifestarile mai importante ale interventionismului comunitar sunt:

Ø Puterea de control si de interventie directa asupra programelor de investitii in sectorul carbunelui si otelului,

Ø permisiunea de a impune cote de criza si penurie,

Ø autorizarea privind stabilirea preturilor maxime sau minime,

Ø puterea de control asupra concentrarilor sau fuziunilor de intreprinderi.

Piata comuna a carbunelui si otelului a experimentat de fapt forma unei integrari sectoriale, formula care putea sa fie in mod progreziv extinsa si la alte domenii.

Tratatul CECO a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951 de catre 6 state: Belgia, Luxemburg, Olanda, R.F.G., Franta si Italia.

Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (C.E.E.A.) sau EuroAtom

Tratatul CEEA a foat semnat la Roma la 25 martie 1957 si a intrat in vigoare la 01 ianuarie 1958.

Scopul definit in tratat a fost acela de a contribui prin stabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a industriilor nucleare la ridicarea nivelului de viata in statele membre si la dezvoltarea schimburilor cu alte tari.

Dispozitiile tratatului prevedeau

Ø realizarea unei piete comune nucleare, care a fost constituita la 01 ianuarie 1959 si completata cu un tarif extern comun.

Ø privind nivelul aprovizionarii au fost stabilite 2 reguli;

a.) pricipiul accesului egal la resurse (interzicerea partilor destinate sa acorde o pozitie privilegiata anumitor utilizatori),

b.) o politica comuna in domeniul aprovizionarii.

Ø pentru domeniul industrial tratatul contine 2 tipuri de dispozitii:

a.) unele referitoare la investitii,

b.) unele referitoare la intreprinderile comune.

Ø pentru cercetare si pentru difuzarea cunostintelor au fost mentionate 2 sarcini:

a.) privind cercetarea, dispozitiile nu se limiteaza numai la domeniul nuclear, ci se extind la biologie si agricultura,

b.) in domeniul difuzarii cunostintelor, tratatul stabileste acele cunostinte asupra carora comunitatea dispune.

EURATON mai are si alte competente:

Ø protectia sanitara prin care se stabilesc norme si prin care se exercita un fel de putere politieneasca in domeniul sanatatii publice si securitatii

Ø controlul de securitate cu scop de a impiedica deturnarea mineralelor, materialelor fisionabile si garantarea respectarii aprovizionarii corecte.

Comunitatea Economica Europeana (CEE)

Dintre cele trei Comunitati, care au constituit ceea ce ani de zile s-a numit Comunitatile Europene (CE), CEE este de departe cea mai importanta si mai avansata in ceea ce priveste amploarea si instrumentele. Tratatul CEE, prin continutul sau si, poate si mai evident, prin misiunile sale dezvaluie combinatia preferintelor economice si a obiectivelor politice, ca, de altminteri, si balanta puterii care a prevalat in timpul negocierilor ce au dus la semnarea sa in 1957.

Elementul central al Tratatului din 1957 a fost infiintarea unei piete comune, adica a unei zone economice in cadrul careia sa aiba loc circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului. Accentul a fost pus in principal pe eliminarea taxelor si a restrictiilor cantitative si pe suprimarea oricarei forme de discriminare bazata pe nationalitate. Se indica o abordare economica mai liberala decat cea din Tratatul de la Paris prin accentul pus pe abolirea barierelor comerciale, prevederile pentru

o politica de concurenta a CEE, dupa modelul antimonopolist din SUA, si atitudinea negativa cu privire la ajutorul de stat, in pofida restrictiilor incluse in Tratatul de la Roma. Aceasta se poate explica in termenii unei deschideri mai mari a noului tratat. Era, de asemenea, o oglindire a increderii mai mari a guvernelor europene in eficacitatea mecanismelor de piata, o incredere castigata treptat prin performantele economice din anii anteriori.

De la intrarea in vigoare si pana la inglobarea sa in tratatul de la Maastricht in 1992 in cei peste 30 ani de functionare, tratatul CE a cunoscut diverse modificari fie in interpretarea sa, fie in litera sa. Intr-un proces complex si divers, ratiunile care au dus la completarea, adoptarea sau modificarea tratatului, au fost si ele diverse si complexe, de la evenimente politice interne si externe pana la noutati "din sistemul mondial".

Intre principalele adaptari ale tratatului amintim:

evolutia sitemului institutional al comunitatii cu modificari in modul de luare a deciziilor in consiliu, "compromisul de la Luxemburg" de la 1966. Fuzionarea executivelor celor 3 comunitati, 1967. Noi competente ale Parlamentului, noi institutii (Curtea de conturi);

extinderea geografica a integrarii prin aderarea de noi state, fapt care a dus la adaptari tehnice (in compozitia institutiilor sau in sistemul de vot) la noi fonduri structurale, la noi mecanisme bugetare.

extinderea competentei comunitare la noi domenii (mediu, moneda, pescuit);

Actul Uni-European, 1986, care a intarit tratatul CE si a cuplat langa integrarea economica un sistem de cooperare in politica externa a statelor membre.

Obiectivele CE au fost completate in cei 40 de ani datorita caracterului evolutiv si dinamic al procesului de constructie comunitara.

Se poate afirma ca obiectivul urmarit, neexplicit acum in tratat era integrarea economiilor statelor membre. Aceasta reiese chiar din preambulul la tratat care se refera la necesitatea de a intari unitatea economica, de a asigura dezvoltarea armonioasa a acestora prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni si sprijinirea acelora mai putin favorizate.

Obiectivul general a fost prevazut sa se realizeze prin:

1 - crearea unei piete comune caracterizata printr-un anumit numar de libertati;

2 - apropierea progresiva a politicii economice a statelor membre prin care sa se sprijine evolutia comunitatii cu scopul de a asigura:

dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice in ansamblul comunitatii

expansiunea economica continua si echilibrata;

cresterea accelerata a nivelului de viata;

relatii mai stranse intre tarile membre.

1.3.Aranjamentele monetare europene: Sarpele monetar si Sistemul Monetar European

Tratatul de la Roma din 1957, semnat de sase tari europene (Germania, Belgia, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda) marcheaza pasul principal spre integrarea monetara europeana, chiar daca Comunitatea Economica Europeana asa cum era imaginata in acest tratat nu includea integrarea monetara. Obligatiile monetare ale statelor membre nu treceau dincolo de coordonarea politicilor lor monetare, iar obligatia de a liberaliza miscarile de capital era limitata la nivelul necesar pentru a asigura buna functionare a Pietei Comune. Cu toate acestea, problema integrarii monetare, ce a aparut la inceputul anilor 1960, nu avea sa mai dispara vreodata.

Sarpele monetar

Bazele constructiei monetare europene au fost puse la summitul de la Haye din decembrie 1969, in cursul caruia Consiliul European adopta o directiva de relansare a constructiei comunitare. Acordul Smithsonian (Institutul Smithsonian) de la Washington, din decembrie 1971, care a marit marja de variatie admisa in cadrul Sistemului Monetar International de la 1% la 2,25%, a grabit crearea unui mecanism specific al tarilor europene. Marjele de fluctuatii ale tarilor europene in raport cu dolarul fiind largite la 2,25%, insemna implicit ca doua tari europene pot avea o marja maximala de 9% (de 4,5% intre ele). Astfel, tarile europene au decis sa stabileasca intre ele un sistem de schimb bazat pe limitarea mai stransa a mijloacelor de fluctuatie, care ar fi dus la stabilizarea cursurilor de schimb si protejarea impotriva variatiilor dolarului.

In aprilie 1972, cele sase tari ale Europei comunitare (Franta, Germania, Belgia, Olanda, Italia si Luxemburg) semneaza Acordurile de la Bale care prevedeau marjele superioara si inferioara de fluctuatie autorizate, in raport cu dolarul si anume de 2,25%, dar si marjele de fluctuatie intre ele care era tot de 2,25%. Cu aceasta constrangere aditionala , sistemul a fost numit sarpele monetar (banda de fluctuatie limitata intre tarile europene) in "tunel" (marja de fluctuatie in raport cu dolarul). Sarpele monetar este constituit din evolutia fiecarui cuplu de monede europene, ale caror cursuri de schimb nu pot sa se indeparteze unul de altul mai mult de 2,25% cu totul (latimea sarpelui este de doua ori mai mica decat aceea a tunelului, care are ca punct de referinta dolarul). La o luna dupa acest acord, alte trei tari au aderat la sistem si anume Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, iar ceva mai tarziu si Norvegia. Dorinta statelor europene a fost la acea vreme de a se implica mai activ in determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internationale. Trebuie precizat faptul ca sarpele monetar s-a dezvoltat, evoluand dinspre o rigiditate excesiva a cursurilor de schimb, la inceputurile sale, catre o maniera mai flexibila, spre finalul functionarii sale.

In scurta sa evolutie sarpele monetar s-a confruntat cu fluctuatii bruste. Chiar din prima luna de la aderarea sa la sistem, lira sterlina iese din acesta ca urmare a unei grave crize a platilor externe; mai apoi urmeaza si Danemarca care paraseste sistemul in iunie, dar revine in luna octombrie a aceluiasi an (1972). Luna ianuarie 1973 debuteaza cu flotarea lirei italiene, care paraseste sarpele in februarie. In martie 1973 Suedia se asociaza la sistem, iar marca germana se reevalueaza cu 3%. Tot in acest an este infiintat Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM) care avea urmatoarele functii: sa monitorizeze sistemul comunitar al cursurilor de schimb, sa asigure natura multilaterala a interventiilornete ale bancilor centrale asupra monedelor europene. Anul 1974 este anul in care Franta paraseste sistemul ca mai apoi sa revina in iulie 1975, dupa care in martie 1976 se retrage din nou. Incepand cu acest an sarpele monetar european s-a redus la o zona a marcii, avand in jur marca germana, florinul, coroana daneza, francul belgian si luxemburghez, iar realinierile devin tot mai frecvente. Cererile unilaterale de realiniere a paritatilor pivot nu au fost semnificative in perioada 1977-1978, acesti ultimi ani de functionare a sarpelui generand masuri moderate de folosire a cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economica. Esecul sarpelui monetar poate fi explicat prin absenta coordonarii politicilor economice si prin rezultate divergente in materie de inflatie si somaj. Cu alte cuvinte, tarile raspund socurilor prin politici economice independente.

Sistemul Monetar European

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociata in cursul anului 1978 si a intrat in vigoare in 1979. SME apartine categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitata, fiind o combinatie intre cursurile fixe si fluctuante si rezultand un sistem de schimburi "stabile si ajustabile".

Obiectivele SME vizau:

limitarea deprecierii sau aprecierii unei monede in raport cu altele la maximum 2,25% de o parte si de alta a unui curs "pivot";

facilitati de creditare pe termen scurt si asistenta financiara pe termen mediu;

crearea unui fond comun care sa sustina aceste facilitati de creditare;

restabilirea competitivitatii intreprinderilor, care presupune o reducere a costurilor, prin reducerea costului salarial;

stabilitatea preturilor, ca obiectiv final.

crearea alaturi de propriul mecanism si a unei monedei proprii, denumita ECU (European Currency Unit).

La momentul lansarii sale, sistemul se definea prin urmatoarele trasaturi principale:

unitatea monetara europeana, care era definita ca un cos in compozitia caruia intra o suma de 12 monede; ECU era activul principal al SME, fiind un numerar abstract; valoarea sa era egala cu suma monedelor care o compun. Ponderea monedelor participante s-a stabilit, la momentul compunerii, pe baza unui set de criterii economice dar si subiective. Criteriul economic viza: ponderea tarii respective in PNB-ul cumulat al CEE; ponderea tarii in comertul reciproc; ponderea tarii in sistemul de sprijin financiar al SME. Incepand cu anul 1979, aceste criterii au servit doar ca indicatori cadru, fiind ajustate cu alti determinanti mai putin economici.

sistemul cursurilor bilaterale, care era conceput pentru a functiona in mod simetric astfel: fiecare tara isi fixa rata de schimb in raport cu ECU: "cursul pivot". Plecand de la acest curs pivot, cursurile pivot bilaterale erau determinate intre tarile europene. Fiecare tara se angaja sa mentina rata de schimb fata de celelalte in interiorul benzii de 2,25% (6% pentru Italia, ca si pentru noii aderenti: Spania in iunie 1989, Marea Britanie in octombrie 1990, Portugalia in aprilie 1992). Aceste rate de schimb bilateral erau utilizate pentru construirea ratelor de schimb centrale de schimb in cadrul SME. Caracteristic SME este denominarea ratelor centrale in ECU.

indicatorul de divergenta, care este elementul de noutate al SME si care arata momentul cand Bancile Centrale trebuie sa intervina pe piata; momentul este stabilit atunci cand 75% din marja de 2,25% este atinsa. Indicatorul se calculeaza dupa formula:

ID_i = unde, s_i- cursurile valutare de piata pentru valuta i

c_i - cursurile centrale pentru valuta i

w_i - ponderea valutei in cosul valutar

Cand o tara si-a atins cursul de sus fata de o alta (care deci atinge cursul de jos) bancile centrale ale celor doua tari trebuie sa reactioneze pentru a mentine paritatea. Banca centrala a monedei forte trebuie sa-si vanda moneda in schimbul celei ce apartine tarii cu moneda slaba; in acelasi timp, banca centrala a monedei slabe trebuie sa-si cumpere propria sa moneda in schimbul rezervelor sale. In sfarsit, cand o tara nu mai poate sa-si mentina paritatea in interiorul benzii inguste, se poate produce o realiniere intre paritati. Ea consta in devalorizarea monedelor slabe si reevaluarea monedelor puternice. Regulile SME lasa sa se inteleaga ca doua tari care se apropie de marjele lor de fluctuatie trebuie amandoua sa intervina; dar nu este o regula obligatorie. In practica, tara a carei rata de schimb se apreciaza nu intervine, in timp ce tarile cu mai multa inflatie si cu moneda slaba o fac.

mecanismul de creditare, care avea la baza Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM), infiintat in aprilie 1973; statele participante trebuiau sa transfere 20% din rezervele lor in aur si dolari in schimbul ECU acestui fond; depozitele imbracau forma unor acorduri de swap reinnoibile la fiecare trei luni, sumele fiind ajustate permanent in functie de fluctuatiile activelor de rezerva, de pretul aurului si de cursul de schimb al dolarului american; depozitele oficiale in ECU puteau fi utilizate pentru sustinerea mecanismelor de interventie in baza unor credite dar nu si pentru interventii directe.

Sistemul Monetar European a cunoscut mai multe etape in cursul evolutiei sale. O prima etapa ar constitui-o perioada cuprinsa intre anii 1979-1983; acesti patru ani au fost destul de agitati caracterizandu-se printr-un numar relativ mare de realinieri monetare (de paritate), sapte la numar.

A doua etapa este cuprinsa intre anii 1984-1987, care este marcata de stabilitate, data de faptul ca realinierile s-au facut in medie o data la 12 luni. Eforturile depuse au vizat: cresterea convergentei intre cursurile nominale, coordonarea politicilor monetare in scopul consolidarii stabilitatii cursurilor de schimb.

A treia etapa a tinut din 1988 pana in 1990 si in care ca urmare a acordurilor de la Bale-Nyborg nu s-a mai facut nici o realiniere monetara (a taxelor de schimb), pentru a lupta mai bine contra inflatiei. Aceasta renuntare impune realizarea unei politici monetare restrictive. Se schimba astfel putin mai multa fixitate a schimburilor contra unei putin mai reduse autonomii monetare. Totusi, o mica marja de manevra subzista intre timp in alegerea ratei dobanzii gratie mentinerii controlului schimburilor.

A patra etapa o constituie perioada 1991-1993 care s-a caracterizat prin ceea ce numesc teoreticienii triunghiul de incompatibilitate, conform caruia o tara nu poate avea simultan o politica monetara autonoma, o rata de schimb fixa si o libertate de circulatie a capitalurilor. Dezvoltand, putem spune ca atunci cand o tara emite moneda, oferta de credit devine mai mare si deci mai ieftin, cu rate ale dobanzilor mai mici. Automat, atunci cand scad dobanzile la credite, scad si dobanzile la depozite (remunerarea capitalului este mai slaba). Astfel, capitalurile migraza spre strainatate in cautarea ratelor mai bine platite. Aceasta pierdere de capital alimenteaza o puternica cerere pentru devizele straine si moneda nationala tinde sa se deprecieze. Pentru a-si proteja moneda, tara respectiva trebuie sa-si utilizeze rezervele pentru a rascumpara devizele create pana ce dobanda urca suficient de mult, incat investitorii sa-si replaseze banii in aceasta tara si rata de schimb sa nu se deprecieze. Cu libera circulatie a capitalurilor o tara nu-si poate controla moneda si rata de schimb. Fie hotaraste sa-si controleze emisia monetara, dar trebuie sa lase in acest caz sa varieze rata de schimb, fie isi fixeaza rata de schimb si isi pierde atunci autonomia politicii sale monetare. In perioada '91-'93 se liberalizeaza circulatia capitalurilor si pe fondul recesiunii economice europene, marjele de fluctuatie sunt largite la 15% pentru a opri atacurile speculative care impingeau unele monede spre depreciere. Trebuie amintit aici ca tarile responsabile intr-un fel de crizele monetare din '92-'93 au fost Germania si Franta care prin politicile monetare, una restrictiva alta mai putin, care dorea o relansare economica si o scadere a somajului, au favorizat atacurile speculative.

Facand o retrospectiva a crizei din aceasta perioada putem puncta in patru idei, greselile care s-au facut si de aici sa tragem invatamintele care trebuie[5]:

dupa ce atacul speculativ asupra francului francez din septembrie 1992 a fost respins, autoritatile nu au realizat clar oportunitatea de a demonstra limpede pietei ca speculatia poate fi riscanta; o asemenea demonstratie a riscului dublu la acea vreme ar fi putut modifica intrutotul criza din iulie 1993.

devalorizarea temporara a marcii germane in timpul lunilor ce au precedat criza din iulie a reprezentat o sansa prea tentanta pentru guvernele altor tari de a scadea ratele dobanzii prea mult si prea repede.

noul guvern francez a repetat greselile anterioare, nerezistand tentatiei oferite de slabiciunea temporara a marcii germane; astfel a recurs la o disputare publica a ratelor dobanzii cu Germania si a investit atata prestigiu in reducerea acestora incat se credea ca nu-si putea permite sa le creasca imediat dupa aceea, facand aceasta unealta de aparare inoperabila.

guvernul francez parea sa exagereze impactul economic al ratelor dobanzii pe termen scurt in defavoarea celor pe termen lung si a ratelor de schimb.

A cincea etapa am putea-o considera din 1994-1998, etapa care sa pregateasca punerea in practica a unui obiectiv pe cat de important pe atat de necesar si anume: realizarea inainte de sfarsitul secolului XX a unei uniuni monetare intre tarile Comunitatii. Aceasta etapa este una de tranzitie la Uniunea Economica si Monetara Europeana. Acest lucru nu putea fi realizat fara indeplinirea unor criterii monetare si bugetare de convergenta.

Criteriile monetare de convergenta se refera la[6]:

rata inflatiei, care nu trebuie sa depaseasca mai mult de 1,5 puncte media celor trei tari cu cele mai scazute rate de inflatie; este important ca ratele de inflatie sa convearga, deoarece tarile care au o inflatie mai mare decat altele sufera o pierdere de competitivitate care nu mai poate fi corectata print-o devalorizare.

rata dobanzii pe termen lung, care nu poate depasi mai mult cu doua procente media celor trei tari cu dobanda cea mai scazuta; acest criteriu depinde de doua aspecte: raportul cerere-oferta de credite si rata inflatiei anticipata. Trebuie spus ca rata inflatiei anticipata este integrata in dobanda pe termen lung. In consecinta, convergenta dobanzilor pe termen lung inseamna convergenta ratelor de inflatie anticipate.

rata de schimb, care trebuie sa ramana in interiorul limitelor de fluctuatie ale SME faratensiune grava, nici devalorizare in timpul celor doi ani care preced evaluarea criteriilor in vederea trecerii la moneda unica.

Se poate vedea deci, ca cele trei criterii monetare se sprijina in principal pe inflatie, primul in mod explicit, al doilea pentru ca dobanzile pe termen lung inglobeaza anticiparile de inflatie, si al treilea deoarece constrange tarile sa-si controleze costurile in loc sa caute recuperari usoare ale competitivitatii, cu ajutorul devalorizarilor.

Criteriile bugetare de convergenta se refera la:

deficitul public, care nu poate depasi 3% din PIB.

datoria publica, care nu poate depasi 60% din PIB.

"dreptul senioral", care se concretizeaza in emisiune monetara pentru a reduce datoria reala, este interzis.

Privit in ansamblu, Sistemul Monetar European a raspuns in mod satisfacator, in cei peste 14 ani de functionare, scopului pentru care a fost creat si anume asigurarea unei stranse cooperari intre tarile comunitare, care sa duca la realizarea stabilitatii monetare si la evolutia neinflationista a preturilor.

1.4.Crearea Pietei Unice Europene (P.U.)

Piata unica a U.E. a fost creata incepand cu data de 01.01.1993.

Piata unica este definita ca un spatiu fara frontiere interne in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor; este o piata care are o dimensiune sociala si in care concurenta activa este incurajata.

Crearea p.u. - cel mai mare proiect de integrare economica adoptat vreodata:

p.u. are aproximativ 500.000.000 de participanti,

p.u. reprezinta unul din principalele instrumente de care dispune U.E. pentru a atinge o serie de obiective:

o crestere durabila echilibrata si care sa respecte mediul inconjurator,

o rata inalta de ocupare a fortei de munca si a protectiei sociale si o mai mare coeziune economica si sociala.

P.u. a reprezentat fundamentul pentru faza urmatoare intregrarii U.E. - realizarea uniunii economice si monetare,

Prin p.u. Europa a iesit din recesiunea economica si si-a reluat cresterea economica,

P.u. nu urmareste eliminarea diferentelor nationale in ceea ce priveste limba, cultura, identitatea sau traditiile. Ea se bazeaza pe recunoasterea de catre tarile membre a reglementarilor nationale din orice alta tara. Aceasta recunoastere se bazeaza pe principiile subsidiaritatii, deciziile sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetatean.

Crearea pietei unice a fost un proces foarte complex care a insemnat; adoptarea unei legislatii detaliate intr-o serie intreaga de zone de natura sa duca la indepartarea barierelor fizice, tehnice si fiscale dintre statele membre.

P.u. a U.E. va prezenta in conditiile globalizarii, elementele esentiale care va face din aceasta structura un "actor" global in masura sa joace un rol mai important pe scena politicii mondiale.

Cele 4 libertati de circulatie care definesc piata interna sunt:

1. Libera circulatie a bunurilor, inseamna eliminarea controlului la frontierele intercomunitare. Nu mai exista personal vamal la frontierele intercomunitare care sa faca verificari stricte, ci singurele verificari care se fac sunt cele ad-hoc pentru droguri si arme de foc. Cetatenilor in calitatea lor de cumparatori pe P.U. li se ofera posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu din oricare din statele membre ale U.E. fara a plati taxe de import sau a trebui sa indeplineasca formalitati la frontiera. Pentru a se evita frauda in cazul produselor supuse accizelor exista o serie de limite in ceea ce priveste consumul propriu.

Exemplu: 800 de tigari, 90 l de vin, 110 l de bere, 20 l bauturi aperitive si 10 l bauturi tari. Aceste limite pot fi depasite daca exista dovada ca ele vor face obiectul consumului propriu.

2. Libera circulatie a persoanelor, inseamna abolirea oricarei discriminari bazata pe nationalitate in privinta angajarii, stabilirii salariilor si conditiilor de munca (exceptii: functionarii publici sau cazuri justificate de argumentul securitatii si sanatatii publice). La momentul actual se depun eforturi pentru armonizarea politicilor sociale si a pensiilor. Statele membre au adoptat in 1989 'Cartea Sociala' sau 'Cartea Comunitatii' privind drepturile sociale fundamentale a muncitorilor. Ea proclama drepturile fundamentale in urmatoarele domenii:

libertatea de deplasare a fortei de munca;

locuri de munca salarizate;

conditii de viata si munca;

protectie sociala;

libertatea de asociere si negociere colectiva;

pregatirea profesionala;

tratamente egale femeilor si barbatilor;

informarea, consultarea si participarea lucrarilor;

protejarea copiilor si adolescentilor;

drepturile persoanei in varsta;

drepturile persoanei cu infirmitati.

3. Libera circulatie a serviciilor, art. 52 si 54 ale ' Tratatului de la Roma' inseamna ca firmele dintr-o tara comunitara le este suficienta licenta de operare din tara de origine pentru a putea opera la nivelul intregii U.E. Exemplu: in 1994 a fost adoptata o directiva pentru a oferi garantii operatorilor si investitorilor in cazul unui faliment international de proportii (Banca de Credit si Comert International). Directiva prevede ca depunatorii sa fie despagubiti cu pana la 20.000 euro.

4. Libera circulatie a capitalului; implica abolirea controlului asupra tranzactiilor de capital, dar trebuie sa mearga in paralel cu armonizarea taxelor nationale de capital pentru a asigura o concurenta corecta intre tarile cu fiscalitate redusa si cele cu fiscalitate ridicata.

Consecintele crearii P.U.:

din 1997, investitiile directe intre tarile membre au crescut de 7 ori;
a sporit concurenta ;
preturile bunurilor de consum s-au aliniat ;
consumatorii au mai mari posibilitati de a alege ;
inflatia a scazut;
nivelul locurilor de munca a sporit considerabil.

1.5.Uniunea Economica si Monetara Europeana

Tratatul Uniunii Europene (TUE), aprobat de Consiliul European (CE) de la Maastricht in decembrie 1991, a fost ratificat de ansamblul tarilor membre in '92-'93 si a fost pus in aplicare in noiembrie 1993. Optiunea monetara a tratatului prevedea o integrare in trei etape:

Prima etapa cuprinsa intre iulie 1990 si decembrie 1993, era deja realizata, in mare parte, cand dispozitiile tratatului au inceput sa fie operationale. Mai intai, miscarile de capital au fost liberalizate intre tarile membre, apoi acestea s-au angajat sa-si coordoneze politicile economice, si in primul rand politica monetara, astfel incat sa se apropie de criteriile de convergenta definite in tratat. Fiecare tara trebuia sa acorde independenta fata de guvern bancii centrale, astfel incat statutul si functia acesteia sa se apropie de cele ale Bancii Centrale Europene (BCE).

A doua etapa a tinut din ianuarie 1994 pana in decembrie 1996. In timpul acestei perioade s-a infiintat Institutul Monetar European (IME), care avea ca misiune sa asigure cooperarea intre Bancile Centrale Nationale si buna functionare a SME in timpul perioadei de pregatire a uniunii. Avea ca sarcina sa inlocuiasca FECOM, sa precizeze detaliile de organizare si functionare a Bancii Centrale Europene (BCE), sa pregateasca in paralel cu Comisia Europeana un raport asupra modului in care tarile nemembre satisfaceau criteriile de convergenta. Dificultatea inerenta acestei etape rezida in organizarea unui transfer progresiv al puterii de decizie a autoritatilor nationale in mana unei institutii europene. In plus, un anumit nivel al rezervelor monetare va fi pus in comun si va servi la interventii pe piata de schimb in conformitate cu orientarile hotarate de Sistemul European de Banci Centrale (SEBC). Acesta va exercita functii de reglementare in domeniul monetar si bancar in scopul ajungerii la o armonizare minima a anumitor dispozitii cum ar fi rezervele minime obligatorii si acordurile de plati necesare pentru conducerea in viitor a unei politici comune.

Dat fiind faptul ca o serie de contracte comerciale au fost incheiate anterior anului 1999 si aveau ca moneda contractuala monede europene nationale sau alte monede, se impunea gasirea unei solutii pentru reglementarea juridica a acestor contracte dupa 1999. In acest sens au fost adoptate in 1997 la nivel comunitar doua reglementari care aveau la baza urmatoarele elemente fundamentale:

- definirea statutului de moneda unica si de unitate monetara nationala,

- continuitatea contractelor,

- cursul legal de conversie intre EURO si celelalte monede europene

- regulile de rotunjire si evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.

Tot in anul 1997 au fost definitivate denominarile si specificatiile tehnice ale monedei euro.

A treia etapa a inceput in ianuarie 1999 si s-a incheiat in martie 2002. In aceasta etapa s-au fixat definitiv paritatile intre monedele tarilor care urmau sa faca parte din uniunea monetara, s-au stabilit competentele economice si monetare ale institutiilor comunitare si s-a definitivat procesul trecerii la moneda unica EURO. Dupa cum se observa a treia etapa a fost decalata cu doi ani deoarece doar sapte tari indeplineau criteriile de convergenta.

Dupa cum se observa, primele doua etape ale UEM se suprapun cu ultimele doua etape ale SME, dar nu trebuie confundat SME(Sistemul Monetar European) cu UEM(Uniunea Economica si Monetara) deoarece ele sunt entitati distincte.

Introducerea EURO s-a realizat in trei faze:

faza A (mai 1998 - 1 ianuarie 1999) a presupus pregatirea pentru Uniunea Economica si Monetara, si anume: au fost stabilite tarile participante; au fost anuntate ratele permanente bilaterale de schimb intre monedele nationale; s-au produs pentru prima data bancnotele si monedele EURO. Tarile incluse, in numar de 11, au fost: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franta. Din cele 11, trei (Marea Britanie, Suedia si Danemarca) au refuzat sa introduca EURO.

faza B (ianuarie 1999 - ianuarie 2002) marcheaza inceputul Uniunii Economice si Monetare, care s-a concretizat in: ratele de shimb intre EURO si toate monedele nationale se blocheaza in mod irevocabil; se introduce EURO ca moneda oficiala pentru tranzactiile scripturale; Banca Centrala Europeana (ECB) preia responsabilitatea pentru politica monetara in zona monedei unice; toate noile obligatiuni ale guvernelor din tarile participante se emit in EURO; pietele financiare, pietele de schimb si sistemele de compensare trec imediat la utilizarea EURO;

faza C (1 ianuarie - 28 februarie 2002) presupune punerea in circulatie a bancnotelor si monezilor EURO si eliminarea monedelor nationale a tarilor din zona EURO.

Dintre avantajele oferite de introducerea monedei unice putem mentiona:

stabilitate pe pietele comerciale si financiare; cu o moneda comuna nu mai exista fluctuatii de schimb care sa riste sa blocheze comertul intra-european. Chiar daca preturile interne evolueaza, dupa ritmuri diferite de la tara la tara, si de aici si puterea de cumparare a lui euro variaza, totusi preturile converg. Aceasta stabilitate a puterii de cumparare este un avantaj important caci conduce la o crestere a comertului international.

reducerea ratei dobanzii; deoarece moneda unica elimina devalorizarea, prima de risc din cadrul dobanzii dispare si ca atare rata dobanzii ar trebui sa aiba o medie mai scazuta.

statutul de moneda internationala, care prezinta la randul ei o serie de avantaje: avantajul interventiei, avantajul utilizarii in cadrul platilor internationale si cel al folosirii drept rezerva de valoare.

transparenta preturilor; o moneda unica usureaza compararea preturilor, care duce la cresterea concurentei in interiorul uniunii, determinand o crestere a competitivitatii.

eliminarea costurilor de convertibilitate, atat la persoanele juridice cat si la cele fizice.

Alaturi de avantajele enumerate mai sus trebuie amintite si o serie de dezavantaje ale monedei unice cum ar fi:

constrangeri in ceea ce priveste politica monetara; tarile membre nu mai pot avea o politica monetara independenta;

scaderea cresterii economice care duce la o scadere a locurilor de munca;

costuri relativ mari ale conversiei; implementarea la toate nivelele ale sistemelor informatice necesita o serie de cheltuieli care nu pot fi prevazute in totalitate;

centralizarea puterii, care ar putea conduce la alterarea suveranitatii nationale a statelor membre cu toate consecintele care decurg de aici;

absenta unor organisme de control in materie de politica monetara si fiscala;

amenintarea deflationista; daca procesul de reducere a inflatiei este scapat de sub control, UEM poate suferi un soc deflationist care ar avea puternice efecte negative pe piata muncii;

lipsa de coerenta si de instrumente a UEM de a face fata unor situatii de criza de natura financiara sau a economiei reale.

Cadrul administrative de operare in zona euro este asigurat de Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC), care cuprinde Banca Centrala Europeana (BCE) si bancile centrale ale statelor membre ale uniunii. BCE este condusa de un Consiliu Executiv format din presedinte, vicepresedinte si alti patru membri numiti pe o perioada de opt ani. SEBC are ca organ decizional Consiliul Guvernator al BCE (pentru un mandat de cinci ani). Consiliul Guvernator al BCE este format din membrii Consiliului Executiv si guvernatorii bancilor centrale ale statelor membre UE care participa la uniunea monetara. Principalele responsabilitati ale SEBC sunt:

stabilitatea preturilor si de aici controlul inflatiei cu ajutorul ratelor dobanzii inter-bancare;

sprijinirea politicilor economice generale ale Uniunii Europene

asigurarea respectarii reglementarilor privind platile in intreaga zona euro;

protejarea si gestionarea rezervelor financiare ale statelor membre;

conducerea operatiunilor valutare.

Concluzionand, EURO-ZONA se constituie ca o noua economie, ca o noua supraputere economica, aproape de marimea celei din SUA, acesta avand deja o populatie si o pondere in comertul mondial care le depaseste pe cele ale SUA. Asa cum observa presedintele BCE - Wim Duisemberg - EURO este o moneda care-si va mentine in timp valoarea si va contribui la realizarea unei Europe care sa traiasca in pace si stabilitate.

2. Politici europene

Esafodajul institutional economic si al organismelor decizionale ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru intregirea viziunii holistice), in mod armonios, cu implementarea practica a hotararilor, deciziilor, luate si care privesc functionalitatea intregii structuri economico-sociale si politice care este astazi Uniunea Europeana. Si, acest lucru se realizeaza prin intermediul politicilor, specifice pentru fiecare domeniu sau sector de activitate. Daca vorbim de politici, in primul rand de natura economica, acestea se prezinta ca un ansamblu de obiective si mijloace de actiune a statului (a puterii publice) in viata economica si sociala a unei entitati nationale, sau in cazul de fata, al unei structuri supranationale, traductibile in planuri, strategii, linii de actiune, agreate de toti factorii politico-economici decicidenti.

Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidentiata de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt transferate la nivel suprastatal. Cealalta modalitate de exercitare a atributiunilor UE, armonizarea, are in vedere mentinerea competentelor nationale, totul pe fondul unor apropieri legislative in domenii si sectoare concrete ale vietii economico-sociale.

Politicile comune constituie, deci, un ansamblu de reguli, masuri, linii de actiune si conduita propuse si adoptate de catre institutiile comunitare europene, ce sustin atat integrarea economica, cat si pe cea politica.

Ca tipologie, aceste politici imbraca trei forme de prezentare :

1. politici comune orizontale, numite si generale, care afecteaza in mod egal modul de manifestare a activitatilor in toate statele membre. Aici se includ politica sociala, cea concurentiala, in domeniul mediului s.a

2. politici comune sectoriale, ce se focalizeaza pe sectoare bine delimitate ale economiilor nationale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniile industrial, agricol, al transporturilor, al energiei etc

3. politici comune externe, care se preocupa de de relatiile Uniunii Europene cu state terte, precum si politica comerciala, sau politica de sprijinire a dezvoltarii multidimensionale.

In final, se urmareste dezvoltarea competentelor comunitare, in special a celor ce revin Comisiei Europene, mai mult decat a celor nationale ale statelor membre.

Acest lucru este demonstrat si de sporirea numarului de domenii asupra carora se exercita competentele comunitare (deci asupra carora se aplica politicile comune). Daca la origine, numai trei domenii faceau obiectul exercitarii acestor competente-politica agricola, politica comerciala, politica in ramura transporturilor-, prin Actul Unic European un numar de cinci domenii noi se adauga in portofoliul de competente european : politica monetara, politica sociala, politica ambientala (vizand mediul inconjurator), politica de coeziune econoica si sociala, politica de cercetare-dezvoltare. Pentru ca, Uniunea Europeana, deci Tratatul de la Maastricht, sa consacre alte domenii supuse politicilor comune, cum ar fi :cresterea competitivitatii industriale, retelele de infrastructura transeuropene, educatie, formare, cultura s.a.., ajungandu-se, astfel, la peste 20 de domenii de exercitare a competentelor comunitare, supranationale.

1. Politica in domeniul concurentei

Din punctul de vedere al principiilor politicii in domeniul concurentei si al politicii industriale, este esential sa existe un raspuns la urmatoarele intrebari:

se justifica, din punct de vedere economic, o interventie a puterii publice pentru reglementarea concurentei (politica in domeniul concurentei) si pentru sustinerea sau promovarea unor activitati economice (politica industriala)?

-daca raspunsul la prima intrebare este afirmativ, atunci trebuie dat raspuns si la o a doua intrebare: care nivel de interventie este mai eficient, cel la nivel national sau cel la nivelul Uniunii?

Pentru a raspunde va trebui gasit nu numai argumentul economic dar si justificarea juridica.

Astfel, politica in domeniul concurentei conceputa de Uniunea Europeana da un raspuns afirmativ primei intrebari, promovand principiul conform caruia piata caracterizata printr-o concurenta pura si perfecta este cel mai eficient instrument de crestere a bunastarii populatiei.

Apoi, politica in domeniul concurentei are ca obiectiv limitarea, controlul si interzicerea actiunilor intreprinderilor care pot afecta climatul de concurenta pura si perfecta.

Conceptul de "climat de concurenta pura si perfecta" trebuie insa inteles in coordonatele economiei moderne care a relevat existenta asa-numitelor esecuri (limite) ale pietei care justifica interventia statului atunci cand regulile liberei concurente nu sunt respectate de catre intreprinderi. Acest esecuri ale pietei pot aparea sub forma efectelor de externalitate (activitatea de cercetare-dezvoltare realizata de catre o intreprindere poate influenta in asa-masura climatul antreprenorial, incat si alte intreprinderi pot beneficia de rezultatele cercetarii, desi nu suporta nici un cost al acesteia) sau sub forma efectelor randamentelor crescatoare de scara. In acest ultim caz, randamentul intreprinderii creste o data cu cresterea marimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, sa nu mai fie de dorit mentinerea starii de atomicitate (existenta unui mare numar de mici intreprinderi) care atesta existenta climatului de concurenta pura si perfecta.

Rezulta ca aceste intreprinderi de talie mare sunt primele vizate de catre politica in domeniul concurentei. Ele reprezinta monopuluri sau intreprinderi cu comportament temporar/conjunctural monopolistic.

Pentru a putea controla si limita tendinta acestora de a incalca regulile concurentei perfecte, nu se mai poate actiona doar national, fiind necesara actiunea la nivelul Uniunii.

Astfel, avem raspunsul si la cea de a doua intrebare care fundamenteaza principiile politicii comunitare in domeniul concurentei.

O justificare analitica a principiului interventiei de la nivelul Uniunii, in scopul mentinerii climatului de concurenta libera, o gasim in lucrarea lui J. D. Hansen, H. Heinrich si J. U. Nielsen.

Autorii citati folosesc exemplul a doua tari, A si B, care formeaza o uniune economica. Fiecare dintre tari are o structura de intreprinderi monopol care actioneaza pe piata unica (se accepta ipoteza conform careia intreprinderile de monopol din tara A actioneaza intr-o ramura de activitate, iar cele din tara B intr-o ramura de activitate diferita).

In masura in care intreprinderile monopol din tara A exporta la un pret ridicat (de monopol) in tara B iar intreprinderile monopol din tara B exporta tot la un pret ridicat (de monopol) in tara A, nici una dintre tari nu are interesul sa aplice o politica in domeniul concurentei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste) deoarece si-ar diminua profitul rezultat din export.

Mai precis, daca tara A ar aplica o astfel de politica in absenta unei politici similare si in tara B, atunci tara A ar fi in pierdere. Situatia ar putea gasi o rezolvare prin incheierea intre cele doua tari a unui "acord cooperativ", prin care s-ar angaja reciproc sa aplice politici in domeiul concurentei. Piata ar redeveni concurentiala si preturile ar cunoaste o tendinta de scadere. Realitatea arata, insa, ca un astfel de acord este greu de realizat in absenta unui arbitraj. Iata de ce, este necesar ca legislatia antitrust (politica in domeniul concurentei) sa fie aplicata in mod central, de catre institutiile comunitare, pe ansamblul intregii uniuni.

Aceasta politica a jucat si joaca un rol fundamental in procesul de creare si consolidare a Uniunii Europene. Ea este expresia in plan practic a postulatului conform caruia o economic de piata functionala este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor Uniunii Europene.

Politica comunitara in domeniul concurentei a realizat si realizeaza un echilibru intre dinamica pietei interne a fiecarui stat membru si piata unica. Astfel, in planul pietei interne politica in domeniul concurentei are ca obiectiv eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulatii a factorilor de productie, iar in planul pietei unice politica in domeniul concurentei are ca obiectiv eliminarea acelor structuri si comportamente care ar urmari utilizarea in scopuri monopoliste a oportunitatii oferite de o piata de mari proportii.

Orientari si contradictii ale politicii comunitare in domeniul concurentei

Politica comunitara in domeniul concurentei a cunoscut o permanenta evolutie conceptuala, fiind influentata de importante dezbateri teoretice, ca si de pozitiile pe care unele state membre le-au avut in diferite momente ale procesului de integrare.

Se pot distinge doua mari orientari in conceperea politicii din domeniul concurentei: o orientare care priveste concurenta ca pe an scop in sine si o orientare care priveste concurenta doar ca pe un instrument al atingerii unor obiective.

La randul sau, orientarea care priveste concurenta ca pe un scop in sine prezinta, si ea, doua abordari diferite:

prima abordare considera ca politicile din domeniul concurentei nu trebuie sa aiba ca obiectiv doar eficienta sau rentabilitatea, ci si un obiectiv de natura politica. Acesta ar consta in asigurarea conditiilor de exprimare nelimitata a libertatii si initiativei individuale. Aceasta abordare militeaza pentru controlul si limitarea puteritor dominante pe piata, in dorinta de a realiza si o protectie a libertatii si initiativei intreprinzatorilor mici si mijlocii;

-a doua abordare, de sorginte ultra liberala, exacerbeaza libertatea de actiune pe piata a intreprinzatorilor pana la renuntarea la orice tip de politica in domeniul concurentei. Absolutizand "miscarea naturala" a pietei, aceasta abordare a fost utilizata de catre adeptii scolii de la Chicago in analiza teoriei inovatiei emisa de catre Schumpeter, conform careia mecanismele pietei determina - in mod natural - intreprinderile sa ocupe pozitii dominante, in functie de gradul in care achizitioneaza si folosesc inovatiile tehnice.

Aceste pozitii dominante sunt insa tranzitorii, deoarece decalajele tehnice apar, in mod constant, intre intreprinderi, ca urmare a constantei cu care evolueaza tehnica si tehnologia. Astfel, pozitia de monopol a unor intreprinderi se erodeaza in favoarea altor intreprinderi care reusesc sa depaseasca dotarea tehnica a celor precedente.

Concluzia este ca pozitia de monopol nu este vesnica si nu ar fi nevoie de politici de reglementare a concurentei daca piata, prin propriile ei mecanisme, reuseste sa anihileze perenitatea pozitiilor monopoliste. Reglarea spontana a raportului de forte pe piata este astfel considerata mai eficienta decat orice reglementare birocratico-administrativa.

O alta orientare generala este aceea conform careia concurenta nu este conceputa decat ca un instrument necesar realizarii unor obiective economice, sau chiar sociale. Si aceasta orientare poate fi prezentata prin doua abordari diferite:

-prima abordare considera concurenta un instrument esential, dar nu unic, al procesului de crestere a eficacitatii muncii sociale si al cresterii bunastarii populatiei. Transpunerea in practica a acestei abordari, prin politici bazate pe evaluarea capacitatii de eficientizare a diferitelor grade de reglementare a concurentei, este dificila si contradictorie datorita nu numai lacunelor metodologice, dar si lipsei de informatie coerenta la intervale regulate de timp;

-a doua abordare cauta prin intermediul politicilor din domeniul concurentei sa satisfaca si alte interese de ordin public, de la cele ale eficientei si rentabilitatii activitatii economice. In acest caz, politicile din domeniul concurentei sunt concepute in paralel cu politici industriale de promovare a unor activitati cu rezonanta sociala la nivel local sau national; cu politici sociale destinate reconversiei fortei de munca sau cu politici agrare si de protectie a mediului inconjurator.

Politicile comunitare din domeniul concurentei apar ca fiind nucleul organizarii si functionarii pietei unice, dar ele nu pot face abstractie de posibilitatea aparitiei unor efecte negative (perverse), datorate tendintelor contradictorii pe care le manifesta, pe de o parte, dezvoltarea structurilor de piata, si pe de alta parte, dezvoltarea procesului de concentrare si centralizare a productiei si a capitalului.

Sa explicam aceasta situatie:

Asa dupa cum s-a vazut, principiile politicilor din domeniul concurentei au la baza ideca conform careia ,,efectele pozitive ale unei economii de piata nu apar decat in conditiile unui climat concurential'.

In cadrul teoriei economice traditionale, climatul de concurenta pura si perfecta se caracterizeaza prin faptul ca intreprinderile nu au o influenta individuala asupra formarii preturilor (sunt doar "price taker") ceea ce face ca preturile sa tinda spre un nivel minim (punctul unde pretul mediu este minim), reprezentand un orizont de optimizare al ansamblului economic.

Un pret mai mare decat acest nivel ar conduce la obtinerea de supraprofit, iar unul mai mic la pierderi. In realitate, o astfel de analiza intra in contradictie cu realitatea concurentei dintre intreprinderi, care presupune ca o intreprindere are tendinta normala de a se impune pe piata prin costuri si preturi mai mici, ca si prin inovarea si modernizarea produselor.

Acceptand aceasta realitate, trebuie sa admitem ca o politica in domeniul concurentei care are ca obiectiv instaurarea unui adevarat regim de concurenta perfecta, va avea ca efect tocmai pierderea de eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor intreprinderi care au reusit sa se impuna pe piata prin costuri si preturi mai mici (un nivel mai mare de eficacitate si rentabilitate).

Cu alte cuvinte, incercarea de reglementare a concurentei are ca efect pervers pierderea de eficacitate a producatorului si reducera posibilitatii de consum a cumparatorului.

Nu putem sa nu luam in calcul si situatia unei structuri economice in care actioneaza in paralel atat intreprinderi mici si mijlocii, cat si mari intreprinderi. Avantajele cconomiei de scara nu pot fi accesibile intreprinderilor mici si mijlocii, ci doar marilor intreprinderi, care, devin principalele generatoare de profit prin acest "monopol natural' al utilizarii avantajelor economiei de scara. Iata de ce devine posibil ca in situatia industriilor in care costurile de intrare a factorilor de productie sunt mari si se actioneaza pe economia de scara (exemplu: industria aeronautica), preturile produselor marilor intreprinderi (monopoluri) sunt mai mici decat preturile ce rezulta ca urmare a unei perfecte lupte de concurenta intre intreprinderile mici si mijlocii ale aceleiasi ramuri industriale.

Astfel, pe o piata reala caracterizata de imperfectiuni ale concurentei (economia de scara, costuri nerecuperabile, efectul inovarii, informatie asimetrica) apare necesitatea unor masuri de protectie a procesului de concentrare a productiei si a proprietatii.

Politicile comunitare din domeniul concurentei releva, astfel, o tendinta contradictorie: pe de o parte, concentrarea productiei si a capitalului ridica nivelul de rationalitate si eficacitate prin marirea dimensiunilor intreprinderii, stimuland procesul de scadere a preturilor; pe de alta parte, concentrarea productiei si a capitalului conduce la deteriorarea climatului concurential, stimuland procesul de crestere a preturilor.

Dispozitiile Tratatului de la Roma

Dispozitiile privind politicile comunitare din domeniul concurentei sunt cuprinse in articolele (de la 85 la 94) Tratatului de Maastricht (Traité sur 1'Union Européene T.U.E.). Principalele elemente ale acestor dispozitii sunt urmatoarele:

-interzicerea oricaror tipuri de acorduri sau intelegeri (fixarea preturilor, impartirea pietei, limitarea productiei etc.) intre intreprinderi cu scopul limitarii concurentei pe piata unica europeana. Comisia Europeana este imputernicita sa ia masuri impotriva unor astfel de actiuni prin aplicarea de amenzi si penalizari.

-controlul si eliminarea pozitiilor dominante.

Comisia Europeana defineste pozitia dominanta ca fiind capacitatea unei intreprinderi de a actiona, intr-o masura importanta, independent de cerintele concurentei, ale clientilor si ale consumatorilor. Comisia considera ca exista o prezumtie de pozitie dominanta atunci cand o intreprindere detine 50% sau mai mult de 50% dintr-o piata specifica.

Se considera a fi actiuni, comportamente si masuri bazate pe pozitia dominanta:

- impunerea unor preturi de cumparare sau de vanzare diferite de cele care rezulta din comportamentul concurential;

- existenta unor contracte prin care se impune altor intreprinderi contingentarea productiei, limitarea sortimentelor sau interzicerea folosirii unor tehnologii sau procedee de fabricatie;

- discriminarea prin pret a clientilor; refuzul de a vinde.

Controlul fuziunilor. Tratatul de la Roma nu cuprinde dispozitii privind fuziunile. Acestea au fost introduse prin reglementari din decembrie 1989 si din septembrie 1990. Comisia Europeana a introdus termenul de "fuziune la nivel european" care defineste procesul de fuziune prin care o intreprindere atinge cifra de afaceri de 2 miliarde de ECU pe piata unica. Toate fuziunile la nivel european trebuie sa beneficieze de un acord prealabil al Comisiei Europene. Acest acord este dat numai dupa ce s-a constatat ca fuziunea nu aduce prejudicii climatului concurential efectiv la data inaintarii cererii de acord.

Ajutorul guvernamental acordat intreprinderilor. Ajutorul guvernamental acordat intreprinderilor poate imbraca forna: subventiilor, credit cu dobanda preferentiala, esalonarea datoriilor, reducere de impozit, comenzi guvernamentale. Toate aceste forme de ajutor guvernamental au fost interzise prin articolul 92 al Tratatului de la Roma si prin Tratatul de Maastricht, fiind considerate obstacole in calea formarii si consolidarii climatului concurential.

Comisia Europeana considera insa ca se pot accepta uncle exceptii atunci cand ajutorul guvernamental are ca scop: rezolvarea unor probleme cu caracter social, eliminarea efectelor catastrofelor naturale, stimularea dezvoltarii economice a unor zone cu nivel de viata inferioare mediei europene sau cu un somaj superior mediei europene. In orice situatie, insa, ajutorul guvernamental nu poate fi acordat decat cu acordul Comisiei Europene. Este important de subliniat si faptui ca intreprinderile publice nu beneficiaza de nici un privilegiu fata de intreprinderile private si ca, acestea din urma, daca, se simt discriminate de guvernele nationale pot depune plangere la Comisie.

Pana in 1990 se considera ca a existat o politica permisiva in ceea ce priveste aprobarea unor ajutoare guvernamentale, ceea ce reflecta dificultatea pe care Comisia a avut-o de a face fata presiunii guvernelor diferitelor tari membre (din 527 de cereri de acordare a dreptului de ajutor guvernamental nu au fost aprobate decat 440). Dupa 1990, se remarca o intarire a pozitiei Comisiei care aplica principiul "one time, last time" ceea ce inseamna ca fiecare acord asupra ajutorului guvernamental a fost insotit de precizarea ca nu va mai fi reinnoit.

In lipsa posibilitatii de a reinnoi acordul de ajutor guvernamental, unele intreprinderi publice importante, dar aflate in dificultate, au fost obligate sa recurga la privatizare totala sau partiala (ex.: Renault sau Credit Lyonnais).

2 Politica industriala

Politica industriala cuprinde - in conceptia Comisiei Europene - si politica de cercetare si dezvoltare. Principalele elemente care o caracterizeaza sunt urmatoarele:

- masuri de stimulare si sprijinire a procesului de restructurare in ramurile si domeniile industriale aflate in deficit de competitivitate;

- masuri de stimulare si sprijin al ramurilor si domeniilor industriale aflate in perioada de formare si consolidare (,,infant industries/industries naissantes');

- masuri de stimulare si sprijin al intreprinderilor mici si mijlocii; - masuri de stimulare si sprijin al activitatilor de cercetare stiiniifica si dezvoltare;

- masuri de protejare a ramurilor si domeniilor de activitate victime ale unei concurente neloiale din partea unor intreprinderi sau tari extracomunitare.

Orientari si contradictii ale politicii industriale comunitare

Politica industriala comunitara constituie un permanent subiect de reevaluare si analiza atat la nivelul Comisiei, cat si al guvernelor statelor membre, deoarece, in unele situatii, efectele acesteia sunt contradictorii. Principalele probleme aduse in discutie sunt urmatoarele:

Daca admitem ipoteza ca pietele sunt perfect concurentiale (si anume ca nu exista efecte externe ale pietei si ca randamentele intreprinderilor nu sunt in crestere), ele sunt perfect echilibrate - de exemplu, nu exista somaj. Intr-o perspectiva statica (timpul nefiind luat in consideratie, modificarile sunt imediate) nu se recomanda nici un fel de politica industriala, caci consecinta ei ar fi o pierdere din bunastarea societatii.

Rationamentul care conduce la aceasta concluzie este in linii mari urmatorul:

- daca Uniunea Europeana subventioneaza intreprinderile dintr-o anumita ramura (ceea ce are ca efect scaderea preturilor) pentru care Uniunea este exportatoare, urmarea ar putea fi scaderea preturilor pe piata mondiala, ceea ce ar fi in favoarea consumatorilor din Uniunea Europeana, dar si din restul lumii. Totusi, pentru Uniunea Europeana efectul este negativ, caci totalul subventiilor acordate intreprinderilor este superior avantajului creat consumatorilor si intreprinderilor;

- altfel spus, daca Uniunea Europeana subventioneaza intreprinderile europene care tin de o ramura importatoare, ea va castiga, mai precis, consumatorii sai vor castiga, profitand de scaderea preturilor importurilor, in timp ce profitul intreprinderilor straine va scadea sub influenta scaderii preturilor mondiale. Per total, efectul va fi pozitiv pentru Uniunea Europeana si negativ pentru restul lumii.

Cu toate acestea, in ambele cazuri luate ca exemplu, subventionarea anumitor activitati are un efect negativ daca se va lua in consideratie ansamblul lumii (Uniunea Europeana si restul lumii).

Rezultatele pe care le-am enuntat pot fi relativizate in masura in care se sprijina pe caracterul foarte restrictiv al ipotezelor avansate (piete concurentiale). Sa vedem acum ce s-ar intampla daca am modifica unele ipoteze.

Esecul pietei si apropierea dinamica dintre politica industriala si cercetare -dezvoltare

Introducerea dimensiunii dinamice (temporale) pune problema ramurilor "orientate spre viitor" sau care urmeaza sa apara. Intr-adevar, un guvern sau o instanta europeana pot avea interes pentru o anumita perioada sa sustina o activitate pe punctul sa se nasca undeva, in sectoarele cu o puternica economie de scara, care se gasesc pe pietele oligopoliste, caci, intr-o perspectiva de termen lung, aceasta activitate poate deveni competitiva.

Este totusi necesar ca autoritatea de stat care subventioneaza, sa dispuna de o informatie suficient de corecta pentru a evalua eficacitatea resurselor pe care sa le afecteze acestei politici industriale. In plus, mai trebuie ca ea sa poata evalua riscurile de represalii din partea tarilor straine (contingentare, drepturi de vama suplimentare) aplicate tarilor sau Uniunii care subventioneaza.

Activitatile de cercetare-dezvoltare (CD), intr-o perspectiva dinamica, tin de o analiza similara. In plus, o politica de ajutorare acordata cercetarii--dezvoltarii va avea un impact mai puternic la nivelul Uniunii Europene decat la nivelul unei singure tari (sau al mai multora, care actioneaza independent unele de altele).

Intr-adevar, se considera, in general ca activitatea de cercetare dezvoltare este generatoarea efectelor externe (ale pietei), ca de exemplu, formarea cercetatorilor in si prin activitatile CD, conceperea si difuzarea ideilor sau a procedeelor noi (a caror exclusivitate nu poate fi garantata intotdeauna prin brevete), insusirea acestor procedee de catre intreprinderile cliente sau cu care se negociaza. Dar, daca aceasta politica este dusa de guvernul unei singure tari (mai ales daca este o tara mica), aceste efecte externe pot fi profitabile tarilor vecine, limitand interesul acestora pentru propria finantare a activitatilor de cercetare-dezvoltare.

Intr-un ansamblu vast, precum Uniunea Europeana, o simpla interventie a institutiilor centrale permite evitarea acestui obstacol. In limbaj economic, se poate spune ca posibilitatea de a internaliza efectele externe este in raport direct cu talia economiei careia i se aplica sistemul de subventionare.

Pe de alta parte, si problema industriilor in declin, confruntate cu o scadere a cererii, este importanta pentru Uniunea Europeana. Aceste sectoare pot fi subventionate pentru a mentine sau pentru a salva locurile de munca.

Acest lucru isi poate gasi o justificare economica, daca costul subventiilor este inferior costului social al somajului (indemnizatia, dar si recalificarea somerilor), Problema este insa ca aceste subventii pot falsifica jocul concurentei europene. In plus, ele insele provin din surse care ar putea fi, eventual, utilizate in alt mod, avand efecte mai bune asupra procesului de creare a locurilor de munca.

Aceste cateva exemple arata ca politica industriala poate constitui obiectul mai multor analize, in functie de modul in care se apreciaza ca mai mult sau mai putin importante esecurile pietei, dar si in conformitate cu aprecierea capacitatilor institutiilor centrale europene de a corecta aceste esecuri.

Evolutia politicii industriale si de cercetare-dezvoltare in Europa

In prelungirea tratatului CECO, politica industriala europeana a constat in anii `70 mai ales in asistenta si atenuarea efectelor sociale ale restructurarii industriilor in declin. Criza de la mijlocul anilor `70 a concis cu constatarea unei importante ramaneri in urma a tarilor membre ale Uniunii Europene in domeniul industriilor de varf si de inalta tehnologie, fata de cei doi mari concurenti ai lor, Statele Unite si Japonia.

In anii `80 a aparut politica de cercetare si de dezvoltare tehnologica europeana. Articolul 130, consacrat industriei, fixeaza principiul actiunilor comune europene. Acestea urmaresc "favorizarea unei mai bune exploatari a potentialului industrial, a politicilor de inovatie, de cercetare si de dezvoltare tehnologica".

Aceste principii au constituit insa obiectul dezbaterilor si al puternicelor opozitii intre tarile adepte ale traditiei interventioniste (Franta si tarile mediteraneene) si tarile de traditie neintervetionista (Gennania, tarile Europei de Nord si Regatul Unit).

In anii `90, resursele comunitare afectate politicii industriale raman inferioare cu mult cheltuielilor tarilor membre: ele reprezinta doar 0,9% din cheltuielile bugetului european din 1996.

Unele mari proiecte industriale europene, precum Airbus, s-au dezvoltat intre intreprinderile europene si, eventual cu ajutoare nationale, fara interventia institutiilor europene.

Principalele politici industriale sectoriale

In mod clasic, intre masurile pe care un guvern le ia pentru modernizarea si orientarea industriei se numara acordarea de stimulente, precum ajutoarele directe acordate unui intreg sector sau doar anumitor intreprinderi; ajutoarele sub forma fiscala; subventiile pentru entitatile din cercetare, centrele de documentare si de raspandire a informatiilor si cunostintelor, centrele care studiaza organizarea proceselor tehnologice si de productie sau centrele de formare profesionala. Alte masuri importante sunt legate de politica comerciala, intrucat asemenea masuri au - potential - consecinte si mai vaste asupra sectoarelor respective: manipularea tarifelor vamale, stabilirea de contingente tarifare, masuri anti-dumping, incheierea de acorduri comerciale si acordarea de stimulente pentru export.

In Uniunea Europeana toate aceste instrumente se afla deja in mainile institutiilor comunitare, prin stabilirea si dezvoltarea politicii in domeniul concurentei sau a politicii comerciale comune, putine parghii fiind retinute inca de catre statele membre. Acest lucru nu este suficient pentru a asigura succesul politicii industriale comunitare, respectiv cresterea competitivitatii industriei europene. Actiunile izolate ale guvernelor sau aplicarea regulilor comunitare generale nu rezolva problema vulnerabilitatii anumitor sectoare pe plan international, cauzata de faptul ca piata produselor respective este saturata (de exemplu, in cazul industriei siderurgice) sau pentru ca industriile respective nu sunt suficient de dezvoltate la nivel comunitar, comparativ cu nivelul pietei mondiale (de exemplu, industria aeronautica). Pentru a raspunde acestor nevoi, sunt necesare politici comunitare sectoriale.

Industria siderurgica

Punctele de cotitura pentru acest sector au fost criza energetica din 1973 si recesiunea economica din 1975, generata de prima. Pe masura dezvoltarii crizei, care a dus la contractia sectorului pe plan mondial, Comunitatea si-a asumat raspunderi tot mai mari, intervenind tot mai puternic.

Responsabilitatile sporite ii permiteau, pe de o parte, sa reglementeze piata pentru a remedia deteriorarea constanta a situatiei financiare a intreprinderilor si, pe de alta, sa favorizeze adaptarea structurilor industriale la noile conditii ale pietei. Punctul culminant al acestei politici a fost atins in octombrie 1980 cand Comisia, cu acordul Consiliului, a declarat starea de "criza manifesta" in sectorul siderurgic, conditii in care - in conformitate cu dispozitiile Tratatului CECO, atunci in vigoare - au putut fi impuse restrictii obligatorii pentru productia si desfacerea de otel pe piata interna, prin stabilirea trimestriala de cote de productie din care numai o parte puteau fi vandute pe piata interna, precum si prin definirea de preturi minime pentru anumite produse. In paralel cu aceste masuri, reguli noi si restrictive au fost stabilite in privinta ajutoarelor de stat acordate acestei industrii de catre guvernele statelor membre.

Ca urmare a politicii de rigoare economica dusa timp de mai bine de un deceniu, Comisia a inceput sa dezvolte, in cursul anilor '90, prognoze semestriale cu privire la evolutia pietei, iar perspectivele acesteia s-au ameliorat incepand din 1994. Beneficiind de conditii economice favorabile, industria siderurgica a putut inregistra cresteri substantiale, atat in privinta preturilor, cat si a consumului, in special datorita relansarii diferitelor sectoare ale consumului legate de ea: industria constructoare de autoturisme, mecanica si electronica, precum si unui control strict al pietei de catre producatorii europeni, decisi sa-si autolimiteze volumul productiilor. Stadiul actual al industriei europene a otelului si orientarile de perspectiva se regasesc in prezent in comunicarea Comisiei privind "Situatia competitivitatii industriei siderurgice in UE" [COM (99) 453, aprobata prin concluziile reuniunii Consiliului Industriei din 18 mai 2000].

Industria constructoare de nave

Aceasta constituie un alt sector aflat in pierdere de viteza in Europa inca de la inceputul anilor '60. In 1960, santierele navale ale celor sase state atunci membre ale Comunitatilor Europene si ale celor trei care urmau sa adere la Comunitati la inceputul anilor '70 asigurau jumatate din productia mondiala de nave. In 1975, contributia lor se prabusise la 22%. In 1997, jumatate din productia mondiala de nave se realiza in santierele japoneze, iar santierele Coreii de Sud sunt un alt competitor serios pe plan mondial.

Tot intre 1960 si 1975, piata constructiilor navale a cunoscut modificari importante de structura, din cauza expansiunii spectaculoase a nevoilor de transport de produse petroliere. Criza petroliera din 1973 i-a gasit pe armatori cu capacitati de transport excedentare, iar pe constructori cu capacitati de productie excedentare, in special de tancuri petroliere, acestia din urma fiind grav afectati de anulari masive ale comenzilor. In Rezolutia sa din 19 septembrie 1978, Consiliul a insistat asupra necesitatii de a mentine in cadrul Comunitatii o industrie a constructiilor navale sanatoasa si competitiva, dezvoltata in functie de nevoile de transport maritim ale Comunitatii, precum si in functie de propria importanta economica, sociala si strategica a sectorului constructiilor de nave. O serie de masuri restrictive au fost adoptate in cadrul politicii concurentei in privinta ajutoarelor de stat, dar o reglementare globala a sectorului la scara mondiala a ramas inca un deziderat pana la finele anilor '80, cand au fost angajate negocieri multilaterale in cadrul Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica intre principalii producatori: UE, Japonia, Coreea de Sud, Norvegia si SUA (acoperind impreuna peste 70% din productia mondiala de nave). Negocierile au condus, in iulie 1994, la un acord permitand eliminarea ansamblului obstacolelor din calea unei concurente mondiale normale in acest sector si indeosebi in privinta ajutoarelor de stat.

Ulterior, in comunicarea sa privind "Viitorul Europei maritime" [COM (96) 84], Comisia Europeana a preconizat o politica industriala a Uniunii pentru ansamblul industriilor relevante (nu numai constructii de nave, dar si productia de echipament maritim, serviciile portuare si industriile bazate pe resursele maritime) intemeiata pe:

-promovarea investitiilor intangibile, in special in domeniile cercetarii-dezvoltarii, tehnologiei informatiilor si telecomunicatiilor,

-dezvoltarea cooperarii industriale in interiorul UE si cu industriile statelor terte,

-extinderea aplicarii acordului OCDE la industriile statelor terte, si imbunatatirea infrastructurilor portuare prin intermediul unei retele transeuropene.

Liniile directoare ale dezvoltarii industriei constructoare de nave se regasesc in prezent in Comunicarea Comisiei "Catre o noua industrie constructoare de nave" [COM (97) 470].

Textilele si imbracamintea

Industria usoara a fost si ea incercata de dificultati deosebite incepand cu deceniul 7 al secolului trecut, cauzate mai ales de slaba crestere a cererii interne si de dezvoltarea rapida a exporturilor statelor in curs de dezvoltare. De fapt, intrucat nu necesita nici o inalta tehnologie, nici o mare concentrare a capitalurilor, aceasta industrie isi pierde avantajele comparative si competitive in favoarea industriilor din statele care dispun de mana de lucru suficient de calificata la preturi mai mici. Noile tendinte ale politicii in sectorul textilelor si imbracamintei se regasesc in comunicarea Comisiei din octombrie 1991 privind caile de imbunatatire a competitivitatii acestui sector [COM (91) 399], aprobata printr-o rezolutie a Consiliului din iulie 1992. Pe plan extern, politica comerciala comuna urmareste deschiderea pietelor statelor terte si promovarea exporturilor comunitare, combaterea dumping-ului, a subventiilor si a incalcarilor drepturilor de proprietate industriala si intelectuala.

Pe plan intern, accentul este pus pe diversificarea economica a regiunilor puternic dependente de acest sector. Comunicarea Comisiei privind impactul evolutiilor internationale asupra sectorului comunitar al textilelor si imbracamintei [COM (95) 447] preconizeaza o integrare echilibrata a sectorului european in sistemul Organizatiei Mondiale a Comertului, care tocmai fusese creata prin transformarea GATT. Acest lucru a implicat renegocierea acordului multifibre incheiat in anii '70. Noua comunicare a confirmat si dezvoltat orientarile de politica in domeniu cuprinse in comunicarea precedenta, adaptand masurile de sustinere pentru regiunile afectate de liberalizarea comertului mondial cu textile si imbracaminte, convenita in cadrul negocierilor din Runda Uruguay a GATT.

In prezent, Comisia Europeana si-a stabilit un plan de actiune pentru sporirea competitivitatii acestui sector industrial [COM (97) 454], aprobat in reuniunea Consiliului Industriei din 7 mai 1998, si pe baza caruia acesta a identificat nevoia de a se actiona cu prioritate in urmatoarele domenii:

-ocuparea fortei de munca, pregatirea profesionala si recalificarea fortei de munca;

-dezvoltarea si raspandirea noilor produse, metode si echipamente tehnologice;

-asigurarea unei functionari corespunzatoare si uniforme a pietei interne;

-accesul pe pietele altor state;

-dezvoltarea regionala armonioasa.

Industria aeronautica

Prin volumul cifrei sale de afaceri, industria aeronautica europeana se claseaza in urma SUA si cu mult inaintea Japoniei. Ea ofera locuri de munca pentru peste 500.000 de lucratori in Uniune, fiind o industrie de varf cu impact asupra altor ramuri industriale, unul dintre domeniile catre care Uniunea urmareste sa se orienteze in urma deplasarii altor productii catre statele in curs de dezvoltare. Dar, in timp ce piata europeana aeronautica reprezinta aproximativ 20% din cea mondiala, segmentul industriei europene nu a atins aceasta cota, primul exportator mondial fiind SUA, atat in materie de aviatie civila, cat si militara. Cresterea cererii mondiale, estimata a fi de circa 5% pe an pana in 2010, partial si temporar numai afectata de evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, constituie o oportunitate pentru industria aeronautica europeana, care insa poate fi valorificata numai prin rationalizarea ciclurilor de fabricatie, cooperare intre statele membre si valorificarea rezultatelor cercetarii-dezvoltarii. Comisia Europeana, in acord cu Consiliul, urmareste o strategie constand intr-o serie de actiuni puse in aplicare deopotriva de catre operatorii economici, de autoritatile statelor membre si de catre institutiile Uniunii, urmarind imbunatatirea pe termen mediu si lung a competitivitatii acestei ramuri. Aceasta strategie este reflectata de comunicarea Comisiei "Industria aeronautica europeana: o prima evaluare si posibile actiuni la nivel comunitar" [COM (92) 164] si de Concluziile Consiliului Industriei din 17 iunie 1992 privind industria aeronautica civila europeana.

In acest sens, Comisia Europeana a creat in 1995 un grup de lucru (task-force) aeronautic, a carui misiune este de a asigura convergenta, prin intermediul proiectelor industriale comune, a diferitelor eforturi de cercetare, desfasurate la nivel comunitar sau national sau in contextul aplicatiilor concrete legate de societatea informationala.

Industria constructoare de autoturisme

In acest sector, sistemul european al aprobarilor-tip pentru diferitele categorii de vehicule cu motor are drept scop sprijinirea constructorilor in reducerea costurilor, asigurand in acelasi timp prescriptii tehnice identice si un nivel de protectie ridicat pe ansamblul Uniunii Europene. In domeniul concurentei, regulamentul de exceptare a categoriilor de acorduri de distributie si de asistenta tehnica pentru vanzare si post-vanzare are ca obiect sa intensifice concurenta in domeniul distributiei de autoturisme. In domeniul cercetarii, un grup de lucru privind "autoturismul viitorului" coordoneaza eforturile la nivel european pentru a accelera dezvoltarea unor tehnologii auto cu emisii scazute de gaze. In domeniul social, o retea transnationala garanteaza difuzarea programelor de formare profesionala si favorizeaza mai buna adaptare a lucratorilor la transformarile structurale ale acestei industrii. In sfarsit, in privinta politicii comerciale comune, dupa un indelungat "razboi comercial", Comisia Europeana a realizat cu Japonia o intelegere privind accesul ordonat al autoturismelor de fabricatie japoneza pe piata interna unica (declaratia comuna a reuniunii UE-Japonia, Haga, 18 iunie 1991) si a negociat cu alte state accesul pe terte piete al autovehiculelor cu motor produse in UE pe baza de acorduri bilaterale si multilaterale.

Politica actuala a Uniunii in acest domeniu este reflectata de comunicarea Comisiei privind industria europeana a autoturismelor [COM (96) 327].

Industria farmaceutica

Libera circulatie a produselor acesteia in interiorul pietei unice a fost asigurata pentru mult timp prin armonizarea legislatiilor nationale. In prezent, functioneaza un sistem comunitar de autorizare a medicamentelor de uz uman si veterinar. Autorizarea este acordata fie printr-o procedura centralizata, fie printr-una descentralizata. Prin Rezolutia sa din 23 aprilie 1996 (C 136, 96) privind punerea in aplicare a orientarilor de politica industriala in sectorul farmaceutic, Consiliul Uniunii Europene a solicitat Comisiei Europene sa realizeze un bilant al functionarii pietei unice in acest domeniu, sa promoveze o transparenta sporita si o mai mare concurenta pe aceasta piata, asigurand astfel punerea in aplicare a liniilor directoare privind evolutia sectorului farmaceutic propuse de aceasta prin comunicarea sa COM (93) 718. Ulterior, Comisia a revenit cu un document de politica actualizat, urmarind desavarsirea pietei unice in domeniul produselor farmaceutice [COM (98) 588].

3 Politica europeana de cercetare-dezvoltare de sine

statatoare

Aceasta politica este fondata pe principiul colaborarii-cooperarii intre mai multe state europene. Scopul este "internalizarea efectelor externe" induse de cercetare-dezvoltare la nivel european, evitarea cercetarilor duble si a dublelor inregistrari si, in sfarsit, beneficiul obtinut de economiile de scara realizat in cadrul marilor programe de cercetare.

Proiectele europene sunt deci colaborari transeuropene, cofinantate din bugetul Comunitatii de catre tarile membre si privesc mai mult cercetarea fundamentala. Aceasta, deoarece, concurenta dintre intreprinderile europene ar putea fi falsificata daca institutiile comunitare ar participa la finantarea dezvoltarii de noi produse sau procedee de fabricare.

De la inceputul anilor `80, mai multe mari proiecte de cercetare (incluzand uneori tari europene exterioare Uniunii) au fost subventionate de institutiile europene. Printre cele mai importante programe putem aminti:

- Esprit (European Strategic Programme for Research in Information Tehnology), lansata in 1984, avand ca obiectiv promovarea, dezvoltarea, fabricarea si folosirea noilor tehnologii de informatii. Dupa parerea promotorilor sai, circa o cincime dintre noile produse ale marilor intreprinderi europene de electronica utilizeaza tehnologii derivate din programul ESPRIT;

- RACE (Research and development in Advanced Communications technologies in Europe), care contribuie la cercetarile si la dezvoltarea comutatiei numerice din telecomunicatii;

- EUREKA (European Research Cooperation Agency), creat in 1985, avand scopul de a ajuta productia de bunuri si servicii de inalta tehnologie. Acest program multidimensional (semiconductori, televiziune de inalta calitate) include si tari din afara Uniunii Europene (Elvetia, Turcia si unele tari din Est).

Al patrulea ansamblu cincinal al programelor de R & D se intinde pe perioada 1994-1998. Acest program urmareste sa acopere lacunele europene in domeniul aplicatiilor industriale a cercetarilor stiintifice de catre intreprinderile mici si mijlocii.

Eficacitatea programelor europene R & D este greu de evaluat, asa cum este intotdeauna in cazul in care se incearca cuantificarea efectelor economise ale cercetarii stiintifice. In plus, caracterul multinational al acestor programe si multiplicarea finantarilor (europene si nationale) complica sarcina.

Politica agricola comuna (PAC)

Am intarit aceasta politica, deoarece ea se constituie in al doilea pilon al PAC (Politica Agricola Comuna), dupa agricultura si dupa elaborarea de catre Comisia Europeana a documentului strategic Agenda 2000. Sunt doua ratiuni majore care justifica necesitatea unei abordari in aceasta directie :

-prima este data de proportia foarte mare (cam 80 %) pe care o detine suprafata agricola fata de aria totala a Uniunii Europene ;

-a doua este cea a obiectivului primordial de coeziune economica si sociala al UE si a carui realizare nu ar fi posibila fara acordarea unei atentii deosebite dezvoltarii armonioase a zonelor rurale.

De fapt, politica agricola comuna este considerata a fi de cea mai mare importanta in constructia economica europeana deoarece are ca scop dezvoltarea unui sistem agricol modern, care sa asigure :

- un nivel de viata echitabil populatiei rurale ;

- stabilizarea pietelor ;

- asigurarea aprovizionarii la preturi rezonabile a consumatorilor.

Dar, politica de dezvoltarea rurala fiind perceputa ca al doilea pilon de baza al intregii politici agricole comune, obiectivele acesteia, asa cum au fost definite in cadrul Regulamentului Consiliului nr. 1257 / 17 mai 1999, sunt urmatoarele :

a. Ameliorarea exploatatiilor agricole ;

b. Garantarea sigurantei si calitatii produselor agricole ;

c. Asigurarea unor niveluri stabile si echitabile ale veniturilor fermierilor ;

d. Protectia mediului ;

e. Dezvoltarea de activitati complementare si alternative, generatoare de locuri de munca, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole si a intari substanta economica si sociala a zonelor rurale ;

f. Imbunatatiea conditiilor de munca si viata in zonele rurale si promovarea sanselor egale.

In afara acestor obiective, la baza dezvoltarii rurale se gasesc si urmatoarele principii de referinta :

principiul multifunctionalitatii agriculturii, adica o viziune mai larga asupra creditelor acordate in domeniul agricol, dar si fata de rolul traditional de furnizor de produse agricole.

principiul abordarii multisectoriale si integrate a economiei rurale, in sensul diversificarii activitatilor, al pastrarii patrimoniului rural, precum si al crearii de surse suplimentare de venit si ocupare.

principiul flexibilitatii financiare in sprijinirea dezvoltarii rurale, ce implica descentralizarea, subsidiaritatea si implicarea partenerilor locali.

principiul transparentei in elaborarea programelor de dezvoltare rurala, bazat pe necesitatea simplificarii legislatiei de implementat.

Pentru realizarea dezvoltarii rurale de maniera preconizata, masurile care trebuie luate sunt de doua feluri :

a. masurile insotitoare si care cuprind urmatoarele actiuni :

- pensionarea inainte de limita de varsta, acordandu-se sprijin financiar pentru fermierii si lucratorii agricoli in varsta de peste 55 de ani care se retrag din activitatile / muncile agricole cu caracter comercial, inainte de varsta legala de pensionare. Sprijinul este totusi conditionat de indeplinirea anumitor cerinte de vechime in munca si / sau participare la o schema de asigurari sociale.

- agricultura ecologica, pentru care se acorda sprijin financiar in vederea promovarii metodelor de productie agricola ce au in obiectiv protejarea mediului inconjurator si conservarea patrimoniului rural.

- sprijin pentru zonele defavorizate, caz in care sunt vizati fermierii din aceste zone (ex. cele montane), sau cele cu probleme specifice de mediu, in vederea asigurarii continuitatii exploatarii terenurilor, un standard de viata echitabil pentru acesti fermieri, conservarea peisajului ambiant. Platile sunt efective numai in conditiile in care se respecta strict standardele de mediu, inclusiv folosirea metodelor de productie ecologice.

b. masurile de modernizare si diversificare a exploatatiilor agricole, care implica si ele, la randul lor, urmatoarele activitati :

- realizarea de investitii, situatie in care se acorda sprijin financiar in exploatatiile agricole ce au ca scop, diversificarea acesteia, eficientizarea productiei, imbunatatirea continua a calitatii produselor, inclusiv prin standarde de igiena si sanatate, precum si imbunatatirea conditiilor de crestere a animalelor. Si, in deplin acord cu cele sustinute in prezenta lucrare, se mai acorda sprijin si pentru investitii in ameliorarea proceselor de prelucrare si comercializare a produselor agricole, in scopul cresterii competitivitatii si valorii adaugate a productiei agricole ;

- instalarea tinerilor fermieri, fiind sprijinita infiintarea de de ferme de catre personae cu varsta de maximum 40 de ani, care nu au mai avut experienta conducerii unei ferme agricole ;

- formarea profesionala, in special in domeniul calitatii produselor si protectiei mediului ;

- conservarea si regenerarea padurilor, situatie in care ocrotirea patrimoniului forestier existent este pe primul plan ;

- promovarea turismului rural, a activitatilor mestesugaresti traditionale, dezvoltarea serviciilor in mediul rural, iata cateva dintre alte actiuni avute in vedere in cadrul masurilor preconizate la nivel european.

Simpla prezentare a tuturor acestor masuri, obiective si principii care guverneaza politica de dezvoltarea rurala nu sunt suficiente in asigurarea implementarii si functionalitatii acesteia. Mai este nevoie si de finantare care, in acest caz, este asigurata din bugetul comunitar, prin intermediul Fondului European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA), constituit in 1962 si a carui creare a fost prevazuta, inca de la inceput in Tratatul CEE, in art. 40.

FEOGA reprezinta, de fapt, concretizarea principiului solidaritatii financiare, stabilit in urma reuniunii de la Stresa (Italia) si care presupune, deci, finantarea comuna a masurilor comune adoptate de catre statele membre. Practica comunitara a demonstrat ca unele tari subventioneaza, in parte, agricultura altor state. Concret, in cadrul Fondului exista doua linii de finantare distincte si anume :

Sectiunea Garantare ce asigura finantarea pentru :

functionarea organizatiilor commune de piata

masurile de dezvoltare rurala

masuri veterinare si fito-sanitare

masuri generale de evaluare si informare

Sectiunea Orientare ce priveste finantarea masurilor de dezvoltare rurala in zonele ce intra sub incidenta Obiectivului nr. 1 al Politicii Regionale :

investitii in exploatatii agricole si in activitati de prelucrare/comercializare a produselor agricole.

intinerirea populatiei agricole.

activitati de formare profesionala.

stimularea dezvoltarii activitatilor neagricole.

Dorim sa mai amintim un singur aspect legat de aceasta ultima sectiune si anume ca ea asigura finantarea programului Leader +, program comunitar al carui scop consta in incurajarea, la nivel european, a schimbului celor mai bune practici in domeniu in vederea promovarii unei agriculturi durabile, prin utilizarea rationala si a resurselor naturale si culturale ale locatiei ; prin ameliorarea calitatii vietii in zonele rurale ; prin adaugarea de valoare la produsele zonei.

FEOGA-Orientare reprezinta, alaturi de Fondul European de Dezvoltare Rurala (FEDER), Fondul Social European (FSE) si Instrumentul Financiar pentru Orientare in domeniul Pescuitului, unul dintre cele patru Fonduri Structurale care finanteaza restructurarea economica si sociala a zonelor mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene.

Legat tot de FEOGA, sa mai precizam ca, spre deosebire de masurile de piata adoptate, masurile de dezvoltare rurala necesita cofinantarea statelor membre.

In ceea ce priveste Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER), acesta a fost infiintat in anul 1975 ca un instrument de ordin financiar al Uniunii Europene, chemat sa favorizeze reducerea disparitatilor regionale si dezvoltarea echilibrata a regiunilor din Europa, prin atribuirea de subventii pentru actorii economici din regiunile aflate in dificultate. Totul trebuind sa se desfasoare in cadrul programelor de dezvoltare, elaborate in parteneriat intre institutiile Uniunii Europene si statele membre, sau colectivitati teritoriale.

Vorbind despre dezvoltarea rurala, sa precizam faptul ca aceasta reprezinta, din perspectiva FEDER, dezvoltarea sectorului agricol (cuprinzand investitii in exploatatiile agricole, sau in sectoarele de prelucrare ale produselor agricole) ; comercializarea produselor agricole de calitate ; gestionarea rezervelor de apa ; refacerea si dezvoltarea infrastructurii rurale ; protectia patrimoniului rural si refacerea aspectului satelor ; protectia mediului ambiant in cadrul activitatilor din agricultura si silvicultura.

Dezvoltarea rurala, asa cum este ea gandita si conform liniilor de actiune stabilite, ocupa un loc important si care poate reprezenta chiar 15 % din totalul creditelor comunitare acordate regiunilor preponderent agricole.

Intensificarea schimburilor comerciale, specializarea si diviziunea muncii in interiorul Europei au un impact asupra inegalitatilor regionale, asupra somajului si a veniturilor inegale ale populatiei. Inca de la inceput, Europa a luat hotararea de a amortiza efectele acestor schimbari.

Aceasta conceptie se afla la originea politicii agricole comune, a politicii regionale si a anumitor elemente ale politicii sociale. Vom prezenta in cele ce urmeaza principalele elemente, explicandu-le din nou din punct de vedere teoretic si aratand care sunt aplicatiile lor practice.

Specificitatea pietei agricole

Articolul 39 din "Tratatul de la Roma", reluat de "Tratatul asupra Uniunii Europene" din 1991 (TUE), fixeaza principiile politicii agricole comune (PAC). Obiectivele sale sunt urmatoarele:

cresterea productivitatii agriculturii europene;
asigurarea unui nivel de viata echitabil agricultorilor;
stabilizarea pietelor agricole europene;
garantarea aprovizionarii sigure a Europei;
asigurarea unei oferte de produse agricole "la preturi rezonabile" pentru consumatorii europeni.

Ne putem da usor seama de faptul ca interpretarea acestor obiective este complexa si poate fi uneori contestata, ca fiind uneori contradictorie (in special al doilea si al cincilea obiectiv).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, principala caracteristica a agriculturii in Europa, dar si in multe alte state dezvoltate, este puternica crestere a productivitatii muncii (datorata mecanizarii). Din cauza ca oferta si cererea de bunuri agricole sunt relativ elastice prin raport la variatiile de preturi ale acestor bunuri fata de veniturile populatiei, venitul total al agriculturii are tendinta sa stagneze uneori, chiar sa regreseze in anumite perioade.

Intr-adevar, deplasarea ofertei sub efectul progresului tehnic poate antrena o mare scadere de preturi daca cererea este inelastica. Pe de alta parte, dimensiunea cererii unui bun agricol antreneaza o puternica scadere de pret a acestui bun daca oferta este inelastica.

Este chiar cazul principalelor produse agricole. Aceasta se traduce prin faptul ca functiile de cerere si oferta sunt relativ "verticale" (figura 1). Din punct de vedere economic, aceasta inseamna ca daca pretul scade, cererea va creste putin. Se apreciaza deci, ca acest bun are un nivel al consumului apropiat de saturatie.

In ceea ce priveste oferta, daca scade pretul, agricultorilor le trebuie un anume timp pentru a-si modifica productia (de exemplu, pentru a produce mai putina carne de vita si mai multa came de porc), caci ciclul de productie in agricultura este lung (un an pentru cereale si mai multi ani pentru cresterea vitelor).

Daca initial, piata este in punctul de echilibru A, progresul tehnic (trecerea functiei de oferta de la 01 la 02) va antrena o puternica scadere a pretului (noul echilibru B). Instabilitatea cererii (deplasarea D1 la D2 si a echilibrului din punctul B si in punctul C) are acelasi efect asupra preturilor.

Fig.1. Formarea pretului unui produs agricol
(dupa J. D. Hansen, H. Heinrich, J. U. Nielsen, 1992)

Preturile agricole garantate

Din punct de vedere istoric, principalul mecanism de interventie al PAC este fondat pe un sistem de preturi garantate (sau pret de sustinere), care are efectul de a mentine in Europa un pret superior pretului de pe piata mondiala. Scopul este acela de a feri piata europeana de fluctuatiile prea mari ale pietei mondiale, si de a face ca veniturile agricultorilor sa nu sufere efectelor acestor fluctuatii.

Daca piata produselor agricole este perfect concurentiala si daca nu sunt luate in seama efectele externe (cresterea somajului, degradarea conditiilor de viata in orase, abandonarea mediului rural), este usor de demonstrat faptul ca cea mai buna situatie pentru Europa ar fi sa nu subventioneze agricultura si sa importe la pretul mondial (presupus a fi inferior pretului de echilibru european) cel putin o parte din produsele agricole.

Dar, daca ar impune drepturi vamale la importuri, Europa ar reduce din propria-i bunastare, deoarece consumatorii europeni si-ar cobori nivelul consumului (din cauza preturilor ridicate), iar producatorii europeni vor avea costuri mai mari (cauzate de cresterea ofertei lor pe piata Uniunii).

Pierderea este cu atat mai ridicata, cu cat pretul de sustinere este mai mare decat pretul de echilibru al Uniunii (daca Uniunea nu il schimba cu pretul din afara), caci Uniunea exporta produse agricole datorita subventiilor pe care le varsa agricultorilor. Datorita acestor subventii consumatorii straini au profituri din dumpingul practicat de Europa. Pierderile europene sunt cu atat mai mari, cu cat politica Uniunii are ca efect coborarea preturilor mondiale (modificarea termenilor de schimb), fiindca ea trebuie sa sporeasca subventiile pentru a mentine diferenta dintre preturile interne si cele externe.

In ceea ce priveste venitul individual al agricultorilor, decurgand firesc din problematica ,,pilonilor" pietei libere, s-ar putea spune ca este in crestere, deoarece cresterea productivitatii si stagnarea cererii sunt contrabalansate de scaderea efectivelor folosite in agricultura. Dar, exodul populatiei active din agricultura si din lumea rurala, chiar daca se produce continuu de la al doilea razboi mondial are totusi limite. Aceste limite depind mai intai de situatia globala a pietei de locuri de munca, tot mai dezechilibrata, dar si de costul degradarii conditiilor de viata in orase si de abandonarea mediului rural.

La acestea se adauga faptul ca activitatile agricole nu sunt repartizate in mod egal pe teritoriul european, iar declinul anumitor activitati agricole sporeste inegalitatile regionale. Toate aceste argumente au constituit justificari pentru PAC. Vom prezenta marile mecanisme ale acestuia, apoi vom analiza costul sau, in comparatie cu efectele sale pozitive.

Mecanismele concrete de interventie si reforma PAC

PAC este finantat de la bugetul Comunitatii prin FEOGA (Fondul european de orientare si garantie agricola). Acest fond gireaza majoritatea interventiilor europene in materie de agricultura.

Vom prezenta sistemul in vigoare pana in 1992, apoi reforma sa.

Sustinerea prin preturi fixate (administrate). Consiliul ministrilor agriculturii fixeaza la inceputul fiecarui an preturile de interventie, la propunerea Comisiei. Principiul este urmatorul: daca agricultorii nu pot sa vanda pe piata din tara lor decat la un pret inferior pretului de interventie, produsele vor fi cumparate de agentiile care exista in fiecare tara, la acest pret, sub care cursul nu poate sa scada. Si invers, daca preturile de pe piata europeana cresc, agentiile revand stocurile pe care le-au acumulat, la pret de interventie. Inainte de reforma din 1992, 70% din productia agricola europeana era acoperita de acest tip de regularizare.

Importatorilor le sunt aplicate preturile interne (tinand cont de costurile transportului) atunci cand preturile importatorilor sunt inferioare celor ale Uniunii Europene. Aplicarea dreptului vamal compenseaza diferenta dintre pretul exterior (al pietei mondiale) si pretul intern.

Aceasta politica de "preturi false" (adica diferite de preturile de echilibru) este la originea enormelor excedente de produse agricole care au fost stocate de organismele comunitare ("munti de unt' si "lacuri de lapte'). Situatia a condus, printre altele, la modificarea si la reformarea PAC.

Barierele puse importatorilor. "Preferinta comunitara" este o protectie sub forma de taxe care, dupa cum am vazut, au scopul de a impiedica preturile produselor agricole de pe piata europeana, sa scada din pretul de sustinere. Insa unele produse agricole sunt protejate si de drepturile vamale sau de piata, cand nu exista preturi garantate.

Ajutorul pentru exporturi. Ajutorul pentru exporturi are forma subventiilor acordate producatorilor europeni, pentru a acoperi diferentele de preturi dintre piata mondiala si piata Uniunii Europene (pretul de interventie). Aceste "resturi" permit ca o parte din excedent sa se scurga catre piata mondiala, mijlocind producatorilor obtinerea "certificatelor de export", eliberate de Comisie. Restituirile sunt importante, pentru ca ele absorb 30% din resursele FEOGA.

Motivele reformei. Pana la sfarsitul anilor `80, PAC nu a suferit decat modificari minore. Puternicele grupuri de presiune agricole s-au straduit sa pastreze dispozitivele si finantarile stabilite in anii '60.

Cu toate acestea, la inceputul anilor '90, sub presiunea factorilor interni si externi ai Uniunii Europene, s-a impus necesitatea unei reforme in profunzime a PAC:

- costul politicii agricole, care absorbea mai mult de jumatate din bugetul european a devenit tot mai greu de suportat intr-o perioada de recesiune si de restrictii bugetare (respectarea criteriilor impuse de TUE), intr-o vreme cand si alte domenii din integrare necesitau resurse noi (politice, pentru R & D, infrastructuri, politica sociala);

- politica "productivista", avand ca scop sau efect cresterea productiei europene, era foarte criticata de catre miscarile de protectie a mediului care denuntau degradarile provocate de anumite metode de cultura agricola si crestere de animale (epuizarea resurselor de apa, poluarea solului si a atmosferei);

- In exteriorul Uniunii Europene, Statele Unite au emis critici dintre cele mai radicale impotriva PAC, acuzat de a fi perfectionista, dar mai ales opaca si antieconomica. Se criticau in primul rand preturile de sustinere, care deconecteaza productia europeana de cererea mondiala si creeaza importante distorsiuni pe pietele europene, dar si mondiale. La inceputul anilor '90, Statele Unite au ajuns chiar sa ameninte Europa cu masuri represive daca nu se reformeaza PAC.

Mai multe rapoarte asupra reformei PAC au fost prezentate in februarie 1991 de catre Comisie si la inceputul anului 1992 de catre comisarul agriculturii din acea vreme, Ray Mac Shary. Reforma a fost in final adoptata de catre Consiliul Ministrilor Agriculturii in mai 1992.

Principilie reformei. Ideile centrale ale reformei urmaresc inlocuirea progresiva a sistemelor de preturi de sustinere cu un ajutor individualizat, acordat agricultorilor, permiterea unui joc liber al mecanismului preturilor, mai buna adaptare a productiei agricole europene la cerere.

Reforma reafirma principiile de sustinere a populatiei rurale si necesitatea protectiei mediului in zonele rurale, prevazand si mijloace pentru aplicarea acestor principii.

In aceasta noua perspectiva sunt reduse pe piata europeana preturile de interventii FEOGA, in mod gradat. Pierderea veniturilor agricultorilor, care rezulta din aceste masuri, este contrabalansata de subventiile personalizate. De asemenea, primele directe compenseaza pierderea din necultivarea terenurilor, avand ca scop limitarea excedentelor agricole.

Rezultatele negociate de G.A.T.T. Sub amenintarea americana de a aplica Europei drepturile vamale punitive, Statele Unite si Comisia Europeana au incheiat in noiembrie 1992 "Acordul Blair House". Acest acord merge mai departe decat reforma din mai 1992 si faciliteaza accesul pe piata europeana a tarilor terte.

Multe masuri de protectie (contingentari, preturi de sustinere) sunt suprimate in favoarea drepturilor vamale, considerate mai "transparente". De asemenea, sunt reduse subventiile pentru export, iar tarilor terte le este acordata o "clauza de acces minim", ceea ce le permite sa ia 3% din piata europeana incepand din 1993 si 6% la sfarsitul anului 2000.

Acest acord a fost violent criticat de catre Franta, care este prima natiune agricola europeana si a doua exportatoare din lume.

Bilantul PAC

Aspecte pozitive. Obiectivele initiale impuse de PAC prin Tratatul de la Roma au fost atinse in parte. Astfel, Uniunea Europeana este in prezent intr-o situatie de autosuficienta pentru majoritatea bunurilor de consum agricole. Din 1980 pana in 1993, productia agricola europeana si-a sporit volumul cu 46%; in acelasi timp, locurile de munca au scazut cu 33%. Aceasta corespunde cu o crestere cu 79% a productivitatii muncii. Aparatorii PAC au aratat, de asemenea, ca preturile au fost stabilizate, avand o crestere mai putin rapida decat ansamblul general at preturilor.

Aspectele negative:

1. Nepermitand jocul mecanismelor preturilor concurentiale, PAC a orientat gresit resursele productive (umane si materiale) care ar fi putut fi mai bine intrebuintate in alte activitati, agricole sau neagricole. De altfel, netinandu-se cont de cererea europeana de produse agricole, aceasta a generat o supraproductie cronica;

PAC a mentinut un cost bugetar foarte ridicat: in 1992 acesta era de 41,5 miliarde ECU, adica 46,5% din totalul bugetului comunitar;

PAC este o sursa de conflicte intre Europa si marii sai parteneri comerciali (Statele Unite), dar si in interiorul Europei, intre tarile cu o agricultura relativ ridicata, deci subventionata (in primul rand Franta si intr-o mai mica masura Danemarca, si Tarile de Jos) si tarile mai putin agricole, care ar avea interes ca Europa sa se alinieze preturilor mondiale (Regatul Unit si Germania);

4. In sfarsit, caracterul complex si administrativ al ajutoarelor favorizeaza fraudele. Vom cita, printre cele mai cunoscute fraude, falsificarea documentelor vamale (pentru a percepe ajutoare de export), sau importul din afara Uniunii Europene, urmat de exportul acelorasi produse pentru primirea de subventii.

Perspectivele PAC. Apropierea preturilor agricole europene de preturile mondiale a diminuat stocurile de produse nevandute, proasta alocare a resurselor productive, precum si fraudele. Cu toate acestea, unii dintre responsabilii europeni, printre cei mai importanti aflandu-se britanicii, propovaduiesc o "renationalizare" a agriculturii. Aceasta ar insemna ca fiecare tara sa-si reia in propria sarcina costul politicii agricole pe care o face, usurand astfel bugetul european.

Aceasta intoarcere inapoi este greu de conceput. Mai intai, riscurile unor politici contradictorii si ale unei concurente "neloiale" (prin subventii nationale, de exemplu) ar fi importante intr-un ansamblu din ce in ce mai mult integrat (inclusiv pe plan monetar). Este, deci, foarte probabil ca agricultura va mai ramane inca mult timp principalul responsabil de cheltuieli din bugetul european, mai ales daca se tine seama de integrarea apropiata a tarilor Europei Centrale si de Est.

Toulemon, Robert, La Construction europeenne, Livre poche, 1994, p.11

Publicata in 1623.

Preot si profesor de matematica, contemporan cu Ludovic al XIII-lea.

Nascut la Tokyo, in 1894.

Szasz, A., Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M, Targoviste, 2002, p.186

Brociner, A., Europa monetara, Editura Institutul European, Iasi, 1999, p.21

Document Info

Accesari: 7980
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare