INTEGRAREA REPUBLICII
Introducere
Politica statului este dictata de geografia acestuia.
(Napoleon Bonaparte)
Pe
parcursul ultimilor ani problema aderarii la Uniunea Europeana tindea
sa devina obiectul unui consens politic mai larg si în Republica
Dintr-o perspectiva pragmatica, integrarea în Uniunea Europeana se va solda cu doua consecinte majore: 1) reducerea suveranitatii politice si 2) aparitia noilor posibilitati pentru promovarea intereselor economice nationale. Pentru a face fata concurentei europene, importanta vitala va avea gasirea si ocuparea unor nise strategice în arhitectura economica europeana.
Problemele economice interne ale Republicii Moldova, suprapuse pe dimensiunile ei geografice, economice si politice mici, pot conduce, pe termen lung, la pierderea patrimoniului industrial, la primitivizarea tehnologiilor agricole, la degradarea resurselor intelectual-umane, iar ca urmare a acestora, la pierderea independentei politice, urmînd revenirea la ipostaza de periferie economica a metropolei rusesti. Pentru a contracara aceste perspective nedorite, trebuie sa fie preluate oportunitatile extinderii structurilor economice, politice si de securitate europene si euroatlantice. Raspunsuri clare trebuie sa fie date urmatoarelor întrebari:
Care sunt
interesele economice ale Republicii
Cum pot fi acestea promovate?
Care sunt
avantajele strategice de care dispune Republica
Care sunt posibilitatile reale de participare la fluxurile economiei mondiale?
Ce fel de model al relatiilor economice externe trebuie adoptat pentru a facilita integrarea plenara a Republicii Moldova ca element structural al economiei europene si mondiale?
Raspunsurile la aceste întrebari pot fi gasite aplicînd metodologia geoeconomiei. Aparuta ca o directie de studiu a geopoliticii, geoeconomia de la începutul secolului XX cerceta interactiunile dintre "homo economicus" si spatiu, influenta spatiului asupra productiei si circulatiei bunurilor, precum si modalitatile de utilizare a spatiului pentru desfasurarea activitatii economice. În calitate de factori spatiali sunt considerati amplasarea geografica, repartizarea resurselor naturale si umane, localizarea nodurilor si polurilor productive, structura si caracteristicile retelelor de transport si de telecomunicatii, costurile de exploatare si transportare a resurselor etc.
Din punct de vedere epistemologic, geoeconomia este o sinteza a economiei, geografiei, istoriei si politicii. Fundamentul ei teoretic este totusi economia, din care cauza analizele geoeconomice sunt uneori foarte apropiate de analizele economice pure. Datorita caracterului ei interdisciplinar, precum si naturii unitare a activitatii social-umane, este dificila separarea geoeconomiei de geopolitica si geostrategie. Totusi, spre deosebire de ultimele, geoeconomia formuleaza recomandari mai "pasnice". Instrumentele elaborate în cadrul acestei stiinte au menirea sa analizeze, sa convinga si sa preseze, într-o lume a concurentilor, nu a adversarilor.
Pentru a formula recomandari utile, strategii moldoveni trebuie sa acorde o atentie deosebita noilor tendinte care se manifesta în economia europeana [2, 4, 16, 17]:
Ca rezultat al interferentei intereselor si factorilor geoeconomici, financiari, tehnologici, informationali, legislativ-nationali, etnopsihologici etc., spatiul geoeconomic european devine tot mai dinamic si mai agresiv. Aceste evolutii sunt determinate de progresul tehnico-stiintific, care a creat posibilitati noi pentru depasirea spatiului, a diminuat considerabil timpul necesar pentru aceasta, fiind elaborate instrumente tehnologice absolut noi pentru prelucrarea informatiei, ceea ce a condus la aparitia unor noi metodologii de analiza si de actiune.
Relatiile internationale tot mai mult sunt dominate de subiecti privati (corporatii transnationale, nuclee industriale, persoane particulare si alte structuri noi în economia mondiala) si tot mai putin sunt controlate de subiectii publici (state). În legatura cu aceasta, diviziunea internationala a muncii treptat va fi substituita de diviziunea intercorporativa a muncii. Pe de o parte, diminuarea rolului statului pe plan economic extern si intern va conduce la aparitia "paranoii suveranitatii", iar pe de alta parte, va înlesni ascensiunea intereselor geoeconomice în vîrful ierarhiei intereselor strategice.
Economia europeana se transforma într-un sistem supraintegrat si compact care va ignora existenta frontierelor nationale. Majoritatea statelor nu vor mai putea fi garanti ai suveranitatii nationale si se vor transforma în agenti economici, avînd interese geoeconomice proprii, tinzînd sa ocupe o nisa în economia mondiala si "fuzionînd" cu corporatiile transnationale.
Economia europeana a devenit foarte dinamica, iar cu timpul va deveni si imprevizibila. Globalizarea confera economiei europene caracteristici calitative absolut noi, care nu mai sunt egale cu "suma" economiilor nationale. O data cu formarea organismelor economice si financiare internationale si constituirea marilor corporatii transnationale, economia europeana nu mai este limitata de valorile culturale sau politice nationale. Interesele geoeconomice predomina asupra intereselor geopolitice si reduc importanta componentelor geostrategice.
Globalizarea activitatilor umane a sters frontiera dintre sfera de activitate interna si cea externa. Aceasta este adevarat mai ales în cazul statelor mici [18]. Politicile lor interne si cele externe se conditioneaza. Fluxurile si retelele internationale le determina viitorul într-o masura mult mai mare decît cele interne.
Necunoasterea sau ignorarea acestor tendinte poate submina eforturile de constituire a economiilor nationale si de promovare a intereselor strategice pe plan extern. Autoizolarea si autarhia economica nu vor mai fi rationale pentru realizarea intereselor politice.
Ţinînd cont de aceste evolutii, fiecare stat trebuie sa aiba propria strategie de promovare a intereselor geoeconomice. Prin urmare, este îndreptatita abordarea integrarii europene a Republicii Moldova din perspectiva geoeconomiei - stiinta aplicativa care, tinînd cont de factori spatiali, istorici, politici, culturali, etnopsihologici etc., elaboreaza tehnologiile de promovare a intereselor economice nationale pe plan extern si de operare strategica în spatiul geoeconomic, scopul fiind identificarea si ocuparea celor mai avantajoase modele si nise, care vor asigura participarea economiei nationale la crearea produsului mondial si la repartizarea venitului mondial.
În acord cu aceste asertiuni,
finalitatea noastra în cadrul prezentei lucrari este analiza
implicatiilor geoeconomice si economice ale integrarii
Republicii
1) sa fundamentam necesitatea abordarii
geoeconomice, pragmatice si realiste a integrarii Republicii
2) sa studiem impactul si logica
determinismului geografic si istoric asupra politicilor economice ale
Republicii
3) sa analizam implicatiile realitatilor moldovenesti - problematice sub aspect geoeconomic - asupra obiectivelor europene, acordînd deosebita atentie necesitatii de a ajusta politicile agricole si industriale nationale la cele comunitare;
4) sa trasam actiunile-cheie necesare pe plan intern, pentru a facilita ocuparea unui loc avantajos în spatiul geoeconomic european.
Studiul este structurat în trei
capitole. În primul capitol ne referim la noile interese geoeconomice ale
Republicii
Al doilea capitol este dedicat problemelor ajustarii politicilor agrare si industriale moldovenesti la realitatile europene. În particular, încercam sa elucidam optiunile necesare pentru conformarea cu prevederile politicii agrare comune ale tarilor Uniunii Europene. În pofida predispozitiilor agrare ale factorilor de decizie moldoveni, în partea a doua a acestui capitol demonstram ca dezvoltarea industriei si a serviciilor sunt singurele alternative pentru depasirea dependentei de factorii climaterici si pentru implementarea modelului investitional-productiv în relatiile economice externe. O atentie deosebita acordam capacitatilor de competitie ale producatorilor moldoveni pe pietele europene.
În ultimul capitol analizam
avantajele oferite de Acordul de Parteneriat si Cooperare (APC) dintre
Republica
1. Factorii geoeconomici ai procesului
de integrare europeana a Republicii
Influenta factorilor spatiali si istorici asupra intereselor si politicilor economice ale unui stat este extrem de persistenta, chiar daca nu întotdeauna este perceputa rational. Aceasta influenta se manifesta la nivelul subconstientului social, determinînd anumite comportamente si decizii ale actorilor politici si ale agentilor economici, atît pe plan intern, cît si extern.
Prefixul "geo" din sintagma "geoeconomie" arata ca sunt analizate forma si suprafata unui teritoriu, amplasarea lui geografica, topografia, demografia, clima si factorii agroclimaterici, prezenta si repartizarea resurselor naturale, accesul la mari si oceane etc. Setul concret de factori determina cîtiva parametri importanti care indica asupra potentialului economic al tarii. Istoria formarii, dezvoltarii, iar uneori si a disparitiei statelor arata ca însusi teritoriul fizic, pamîntul reprezinta un element de importanta strategica, care, ca importanta, poate prevala asupra tuturor celorlalte componente spatiale ale unei regiuni. Landsaftul, fertilitatea solului, calitatea, cantitatea si repartizarea resurselor naturale în modul cel mai direct se reflecta asupra structurii si rentabilitatii economiei nationale si asupra tabloului demografic. Topografia si conditiile climaterice sunt importante pentru constituirea unei infrastructuri adecvate. Amplasarea geografica, accesul la porturi si la caile maritime de transport si comunicatie, statele situate în apropiere determina posibilitatile de explorare a pietelor si de desfacere a produselor, dar si creeaza dependenta de centrele de putere economica si politica.
1.1. Determinismul
geografico-istoric si vectorii economici externi
ai Republicii
Avantajele regiunii în care este
situata Republica
Ocupatia turceasca, iar
apoi si cea ruseasca au determinat specializarea îngusta a
economiei, extinderea excesiva a terenurilor agricole prin defrisare
si formarea unei industrii rudimentare. Numeroasele schimbari de
frontiera cauzau dezvoltarea haotica a infrastructurii. Aceasta a
afectat o data în plus economia Moldovei, care pîna la începutul
secolului XX a cunoscut un declin profund. Vechile cai comerciale s-au
deplasat treptat spre est, catre portul ucrainean Odesa, si spre sud-vest,
catre porturile din
În
Evul Mediu teritoriul Moldovei era traversat de cai comerciale care legau
Europa Centrala cu litoralul de sud si de est al Marii Negre.
Înca în 1339 este mentionat drumul comercial Marea
Neagra-Lvov-Marea Baltica, una dintre ramurile caruia se
îndrepta spre Cetatea Alba si Chilia. O intensa activitate se
desfasura pe toata lungimea si la gurile Dunarii. Pe
calea fluvial-maritima se exportau spre Constantinopol cantitati
mari de grîu, piei, miere, ceara, peste, vin, sare. Dar implicarea în
razboaie permanente cu turcii nu i-a permis Moldovei sa-si
extinda colaborarea economica si comerciala în regiunile
adiacente din nord si vest. Perspectivele si beneficiile geoeconomice
în aceste directii erau enorme, din care cauza în 1458 stefan cel
Mare restabilea privilegiile comerciale pe teritoriul Ţarii Moldovei
acordate negustorilor brasoveni de catre Alexandru cel Bun.
Putin timp mai tîrziu, privilegii similare au fost acordate si
negustorilor din
Sub administratia ruseasca, gubernia Basarabia a fost una dintre cele mai slab industrializate provincii ale Imperiului Rus [21]. Aceasta se datora, pe de o parte, reliefului de cîmpie, climei temperate si solurilor fertile, care, coroborata cu politica tarista de colonizare, au favorizat extinderea excesiva a agriculturii. Pe de alta parte, reticenta pe care o manifestau birocratii rusi fata de revolutia industriala a determinat constituirea unei economii agrare care, acum un deceniu, nu avea nici un obiectiv economic extern, deoarece pîna la sfîrsitul anilor '80, economia RSSM era înca completamente izolata de procesele economiei mondiale.
În cadrul Uniunii Sovietice, RSSM a fost supusa unei exploatari economice intensive, din care cauza se confrunta pîna în prezent cu probleme ecologice grave. Totusi, au fost obtinute si unele rezultate pozitive. Economia avea o baza energetica suficienta. Se dezvolta rapid microelectronica, industria constructoare de masini si electrotehnica, agricultura era multilaterala, se crease o retea densa de transport si apareau premise favorabile pentru dezvoltarea sferei serviciilor. Dupa volumul productiei globale în ansamblu si dupa valoarea fondurilor fixe, RSSM ocupa locul sase în URSS. Avînd un complex agroindustrial foarte dezvoltat, RSSM furniza 3,4% din zaharul produs în URSS, 4,5% din uleiul vegetal, 6% din legume, 10% din conservele de fructe si legume, 16% din sucurile naturale, 27% din struguri si 40% din tutunul fermentat - detinînd numai 0,15% din teritoriul si 1,5% din populatia unionala [20].
În 1988, timp de o zi se produceau în mediu 46 mil. kWt de energie electrica, 426 frigidere, 300 tone ulei vegetal, 1000 tone zahar tos. Industria era reprezentata de vreo 500 întreprinderi, asociatii de productie si se caracteriza prin formarea complexelor interramurale si concentrarea în noduri si centre industriale [idem]. Complexul constructor de masini era cel mai dinamic sector industrial, avînd cîteva ramuri noi pentru RSSM: metalurgia, tehnica de calcul, televizoare, masini de spalat, utilaje tehnologice pentru industria alimentara, transformatoare, masini si motoare electrice, tractoare, frigidere si utilaj automat.
În pofida anumitor realizari pozitive, economia moldoveneasca de tip socialist nu putea sa mai functioneze mult timp, deoarece continea contradictii interne si se erija pe un fundament ideologic supradimensionat. Doua treimi din potentialul industrial a fost concentrat pe malul stîng al Nistrului. A fost impus un model arhaic al relatiilor economice externe, si anume cel de furnizor de materii prime agricole, de consumator al productiei industriale si de element structural al complexului militaro-industrial sovietic. De fapt, relatii externe veritabile nici nu erau, deoarece numai 5% din productia de origine moldoveneasca era destinata pietelor extraunionale, fluxurile comerciale în mod obligatoriu fiind aprobate si controlate de Moscova. RSSM era parte structurala a economiei mondiale, fara a fi - în mod paradoxal - element functional al acesteia. Actualele deficiente economice ale tarii, precum si reticentele pe care le manifesta clasa politica în orientarea la modelul investitional-productiv (geoeconomic) au originea în vechiul sistem economic centralizat.
Nucleul economiei era complexul agroindustrial, în care erau ocupate 2/3 din populatia activa si în care se obtinea pîna la 60% din venitul national. Anume acest complex a determinat locul RSSM în diviziunea teritoriala a muncii în cadrul URSS [20]. Agricultura ramîne si azi principala veriga a complexului agroindustrial. Specializarea si dezvoltarea ei a fost determinata de calitatea foarte buna a solurilor, (75% dintre care sunt de tip cernoziom), densitatea mare a populatiei, resursele agroclimaterice favorabile, industria dezvoltata de prelucrare a materiilor agricole. În agricultura erau ocupate 34% din populatia activa (50% în prezent), ponderea acestui sector în PIB variind de la 25% la 33%. Colhozurile - principala forma de organizare a muncii în agricultura - au fost desfiintate si în prezent terenurile agricole utile, detinute de gospodariile agricole, au o suprafata medie foarte mica, ceea ce nu permite practicarea unei agriculturi intensive pe scara larga. Din deficientele conceptuale ale reformelor au rezultat rentabilitati extrem de scazute, care nici pe departe nu se încadreaza în standardele europene. În Uniunea Europeana agricultura produce doar 1,7% din PIB comunitar, acest indicator variind de la 6,7% în Grecia pîna la 0,5% în Suedia, cu Franta situata cel mai aproape de medie - 1,9%. În agricultura sunt ocupate 5% din populatia activa a Uniunii Europene, suprafata medie utilizata de exploatarile agricole fiind de 17,5% ha [4].
Ratele de autoaprovizionare ale Uniunii Europene cu materii agricole depasesc 100% la majoritatea produselor, în exportarea carora ar fi interesati si producatorii din Republica Moldova: grîu - 112%, zahar - 130%, vin - 106%, toate produsele lactate (spre exemplu, lapte praf - 271%), oua - 102%, carne de porcine - 105%, de pasare -109% [idem]. Pentru producatorii nostri, autoaprovizionarea suficienta a europenilor este un dezavantaj exogen conjunctural. Mult mai importanta este depasirea neajunsurilor endogene - costurile înalte la productia autohtona, marketingul extern defectuos (ambalajul insuficient de atragator nu poate fi echilibrat nici de calitati consumiste foarte bune) si folosirea tehnologiilor agricole depasite.
S-ar parea ca exportatorii agricoli au sanse mai mari de a patrunde pe piata europeana a porumbului - 98% autoaprovizionare, a carnii de bovine si caprine - 84%, a semintelor si uleiului de floarea-soarelui - respectiv, 61% si 34% si, mai ales, a boabelor si uleiului de soia - respectiv, 7% si 10%, precum si a anumitor legume, plante oleaginoase si furaje pentru animale [idem]. Din pacate, aceste produse sunt deficitare anume în acele zone ale Uniunii Europene care, geografic, sunt mai îndepartate de Republica Moldova si care se afla si în vizorul concurentilor ei potentiali (România, Polonia, Ucraina).
În
afara de aceasta, departamentele europene specializate sunt îngrijorate de
utilizarea masiva în Republica
Pentru
a întelege mai bine actualele probleme economice ale Republicii
În pofida suprafetei mici a Republicii Moldova, perimetrul frontierei este destul de mare. Frontiera este foarte fragmentata mai ales în partea de est si contine numeroase intrînduri, ceea ce complica activitatea agricola si, dupa cum a atestat cazul satului Palanca, poate fi cauza anumitelor probleme de natura morfopolitica.
În
limitele Moldovei, rîul Nistru este navigabil aproape pe toata lungimea,
iar rîul Prut - pe cursul inferior, lungimea totala a cailor fluviale
navigabile fiind de 424 km [idem]. Navigatia este complicata de lipsa
infrastructurii adecvate, de degradarea ecologica a acestor rîuri si
de tensiunile politice existente între populatia de pe cele doua
maluri ale Nistrului. Proiectele fezabile de amenajare a cailor navigabile
pe Nistru ar gasi la sigur organisme europene predispuse sa le
finanteze, deoarece ele s-ar încadra concomitent în cîteva programe
ale Uniunii Europene, care este interesata în dezvoltarea infrastructurii
partenerilor ei din Est, în îmbunatatirea starii ecologice
ale continentului, în stabilitate si securitate la frontierele ei estice.
La Giurgiulesti Republica
Republica
Reteaua
relativ densa de transport terestru are un nivel de dezvoltare situat aproape
de media europeana. Calitatea serviciilor de transport intern si
tranzit va spori însa considerabil daca va fi modernizata
reteaua cailor ferate. Teritoriul Republicii Moldova este traversat
de cîteva artere de transport care asigura legatura raioanelor
economice de vest ale Rusiei si Ucrainei cu tarile Europei
Centrale si ale Peninsulei Balcanice. Dar aproape toate aceste rute
traverseaza Transnistria, care poate controla tranzitul de marfuri pe
teritoriul Republicii
conectarea printr-un tronson de cale ferata a viitorului terminal petrolier de la Giurgiulesti cu statia de cale ferata Cantemir (prin Cahul) sau bransarea la portiunea de cale ferata Basarabeasca-Reni;
asigurarea legaturii directe pe portiunea Chisinau-Basarabeasca, evitînd orasul Tighina, controlat de Transnistria;
initierea negocierilor cu Ucraina si cu România în vederea electrificarii în comun a caii ferate pe directiile Iasi-Ungheni-Chisinau-Tiraspol-Odesa/Kiev;
eventual, înlocuirea ecartamentului sovietic cu standardul european.
Reteaua
rutiera are o lungime totala de 12300 km. Republica
Republica
Aceste
actiuni necesita, desigur, investitii colosale, precum si
achitarea mult mai regulata a consumului curent decît este în cazul achitarii
cu Gazprom-ul sau cu alte companii rusesti si s-ar parea ca
relatiile cu furnizorii rusi sunt pentru Republica
Pretul
gazului rus, de asemenea, nu poate îndreptati importul lui exclusiv
din bazinul Yamalo-Nenets, deoarece nu este semnificativ mai mic. Pe lînga
factorii subiectivi, singura explicatie credibila a acestei
stari de lucruri este posibilitatea oferita de producatorul rus
consumatorului moldovean de a achita consumul cu marfuri agricole. Rusia
profita din plin de dificultatile de solvabilitate cu care se
confrunta Republica
În
acelasi timp, prezenta deloc neglijabila a
minoritatilor rusofone în Republica
Actualmente
populatia
Românii
din Republica
Revenind
la implicatiile geoeconomice ale amplasarii geografice si ale
situatiei geopolitice din regiune, putem afirma ca atît sub aspect
geografic, cît si sub aspect politic, Republica Moldova este un stat mic,
ale carui interese externe se vor extinde în viitor pîna la nivel
regional si supraregional. Cea mai apropiata mare putere este Federatia
Rusa si, datorita proximitatii geografice, analiza
posibilitatilor Republicii
Nu
trebuie sa ne mîngîiem cu iluzia ca "ne aflam la
intersectia dintre Europa si Asia", sau ca "suntem o punte între
Occident si Rusia", acestea fiind metaforele preferate ale presei
proguvernamentale de la Chisinau. Dupa dezmembrarea URSS,
Republica
Din punct de vedere politic,
Republica
În realitate,
Un alt dezavantaj geoeconomic
important e faptul ca Republica
1. Evolutiile istorice si
geopolitice ale regiunii în care este amplasata Republica
Restabilirea partiala a avantajelor geoeconomice regionale poate fi obtinuta prin integrarea economica si politica a Republicii Moldova si a României.
2. Minoritatile nationale care astazi sunt reprezentate la un nivel destul de înalt - rusii, ucrainenii, gagauzii - în cadrul României Unite vor detine doar cîteva procente din totalul populatiei. Din aceasta cauza, perspectiva unirii celor doua tari este periclitata de pericolul tensiunilor etnice. În afara de aceasta, venirea la putere a comunistilor îndeparteaza definitiv orizontul acestui eveniment.
De aceea, mai întîi se impune consolidarea sociala si politica interna a Republicii Moldova. Elaborarea doctrinei de securitate informationala a Republicii Moldova (contracararea razboiului informational transnistrean, monitorizarea grilelor de emisie a posturilor de radio si televiziune, scindarea curentelor si partidelor politice cu orientare antinationala), socializarea politica intensa a românilor din Republica Moldova, oferirea posibilitatilor cît mai vaste de studii în România si în tarile Europei - acestea pot fi doar unele actiuni.
3. Actuala economie a
Republicii
Integrarea
în UE cere îndeplinirea unor anumite criterii economice si financiare de
admitere. Din aceasta cauza, este necesara elaborarea unui
concept general al managementului structural si macroeconomic în Republica
4. Faza postprivatizationala a reformei agrare nu a fost conceputa reusit, deoarece modelul cotelor valorice, fiind corect din punct de vedere social si politic, este depasit din punctul de vedere al rentabilitatii de ramura, agricultura adevarata putînd fi realizata doar pe terenuri de 10-15 ha.
Pentru a crea capacitati agricole competitive ale economiei Republicii Moldova, este necesara adoptarea si implementarea unei strategii nationale pentru sprijinirea financiara si tehnica a fermierilor si a comunitatilor locale.
5. Cel mai mare dezavantaj
al amplasarii geografice a Republicii
Este extrem
de importanta evaluarea posibilitatilor de acces indirect la
Marea Neagra - prin limanul Nistrului, prin Prut-Dunare-Canalul
Dunarea-Marea Neagra. Ca urmare va fi solutionata problema
dependentei energetice prin diversificarea furnizorilor, cu efecte
politice de importanta majora pentru viitorul Republicii
6. Alta problema strategica de prioritate imediata este atragerea investitiilor în industriile noi si în sectorul serviciilor, mai ales în domeniul serviciilor de transport si financiare internationale.
Pentru aceasta este necesara îmbunatatirea retelei de transport, în special a celei feroviare. Mentionam înca o data actiunile-cheie care trebuie întreprinse în aceasta directie:
conectarea printr-un tronson de cale ferata a viitorului terminal petrolier de la Giurgiulesti cu statia de cale ferata Cantemir (prin Cahul) sau bransarea la portiunea de cale ferata Basarabeasca-Reni;
construirea unei cai ferate care ar asigura legatura directa pe portiunea Chisinau-Basarabeasca (pentru aceasta va fi necesara reabilitarea tunelului de la Sîngera);
initierea negocierilor cu Ucraina în vederea electrificarii în comun a unei ramuri de cale ferata pe directiile Ungheni-Chisinau-Tiraspol-Odesa si Ungheni-Chisinau-Tiraspol-Kiev;
eventual, înlocuirea ecartamentului sovietic cu standardul european, însa perspectivele acestui scenariu trebuie sa fie suplimentar analizate.
Reteaua
rutiera si cea aeriana asigura acoperirea totala a
regiunii în care se încadreaza interesele geoeconomice imediate si de
perspectiva ale Republicii
7. Datorita
amplasarii sale geografice si conjuncturii regionale, Republica
Dar valoarea ei politica pentru Rusia si pentru Europa Centrala si de Vest va creste o data cu extinderea NATO si a Uniunii Europene spre Est. Prin urmare, unul din principiile aplicate de statele mici în politicile lor externe si în urmarirea intereselor geoeconomice (manipularea disensiunilor existente între puterile mai mari) trebuie sa fie aplicat si de catre diplomatii moldoveni.
1.2. Desuetudinea economica a Comunitatii Statelor Independente
Astazi,
la mai mult de noua ani de la constituirea Comunitatii Statelor
Independente, constatam ca au fost exagerate asteptarile
celor care au pledat pentru aderarea Republicii Moldova la acest organism
regional. În primul rînd, s-a dovedit a fi eronata ipoteza ca CSI va
influenta pozitiv imaginea externa a membrilor sai. Ba din
contra, prestatia tarilor membre ale CSI pe planul
relatiilor economice externe a fost mult mai proasta decît cea, spre
exemplu, a tarilor baltice, care au respins invitatia
aderarii la noua "initiativa" ruseasca. În afara de
aceasta, din considerente obiective sau nu prea, pe parcursul ultimului
deceniu, majoritatea organismelor financiare internationale si a
investitorilor occidentali au analizat cu exagerata suspiciune si
migala proiectele de finantare în domeniul economic, social si
al infrastructurii, înaintate de beneficiarii din spatiul CSI.
Asistenta acordata de acestia era conditionata de
reforme incompatibile cu politicile economice traditional acceptate în
spatiul CSI. Într-o anumita masura, aceasta explica
faptul ca volumul investitiilor straine directe efectuate în
economiile tarilor CSI pe parcursul perioadei 1991-1999 este de
ordinul celor alocate într-o singura
Din punct de vedere teritorial, CSI este una dintre cele mai mari structuri regionale de acest tip din lume. Suprafata ei constituie aproximativ 22 milioane km2, populatia totala fiind de circa 283 milioane locuitori. Pentru comparatie, teritoriul tarilor Uniunii Europene este de doar 3,2 milioane km2, în timp ce populatia este de 370 milioane locuitori, aceasta evidentiind - alaturi de alti indicatori - un nivel superior de urbanizare si o concentrare spatiala mai înalta a activitatii economice. Dotarea tarilor CSI cu resurse naturale este extraordinara, atît ca varietate, cît si ca volum. Spre exemplu, în arealul CSI anual se extrag 402 milioane tone de petrol (117 milioane în tarile UE) si 539 milioane tone de carbune (185 în UE). În pofida acestui decalaj semnificativ, UE produce 2100 miliarde kWh energie electrica si 11 milioane de automobile anual, comparativ cu 1433 miliarde kWh si, respectiv, 1 milion automobile în CSI, ceea ce indica asupra superioritatii tehnologice nete a UE fata de tarile CSI.
În plus, daca vom face analiza dependentei comerciale a CSI si a UE, vom vedea ca volumul exporturilor efectuate de tarile CSI în UE constituie 61,7% din totalul exporturilor CSI, în timp ce indicatorul reciproc pentru tarile UE este de 1,4%. Aceasta atesta o dependenta comerciala asimetrica a CSI fata de pietele de desfacere europene. Volumul PIB realizat de toate tarile CSI în 1999 era aproximativ egal cu cel produs de Belgia, Olanda si Luxemburg, a caror suprafata totala este de 290(!) ori mai mica decît cea a tarilor CSI, iar populatia totala - de 11 ori. Comparînd CSI si UE din perspectiva ponderii în economia mondiala, remarcam ca tarile CSI produc circa 4,3% din PIB mondial, în timp ce UE îi revin 23%. Nu numai cantitativ, dar si calitativ, si structural, economiile tarilor CSI sunt cu mult devansate de cele europene. Rentabilitatea economica si nivelul calitatii marfurilor în CSI sunt sub media mondiala, în timp ce în UE - peste media mondiala. Prin urmare, pe cît de impresionanta este CSI din punct de vedere teritorial, demografic si al resurselor naturale, pe atît de infima si subdezvoltata este aceasta din punct de vedere economic.
Liderul economic incontestabil al CSI este Rusia, care detine 77% din teritoriu, 52% din populatie si produce 65-70% în PIB comunitar. Dar perspectivele incerte asupra viitorului politic al Rusiei sunt în stare sa pericliteze securitatea economica a satelitilor ei, statistica comunitara aratînd ca exista o strînsa corelatie între dinamicile interne negative ale Rusiei si scaderile economice ale celor mai mici tari din CSI, pentru care Rusia ramîne principalul partener comercial. Aceasta a fost confirmat o data în plus si de criza financiara rusa din vara anului 1998. În contradictie marcanta cu fenomenele de deschidere care se petrec la scara economiei mondiale, subconstientul elitei politice rusesti dicteaza comportamente inexplicabile, fie de autoizolare, fie de dominare regionala, ceea ce pe termen lung se poate solda cu transformarea acestei tari într-o periferie a economiei mondiale, în care treptat vor fi atrasi toti satelitii ei economici.
Adeptii
participarii Moldovei la CSI invocau si alte "teorii" care, din punct
de vedere economic, nu sunt argumentate. Nu este valabila teza
aderarii determinate de asezarea geografica, de structura
traditionala a economiei si de relatiile comerciale ale
Moldovei cu partenerii din spatiul postsovietic. Dupa cum vom vedea
în continuare, exemplele celor trei tari baltice -
Astfel,
în perioada sovietica doar 10-15% din productia Lituaniei respecta
standardele europene, ceea ce însa nu a periclitat discursul european al
elitei politice lituaniene. Spre oprobriul tergiversarilor
moldovenesti, cursul european al Lituaniei a fost declarat irevocabil. În
prezent, sub incidenta investitiilor straine si a modelelor
europene de management, structura economiei lituaniene se modifica,
orientîndu-se treptat spre normele europene. Baza ei este formata din
comertul extern (2/3 din PIB), în particular din tranzitarea
marfurilor între Rusia si tarile europene. Spre deosebire
de
Cazul
Estoniei, însa, ar putea fi pentru
Este adevarat ca evolutiile economice ale celor trei tari baltice se datoreaza într-o foarte mare masura intereselor geopolitice si geostrategice ale marilor puteri europene si ale SUA în aceasta zona, precum si investitiilor straine prin care se concretizeaza aceste interese. Statele baltice nu sunt doar niste "porti baltice" comerciale spre întinsurile Eurasiei de Nord. Ele, de asemenea, au o foarte mare importanta geostrategica, deoarece controlul iesirii din Golful Finic permite controlarea accesului maritim la Sankt Petersburg, al doilea centru economic si politic al Rusiei.
Dar,
din perspectiva structurii etnice a populatiei, situatia balticilor
este, cel putin, la fel de dezavantajoasa ca si cea a Moldovei.
Ponderea rusilor în Lituania este de 30,4%, a belorusilor - 4,2%, iar
a ucrainenilor - 2,7%. În
Pentru
comparatie, în
Pentru a îndreptati prezenta Moldovei în CSI nu este credibila nici teza mentinerii pozitiilor pe care le-au avut producatorii moldoveni pe pietele traditionale din est. Acestea puteau fi pastrate si fara aderarea la CSI, doar pe baza acordurilor bilaterale încheiate cu cei mai importanti partenerii comerciali. Aceasta ipoteza este confirmata de ineficienta negocierilor multilaterale în cadrul CSI. Pîna în prezent au fost semnate mai mult de 500 de acorduri multilaterale care contin prevederi economice, din care functioneaza doar cîteva, schimburile economice în fostul spatiu sovietic întretinîndu-se preponderent în baza întelegerilor bilaterale.
Nici
teoria "similitudinii problemelor economice în fostul spatiu sovietic" nu
poate fi fundamentata pe argumente solide, deoarece aceste probleme nu
sunt nici pe departe similare, ba sunt chiar foarte diferite în anumite cazuri.
Acest lucru este determinat în mare parte de factorii geografici si
politici. Astfel, în cadrul CSI raportul maximal al suprafetei teritoriilor
este 1:570 (Rusia:
Pe
plan economic, aderarea la CSI a limitat posibilitatile Moldovei de a
coopera cu tarile industrializate din Europa Occidentala si
de integrare în UE. Statutul de membru deplin al UE este incompatibil cu cel de
membru al CSI care, de asemenea, tinde sa devina o uniune
economica. Conventia de constituire si statutul CSI
stipuleaza intentia semnatarilor de a forma si a dezvolta un
spatiu economic comun, precum si de a colabora în domeniul
politicilor vamale. În plus, art.11 din conventia CSI prevede ca, din
momentul semnarii ei, pe teritoriul statelor semnatare nu se permite
utilizarea normelor unor terte state. Din aceste cauze, Republica
CSI este un organism ciudat si destul de ambiguu chiar si prin stipularile documentelor de constituire. Acestea prevad crearea unui spatiu economic unic pentru toate tarile participante, dar nici în conventia de constituire, nici în documentele ulterioare nu este descrisa natura concreta a acestui spatiu. Ceea ce poate fi demonstrat cu exactitate în privinta spatiului economic al CSI este eterogenitatea acestuia, spre deosebire de tarile UE, care au realizat un veritabil spatiu economic unic si omogen.
În pofida prevederilor ambitioase din documentele de constituire si din cele care au fost semnate pe parcursul ultimilor ani, CSI înca nu este o uniune economica si monetara, deoarece, în primul rînd, nu exista o moneda unica si nu este instituit un sistem fixat al cursurilor monedelor membrilor comunitatii, în al doilea rînd, nu este realizata sau macar mentionata liberalizarea fluxurilor de capital si, în al treilea rînd, nu sunt coordonate politicile economice nationale.
CSI nu este nici o piata comuna, de genul celei prevazute de tratatul de la Roma, deoarece conceptul de "piata comuna" presupune, pe de o parte, deschiderea intracomunitara a ansamblului pietei bunurilor si a muncii, iar pe de alta parte, necesita libera circulatie a oamenilor si a capitalurilor.
Mai
mult ca atît, CSI nu este nici o uniune vamala, deoarece, în primul rînd,
ar trebui sa mentina comertul liber între membrii ei, iar
în al doilea rînd, ar trebui sa promoveze o politica comerciala
comuna, prin adoptarea unui tarif vamal unic fata de exterior. În sfîrsit, CSI nu este nici
macar o veritabila zona de liber schimb, deoarece în repetate
rînduri întelegerile de circulatie libera a marfurilor
si de înlaturare a barierelor vamale au fost încalcate de
Ucraina, Rusia,
CSI se afla la faza initiala de integrare, în timp ce UE este la cea finala. Modelul de dezvoltare al CSI este impulsiv, la initiativa si în interesele Rusiei, spre deosebire de cel evolutiv al UE. Drept urmare, din punctul de vedere al coeziunii interne a tarilor participante, în CSI se face tot mai vizibila diferentierea interna si aparitia unor grupuri regionale de interese, în timp ce UE a realizat deja o structura foarte integrata, care demonstreaza o înalta coeziune interna. Principiul crearii CSI a fost asamblarea fragmentelor fostului ansamblu politic, economic si teritorial sovietic, în timp ce blocurile de la care a început evolutia UE au fost constituite pe principiile ramurilor si randamentelor economice, pentru a face fata expansiunii economice a SUA în Europa.
Datorita acestor deficiente, starea actuala a CSI se caracterizeaza printr-o criza a economiilor componente, prin industrie si agricultura, care se dezvolta pe baza extensiva, prin instabilitate sociala si politica, cadrele profesioniste pierzîndu-si calificarea ca urmare a somajului si subutilizarii. În pofida tuturor problemelor inerente unei atare structuri cum este UE, nivelul optimal de dezvoltare economica este pe punctul de a fi atins, echilibrul social si politic fiind în linii generale realizat. În plus, reglementarea sistemului economic în CSI are la baza un mecanism de piata limitat, în timp ce în UE la baza se afla mecanismul pietei libere.
Comunistii
si agrarienii moldoveni au sprijinit aderarea la CSI, argumentînd aceasta
prin faptul ca pe planul intereselor economice externe beneficiile vor fi
enorme. La parerea acestora, eforturile si interesele nationale
ale fostelor "republici-surori" trebuiau sa se constituie într-un singur
vector extern care sa facilizeze accesul la pietele extracomunitare.
Dar analiza evolutiei relatiilor politice externe ale membrilor CSI
demonstreaza ca pe plan extern fiecare membru al CSI are propriile
interese geoeconomice. Rezultanta generala a intereselor lor
nationale pare a fi un vector nul! Singura particularitate comuna
este faptul ca toti membrii CSI au adoptat modele defectuoase de tip
furnizor-consumator în domeniul relatiilor economice externe. Aceasta
înseamna ca la circuitele economiei mondiale aceste state
participa, pe de o parte, în calitate de furnizori de materie prima,
resurse energetice si forta de munca ieftine, iar pe de
alta parte, în calitate de consumatori nepretentiosi ai
marfurilor industriale si agricole. În cadrul CSI,
Facînd
o trecere în revista a intereselor geoeconomice ale natiunilor care
fac parte din CSI, vom vedea ca acestea, înt-adevar, nu sunt nici pe
departe similare, ba chiar foarte diferite, iar uneori - contradictorii. Este
cazul Rusiei care în problema transportului hidrocarburilor caspice
sprijina proiectul magistralei ce ar trebui sa treaca prin
Novorossiisk, si al Azerbaidjanului care, încurajat de enormele
investitii straine si presat de SUA, pledeaza pentru proiectul
transportarii petrolului pe mare pîna la Ceyhan (Turcia). Pe de
alta parte,
Sub
incidenta intereselor atît de diferite, în cadrul CSI s-au constituit
cîteva aliante si uniuni. Astfel, convergenta obiectivelor
geoeconomice si politice în spatiul Marii Negre a avut ca
rezultat crearea aliantei GUUAM (Georgia, Ucraina,
În secolul 21 politicile externe ale majoritatii statelor de pe mapamond vor viza mai mult obiective geoeconomice si mai putin geopolitice. Dar beneficiile geoeconomice directe sunt ignorate de tarile CSI, atunci cînd ele considera ca proaspata lor independenta este amenintata. Din aceasta cauza, în cadrul CSI nu pot fi realizate proiecte economice ambitioase si general avantajoase. Consensul nu va putea fi realizat nici în viitorul apropiat, deoarece întotdeauna se va gasi o parte care va primi cu suspiciune orice noua initiativa. Trasaturile politice specifice ale CSI pot fi rezumate la "diferentiere plus suveranitate", iar ale tarilor UE - la "unitate plus omogenitate". Prin urmare, deciziile în CSI au un caracter coordonator si consultativ, spre deosebire de UE, care este mai degraba un organism supranational, în care obligativitatea majoritatii deciziilor asigura coeziunea interna si fezabilitatea proiectelor.
O comunitate economica formata din atîtea tari diferite si în acelasi timp foarte sarace, cum sunt cele din CSI, poate fi viabila doar daca economiile lor sunt centralizate, iar investitiile, diviziunea teritoriala a muncii si schimburile comerciale intracomunitare se realizeaza dupa un plan unic, controlul general fiind asigurat de un centru autoritar. Cu alte cuvinte, integrarea economica veritabila a tarilor CSI se poate realiza numai în cazul cînd ar fi fost precedata de integrarea militara si politica. Rusia anume aceasta si doreste, rezervîndu-i Moscovei rolul de centru politic al noului imperiu. Politicienii si strategii rusi considera ca Rusia are dreptul la aceasta în virtutea prezentei rusesti importante aproape în toate fostele republici sovietice (circa 22 milioane oameni).
Dupa cum am mentionat mai sus, interesele economice externe ale tarilor membre ale CSI sunt diferite, situatie care pe termen lung se va accentua. Comunitatea este mentinuta artificial în virtutea intereselor pe care le are Rusia în "vecinatatea ei apropiata". De aceea, într-un viitor previzibil, daca nu va fi centralizata din punct de vedere politic si militar, CSI se va dezintegra sub povara propriei greutati si a tendintelor centrifuge. Primul impuls în aceasta directie poate sa-l dea chiar Federatia Rusa, a carei coeziune interna este considerabil subminata de conflictele administrative dintre regiuni si centru, precum si de tendintele separatiste din nordul Caucazului si din unele republici musulmane din Federatia Rusa.
Cu alte cuvinte, CSI este creatura unor elite si cercuri politice rusesti si rusofile influentate de himerele geopolitice imperiale. Constituind CSI, Rusia a avut scopuri geopolitice si geoeconomice clare. Un politician rus declara în 1996 într-un interviu ca "noi le vom furniza (tarilor din CSI - n.n.) energie electrica, gaz, si daca achitarea nu se va face la timp, vom putea obtine o parte din proprietatile debitorului. În prezent de acum se creeaza companii transnationale în cadrul complexului militaro-industrial, fara a mai vorbi de domeniul gazului si al petrolului" [26]. Prin urmare, considerentele de colaborare comerciala sau economica avantajoasa au fost niste factori secundari în initiativa rusa de constituire a CSI. Ţinînd cont de faptul ca 2/3 din comertul rusesc este extracomunitar, iar economia ei este autosuficienta, Rusia, în realitate, a avut alte obiective, mai importante decît sa se asigure cu furnizori permanenti de materii agricole si cu piete de desfacere pentru produsele ei.
Pentru Moscova, CSI este important din doua motive. În primul rînd, comunitatea minimalizeaza energiile dezintegratoare în fostul spatiu sovietic, ceea ce înlesneste activitatea Rusiei în acest areal. În al doilea rînd, ea creeaza conditiile necesare pentru reactivarea tendintelor unioniste în republicile ex-sovietice. CSI este vitala pentru mentinerea influentei politice si militare a Rusiei în "vecinatatea ei apropiata". Pentru aceasta, Rusia va folosi toate instrumentele posibile, inclusiv cele geoeconomice. Arsenalul ei îmbina atît vectori stimulatori (asistenta financiara, credite, comenzi, livrari, facilitati la tranzitia marfurilor), cît si punitivi (reglementarea exporturilor de materii prime si resurse energetice, impunerea conditiilor dure la restructurarea datoriilor si la renegocierea contractelor de livrare, blocada alimentara si energetica). Pretextele pentru aplicarea instrumentelor punitive pot fi usor gasite - "încalcarea drepturilor de cetatenie", "de exprimare si studiere în limba materna" etc. a minoritatii ruse în tarile CSI.
În acelasi timp, unele tari occidentale, într-o anumita masura, sunt interesate în existenta CSI, în mod tacit lasîndu-i Rusiei dreptul de a fi "jandarm regional". În virtutea asezarii sale geografice, Moldova, inevitabil, se va include în vizorul prioritar al politicii externe rusesti, care nu-i va permite sa se afirme ca stat independent si sa realizeze rolul de factor de stabilitate regionala, dupa cum se declara în conceptia politicii externe a Republicii Moldova.
Pentru
a depasi acest "blestem spatial", pe plan extern trebuie sa
fie dusa o politica dinamica de apropiere cu organismele
europene si euro-atlantice în domeniul economic (folosirea tuturor
posibilitatilor oferite de Sistemul Generalizat de Preferinte al
UE, de statutul natiunii celei mai favorizate în raporturile cu SUA etc.),
politic (admiterea plenara în Pactul de Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est si participarea mai activa în Consiliul Parteneriatului
Euro-Atlantic), militar (alocarea prioritara a resurselor bugetului
militar pentru colaborarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace si pentru
colaborarea militara cu România, Georgia, Polonia, Ucraina, crearea unei armate
profesioniste etc.), cultural (francophonie, schimb cultural intens cu Germania
si cu Italia - tari traditional predispuse la propagarea
culturii si civilizatiei lor etc.). Pe plan extern, mesajul
Republicii
Cîteva
tari din CSI sunt mentinute în orbita Moscovei numai de
perspectivele unui razboi geoeconomic cu Rusia si de potentialul
acesteia de a provoca miscari separatiste interne sau de afectare
subversiva a independentei lor. Acesta este, în primul rînd, cazul
Georgiei si al Moldovei. Transnistria este instrumentul de "cointeresare" a
Moldovei în a participa plenar la toate structurile CSI, la fel cum este
Abhazia si Osetia de Sud pentru
Concluzii si recomandari:
1. În pofida faptului ca din punct de vedere geografic CSI este cel mai mare organism regional din lume, interesul manifestat de investitorii straini fata de tarile din acest spatiu pe parcursul ultimilor cinci ani a fost destul de mic, volumul investitiilor straine directe per capita în CSI fiind mult mai mic decît cel realizat de Ungaria sau Polonia, tari care de la bun început si-au declarat ferm cursul european.
Din acest punct de vedere, Republica
2. Aderarea la CSI a limitat posibilitatile
Republicii
3. În existenta CSI este interesata, în
primul rînd, Rusia, care, prin intermediul acordurilor multilaterale, poate
controla cea mai mare parte din spatiul postsovietic. În acelasi
timp, unele tari occidentale, într-o anumita masura,
sunt interesate în existenta CSI, în mod tacit lasîndu-i Rusiei
dreptul de a fi "jandarm regional". În virtutea asezarii sale
geografice, Republica
Pentru a depasi acest "blestem spatial", pe plan extern trebuie sa fie dusa o politica dinamica de apropiere de organismele europene si euroatlantice în domeniul economic (folosirea tuturor posibilitatilor oferite de Sistemul Generalizat de Preferinte al UE, de statutul natiunii celei mai favorizate în raporturile cu SUA etc.), politic (admiterea în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est si participarea mai activa în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic), militar (alocarea prioritara a resurselor bugetului militar pentru colaborarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace si pentru colaborarea militara cu România, Georgia, Polonia, Ucraina etc.), cultural (francophonie, schimb cultural intens cu Germania si cu Italia - tari traditional predispuse la propagarea culturii si civilizatiei lor etc.).
4. Sub acoperirea unei noi doctrine a "vecinatatii apropiate", Rusia revendica dreptul de a se implica în afacerile interne ale tarilor ex-sovietice. În repetate rînduri, Rusia nu a ezitat sa aplice mijloace de presiune economica, politica si chiar militara, pentru a destabiliza guvernele si miscarile prooccidentale.
Posibilitatile de asigurare contra acestui expansionism latent sunt multiple. Cele mai efective rezida în colaborarea bilaterala cu Georgia, care manifesta orientari europene si euroatlantice; cu Ucraina - rivalul regional natural al Rusiei; cu Uzbekistanul - noul centru de putere care se contureaza în Asia Mijlocie; cu Turkmenistanul si Azerbaidjanul - posesorii unor zacaminte uriase de hidrocarburi. Scopul acestor aliante trebuie sa fie zadarnicirea intentiilor ruse de a predomina militar si politic spatiul CSI, de a se implica în calitate de factor "pacificator" în conflictele interne ale unora dintre aceste tari, precum si de a ramîne singurul furnizor sau centru de distribuire a resurselor energetice pentru tarile din arealul postsovietic.
5. Solutionarea conflictelor politice sau etnice, în care sunt implicate aproape toate tarile CSI, va însemna pentru Rusia pierderea unuia dintre argumentele principale în favoarea CSI. De aceea, în viitorul apropiat Moscova se va orienta la destabilizarea interna a satelitilor ei si la mentinerea conflictelor în stare pasiva, pentru a argumenta astfel prezenta sa militara în arealul postsovietic.
6. Aderarea Republicii
1.3. Analiza
implicatiilor geoeconomice ale integrarii Republicii
în Uniunea Europeana
Analizînd
implicatiile geoeconomice ale integrarii Republicii
Comisia Europeana a evaluat în 1996 impactul crearii pietei unice asupra situatiei economice si sociale din Europa. În pofida întîrzierilor în producerea modificarilor din sistemele legislative nationale, au fost identificate numeroase beneficii [6]:
în cadrul Uniunii Europene au fost create 900000 locuri de munca numai ca urmare a efectelor sinergetice ale integrarii pietelor;
în 1994, în contextul general al unei recesiuni economice, între 1,0 si 1,5 puncte din ratele de crestere economica s-au datorat efectelor pietei unice;
nivelul inflatiei a fost redus cu 1,0-1,4 puncte;
au sporit cu 25% schimburile comerciale intracomunitare.
Care
va fi impactul aderarii Republicii
În acest mediu activeaza întreprinderi foarte diferite. Cel mai important este ca, contrar asteptarilor, întreprinderile mari nici pe departe nu predomina în totalul întreprinderilor europene. Din aproximativ 19 milioane de întreprinderi europene, doar 40 mii sunt întreprinderi mari si 170 mii sunt întreprinderi medii. Ele nu sunt predominante nici în totalul cifrei de afaceri (41%) si nici în totalul angajatilor (34%). Aceasta situatie subliniaza rolul central de creare a locurilor de munca si de inovare pe care-l au întreprinderile mici si mijlocii în diferite ramuri industriale. Nivelul lor de rentabilitate este comparabil cu cel al întreprinderilor mari, desi productivitatea muncii este mai redusa.
Integrarea pietei a provocat un dinamism incontestabil al restructurarii întreprinderilor. În 1995 numarul de operatii transfrontaliere a sporit de trei ori fata de perioada 1986-1988. Grupurile multinationale europene sunt, totusi, depasite de concurentii lor americani. Din primele 25 grupuri multinationale ale lumii, europenii sunt majoritari ca numar de angajati si ca cifra de afaceri (13 si, respectiv, 10 grupuri multinationale sunt europene), dar ca rentabilitate si ca venit net americanii sunt stabiliti în fruntea clasamentului (respectiv 16 si 14 grupuri) [4]. Important este ca, independent de tipul si marimea întreprinderilor europene, toate întreprinderile îsi elaboreaza strategiile de dezvoltare si crestere în cadrul constructiei europene si pe baza deschiderii pietei europene.
În domeniul finantarii industriale, accesul la capital si la instrumentele financiare este destul de facil, desi costul capitalului în general este mai mare decît în SUA si în Japonia. Pe de alta parte, în Europa sunt relativ putine grupuri financiare care s-ar orienta spre activitatea de finantare a industriilor noi si a tehnologiilor înalte (asa-numitele "venture groups"). Exista o bursa la care se coteaza titlurile emise de pietele noi (EASDAQ), dar care nu are eficienta omologului sau american (NASDAQ).
Dezvoltarea insuficienta a pietelor europene de capital este contrabalansata de posibilitatile sporite de autofinantare si de piata bancara extrem de dezvoltata. Posibilitatile sporite de autofinantare sunt create prin reinvestirea veniturilor generate de activitatea economica, prin prezenta marilor investitori institutionali si prin nivelul înalt al investitiilor directe straine. Cît priveste ultima directie, piata unica europeana a sporit ponderea Uniunii Europene în totalul mondial al investitiilor straine directe. În 1996, Uniunea reprezenta 46% din investitiile directe exportate (contra 24% pentru SUA si 7% pentru Japonia). În acelasi timp, Uniunea Europeana este lider si la importul investitiilor straine directe (28% fata de 26% pentru SUA si aproape 0% pentru Japonia) [idem].
Totusi, efectele pietei comune sunt favorabile, în primul rînd, pentru întreprinderile mari care imediat au luat masuri de globalizare institutionala pentru consolidarea globalizarii comerciale pe care deja o realizasera. Pentru alte întreprinderi piata comuna a generat constrîngeri în activitate. Impactul pietei unice deocamdata este nul în ceea ce priveste cifra de afaceri, dar este pozitiv în ceea ce priveste cooperarea dintre întreprinderi si crearea locurilor de munca. Integrarea pietelor europene are drept finalitate crearea unor posibilitati mai largi pentru ca întreprinderile europene sa poata oferi produse mai bune la preturi mai avantajoase pentru consumatori. Mecanismul concret de integrare se bazeaza pe procesul dinamic de armonizare si unificare a sistemelor legislative nationale, pentru ca libera circulatie în spatiul integrat sa nu intre în contradictie cu interesele puterilor publice si cele ale cetatenilor.
Pentru
Republica
Piata unica înseamna, de asemenea, si un spatiu industrial unic. Deschiderea spre spatiul geoeconomic european va permite întreprinderilor moldovenesti sa-si fortifice pozitiile prin largirea pietei de desfacere, precum si prin posibilitatile strategice, manageriale si logistice absolut noi. În acelasi timp, trebuie luat în consideratie faptul ca dreptul comunitar în domeniul concurentei interzice orice forma de colaborare monopolista sau de tutelare statala neloiala, iar activitatea întreprinderilor nationale nu trebuie sa mai fie protejata pe piata interna.
Beneficiile
pietei unice se vor reflecta si asupra persoanelor fizice, nu doar ca
angajati sau consumatori, ci si ca simpli cetateni, care
doresc sa calatoreasca liber pe teritoriul
comunitatii. Nu este vorba doar de facilitatile de
gasire a unui loc de lucru mai bine platit, ci si de
posibilitatile de a procura sau de a comanda producerea unui bun în
orice
Deschiderea si integrarea pietelor europene s-a realizat pe baza unor politici colaterale [idem] care, în afara crearii conditiilor economice necesare integrarii, au si un profund impact social si politic, asa cum sunt:
politicile de protejare a mediului ambiant;
politicile sociale;
politicile sanatatii publice;
politicile de protejare a consumatorilor;
politicile regionale;
politicile comerciale;
politicile infrastructurale.
Aceste
politici s-au constituit si au evoluat prin intermediul diferitelor
tratate, cel de la
Prin urmare, piata unica a provocat o dinamica vizibila de integrare politica, chiar daca unii membri ai Uniunii Europene manifesta reticenta fata de ideea integrarii politice. Liberalizarea fluxurilor de capital a condus la convergenta politicilor economice si la crearea uniunii monetare. Uniunea Europeana înseamna, de asemenea, si o importanta putere comerciala mondiala, ceea ce implica cresterea responsabilitatilor ei internationale. Iar libera circulatie a persoanelor a impus necesitatea de a crea instrumente pentru cooperare juridica si politieneasca.
În
favoarea aderarii Republicii
Datorita suprimarii barierelor comerciale, vamale si economice, concurenta sporita va impune reducerea marjelor de profit la toate firmele si la furnizorii externi care astazi detin pozitii dominante sau de monopol pe piata noastra interna. S-a demonstrat ca, cu cît o economie nationala este mai izolata de cea mondiala, cu atît sunt mai mari diferentele dintre preturile de realizare si costurile unitare de productie.
Se va
declansa mecanismul "dusului rece" [idem], care va elimina
ineficientele economice ale producatorilor. Firmele autohtone, expuse
concurentei libere cu cele straine, vor fi nevoite sa exerseze
un efort suplimentar asupra costurilor lor de productie. Fenomenul care
azi se manifesta în gestiunea majoritatii întreprinderilor din
Republica
Al treilea efect care va rezulta din sporirea concurentei va fi realocarea pozitiilor pe piata. Eliminarea unor firme autohtone mai putin productive de catre cele straine mai performante va avea un efect structural profund, iar eficienta pe ansamblul economiei nationale va spori considerabil.
Pentru
a elabora modalitatile de promovare a intereselor geoeconomice ale
Republicii
Primul factor este ca în spatiul geoeconomic european marfurile sunt foarte sensibile la progresele tehnologice si stiintifice, adica sunt expuse unui proces accelerat de uzura morala. Ciclul de viata al marfurilor s-a redus atît sub influenta factorilor endogeni (deficientele sistemului de marketing), cît si exogeni (factori ecologici, structurali etc.). Cel mai periculos factor este uzura sistemului de management, care poate induce distrugerea si uzarea ireversibila a unor întregi sisteme de productie. Poate fi observat fenomenul de schimbare rapida a structurii fluxului de marfuri, ceea ce poate induce modificari substantiale ale spatiului geoeconomic european.
Modificarea
rapida a structurii fluxurilor europene de marfuri este al doilea
factor important care confera particularitati spatiului
geoeconomic european. În pofida impresionantei varietati tipologice,
pot fi identificate patru forme evolutive ale marfurilor. Este vorba de:
1) marfa unitara; 2) marfa-grup; 3) marfa-obiect si
4) marfa-program [16]. Fiecare forma evolutiva reprezinta
premisa si baza de dezvoltare pentru urmatoarea (vezi schema). Cu cît
marfurile produse în Republica
Marfa-unitara este marfa care în tranzactiile economice externe se manifesta ca un produs separat sau ca materie prima, semifabricat, resurse etc., al carui consum nu este însotit de achizitionari suplimentare sau de completarea produsului cu alte componente. Acest tip de marfa este fundamentul evolutiei ulterioare a fluxului de marfuri si reprezinta partea principala a fluxurilor de marfuri în spatiul CSI, dar care nu are o importanta strategica în fluxurile europene.
A doua forma a marfurilor - marfa-grup - se formeaza sub incidenta diversificarii gusturilor consumatorilor si diferentierii cererii la marfurile-unitare. Marfa de baza da nastere unui evantai de marfuri care constructiv si tehnologic sunt omogene, dar care se diferentiaza dupa anumite caracteristici (gust, culoare, parametri, compozitie chimica etc.) sau care vor fi asamblate într-un utilaj productiv. Aparitia acestei forme se datoreaza modificarilor profunde care au avut loc atît în structura si tipul de productie, cît si în cerere. În Uniunea Europeana procesul s-a dezvoltat în doua directii. În primul rînd, a avut loc o adevarata "explozie" a asortimentelor productive. În al doilea rînd, procesele tehnologice au fost orientate la producerea unor complete standard de marfuri care se formeaza dupa anumite criterii impuse de consumator (linii tehnologice, utilaje automatizate etc.).
Pe baza marfurilor-grup s-a format a treia forma a marfurilor - marfa-obiect (marfa-întreprindere), care reprezinta stabilimente productive sau obiecte tehnologice de diferita destinatie, gata de exploatare. Aparitia acestui tip de marfa este posibila numai daca sunt disponibile resurse umane si materiale enorme, daca exista posibilitati de obtinere a creditelor nelimitate si performante în proiectarea, elaborarea, darea în exploatare si întretinerea marfii-obiect. Pentru a ajunge la aceasta etapa de dezvoltare, este necesara implementarea celor mai rapide si flexibile sisteme de management al sistemului economic national în general si al întreprinderii în particular.
La
sfîrsitul anilor 70 apare un nou tip de marfa, neobisnuita
dupa continutul sau economic si dupa formele de
manifestare - marfa-program. Aceasta este marfa care în cadrul relatiilor
economice externe se concretizeaza sub forma unor complexe de întreprinderi,
sisteme, centre cu anumite destinatii care sunt functional sau
tehnologic interdependente. Aceste complexe au importanta
strategica în realizarea anumitelor interese geoeconomice sau
geostrategice si se concretizeaza în obiecte si sisteme cu
destinatie militara, proiecte în domeniul aeronautic si cosmic,
sisteme automatizate sau robotizate, centre nationale de educatie sau
de acordare a serviciilor, centre de acumulare, prelucrare si furnizare a
informatiei pe baza tehnologiilor informatice avansate, centre de
cercetari stiintifice etc. Pentru realizarea acestui tip de
marfa nu mai sunt suficiente doar resursele umane, materiale si
financiare, deoarece el înglobeaza în sine cele mai recente realizari
stiintifice si tehnologice, adica este intelectualizat,
ceea ce confera o tenta absolut noua tuturor celorlalte
componente. O alta particularitate a acestor marfuri este ponderea
mare (uneori hipertrofiata) a serviciilor în costul de realizare si
de exploatare (mai mult de 50%). Acesta este tipul de marfuri care ar
permite obtinerea unor avantaje strategice colosale pe pietele
europene. Din pacate, marfurile-program nu sunt prezente în categoria
produselor "made in
Diversificarea tipurilor de marfuri implicate în fluxurile economice externe va impune si diversificarea deciziilor manageriale, deci si a structurilor organizatorice ale firmelor moldovenesti. Exportatorii moldoveni vor trebui sa fie motivati si de alt stimul decît profitul imediat, a carui alternativa credibila este posibilitatea de obtinere a efectelor strategice. Prin urmare, organizarea proceselor de producere în cadrul firmelor individuale va trebui sa evolueze spre forme mai complicate, pe masura sa asigure efectele geoeconomice, geopolitice si chiar geostrategice scontate. Aceasta face inevitabila fuzionarea anumitelor institutii de stat în structura organizatorica a unor mari stabilimente.
Intensificarea
concurentei nu numai ca va influenta formarea preturilor,
ci va determina si un dinamism mai mare în activitatea de inovatie
si modernizare. O structura a economiei excesiv de concentrata,
inerta si putin competitiva nu favorizeaza
inovatiile. Inovatiile sunt deosebit de numeroase în economiile care
sunt deschise concurentei externe si care se integreaza rapid în
economia mondiala. (Or, Republica
În
virtutea importantei pe care o avea Chisinaul ca centru
stiintific în fosta URSS, o deosebita atentie în Republica
În
1996, Uniunea Europeana a dedicat cercetarilor si
dezvoltarilor tehnologice 1,8% din PIB, ceea ce este mai putin decît
în SUA (2,5%) si Japonia (2,8%). În Uniunea Europeana activeaza
azi aproximativ 826000 de cercetatori stiintifici, adica în
jurul a 5 persoane la 1000 de populatie activa, fata de 7
în SUA si Japonia. Este important faptul ca europenii promoveaza
o politica de atragere a cadrelor stiintifice foarte bine
pregatite din Europa de Est (inclusiv si din Republica
Uniunea Europeana este a doua putere stiintifica din lume, producînd 36% din totalul publicatiilor mondiale. Ea este deosebit de performanta în cercetarile biomedicale, în matematici, în chimie si în biologia fundamentala. În domeniul tehnologic si industrial, sectoarele cele mai integrate stiintific sunt aeronautica, constructia de automobile si chimia. Uniunea Europeana ramîne în urma SUA la biotehnologie si în urma Japoniei la informatica si electronica [4].
În
calitate de potential candidat la aderare, Republica
obiectivul 1: promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor subdezvoltate (FEDER, FSE, FEOGA);
obiectivul 2: transformarea regiunilor sau partilor din regiuni grav afectate de declinul industrial (FEDER, FSE);
obiectivul 3: combaterea somajului pe termen lung si facilitarea încadrarii profesionale a tinerilor si a persoanelor susceptibile de a fi excluse de pe piata muncii (FSE);
obiectivul 4: facilitarea adaptarii muncitorilor la mutatiile industriale si la evoluarea sistemelor de producere (FSE);
obiectivul 5: promovarea dezvoltarii rurale:
a) prin accelerarea adaptarii structurilor agricole (FEOGA);
b) prin facilitarea dezvoltarii zonelor rurale (FEOGA, FEDER, FSE).
Al
saselea obiectiv nu este important pentru Republica
Una
dintre cele mai importante realizari înregistrate în urma Tratatului de la
Maastricht a fost adoptarea monedei unice. Ţarile din Europa
Centrala, care au depus deja cererile de aderare, considera ca
intrarea în zona euro va fi foarte benefica pentru stabilitatea monedelor
lor nationale, ceea ce este adevarat si în cazul Republicii
Un larg set de instrumente este folosit pentru dezvoltarea actiunilor defensive si ofensive ale politicii comerciale comunitare, în cadrul dublei optici a preferintelor comunitare si a contributiei în dezvoltarea comertului mondial. Tariful vamal comun este unul dintre principalele instrumente defensive pentru a diferentia sistematic regimul vamal al marfurilor importate din tarile terte si circulatia libera a marfurilor comunitare. Din adoptarea unui tarif vamal comun (calculat ca medie a tarifelor vamale nationale) au rezultat doua consecinte majore. În primul rînd, s-a uniformizat protejarea externa a tarilor Uniunii Europene fata de tarile terte care, la nivel intracomunitar, s-a tradus prin reducerea protectiei celor mai protejate economii si prin majorarea protectiei celor mai liberale tari din Uniunea Europeana. În al doilea rînd, preturile la marfurile importate din cadrul comunitatii nu mai sunt majorate de taxele vamale, în timp ce preturile marfurilor importate din afara suporta tariful vamal comun. Ca urmare, schimburile comerciale intracomunitare au crescut mult mai repede decît schimburile cu restul lumii. Uniunea Europeana poate, de asemenea, limita fluxul produselor importate prin anumite masuri de supraveghere, detinînd si importante pîrghii pentru a întreprinde actiuni antidumping si antisubventionale în cazurile cînd concurenta libera ameninta sa fie distorsionata [idem].
Concluzii si recomandari
1. Impactul benefic al crearii pietei unice asupra producatorilor si consumatorilor europeni este considerabil. Firmele europene au obtinut posibilitatea de a beneficia de avantajele pietei mari, cu un urias potential de absorbtie, iar consumatorii europeni pot procura marfuri si servicii la preturi mai reduse, deoarece deschiderea pietei a avut drept rezultat reducerea diferentelor dintre preturile europene - mai ridicate - si cele mondiale.
În cazul integrarii în Uniunea Europeana, producatorii din Republica Moldova vor beneficia de cea mai vasta piata de desfacere din lume, care comporta avantaje colosale, induse de efectul economiilor de scara, integrarea va favoriza cresterea externa a firmelor autohtone, a caror activitate este limitata de dimensiunile mici ale pietei interne. Din sinergia beneficiilor pentru consumatorii moldoveni si a avantajelor pentru firme, vor rezulta efecte sociale si economice extrem de importante.
2. Suprimarea barierelor comerciale, vamale si economice între membrii Uniunii Europene au impus reducerea marjelor de supraprofit, crearea unui mediu mai propice bunei concurente, introducerea unor sisteme mai bune de management, elaborarea modelelor de utilizare mai rationala a resurselor si exercitarea presiunilor asupra costurilor de productie.
Prin urmare, aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeana va elimina cauzele care determina ineficienta activitatii economice a producatorilor locali prin declansarea asa-numitului "mecanism al dusului rece". De asemenea, se vor produce schimbari importante de pozitii pe piata interna în favoarea consumatorilor, fara ca pietele europene sa fie afectate (cel putin la început) de producatorii moldoveni.
3. Fluxurile europene de marfuri se deruleaza pe doua niveluri calitativ diferite: conjunctural, care este dominat de marfurile-unitare si de marfurile-grup, asigurînd obtinerea unor supraprofituri economice pe termen scurt, si strategic, la care se tranzactioneaza marfuri-obiecte si marfuri-program, urmarindu-se obtinerea beneficiilor economice pe termen lung, precum si realizarea unor efecte geoeconomice, geopolitice si geostrategice.
La primul
nivel de operare strategica în spatiul geoeconomic european,
producatorii moldoveni nu vor întîlni dificultati mari,
singurele neajunsuri - sistemele defectuoase de marketing si calitatea
inferioara a ambalajelor - fiind usor de depasit o
data cu implementarea unor modele noi de management al întreprinderilor.
În ceea ce priveste al doilea nivel de operare - cel strategic - nu pot fi
depistate oarecare premise si perspective imediate. Cauza
esentiala consta nu atît în lipsa resurselor financiare si
naturale, cît în investitiile practic inexistente ale moldovenilor în
factorul uman. De aceea formarea viitoarelor generatii de specialisti
de clasa internationala (prioritar ingineri, programatori
si manageri) este vitala pentru patrunderea Republicii
4. Dupa SUA, Uniunea Europeana este a doua putere stiintifica din lume, iar în unele domenii este în afara oricarei concurente - biologia fundamentala, biofizica si biotehnologii, matematici, chimie. Fondurile alocate cercetarii si dezvoltarii sunt în continua crestere, într-un viitor apropiat ele formînd una dintre cele mai importante categorii de cheltuieli din bugetul european.
Resimtind o lipsa acuta de resurse naturale, Republica Moldova poate obtine avantajele strategice necesare pentru realizarea intereselor geoeconomice pe pietele europene, daca va favoriza si va investi în ramurile industriale noi si în tehnologiile de vîrf. Presupunem ca domeniile de interes prioritar în Republica Moldova pentru începutul secolului XXI vor trebui sa fie microelectronica, fitogenetica, industria polimerilor, farmaceutica, industria agroalimentara, tehnologiile informationale.
1.4. Suveranitatea Republicii Moldova si integrarea europeana
Interactiunea dintre economiile nationale a dus la accentuarea fenomenelor de globalizare economica si la amplificarea interdependentelor economice dintre natiuni. Din aceasta cauza, precum si datorita abordarilor obiectiv diferite ale problemei suveranitatii asupra unui anumit teritoriu, statele (exponentii majori ai intereselor politice) se afla într-o stare de conflict permanent cu întreprinzatorii (exponenti ai intereselor economice). Statul este prizonierul teritoriului pe care-l controleaza si se straduieste sa preia controlul asupra fluxurilor. Pe de alta parte, fluxurile - controlate de întreprinzatori - sunt într-o permanenta schimbare, în functie de anumite considerente economice sau strategice si de anumiti factori politici. Aceste contradictii pot fi observate si atunci cînd vorbim de procesul de formare si extindere a Uniunii Europene.
Noua Europa nu este produsul unei conjuncturi specifice sau al presiunilor dominante. Ea a rezultat din manifestarea liberei vointe a popoarelor si a guvernelor europene de a pune Uniunea Europeana în serviciul democratiei, pacii si prosperitatii pe continent. Din acest punct de vedere, ea nu are precedente istorice. În acelasi timp, Uniunea nu evolueaza spre o forma politica determinata. Vechea discutie dintre federalisti si confederalisti nu este nici pe departe epuizata. Acceptînd declaratia lui Robert Schuman (9 mai 1950), guvernele Germaniei Federale, Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei si Luxemburgului au preferat teza functionalista (institutionala) celei federaliste, care ar fi trebuit sa conduca la sufragiul universal de alegere a unui parlament european. S-a considerat ca este mult mai realist si mai usor de transmis competentele nationale unui organism supranational atunci cînd este vorba de un domeniu concret si cînd statele vor sti exact prerogativele pe care le cedeaza. Prin urmare, s-a decis ca Europa se va construi prin delegari succesive ale competentelor nationale. O Europa federala ramîne finalitatea europenilor, dar ea se va realiza prin etape succesive, domeniu cu domeniu.
La o jumatate de secol dupa
aparitia primelor organisme europene, harta economica si
politica a Europei s-a modificat considerabil. În acelasi timp,
frontierele nationale au devenit mai putin importante. Integrarea
economica s-a deplasat treptat de la comert si uniunea
vamala la industrie, mediu si politici sociale. Ca rezultat,
suveranitatea nationala a statelor a fost esential redusa.
De aceea trebuie sa fie clar ca, daca Republica
Tratatul Uniunii Europene declara ajutoarele de stat acordate unor anumiti producatori nationali ca incompatibile cu principiile Uniunii, daca se apreciaza ca acestea afecteaza concurenta libera. Notiunea "ajutor de stat" este însa foarte larga si cuprinde orice avantaj, indiferent de forma sa pozitiva (subventii sau împrumuturi) sau negativa (reducerea costurilor de producere), creat pe baza resurselor de stat si utilizat de o întreprindere sau într-un proces tehnologic. În acelasi timp, articolul 87, § 3 prevede numeroase derogari de la prevederile din § 1, dintre care cele mai multe sunt pe criterii regionale sau sectoriale. Mai mult ca atît, Comisia Europeana, prin numeroase directive si instructiuni-cadru, a dat interpretari foarte largi paragrafului 1 [4]. Ajutoarele acordate întreprinderilor aflate în dificultate, ajutoarele pentru cercetare si dezvoltare, ajutoarele pentru protejarea mediului si pentru protejarea sociala reprezinta derogari de la prevederile Tratatului, ceea ce este un avantaj considerabil de care trebuie sa tina cont si persoanele care vor elabora strategia de aderare a Republicii Moldova.
Situatia este mai complicata în ceea ce priveste mobilitatea capitalului. Capacitatea guvernelor europene de a influenta fluxurile financiare speculative este considerabil diminuata. Dar acesta este mai degraba un fenomen mondial, decît unul specific doar Europei. Cu atît mai mult ca, dupa cum arata practicile membrilor Uniunii Europene, exista alte posibilitati de controlare a investitiilor straine directe, investitii care într-o masura mult mai mare sunt susceptibile sa afecteze suveranitatea statului asupra sistemului economic national [5].
Crearea si largirea treptata a Europei pe baza transmiterii competentelor nationale presupune, de asemenea, si inovatii institutionale majore. În aceasta privinta, modelul institutional european, cu elementele lui cheie - Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Parlamentul European, Curtea de Justitie, Curtea de Conturi Europeana, Banca Centrala Europeana - este original si nu poate fi comparat cu cel statal. Alegerea acestui model a fost dictata de dorinta tarilor fondatoare de a depasi neajunsurile organismelor internationale clasice. În cadrul acestora, deciziile sunt luate cu unanimitate, dezacordul unuia dintre membri fiind suficient pentru a bloca dezvoltarea întregului sistem. Discutiile cu un caracter diplomatic ascund, de obicei, profundele antagonisme nationale. Istoria demonstreaza cu prisosinta imposibilitatea unor asemenea organisme de a realiza obiective strategice considerabile [9].
Prin semnarea Tratatului de la Paris, iar apoi si a celui de la Roma s-a convenit asupra adoptarii deciziilor prin votarea majoritara. Dar aplicarea acestui principiu nu s-a facut fara dificultati, el reducînd în modul direct capacitatea guvernelor nationale de a-si proteja interesele. Aplicarea regulii majoritare a fost blocata înca în 1965 cînd, în cadrul Consiliului de Ministri, Franta a insistat ca votul majoritar sa fie înlocuit cu cel unanim în cazurile cînd pot fi lezate interesele nationale ale unui membru. Consiliul a fost nevoit sa renunte la votul majoritar pîna la adoptarea Actului unic european în 1986.
Crearea
pietei comune, prevazuta de tratatul de la Roma si
realizata de facto dupa semnarea Actului unic, s-a concretizat prin
instituirea liberei circulatii a marfurilor, serviciilor,
capitalurilor si persoanelor si a limitat domeniile de
interventie nationala asupra acestor fluxuri. Instaurarea
regimului de circulatie libera a marfurilor a provocat intensificarea
schimburilor comerciale intraeuropene si o deschidere
Liberalizarea fluxurilor financiare, de asemenea, a influentat politicile nationale. Mobilitatea sporita a capitalului a facut cursurile de schimb valutar mai volatile si mai sensibile la operatiunile cu un caracter speculativ, si mult mai putin susceptibile de a fi influentate de autoritatile monetare nationale. Politicile monetare si-au pierdut si ele eficacitatea. În primul rînd, agentii economici au devenit mai putin sensibili la politicile monetare restrictive ale bancilor centrale nationale, deoarece pot sa se aprovizioneze liber cu capital în restul tarilor din Uniunea Europeana. Prin urmare, s-au redus posibilitatile de influentare a creditului si ale cererii globale. Au fost sensibil afectate si politicile fiscale. Diferentele semnificative dintre nivelurile presiunilor fiscale în tarile membre ale comunitatii puteau conduce la migrari spectaculoase ale capitalului si ale fortei de munca, din care cauza cele mai mari rate de impozitare au trebuit sa fie aliniate la o medie comunitara [3, 5]. Prin urmare, vor fi îngustate si limitele de manevrare în procesul bugetar.
Politica de concurenta ilustreaza ferm orientarea liberala a Uniunii Europene. Cu exceptia "anomaliei agricole", aceasta este singura politica ce a stat la bazele functionarii pietei interne comune de la începuturile construirii europene. Prioritatea acordata elaborarii regulilor de mentinere si functionare a liberei concurente reflecta încrederea europeana în fortele interne ale pietei.
Politica monetara si, în general, cea macroeconomica este domeniul în care politicile si preceptele de sorginte monetarista au o pondere mult mai mare decît cele ale interventionismului keynesian. Vechiul sistem monetar european a favorizat aplicarea politicilor monetariste (restrictive), iar actualul sistem - euro - se fundamenteaza într-o masura mult mai mare pe principiile monetariste de combatere a inflatiei decît pe recomandarile lui Keynes.
Tratatul de la Maastricht a introdus inovatii radicale în domeniul politicilor comunitare, operînd transferuri spectaculoase de suveranitate si impunînd restrictii serioase politicilor nationale voluntariste. Importanta majora a tratatului consta în definirea clara a principiilor de interventie. Cele mai importante dintre ele sunt [3]:
Principiul subsidiaritatii, conform caruia competentele sunt conferite, în primul rînd, celor mai joase niveluri administrative; preluarea competentelor de catre un nivel administrativ mai înalt este îndreptatita numai de cîstigurile în eficienta.
Principiul supravegherii reciproce si al cooperarii politicilor economice, care s-a concretizat prin impunerea criteriilor de convergenta comunitara; spre exemplu, intrarea în Uniunea Monetara cere supunerea politicilor bugetare nationale unui mecanism de supraveghere reciproca, asociat cu un mecanism de sanctiune graduala, care vizeaza limitarea posibilitatilor de aparitie a deficitelor exagerate.
Constitutionalizarea obiectivelor si normelor politicilor economice; tratatul de la Maastricht nu defineste doar formele politicilor nationale, ci intervine si asupra continutului politicilor. Tratatul de la Maastricht enunta atît ierarhia prioritatilor în domeniul politicilor economice comunitare, cît si cele cinci criterii de convergenta pentru aderare.
Devolutiunea competentelor în domeniul politicilor economice presupune transferul lor catre organismele europene independente. Tratatul înscrie dublul principiu al independentei Bancii Centrale Europene si prioritatea acordata stabilitatii monetare, limitînd independenta politicilor nationale si fixînd reguli autoritatilor monetare nationale.
Mentionam, de asemenea, ca Uniunea Europeana se deosebeste radical de fosta Comunitate Economica Europeana prin anumite ambitii politice care pot fi realizate doar prin cedarea de catre state a unei parti din suveranitatile lor organismelor europene în general si Comisiei Europene în particular. Din momentul intrarii în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1 noiembrie 1993), Uniunea Europeana regrupeaza în sine cele trei comunitati europene (Comunitatea Europeana a Otelului si a Carbunelui, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), care constituie primul pilon al Uniunii Europene, politica externa si de securitate comuna (PESC), care constituie al doilea pilon, si cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, care constituie al treilea pilon european.
Elementul
motor al Uniunii Europene este Consiliul European (a nu se confunda cu alt
organism european - Consiliul Uniunii Europene), ale carui prerogative
acopera toti cei trei piloni. Fiind format din sefi de state sau
de guverne, Consiliul da impulsurile generale într-un domeniu sau altul al
constructiei europene. În afara de aceasta, s-a dorit ca
sedintele Consiliului sa fie veritabile cluburi pentru
schimbarea de opinii ale primelor persoane din fiecare
Într-o
masura mult mai mare decît Consiliul, Parlamentul European pare
susceptibil sa influenteze interesele si suveranitatea membrilor
Uniunii Europene. Mecanismul de vot defavorizeaza tarile mici,
datorita reprezentarii inegale în cadrul Parlamentului, chiar
daca acestea se bucura de o reprezentativitate mai mare.
Consiliul Uniunii Europene asigura reprezentanta ministeriala a statelor si este organ atît cu putere legislativa, cît si executiva. Procedura de vot variaza de la caz la caz si poate fi votul majoritatii simple, al majoritatii calificate si al unanimitatii. Votul majoritatii calificate este cel mai frecvent folosit, din care cauza se pot crea anumite disensiuni, ponderarea voturilor fiind favorabila doar tarilor mari - Germaniei, Italiei, Frantei, Marii Britanii (cîte 10 voturi) - si mult mai putin celor mici: Luxemburg are 2 voturi, Danemarca, Finlanda, Irlanda au cîte 3 voturi.
Mecanismul de protectie este totusi suficient de dezvoltat, deoarece pentru a adopta o decizie estre nevoie de 62 de voturi din 87. Prin urmare, 26 de voturi sunt suficiente pentru a bloca aprobarea unui document. Principiul majoritatii calificate este aplicat într-o serie de domenii foarte importante pentru tarile mici - piata interna, protejarea consumatorilor, coordonarea politicilor economice, politicile sociale etc.
Votul unanim este necesar atunci cînd se iau deciziile cu un caracter constitutional sau cvasiconstitutional (revederea tratatelor, aderarea noilor membri, resursele bugetare proprii) sau cînd baza juridica existenta nu este suficienta pentru adoptarea unei decizii. Este folosit cu regularitate în cazul deciziilor ce tin de politica externa si de securitatea comuna sau de afacerile interne si politie. Pentru statele mici îndeosebi - membri sau candidati la admitere - este foarte important faptul ca, prin compromisul de la Luxemburg din 1965, a fost recunoscut dreptul fiecarui stat de a se opune oricarei decizii care ameninta interesele fundamentale ale acestuia.
Comisia Europeana întruchipeaza interesul european si este un organ suprastatal, independent si dotat cu importante competente. Prezenta Comisiei în sistemul institutional european este un element specific constructiei europene, fara precedent istoric. Comisia este formata din 20 de comisari si, ca si în celelalte organisme europene, marile puteri europene au cîte doi reprezentanti (Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Spania), ceea ce este suficient ca lucrarile Comisiei sa fie dominate politic de interesele acestora, deoarece Comisia functioneaza în baza principiului colegialitatii, cînd deciziile sunt adoptate cu o majoritate simpla de voturi [idem].
Concluzii si recomandari
1. Scopul final al
edificarii Uniunii Europene este constituirea unei
Totusi, Europa unita nu este produsul unei presiuni sau al unor procese conjuncturale. Ea se constituie din dorinta popoarelor europene de a edifica o democratie veritabila, un sistem economic capabil de a face fata necesitatilor sociale, de a asigura o pace si o prosperitate durabile pe continent. Strategii si politicienii de la Chisinau ar trebui sa se întrebe de ce popoarele europene au considerat ca scopul în cazul dat este suficient de maret pentru a îndreptati cedarile competentelor nationale.
2. Organismele si institutiile europene sunt dominate de interesele tarilor europene mari, care detin majoritatea locurilor în Parlamentul European si au cîte doua voturi în cadrul Consiliului UE.
Prin urmare, actuala structura
institutionala a UE comporta riscuri serioase pentru
suveranitatea viitorului candidat la aderare, Republica
2. Ajustarea politicilor
industriale si agrare
la realitatile europene
2.1. Optiuni pentru conformarea cu politica agricola
comuna
a Uniunii Europene
Pîna la mijlocul anilor 80 agricultura a fost domeniul celei mai interventioniste politici ale Uniunii Europene. Politica agricola comuna viza modernizarea agriculturii europene si se baza pe cinci principii:
1) cresterea productivitatii în agricultura prin favorizarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole si prin utilizarea adecvata a factorilor de productie, în primul rînd, a fortei de munca;
2) asigurarea unui nivel de viata echitabil pentru populatia care activeaza în agricultura;
3) stabilizarea preturilor la produsele agricole pe pietele europene;
4) garantarea securitatii de aprovizionare a consumatorilor cu produse agricole;
5) asigurarea unor preturi rezonabile de procurare a marfurilor de catre consumatori [4].
Pentru adeptii abordarilor
anglo-saxone, dezvoltarea economica consta în transformarea
structurala a unei economii agrare în una fundamentata pe industrie
si servicii. Rolul agriculturii a fost redus la asigurarea cu hrana a
populatiei si la întretinerea fortei de munca
angajata în sectorul secundar si în cel tertiar. Astazi majoritatea
analistilor economici realizeaza importanta agriculturii pentru
dezvoltare. Afirmatia data este adevarata mai ales în cazul
tarilor sarace, categorie la care este atribuita si
Republica
În pofida faptului ca
numarul populatiei Republicii
1. Modelul înalt productiv al tarilor dezvoltate, cu suprafete agricole mari, unde aplicarea tehnologiilor avansate si productivitatea înalta a muncii se traduce printr-un numar foarte mic de persoane ocupate în agricultura, dar suficient pentru satisfacerea necesitatilor alimentare ale întregii natiuni. Acesta este exemplul celor mai multe tari din Uniunea Europeana (în Danemarca si Luxemburg 40 ha este suprafata medie a unei exploatari agricole si 3% din populatia activa este ocupata în agricultura).
2. Agricultura ineficienta a
tarilor subdezvoltate, cu suprafete agricole mici, cu tehnologii
agricole arhaice si cu productivitatea muncii extrem de scazuta.
Populatia ocupata în agricultura îsi asigura cu greu
propria existenta. Din aceste tari face parte, cu
parere de rau, si Republicia
Decalajele dintre aceste doua
modele sunt imense. Productivitatea muncii în primul caz este de 14-15 ori mai
mare decît în celalalt. Pe parcursul ultimelor cîteva decenii metodele de
producere au evoluat si în
Este importanta identificarea potentialelor surse de progres în sectorul agricol, precum si a conditiilor necesare pentru a le atrage. În cazul agriculturii noastre, principalele surse ale progresului agricol sunt implementarea noilor tehnologii, practicarea politicilor economice coerente si dezvoltarea institutionala adecvata [39].
Implementarea inovatiilor
tehnologice este conditia de baza pentru sporirea
productivitatii si volumului produs. Dar reformele în Republica
Situatia este complicata si de anumiti factori de ordin etnopsihologic. Pentru localitatile moldovenesti, membrii familiei sunt principala forta de munca, iar lucrarile agricole nu sunt doar o simpla ocupatie sau sursa de venit, ci mai degraba un sens al vietii. Ţaranii sunt în întregime dedicati pamîntului lor si îsi petrec cea mai mare parte a timpului în munca asidua. Schimbarile considerabile în metodele de prelucrare a solului si îmbunatatirile tehnologice vor aduce cu ele schimbari în modul de viata al taranilor si mutatii sociale destul de dureroase. De aceea, aplicarea noilor tehnologii trebuie sa fie adaptata nu doar la conditiile economice si naturale, ci si la atitudinile, valorile si traditiile populatiei de la tara, care trebuie sa înteleaga importanta schimbarilor sugerate si sa le accepte. Prin urmare, obiectivele integrarii europene impun schimbari, atît în managementul sectorului agrar, cît si, mai ales, în mentalitatea "de factura sovietica" a producatorilor agricoli.
Fragmentarea terenurilor agricole are anumite avantaje incontestabile. Un numar mare de gospodarii familiale, independente, nu permite concentrarea terenurilor agricole în mîinile unui numar mic de proprietari agricoli. În afara de aceasta, devine posibila o anumita repartizare a riscurilor în caz de calamitati naturale.
Cu regret, fragmentarea are impact negativ asupra volumului productiei agricole, deoarece în aceste conditii nu este posibila decît o productivitate scazuta a muncii. Prin urmare, din cauza veniturilor mici aferente, suprafetele agricole mici sunt inacceptabile pe termen lung într-o economie de piata.
Pentru a depasi problemele provocate de fragmentarea terenurilor agricole, este necesara o politica agricola structurala, care sa asigure o mai buna utilizare a acestor terenuri. Concentrarea productiei agricole este una dintre conditiile esentiale pentru dezvoltarea capacitatilor de productie si pentru obtinerea unui nivel de competitivitate suficient pentru integrarea în Uniunea Europeana. Concentrarea va avea implicatii benefice asupra randamentelor si costurilor agricole prin intermediul efectelor productiei si economiilor de scara, va favoriza folosirea mecanizarii si a tehnologiilor de performanta si va face posibila rotatia culturilor prin intermediul unor asolamente rationale.
Fenomenul concentrarii agricole se manifesta aproape în toate tarile Uniunii Europene prin reducerea numarului exploatatiilor agricole si prin cresterea continua a suprafetei acestora. Ca numar, în majoritatea tarilor predomina întreprinderile agricole mici, cu suprafata de 1-5 ha. Prin numarul lor mare si prin amplasarea spatiala, acestea contribuie la aprovizionarea pietelor locale si la valorificarea întregului potential productiv [40]. În acelasi timp, desi au o pondere relativ mica în numarul total de exploatatii agricole, unitatile mai mari de 50 ha utilizeaza peste 50% din suprafata agricola în majoritatea tarilor europene. Acestea au rolul hotarîtor în aprovizionarea industriei alimentare cu materie prima si a populatiei cu produse agricole.
Concentrarea productiei agricole prin intermediul pietei funciare, inclusiv prin concesionare si arendare, va necesita o perioada mai lunga de timp, din cauza penuriei de capital si a excesului populatiei ocupate în agricultura, care nu poate fi imediat transferata catre alte ramuri. Statul ar putea grabi aceste procese acordînd facilitati fiscale si creditînd proprietarii dispusi sa-si mareasca suprafata gospodariei prin procurarea, concesionarea sau arendarea terenurilor agricole. În aceeasi directie poate fi aplicata si diferentierea impozitarii în functie de modul de exploatare a pamîntului si de forma proprietatii. Experienta tarilor europene, spre exemplu, a Frantei, poate fi extrem de utila. În afara de stimularea concentrarii agentilor privati în agricultura, în aceasta tara se acorda ajutoare dupa criteriul amplasarii regionale si dupa criteriul vîrstei proprietarului, fiind stimulati cei care au sub 35 de ani si dispun de o pregatire adecvata în domeniul agriculturii.
A doua cale de concentrare a productiei în agricultura este cresterea valorii economice a exploatatiilor agricole. Aceasta valoare este masurata în unitati speciale - ESU (The European Size Unit) - o unitate care reprezinta valoarea productiei minus costurile variabile si care înca în 1996 era egala cu 1200 ECU. Valoarea economica depinde atît de dimensiunea suprafetelor de teren, cît si de structura populatiei angajate, de dotarea tehnica, calitatea sistemelor de management si de marketing. Cresterea valorii economice este urmata de cresterea eficientei activitatii economice în agricultura prin sporirea randamentelor si a productivitatii.
Analizele situatiei tarilor Uniunii Europene arata ca exploatatiile agricole foarte mari (peste 100 ESU) utilizeaza o suprafata agricola de 14 ori mai mare decît exploatatiile mici si obtin o productie de 45 ori mai mare. Valoarea adaugata neta obtinuta de cele mai mari exploatatii este de 53 de ori mai mare decît cea realizata de cele mai mici. Valoarea adaugata neta obtinuta de la un hectar era în 1996 de 500 ECU în exploatatiile cele mai mici si de cca 1300 ECU în cele foarte mari. Valoarea adaugata neta pe unitate de munca-an crestea în 1996 de la 3300 ECU în exploatatiile cele mai mici din punct de vedere economic pîna la 70 000 ECU în exploatatiile cele mai mari. Iar veniturile realizate de gospodariile familiale mari sunt de 10 ori mai mari decît cele realizate de exploatatiile mici. Prin urmare, randamentul utilizarii pamîntului, productivitatea muncii si recompensa factorului uman sporesc o data cu concentrarea productiei [40].
Concluzii si recomandari
1. Politica agricola comuna a UE defineste o piata unica si protejata în fata fluxurilor economiei mondiale. Principiile ei sunt: 1) favorizarea progresului tehnic si asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole; 2) utilizarea adecvata a factorilor de productie, în primul rînd, a fortei de munca; 3) asigurarea unui nivel echitabil de viata pentru populatia care activeaza în agricultura; 4) stabilizarea preturilor la produsele agricole pe pietele europene; 5) garantarea securitatii de aprovizionare a consumatorilor cu produse agricole si 6) asigurarea unor preturi rezonabile la procurarea marfurilor de catre consumatori.
Principii similare ar putea fi preluate într-o strategie de dezvoltare a agriculturii RM, cu modificarile si adaptarile necesare. Accentul deosebit trebuie pus pe asigurarea progresului tehnologic si tehnic în agricultura, pe asigurarea unui trai decent pentru populatia rurala si garantarea securitatii de asigurare a consumatorilor cu produse agricole si alimentare.
2. Teoria protectionista a dezvoltarii economice demonstreaza ca agricultura în tarile slab dezvoltate nu trebuie sa fie expusa oscilatiilor preturilor mondiale, care pot afecta considerabil situatia producatorilor nationali. În afara de aceasta, agricultura tarilor subdezvoltate are, de obicei, o productivitate mai redusa si nu rezista presiunilor concurentilor straini. Protejarea agriculturii este argumentata de considerente economice, politice si sociale, precum si de influenta pe care o are asupra mediului, structurii demografice a populatiei si patrimoniului cultural si antropogen.
Din punct de vedere economic, protejarea agriculturii va permite asanarea mai efectiva a pietei interne prin exportarea surplusurilor agricole si prin contribuirea agriculturii într-o masura mai mare la echilibrarea comertului extern, ceea ce va justifica o data în plus folosirea fondurilor publice pentru sustinerea agriculturii.
3. În economia mondiala pot fi identificate doua modele de organizare a agriculturii. Prima, specifica tarilor dezvoltate, este de tip intensiv, necesita putina munca si mult capital, cu randamente tehnice si economice foarte înalte. A doua este practicata în majoritatea tarilor subdezvoltate, caracterizîndu-se prin productivitatea extrem de redusa a muncii, prin ignorarea tehnologiilor agrare performante si prin intensitatea deosebita a muncii.
În prezent, agricultura RM este organizata dupa schema ineficienta si slab-productiva a tarilor subdezvoltate, cu suprafete agricole mici, cu tehnologii agricole arhaice si cu productivitatea muncii extrem de scazuta; populatia ocupata în agricultura îsi asigura cu greu propria existenta. Decalajele dintre rezultatele economice europene si moldovenesti sunt foarte mari, datorîndu-se în principal productivitatii foarte mici a muncii, comparativ cu industria sau comertul.
4. Experienta tarilor UE arata ca principalele surse ale progresului agricol sunt implementarea noilor tehnologii, politicile economice coerente si institutiile adecvate.
Alternativele practice necesare pentru utilizarea acestor surse în RM sunt modernizarea structurala a gospodariilor agricole si introducerea unor noi sisteme de management care ar putea satisface cererea de produse alimentare, crearea unei infrastructuri agricole adecvate si îmbunatatirea conditiilor de trai în mediul rural.
5. Declinul în care a intrat agricultura RM poate fi de lunga durata din cauza fragmentarii terenurilor agricole, fapt care are o influenta profunda asupra volumului redus al productiei agricole, precum si asupra ponderii acesteia în PIB. Aceasta se întîmpla, în primul rînd, din cauza productivitatii mai mici a muncii pe terenurile agricole mici, deoarece, datorita dificultatilor de mecanizare si electrificare, este necesara mai multa munca pentru a cultiva aceeasi suprafata. În al doilea rînd, suprafetele agricole mici sunt social si economic inacceptabile pe un termen lung într-o economie de piata, din cauza veniturilor mici obtinute de pe acestea.
Dupa cum demonstreaza experienta tarilor UE, pentru remedierea acestei stari de lucruri, este necesara favorizarea concentrarii agricole pe doua cai principale: prin intermediul pietei funciare (vînzare, cesionare, arendare) si prin intermediul cresterii valorii economice a exploatarilor agricole. Acestea vor fi urmate de cresterea eficientei activitatii economice în agricultura prin sporirea randamentelor si a productivitatii. Prin urmare, randamentul utilizarii pamîntului, productivitatea muncii si recompensa factorului uman vor spori o data cu concentrarea productiei.
2.2. Dezvoltarea industriei ca premisa pentru depasirea factorilor spatiali
Prin definitie, industria (sectorul secundar) cuprinde activitatile de transformare legate de producerea produselor manufacturiere, dar si activitatile de minerit (clasificate, uneori, alaturi de agricultura si vînat, în componenta sectorului primar), constructiile, lucrarile publice si infrastructura, precum si unele servicii publice, cum ar fi sistemele de alimentare cu apa si energie electrica [29]. Printre aceste patru tipuri de activitati, acceptate si în structurile ONU în calitate de categorii-standard, industria manufacturiera este cea mai dinamica si ocupa locul central în procesul de industrializare a unei tari. Aceste evolutii sunt însotite de transformari structurale foarte importante, cum ar fi urbanizarea, consolidarea sectorului tertiar, uniformizarea repartizarii veniturilor si majorarea progresiva a salariilor în întreaga economie. Industrializarea este urmata de majorarea veniturilor pe cap de locuitor si de cresterea productivitatii, care treptat ajunge a fi mai înalta decît în sectorul primar. Ponderea agriculturii în PIB scade treptat, în timp ce ponderea serviciilor creste. Industrializarea, în afara de aceste efecte economice si sociale, poate asigura cu locuri de munca pe termen lung persoanele disponibilizate din agricultura. Dar industrializarea poate fi dorita de natiuni nu numai în virtutea efectelor ei economice si sociale. Alexander Hamilton nota ca "nu numai bogatia, dar chiar independenta si securitatea unei tari pare a fi legata de dezvoltarea ramurilor ei manufacturiere" [idem].
Aceste dinamici trebuie sa
confere tarii statutul de "tara industrializata", care
în linii generale este echivalent cu cel de "
În general, nu pot fi emise recomandari standarde privind etapele de industrializare, deoarece acestea depind în întregime de particularitatile concrete ale unei economii. Totusi, anumite evolutii generale pot fi identificate.
La
primele etape ale industrializarii ponderea agriculturii, atît în volumul
PIB, cît si în utilizarea fortei de munca, scade în favoarea
sectorului secundar. Cîstigurile de productivitate în agricultura
favorizeaza eliberarea unei parti a populatiei active.
Productivitatea în industrie sporeste într-atît, încît o parte a
populatiei angajate în acest sector se orienteaza spre tertiar.
Specializarea mai îngusta creeaza conditii pentru prestarea unor
servicii mai calitative. Prin urmare, o
industria este mai putin dependenta de factorii climaterici si geografici, conferind cresterii economice un caracter mai stabil si mai dinamic;
capitalizarea sectorului secundar este mai înalta, urmata de cresterea mult mai rapida a productivitatii comparativ cu sectorul primar.
Un alt factor important pentru o industrializare echilibrata este - cît de ciudat ar parea la prima vedere - cresterea productivitatii în agricultura, dupa cum atesta si experienta tarilor dezvoltate. Într-o economie predominant agrara aceasta crestere va permite majorarea veniturilor familiilor, urmata de diversificarea cererii globale si de orientarea acesteia spre produse industriale si spre servicii. Elasticitatea cererii fata de venit la produsele alimentare este subunitara, în timp ce la majoritatea produselor industriale ea este supraunitara, ceea ce înseamna ca cererea la acestea din urma creste mai repede o data cu cresterea veniturilor familiei, decît ar creste cererea la produsele alimentare.
În
afara de aceasta, sporirea productivitatii în agricultura
va permite intensificarea schimburilor interramurale, mai ales în cadrul
complexului agroindustrial (CAI). Or, în economia Republicii
Sporirea
veniturilor în agricultura va fi urmata de cresterea economiilor
gospodariilor si, o data cu acestea, va spori si
predispozitia spre investirea lor în ramurile industriale mai rentabile.
Totodata, pe termen lung va începe un proces de transfer de
forta de munca din sectorul primar în secundar si, mai
ales, tertiar. Foarte putine sunt tarile carora le
reuseste industrializarea fara realizarea în prealabil a
performantelor în agricultura. Exceptiile notabile sunt unele
economii foarte deschise comertului mondial (
Alt factor important al industrializarii este deschiderea spre comertul mondial prin înlesnirea regimului vamal si cooperarea cu marile corporatii transnationale. Schimburile comerciale permit importul tehnologiilor, materiilor prime si al utilajului indispensabil. Specializarea tarilor pe sectoare, ramuri, produse duce la cresterea productiei si bunastarea tuturor partilor implicate în schimburile comerciale. Studiile efectuate au demonstrat existenta unei corelatii foarte semnificative între exporturi, industrializare si cresterea economica a tarilor în curs de dezvoltare. Aceasta se explica prin faptul ca, în cazul deschiderii spre fluxurile economiei mondiale, devine posibila realizarea economiilor de scara, în timp ce economia nationala este adeseori prea putin dezvoltata pentru a obtine efectele similare. Datorita exporturilor, poate fi obtinuta o mai buna utilizare a factorilor de productie si în special a capitalului, care este tot mai mult afectat de uzura morala. Cîstigurile de productivitate se datoreaza anume aplicarii tehnologiilor moderne si sunt necesare pentru a face fata concurentei internationale. Integrarea economiilor nationale în fluxurile comertului mondial va fi însotita si de o crestere a investitiilor interne si a celor straine directe. În afara de aceasta, s-au constatat si efectele pozitive asupra ocuparii fortei de munca si asupra nivelului salariului real. Noua repartizare a veniturilor va avea nu numai consecinte sociale benefice, dar va augmenta si cererea interna. Or, dupa cum arata studiile empirice, pîna la 90% din ratele cresterilor economice în tarile în curs de dezvoltare revin anume sporirii cererii interne, pe locul doi situîndu-se exporturile [29].
Pe de
alta parte, industria mondiala devine tot mai integrata sub
incidenta investitiilor realizate de corporatiile
transnationale. Acest fenomen, de aproape o jumatate de secol,
însoteste dezvoltarea accelerata a schimburilor comerciale.
Firmele multinationale au jucat rolul principal în industrializarea
tarilor în curs de dezvoltare din
Aplicînd
teoria dezvoltarii industriale a lui Paul Romer, am putea explica întîrzierea
industriala a Republicii Moldova prin doua deficiente: cea a
obiectelor si cea a ideilor [41]. Ca si în majoritatea
tarilor în curs de dezvoltare, prima deficienta deriva
din absenta investitiilor capitale si a materiilor prime. A doua
provine din lipsa accesului la ideile tehnologice aplicate în tarile
dezvoltate. Pe termen lung prima poate fi solutionata, daca este
acceptat un anumit comportament economic al agentilor economici si
daca sunt urmarite anumite politici de catre guvern. Cea de-a
doua, determinanta principala a dezvoltarii economice, este
rezolvabila într-un termen mai scurt, avînd la baza transferul de
tehnologii de catre firmele multinationale. Însa accesul la
tehnologiile de performanta presupune crearea anumitor conditii
pentru sporirea afluxului de investitii straine în Republica
Pentru atragerea investitiilor straine este necesara, dar nu si suficienta crearea cadrului juridic adecvat. În acest domeniu trebuie sa fie formulata o strategie nationala clara, orientata spre promovarea imaginii tarii, spre atragerea investitiilor directe si spre asigurarea serviciilor de consultanta pentru investitorii straini. Obiectivele strategiei de atragere a investitiilor straine trebuie sa fie: 1) cresterea directa cantitativa a investitiilor straine directe (ISD); 2) cresterea indirecta cantitativa a ISD; 3) cresterea directa sau indirecta a calitatii ISD si 4) atragerea unui numar cît mai mare de firme care vor concura pentru finantarea unui anumit proiect.
Statul nu trebuie sa fie direct implicat în atragerea capitalului firmelor straine, ci doar în crearea mediului legislativ si institutional necesar pentru acestea. Tehnicile aplicabile constau în crearea si promovarea unei imagini favorabile a tarii, precum si în asistenta si consultanta. Alte instrumente pentru motivarea investitorilor straini pot fi acordarea facilitatilor fiscale, crearea zonelor de liber schimb, a parcurilor industriale si a altor elemente infrastructurale, simplificarea procedurilor birocratice de înregistrare a firmelor, garantarea proprietatii si a drepturilor de repatriere a valutei, stabilitatea politica si, nu în ultimul rînd, garantarea securitatii personale a investitorilor.
Pentru
formarea si promovarea unei imagini favorabile a Republicii Moldova, este
necesara plasarea spoturilor în publicatiile internationale
("Financial Times", "The Economist" etc.) si pe canalele TV
internationale (CNN, BBC, TV5 etc.). Pentru generarea investitiilor
trebuie create camere de comert si de industrie comune cu unele
tari deosebit de importante din punctul de vedere al atragerii ISD
(Germania, Italia, SUA, Arabia
Experienta
altor tari poate fi extrem de utila. Astfel, în 1985 guvernul
Canadei a ajuns la concluzia ca imaginea externa a tarii
era inadecvata si
Pot fi identificate mai multe efecte ale procesului de industrializare, în functie de întîrzierea cu care acestea se manifesta, de perioada de timp pentru care apar, de efectele de modificare structurala pe care le induc în economie etc. Principalele efecte sunt fortificarea sectorului tertiar (serviciilor) si uniformizarea veniturilor.
Cresterea ponderii serviciilor în PIB si în structura fortei de munca pe masura avansarii procesului de industrializare se explica prin specializarea tot mai îngusta a întreprinderilor industriale si prin recurgerea acestora la serviciile exterioare (publicitate, informatica, securitate etc.). Elasticitatea cererii din punctul de vedere al venitului fata de servicii este însa mai înalta ca cea fata de produsele manufacturiere, iar cresterea veniturilor, de obicei, este însotita de sporirea ponderii serviciilor în PIB. Urbanizarea, care este un alt efect al industrializarii, determina, de asemenea, dezvoltarea serviciilor publice cum ar fi politia, justitia, cultura, administrarea etc. Dat fiind faptul ca sectorul tertiar este ultimul care resimte sporirea productivitatii muncii, în el îsi gaseste aplicare forta de munca eliberata din întreprinderile industriale si agricole.
Revenind
la rolul statului în industrializare, trebuie sa spunem ca
discutiile care se poarta în jurul acestui subiect nu sunt nici pe
departe terminate. Dupa predominarea conceptelor liberale în mijlocul
anilor 80, în deceniul noua s-a facut remarcabila o revenire la
politicile interventioniste, unul dintre indicatorii cei mai
elocventi ai acestuia fiind accesul la putere al democratilor în SUA.
Anii 90 au fost pentru economistii specializati în dezvoltare un
deceniu-test. Desi conceptele keynesiste revin pe scena, cele mai
multe tari în curs de dezvoltare au abandonat tendintele lor
centralizatoare si au manifestat mai multa încredere în fortele
pietei. Experienta "tigrilor asiatici" arata ca acestea nu
au putut sa se dezvolte fara interventia statala, care
însa a fost foarte atent orientata. Guvernele lor s-au implicat
foarte putin în calitate de producatori industriali, distribuitori
sau monopolisti, orientînd eforturile mai mult spre infrastructura,
educatie, sanatate si securitate sociala. Formula
noua a fost denumita neointerventionism si a fost
inspirata din practicile economice ale Taiwanului sau ale Coreei de Sud,
care au utilizat preturile pentru directionarea investitiilor
catre ramurile cele mai productive si strategic mai importante, au
extins capacitatile tehnologice, au asigurat stabilirea relatiilor
cu firmele straine si au dat impulsul initial sectoarelor-cheie
ale economiilor nationale [29]. Preluarea acestor experiente
pozitive, cu ajustarea lor la realitatile perioadei de
tranzitie, ar putea fi extrem de benefica si pentru Republica
În
acest context, poate fi utila experienta noilor tari industrializate
din
Un alt exemplu de transformare economica reusita este industrializarea Japoniei care, datorita unei cresteri economice fenomenale, a realizat trecerea de la un sistem de piata feudal la statutul sau actual de lider economic si tehnologic mondial. Dar ingredientele succesului japonez sunt, în primul rînd, de ordin cultural. Combinarea celor doua religii - sintoismul si confucianismul - a furnizat o forta ideologica capabila sa solutioneze problemele de ordin economic si social. Aceste religii explica setul de valori traditionale care a determinat succesul experimentului japonez: munca, disciplina, repulsia fata de inegalitati, coeziunea de grup, reteaua de obligatii reciproce care creeaza legaturi de familie în cadrul unei întreprinderi. Competitia exista între firme, dar mult mai putin decît între indivizi, ceea ce favorizeaza integrarea sociala a acestora [idem]. Un alt punct forte al reformei japoneze este implementarea unei strategii economice pe termen lung dupa revolutia din 1867: un stat-întreprinzator în primele decenii de industrializare, favorizarea întreprinderilor mici în sectoarele industriei usoare, orientarea la pietele externe si accentul pus pe educatie. Dupa o reforma agricola fortata, a urmat crearea unui sistem capitalist foarte specific, care s-a tradus în particular prin cooperarea dintre Ministerul Industriei si Comertului Exterior, conglomeratele industriale si casele de comert extern japoneze; prin refuzul investitiilor externe si prin crearea unui sistem vamal protectionist. Ministerul Industriei si Comertului Exterior a decis sa stabileasca în Japonia un set de industrii care, din punctul de vedere al analizelor economice traditionale, bazate pe costurile comparate, ar parea cel mai putin adaptate la conditiile si resurselor japoneze - siderurgia, rafinariile petroliere, industria chimica, mecanica grea, automobilele, iar mai tîrziu electronica si informatica - si care necesita investitii capitale si resurse umane foarte calificate. Din punct de vedere static, încurajarea acestor sectoare, într-adevar, vine în contradictie cu logica economica. Dar în termeni strategici, anume în aceste sectoare elasticitatea fata de venit este mare, progresul tehnologic este rapid, iar productivitatea muncii este extrem de ridicata.
Experienta
tarilor scandinave, de asemenea, ar putea fi preluata de
Republica
Conditiile
pe care le impune economia mondiala si oportunitatile
oferite de progresul tot mai rapid al mijloacelor de comunicare si al
celor informatice induc schimbari importante în aceste scheme de
dezvoltare industriala. Politicile industriale de astazi pot si
sa nu urmeze în mod obligatoriu modelul liniar al lui Rostow sau teoria
marxista a acumularii capitalului. Obstacolele industrializarii,
cum ar fi lipsa unui spirit de initiativa, lipsa capitalului, nivelul
slab de calificare, agricultura arhaica, pot fi depasite. Pentru
aceasta poate fi preluata experienta bancilor populare din
reforma agrara incorecta, care este o bariera în calea dezvoltarii industriale;
caracterul arhaic al institutiilor, care este extrem de rezistent la schimbarile impuse de regulile economiei de piata si ale sistemelor democratice;
primele doua bariere au creat situatia în care nu se mai poate conta pe jocul liber al preturilor pentru repartizarea adecvata a resurselor, din cauza elasticitatii scazute a ofertei si a cererii: oferta interna este rigida datorita institutiilor si infrastructurii arhaice; cererea interna fata de produsele manufacturiere straine este rigida datorita absentei substituentilor nationali;
cererea straina
fata de produsele agricole ale Republicii
toate acestea au drept rezultat persistenta tensiunilor inflationiste si o tendinta permanenta de dezechilibrare a balantei de plati;
sectorul industrial depinde în mare parte de furnizarea materiilor prime si a energiei;
politica monetara promovata de Banca Nationala a Moldovei înrautateste mediul investitional.
Datorita
acestor particularitati, conceptul de crestere economica a Republicii
Pentru a putea formula într-o maniera cît mai realista actiunile necesare pentru restructurarea industriei moldovenesti, în contextul perspectivelor de integrare europeana, este necesara întelegerea realitatilor europene în acest sector.
Industria europeana ramîne a fi una dintre primele din lume, dar criza în care a intrat acum doua decenii devine tot mai accentuata. Ponderea industriei în totalul PIB este în continua scadere. Desi acesta este un fenomen global, specific tuturor tarilor dezvoltate, el se manifesta mai pregnant în tarile Uniunii Europene. Spre deosebire de Europa, rivalii sai - Japonia si SUA - îsi mentin ponderea industriei în PIB [31].
De la bun început ar trebui sa mentionam absenta unei politici industriale coerente si explicite a Uniunii Europene. Spre deosebire de agricultura, domeniu în care implicatiile politicilor comunitare mai sunt de o amploare incontestabila, industria beneficiaza de o atitudine mai liberala. Cu exceptia extragerii si prelucrarii carbunelui si producerii otelului - primele ramuri reglementate la nivel comunitar - dinamicele în sectorul industrial sunt dictate de comportamentul firmelor producatoare si al autoritatilor nationale. Dupa cum prevedea Tratatul de la Roma, industria europeana va ramîne un domeniu în care fortele pietei trebuie sa se manifeste liber.
Spre deosebire de acest Tratat, Actul European Unic recunoaste necesitatea cooperarii întreprinderilor în materie de cercetare si dezvoltare. Aceasta necesitate este confirmata de Tratatul de la Maastricht si, prin urmare, în mod implicit, se lasa de înteles ca, la nivelul comunitar, se vor exercita anumite influente si asupra industriei europene.
Dar si fara aceasta, institutiile Uniunii Europene au posibilitati de interventie indirecta în domeniul industrial. Comisia UE poate folosi instrumentele sale juridice pentru a impune uniformizarea standardelor tehnice si pentru a sustine cooperarea dintre firmele producatoare. Chiar adoptarea celor patru libertati a urmarit reducerea costurilor, rationalizarea modelelor de gestionare sub presiunea unei concurente mai ample, intensificarea fluxului de rationalizari tehnice si de inventii, specializarea si cresterea investitiilor.
De asemenea, o serie întreaga de politici colaterale influenteaza industria prin intermediul celor mai diverse canale. Politica energetica comuna, care de mai mult timp are ca obiectiv principal reducerea dependentei energetice a economiei, afecteaza industria Uniunii Europene. Politica comuna în domeniul transporturilor are si ea impact asupra domeniului industrial, deoarece contribuie la liberalizarea traficului intracomunitar si la dezvoltarea unei infrastructuri de transport care va facilita dezvoltarea industriala prin reducerea costurilor. Iar politica comerciala determina gradul de deschidere a pietei comune fata de tarile terte si, prin instituirea unor politici valutare si vamale unice, influenteaza exporturile europene.
Criza în care se afla acum industria europeana nu poate fi explicata numai de mediul inflationist, de influenta socurilor petroliere sau de concurenta sporita din partea producatorilor asiatici. Cauza principala consta în întîrzierea adaptarilor structurale ale industriei europene. Ramurile industriale clasice, traditionale pentru Europa, sunt în declin din cauza supraproductiei, iar cele noi nu sunt suficient de dezvoltate. De aceste scaderi este legata si rata înalta a somajului european. Criza a scos în lumina fragilitatea producatorilor europeni fata de concurentii lor japonezi si americani. Europenii au nevoie ca niciodata sa-si restructureze nucleele industriale ale UE si sa revada politicile în acest domeniu. Specializarea industriala, probabil, va fi revazuta si modificata, deoarece ea nu este adaptata la structura cererii mondiale, fiind orientata predominant catre productia care manifesta o crestere redusa a cererii (siderurgie, textile, construirea navelor), mai putin catre produsele cu crestere medie a cererii (masini industriale, mijloace de transport, industria agroalimentara) si foarte putin catre industriile cu o crestere rapida a cererii (industriile biotehnologiilor de vîrf, a tehnologiilor de comunicare si de transmitere rapida a informatiei s.a.).
Aceasta "mediocritate" industriala se manifesta diferit în cadrul tarilor UE. Ea este vizibila în Marea Britanie si, deocamdata, nu este o problema pentru Olanda. Unele tari care initial aveau pozitii mai dezavantajate încep sa depaseasca criza. Astfel, cu eforturi financiare si politice deosebite, francezilor le-a reusit o specializare în domeniul tehnologiilor de vîrf (energia nucleara, aeronautica, trenurile de mare viteza, biotehnologiile etc.). Dar aceasta nu este suficient pentru a ameliora situatia care se prezinta critica la nivel comunitar.
Posibilitatile pentru protejarea industriei sunt considerabil limitate, deoarece tarile europene sunt obligate sa respecte nu numai acordurile proprii - destul de liberale, dupa cum am mai spus -, dar si o serie de alte documente multilaterale. În particular, este vorba de acordurile semnate în cadrul OMC, care interzic aplicarea barierelor vamale netarifare si a contingentarii importurilor. Din aceasta cauza, organismele europene tot mai mult apeleaza la normele tehnice si la standardele industriale pe care trebuie sa le respecte un produs manufacturier importat în Uniunea Europeana.
Prin
urmare, una dintre barierele foarte serioase în comertul Republicii
Concluzii si recomandari
1. În prezent industria europeana resimte o criza interna serioasa, care se explica nu atît prin mediul inflationist si prin influenta socurilor petroliere, cît prin concurenta sporita din partea producatorilor japonezi si a celor din noile tari industrializate. si-a spus cuvîntul absenta sau întîrzierea adaptarilor structurale ale industriei europene. Ramurile industriale clasice, traditionale pentru Europa, sunt în declin din cauza supraproductiei, iar cele tehnologic avansate nu sunt suficient de dezvoltate. Criza a evidentiat fragilitatea si lipsa de competitivitate a producatorilor europeni fata de concurentii lor japonezi si americani. Din aceasta cauza, europenii au nevoie acum, ca niciodata, sa-si restructureze nucleele industriale ale UE si sa revada politicile în acest domeniu, deoarece specializarea industriala nu este adaptata la structura cererii mondiale, fiind orientata predominant la productia caracterizata printr-o crestere redusa a cererii (siderurgie, textile, construirea navelor), mai putin la produsele cu crestere medie a cererii (masini industriale, mijloace de transport, industria agroalimentara), si foarte putin la industriile cu o crestere rapida a cererii (industriile biotehnologiilor de vîrf, a tehnologiilor de comunicare si de transmitere rapida a informatiei etc.).
2. În UE nu exista deocamdata o politica industriala coerenta si explicita. Spre deosebire de agricultura, domeniul industrial beneficiaza de o atitudine mai liberala a Comisiei UE. Prin urmare, cu exceptia notabila a carbunelui si otelului, dinamicele în sectorul industrial sunt dictate nu atît de deciziile politicienilor UE, cît de comportamentul firmelor producatoare si al autoritatilor nationale.
Pentru
producatorii industriali din Republica
3. În pofida absentei unei politici industriale comunitare, institutiile UE au posibilitati de interventie indirecta în domeniul industrial. Comisia UE poate folosi instrumente juridice pentru a impune uniformizarea standardelor tehnice si pentru a sustine cooperarea dintre firmele producatoare. UE, de asemenea, poate folosi cu destinatie industriala instrumentele financiare din cadrul programelor de sustinere a dezvoltarii regionale. În plus, politicile colaterale - politica energetica, politica în domeniul transporturilor, politica comerciala - influenteaza industria prin intermediul celor mai diverse canale.
Prin urmare, în negocierea contractelor si acordurilor cu partenerii europeni, guvernantii si producatorii moldoveni trebuie sa studieze atent toate aspectele revelatorii ale politicilor colaterale si ale politicilor regionale cu implicatii asupra industriei.
4. Din cauza deficientelor industriei europene, politicienii încearca sa o protejeze, apelînd la normele tehnice si la standardele industriale pe care trebuie sa le respecte un produs importat în UE. O alta practica folosita de europeni pentru protejarea suplimentara a industriei este verificarea calitatii marfii la etapa de producere, ceea ce presupune înregistrarea întreprinderilor care exporta diverse tipuri de produse în UE.
Prin urmare, pentru Republica Moldova una dintre barierele foarte serioase în comertul cu tarile UE poate fi standardizarea, certificarea si evaluarea calitatii. Aceasta problema se va accentua o data cu extinderea UE catre tarile Europei Centrale si de Est si poate limita posibilitatile de promovare si a marfurilor moldovenesti pe pietele europene. Alt aspect dificil este legat de necesitatea aprobarii de catre Comisia UE a listelor întreprinderilor exportatoare înregistrate si licentiate. Comisia UE îsi rezerva dreptul de a face vizite de inspectie pentru a clarifica starea reala de lucruri la aceste întreprinderi.
5. Empiric poate fi demonstrat ca interventiile guvernamentale pot avea un rol extrem de important pentru compensarea imperfectiunilor unei economii aflate în tranzitie. Dupa cum ne demonstreaza exemplele Japoniei, Coreei, Taiwanului, tarilor latino-americane, scandinave etc., pentru ramurile industriale definite drept prioritare trebuie sa fie create conditii deosebit de prielnice pentru dezvoltare.
Identificarea si sustinerea acestor ramuri poate genera anumite impulsuri extrem de benefice pentru întreaga economie a Republicii Moldova. În nici un caz nu trebuie considerat însa ca aceasta recomandare ar avea ceva comun cu economia de comanda. Pur si simplu, trebuie valorificate posibilitatile legate de existenta economiilor de scara, a legaturilor interramurale pe care le întretin si a efectelor pe care le au asupra stabilitatii preturilor producatorilor.
6. O tara poate fi considerata industrializata daca îndeplineste trei criterii: ponderea populatiei angajate în industrie este, cel putin, de 10% din totalul populatiei active; industria contribuie, cel putin, cu 25% la valoarea totala a PIB; productia manufacturiera detine cel putin 60% din productia industriala.
RM nu poate pretinde la statutul de tara industrializata, deoarece ponderea industriei în PIB este în continua scadere. Cota-parte a industriei în PIB s-a redus de la 39% în 1993 la 25% în 1995 si la 16% în 1999, manifestîndu-se tendinte de scadere a acestor valori si pe viitor. În afara de aceasta, ponderea populatiei ocupate este destul de mica, circa 20% în 1999 (împreuna cu ramura constructiilor), si acest indice are tendinta de descrestere.
7. Industrializarea are efecte benefice asupra economiei, deoarece, în primul rînd, industria este mai putin dependenta de factorii spatiali; în al doilea rînd, se realizeaza o capitalizare mai înalta a sectorului secundar, urmata de cresterea mult mai rapida a productivitatii comparativ cu sectorul primar si, în sfîrsit, beneficiind de transferul de tehnologii industriale, sectorul secundar confera cresterii economice un caracter mai stabil si mai dinamic.
Sursa primara a unui proces de industrializare echilibrata în RM este cresterea productivitatii în agricultura, care va permite majorarea veniturilor familiilor, urmata de diversificarea cererii globale. Sporirea productivitatii agricole intensifica schimburile interramurale si comunica impulsul initial pentru dezvoltarea ramurilor si subramurilor conexe, atît în amonte, cît si în aval (industria furajera, alimentara, a masinilor agricole etc.). Daca industrializarea se va realiza corect, adica daca în primul rînd vor fi alese corect ramurile prioritare, va creste predispozitia spre investirea în ramurile industriale mai rentabile, iar pe termen lung va începe un transfer de forta de munca de la sectorul primar la cel secundar si, mai ales, tertiar.
8. Deficitul de resurse financiare poate fi compensat prin transferul de cunostinte si tehnologii de catre firmele multinationale. Pentru a valorifica aceste posibilitati, este necesara crearea unui mediu investitional deosebit, care ar permite retinerea si utilizarea eficienta a capitalului local si atragerea investitiilor straine.
Accesul la tehnologiile de performanta presupune crearea anumitor conditii pentru sporirea afluxului de investitii straine în RM. Strategia de atragere a investitiilor straine trebuie sa aiba drept premise patru variabile fundamentale:
produsul - Republica Moldova, cu o anumita asezare geografica, cu avantajele, dezavantajele si riscurile pe care le comporta;
pretul
- efortul pe care trebuie sa-l depuna investitorul pentru a
initia si a desfasura o activitate în Republica
perspectiva - posibilitatile strategice pe care le va avea investitorul atunci cînd economia se va restabili;
promovarea - ansamblul de activitati de informare si consultare a investitorului strain.
Obiectivele acestei strategii trebuie sa fie: 1) cresterea directa cantitativa a investitiilor straine directe (ISD); 2) cresterea indirecta cantitativa a ISD; 3) cresterea directa sau indirecta a calitatii ISD si 4) atragerea unui numar cît mai mare de firme care vor concura pentru finantarea unui anumit proiect.
2.3. Integrarea si capacitatea de concurenta a
producatorilor
din Republica Moldova
Politica de concurenta a Uniunii Europene are un rol extrem de important pentru dezvoltarea pietei interne. Tratatul de la Roma stipula în articolul 3 ca tarile semnatare vor tinde la "stabilirea unui regim care sa asigure nerestrictionarea concurentei în cadrul Pietei Comune" [4]. Prin intermediul tratatelor comunitare care au fost semnate pîna în prezent s-au conturat cele doua dimensiuni ale conceptului de concurenta acceptat de UE si care se bazeaza, respectiv, pe principiul liberei concurente si pe principiul neinterventiei statului în favoarea agentilor sai economici.
Dar o decizie a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene preciza ca "principiul libertatii în comert nu trebuie considerat într-o maniera absoluta, ci trebuie supus unor anumite limite justificate de interesele generale urmarite de Comunitate" [idem]. Respectarea principiilor liberei concurente este supravegheata de organele comunitare, cele nationale avînd sarcina, în conformitate cu articolul 5 al Tratatului de la Roma, de a lua toate masurile necesare pentru buna si libera functionare a Pietei Comune si de a nu admite prin propriile lor actiuni încalcarea principiului de neinterventie guvernamentala în mecanismele pietei.
Politica europeana a concurentei interzice practicile de acordare a ajutoarelor publice altor agenti economici, deoarece aceste masuri ar încalca în mod flagrant principiul liberei concurente. Din contra, guvernele nationale trebuie sa interzica orice practica de fixare a preturilor prin realizarea întelegerilor prealabile între producatori, de divizare a pietei pe principii geografice, de creare a cartelurilor, de abuz al situatiei de dominatie relativa a unui producator pe piata si de realizare a fuziunilor sau achizitiilor care ar afecta functionarea principiului liberei concurente.
În acelasi timp, nu putem afirma ca în Uniunea Europeana au fost implementate principiile pure ale teoriei liberale si ca "mîna invizibila" guverneaza economia europeana. Experienta arata ca uneori întelegerile dintre producatori sau acordarea ajutoarelor de stat pot crea conditii extrem de prielnice pentru aparitia inovatiilor, pentru transferul de tehnologii si pentru asanarea unei ramuri aflate în criza.
Politica de concurenta a Uniunii Europene vizeaza doua obiective: eficacitatea si coerenta. Prin eficacitate, se are în vedere ca întreprinderile sunt plasate în situatia în care ele trebuie sa poata dovedi propria lor initiativa economica. Pe de alta parte, ele sunt constrînse sa caute în permanenta un nivel mai înalt de eficacitate si competitivitate. Cel de-al doilea obiectiv, coerenta, consta în mentinerea unei coeziuni, astfel încît politica de concurenta sa nu afecteze nicidecum pozitiile si conduita adoptata de Uniunea Europeana în raport cu membrii si cu tarile terte.
Ţinînd cont de acestea, ajungem la concluzia ca, pentru ca Republica Moldova sa se apropie de standardele europene în domeniul concurentei, sunt necesare anumite actiuni orientate spre îmbunatatirea capacitatilor de concurenta libera si deschisa de care, într-o foarte mare masura, depinde asocierea la Uniunea Europeana, si anume:
anularea progresiva a monopolurilor de stat în infrastructura agricola si a celor cu caracter comercial;
anularea practicilor de acordare preferentiala sau colaterala a creditelor sau de contractare a lucrarilor;
interzicerea oricaror forme de întelegeri între întreprinderi, care distorsioneaza concurenta si controlul de stat asupra modalitatilor de utilizare a pozitiilor dominante pe piata;
anularea ajutoarelor publice în domeniile care nu sunt de importanta primordiala pentru dezvoltarea economica;
asigurarea ca întreprinderile care au capital de stat sau cele care au anumite drepturi speciale functioneaza într-o maniera care nu afecteaza concurenta;
este foarte importanta asigurarea unei transparente maximale în domeniul subventiilor de stat, a privatizarilor, a mecanismelor de organizare a tenderelor si de acordare a subventiilor.
Producatorii industriali în prezent nu au absolut nici o posibilitate de a rezista concurentei europene, deoarece involutiile cantitative si calitative ale industriei impun revederea structurii si specializarii industriale. si, în pofida deficientelor pe care le resimt producatorii agricoli, anume ei detin mai multe avantaje si, pe termen mediu, ar putea fi mai capabili sa reziste presiunii concurentiale pe piata europeana.
Situatia
se complica prin faptul ca Uniunea Europeana este ceva mai mult
decît o simpla uniune economico-monetara. Ea aspira sa
devina uniunea politica a unor state care împartasesc
aceleasi valori democratice si liberale, pe al caror teritoriu
ar circula liber capitalul si forta de munca. Anume
datorita acestor perspective - destul de sensibile la coeziunea
interna si la extindere - institutiile europene privesc
suspicios aspiratiile de integrare europeana ale unor tari
din CSI si din Europa de Sud-Est. În afara de aceasta, nu sunt
suficient de clare nici implicatiile pe planul relatiilor
internationale ale aderarii unor tari atît de sarace,
aflate în zona intereselor strategice ale Rusiei. Ramîne însa de
vazut cum se va schimba atitudinea europenilor fata de Republica
În
privinta unor tari, cum este Republica
Prin urmare, din perspectiva sectorului agrar, aderarea la Uniunea Europeana este avantajoasa Republicii Moldova, mai ales daca tinem cont de faptul ca Uniunea Europeana este cea mai mare piata integrata din lume (370 mil. locuitori), pe care se realizeaza mai mult de 20% din comertul mondial. Ţarile Uniunii Europene sunt solvabile, detin un potential tehnologic extraordinar si posibil de preluat.
În acelasi timp, alaturi de avantajele comparative incontestabile ale producatorilor agricoli moldoveni, ei au anumite puncte slabe, care deriva atît din situatia macroeconomica, cît si din starea precara în care se afla majoritatea gospodariilor agricole si anume:
nu s-a cristalizat înca traditia institutiei proprietarului;
este foarte mare ponderea fortei de munca angajata în agricultura;
structura gospodariilor agricole nu a evoluat în mod organic de la colhozurile sovietice la formele democratice de organizare a muncii agricole, fapt ce comporta puternice contradictii interne între intentiile de reforma si dificultatile tehnico-materiale;
traditional este foarte scazuta rentabilitatea productiei agricole si a industriei prelucratoare si alimentare; drept urmare, multe întreprinderi din ramura industriei alimentare sunt în pericol de a da faliment;
productia agricola nu este prelucrata prin intermediul proceselor tehnologice de transformare considerabila, astfel încît exportul este reprezentat de marfuri obisnuite, necompetitive;
datorita tehnologiilor agricole depasite, este extrem de redusa productivitatea muncii; în acelasi timp, nu se manifesta suficient de puternic înclinatia spre modernizare si tehnologizare a proceselor agricole si de prelucrare a materiilor agricole;
nu exista norme de functionare a pietei agricole si nu exista înca o bursa agricola; consecinta primara a acestei stari de lucruri este asimetria informationala si pastrarea pozitiilor de monopol ale statului si ale unor companii specializate în achizitionarea produselor agricole;
în rîndul
tarilor europene, Republica
sunt foarte mari pierderile care deriva din asimetria informationala, din lipsa canalelor de comunicare rapida si din insuficienta drastica a nivelului de informatizare a acestui sector; pentru constituirea unei infrastructuri adecvate, suportul companiilor private nationale nu este suficient, statul urmînd sa aiba un rol decisiv în identificarea finantatorilor externi si în finantarea din resursele proprii a proiectelor în domeniul infrastructurii.
Aceste
neajunsuri pot fi înlaturate doar prin intermediul unei politici agrare
coerente si prin restructurarea adecvata a întregului complex
agroindustrial. Uniunea Europeana accepta doar economii similare cu
cele europene. Republica
În Uniunea
Europeana unul dintre instrumentele principale de interventie
comunitara este sistemul de reglementare al pietelor agricole, care
le garanteaza producatorilor europeni realizarea productiei la
preturi rezonabile. Functionarea pietei agrare din Republica
Capacitatea de concurenta a produselor agricole nu este determinata doar de conditiile naturale, de amplasarea geografica, de nivelul subsidiilor acordate si de costurile de productie, ci si de gradul de prelucrare a materiilor agricole, de activitatea si de gradul de dezvoltare a retelelor de achizitionare, de prelucrare si de distributie, de activitatea firmelor comerciale si de nivelul de dezvoltare a infrastructurii în general. Prin urmare, insuficienta dezvoltarii industriei alimentare poate complica folosirea si dezvoltarea avantajelor comparative, iar în conditiile actuale poate împiedica pîna si realizarea marfurilor pe piata interna. Actualmente, industria alimentara este caracterizata de subdezvoltarea tehnica, de activitatea insuficienta sau de inexistenta departamentelor de marketing în gospodariile agricole, de inaccesibilitatea creditului bancar si de caracterul rigid al ofertei agricole. Problemele prioritare sunt:
interesarea proprietarilor agricoli în realizarea marfurilor pe piata externa si defavorizarea autoconsumului;
implementarea modelelor noi de management în gospodariile agricole mari;
monitorizarea conjuncturii pe piata interna, regionala si europeana;
elaborarea si implementarea tehnologiilor agricole performante;
asigurarea accesului facil la piata de capital.
Daca nu se vor face investitiile de rigoare si în industria alimentara, integrarea în Uniunea Europeana poate fi destul de riscanta, deoarece producatorii nationali vor pierde chiar si piata interna. În comparatie cu tarile Uniunii Europene, un dezavantaj al agriculturii moldovenesti îl constituie situatia financiara extrem de precara a sectorului. Producatorii agricoli din UE beneficiaza de reduceri si vacante fiscale, de rate reduse la credite, de asigurarea sociala si de subventii, atît la nivelul national, cît si la cel comunitar. De aceea, principiul de baza al politicii fiscale fata de producatorii nostri agricoli trebuie sa fie impozitarea moderata, în acord cu rentabilitatile economice reduse în acest sector. În afara de aceasta, experienta extinderilor precedente atesta ca tarile care au aderat la Uniunea Europeana, în schimbul deschiderii economiilor lor, implicau tarile mai dezvoltate si mai industrializate în finantarea dezvoltarii agricole, apelînd si la fondurile structurale ale UE.
Reorientarea la pietele europene
de desfacere nu trebuie sa însemne ignorarea pietelor
traditionale din est, piete avantajoase prin faptul ca pe ele în
permanenta se resimte necesitatea produselor agricole, fiind relativ
apropiate geografic. Mai mult ca atît, pozitiile producatorilor
moldoveni pe aceste piete trebuie sa fie fortificate, tinînd
cont de potentialul lor enorm. În acelasi timp, trebuie de considerat
faptul ca pe aceste piete consumatorii sunt insolvabili. De aceea,
politica economica externa trebuie sa aiba drept premise
posibilitatile Republicii
Concluzii si recomandari
1. Politica europeana a concurentei interzice practicile de acordare a ajutoarelor publice altor agenti economici, deoarece aceste masuri ar încalca în modul cel mai evident principiul liberei concurente.
Prin urmare, pentru Republica Moldova poate fi de importanta strategica întrebarea: dat fiind faptul ca aproape jumatate din PIB este produs în sectorul de stat al economiei, vor putea oare întreprinderile subventionate din bugetul de stat sa existe si sa functioneze în conditiile concurentei libere, o data ce principiile europene ale concurentei libere interzic interventia statului în activitatea economica prin favorizarea preferentiala a unor anumite firme?
2. În acelasi timp, în UE nu au fost implementate principiile pure ale teoriei liberale, deoarece experienta arata ca anumite întelegeri între producatori si acordarea ajutoarelor de stat pot fi extrem de prielnice pentru aparitia inovatiilor, pentru transferul de tehnologii sau pentru asanarea unei ramuri aflate în criza
Pentru ca Republica Moldova sa se apropie treptat de standardele europene în domeniul concurentei, este vitala realizarea anumitelor obiective, de care într-o foarte mare masura depinde realizarea asocierii tarii noastre la UE, si anume:
anularea progresiva a monopolurilor de stat în infrastructura agricola si a celor cu un caracter comercial;
anularea practicilor de acordare preferentiala sau colaterala a creditelor sau de contractare a lucrarilor;
interzicerea oricaror forme de întelegeri între întreprinderi care distorsioneaza concurenta si controlul de stat asupra modalitatilor de utilizare a pozitiilor dominante pe piata;
anularea ajutoarelor publice în domeniile care nu sunt de importanta primordiala pentru dezvoltarea economica;
asigurarea ca întreprinderile care au capital de stat sau cele care au anumite drepturi speciale functioneaza într-o maniera care nu afecteaza concurenta;
asigurarea unei transparente maximale în domeniul subventiilor de stat, a privatizarilor, a mecanismelor de organizare a tenderelor si de acordare a subventiilor.
3. Produsele industriale înca nu au absolut nici o posibilitate de a rezista concurentei europene, deoarece involutiile cantitative, calitative si structurale industriale impun revederea totala a structurii si a specializarii industriale.
Reformele
profunde care se impun în acest domeniu îndeparteaza vizibil
orizontul aderarii Republicii
4. Republica Moldova întruneste conditii climaterice si pedologice extraordinar de favorabile dezvoltarii agricole.
Deocamdata ea nu este în stare sa valorifice plenar avantajele sale comparative, deoarece nu dispune de tehnologii agricole performante, de deprinderile administrative si logistice necesare pentru promovarea produselor agricole si agroalimentare pe pietele externe. Cu timpul, aceste decalaje vor fi depasite si atunci UE se poate pomeni la frontierele (sau poate la periferiile?) sale cu producatori-concurenti capabili sa submineze efectele politicii agrare comune. Datorita acestor perspective, care pot afecta coeziunea interna si largirea UE, unii politicieni europeni privesc suspicios ideea integrarii europene a tarilor postsocialiste în general.
5. În acelasi timp, alaturi de avantajele relativ incontestabile ale producatorilor agricoli moldoveni, acestia au anumite puncte slabe, comparativ cu cei din tarile UE, care deriva atît din situatia macroeconomica, cît si din starea precara în care se afla majoritatea gospodariilor agricole.
Aceste
neajunsuri pot fi înlaturate doar prin intermediul unei politici agrare
coerente si prin restructurarea adecvata a întregului complex
agroindustrial. UE poate admite în structurile sale doar o tara care
are o economie, cel putin, similara cu cele europene. Republica
6. În UE unul dintre instrumentele principale ale Politicii Agrare Comune este sistemul de reglementare al pietelor agricole, care le garanteaza producatorilor europeni realizarea productiei la preturi care sa se includa în anumite limite rezonabile.
Functionarea pietei agrare din Republica Moldova trebuie treptat sa fie supusa standardelor europene în domeniul garantiilor de stat în agricultura, subsidiilor la export si limitarii importurilor. Aceasta trebuie sa aiba drept scop final realizarea nivelului european al rentabilitatii, altfel pozitiile producatorului moldovean vor fi insuficient de dezvoltate pentru a concura în cadrul pietei europene integrate.
7. Insuficienta dezvoltarii industriei alimentare, fiind situata în avalul agriculturii, poate complica valorificarea si dezvoltarea adecvata a avantajelor comparative, iar în conditiile actuale poate afecta sensibil realizarea marfurilor agricole chiar si pe piata interna.
Industria alimentara a Republicii Moldova este caracterizata de subdezvoltarea tehnica, de activitatea insuficienta sau de inexistenta departamentelor de marketing în gospodariile agricole, de inaccesibilitatea creditului bancar si de caracterul rigid al ofertei agricole. Actiunile-cheie care trebuie întreprinse pentru a repara situatia tin de:
renovarea tehnica si tehnologica a gospodariilor agricole si a industriei alimentare. Pentru primele etape ale fazei de preaderare poate fi acceptata formula "tehnologii importate din UE contra produse agricole exportate în UE", deoarece este importanta implementarea cît mai timpurie a tehnologiilor care economisesc energia, resursele naturale si care garanteaza integritatea ecologica a mediului înconjurator;
schimbarea componentei calitative si celei structurale ale fluxurilor de marfuri agricole, destinate atît pietelor europene, cît si celor estice. Trebuie sa fie favorizate anumite produse "strategice" - nucile, soia, porumbul, grîul de calitate superioara, plantele tehnice;
piata UE niciodata nu este saturata cu produse pomicole, oportunitate care va putea fi exploatata numai daca se va implementa sistemul national informational si daca se va crea infrastructura, care va permite depozitarea pe un termen suficient de lung, iar realizarea trebuie sa se faca în baza unor retele de contracte la termen;
respectarea tuturor normelor si standardelor tehnice si igieno-sanitare ale UE.
3. Evaluarea posibilitatilor
de aderare la Uniunea Europeana
3.1. Oportunitatile oferite de Acordul de
Parteneriat si Colaborare,
comparativ cu acordurile de asociere ale
tarilor central- si est-europene
Imediat dupa caderea zidului de la Berlin si dupa dezmembrarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, tarile Europei Centrale si de Est au considerat ca reunirea cu cei 12 membri ai Comunitatii Europene este singura modalitate credibila pentru integrarea lor în economia mondiala si pentru reformarea economica. Realizarea acestui obiectiv primordial a fost conditionata de semnarea acordurilor de asociere a tarilor din Europa Centrala si de Est la Uniunea Europeana. Aceste acorduri au intrat în vigoare în martie 1992 pentru Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, în mai 1993 pentru România si în februarie 1994 pentru Bulgaria. În domeniul comercial, acordurile prevad crearea pîna în 2002 a unei zone de liber schimb pentru produsele industriale. Unul dintre principiile acordurilor de asociere este liberalizarea asimetrica a comertului între partile semnatare. Uniunea Europeana s-a angajat sa suprime unilateral barierele comerciale într-un interval mai scurt de timp decît partenerii sai estici, pentru 50% din importurile pe care le efectueaza din aceste tari. Însa liberalizarea schimburilor comerciale cu partenerii estici nu acopera întregul domeniu al produselor, presupunînd anumite exceptii notabile. Pentru produsele industriei textile, cotele de import trebuiau sa fie anulate progresiv pîna la 1 ianuarie 1998 pentru tarile grupului de la Vysegrad si pîna la 1 ianuarie 1999 pentru Bulgaria si România. La carbune si otel, barierele cantitative au fost suprimate o data cu intrarea în vigoare a acordurilor, iar perceperea taxelor vamale a încetat de la 1 ianuarie 1996 (1997 pentru România). Exporturile în Uniunea Europeana a otelului au fost adeseori supuse masurilor antidumping. Comisia a apelat în cîteva rînduri la clauzele de supraveghere care permit limitarea temporara a schimburilor comerciale [idem].
Comertul cu produse agricole, de asemenea, nu a fost liberalizat, evolutiile în acest domeniu depinzînd de reformele interne ale Uniunii si de negocierile în cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului. Dupa cum este practicat în dreptul comercial international al zonelor comerciale libere, în acordurile de asociere au fost prevazute clauze foarte detaliate privind originea produselor. Doar marfurile care provin din tarile asociate pot beneficia de regimul de comert creat prin acordurile de asociere. Pentru bunurile produse prin contributia mai multor tari, originea produsului este acordata tarii în care s-a efectuat ultima transformare tehnologica esentiala.
În preambulurile acordurilor de asociere se recunoaste obiectivul final al tarilor asociate de a se integra cu drepturi depline în Uniunea Europeana. Acordurile mai prevad si un sprijin financiar si tehnic, precum si o cooperare politica acordata tarii-candidate pentru facilitarea integrarii. Aceasta cooperare se concretizeaza în cadrul Consiliului de asociere care reuneste ministrii tarilor asociate si reprezentantii Comisiei Europene pentru fiecare domeniu aflat în competenta. În principiu, acordurile de asociere prevad doar circularea libera a marfurilor, nu si a factorilor de productie. Desi nu stipuleaza în mod expres libera circulatie a muncitorilor, acestea includ prevederi favorabile crearii noilor întreprinderi si activitatii economice individuale ale cetatenilor tarilor asociate. Libera circulatie a capitalului de asemenea este garantata.
Spre deosebire de acordurile de asociere cu tarile central-europene, Acordul de Parteneriat si Colaborare semnat în 1994 între Republica Moldova si Uniunea Europeana nu prevede în nici un mod aderarea sau macar asocierea Republicii Moldova la Uniunea Europeana si, din punct de vedere politic, nu se deosebeste mult de cele semnate între Uniunea Europeana si celelalte tari postsovietice (cu exceptia statelor baltice). Mai mult decît atît: dupa cum este prevazut în preambulul acestui Acord, partile doresc sa "instituie un parteneriat si o colaborare care ar consolida si extinde relatiile stabilite anterior, în particular prin Acordul dintre Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana pentru Energia Atomica si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind comertul si colaborarea comerciala si economica, semnat la 18 decembrie 1989. Din preambul, de asemenea, rezulta ca Uniunea Europeana doreste sa "încurajeze procesul de colaborare regionala cu tarile limitrofe" pentru "a favoriza o apropiere treptata între Republica Moldova si o zona mai larga de cooperare în Europa si regiunile limitrofe, precum si integrarea treptata a Republicii Moldova în sistemul comertului international deschis". Iar în articolul 3 se declara ca, "pentru viitoarea prosperitate si stabilitate a regiunii fostei Uniuni Sovietice, este esential ca noile state independente, aparute în urma destramarii URSS, sa mentina si sa dezvolte colaborarea dintre ele", partile declarînd ca vor întreprinde toate eforturile pentru încurajarea acestui proces.
În pofida acestor prevederi cu un impact politic negativ, dupa parerea noastra, este îmbucurator faptul ca prin semnarea Acordului s-a dorit crearea unui climat mai bun pentru relatiile economice dintre parti, accentuîndu-se prioritatea comertului si investitiilor, esentiale pentru restructurarea economica si modernizarea tehnologica.
Una dintre prevederile importante ale Acordului este acceptarea principiului tranzitului liber si fara restrictii al marfurilor provenite din teritoriul vamal al uneia dintre parti sau destinate teritoriului vamal al celeilalte parti. Marfurile exportate trebuie sa fie comercializate la preturi de piata, fiind interzisa impunerea directa sau indirecta a unor impozite si taxe interne, în afara celor aplicate marfurilor similare autohtone. În plus, produsele exportate de una din parti pe teritoriul celeilalte vor beneficia de un tratament nu mai putin favorabil decît cel acordat produselor de provenienta nationala în conformitate cu legislatia locala. Dar, desi este stipulat ca nu vor fi impuse restrictii cantitative asupra importurilor de marfuri, în cazul cînd, spre exemplu, exporturile moldovenesti vor creste în asa masura încît Comisia Uniunii Europene va considera ca provoaca un prejudiciu grav producatorilor europeni, aceasta poate întreprinde anumite masuri, chiar si fara consultarea prealabila a partii moldovenesti. Totodata, dispozitiile acordului nu exclud posibilitatile de aplicare a masurilor antidumping sau de compensatie, în conformitate cu prevederile Acordului GATT sau cu legislatia comunitara corespunzatoare.
Ca si în cazul acordurilor de asociere cu statele central-europene, prevederile acestui acord nu sunt aplicate asupra marfurilor textile, comertul cu ele urmînd sa fie reglementat de un document aparte. În afara de aceasta, clauza cu privire la anularea restrictiilor cantitative de import nu este aplicabila comertului cu otel si carbune. În ceea ce priveste conditiile de munca ale cetatenilor uneia dintre parti, care lucreaza legal pe teritoriul celeilalte parti, acordul prevede ca fiecare dintre parti "va încerca" sa trateze acesti cetateni într-un mod liber de orice discriminare. Prin aceasta formulare partile, realmente, nu si-au asumat nici o obligatie reciproca.
Partile
acordului au recunoscut ca o conditie importanta pentru
consolidarea legaturilor economice este apropierea legislatiei
moldovenesti existente si viitoare de cea europeana. Republica
În domeniul agricol, cooperarea vizeaza promovarea reformei agrare, modernizarea, privatizarea si restructurarea agriculturii, a sectorului agroindustrial si a serviciilor specifice în Republica Moldova, dezvoltarea pietei interne si externe pentru produsele moldovenesti, tinînd cont de necesitatea sporirii sigurantei în aprovizionarea cu produse alimentare. Se prevede, totodata, apropierea graduala a normelor moldovenesti referitoare la produsele agricole de regulamentele tehnice ale Uniunii Europene, inclusiv a normelor sanitare si fitosanitare.
Acordul nu prevede liberalizarea comertului, specificînd ca acesta se va derula în conformitate cu regulile OMC. Spre deosebire de acordurile de asociere încheiate cu tarile Europei Centrale si de Est, care prevad crearea zonelor de liber schimb pîna la orizontul anilor 2001-2003, Acordul de Parteneriat si Cooperare, într-un mod foarte cetos, prevede initierea în viitor a negocierilor referitor la crearea unei astfel de zone, "atunci cînd Republica Moldova va avansa în procesul reformei economice".
3.2. Unirea cu România si integrarea în Uniunea Europeana
Din
punctul de vedere al actiunilor pe plan strategic, unirea Republicii
Conditiile cele mai favorabile pentru realizarea unirii au fost la începutul anilor 90, cînd prabusirea imperiului sovietic a creat posibilitati si optiuni strategice inedite. Interferenta numeroaselor interese economice si politice, dictate de repere geografice si geoeconomice similare, de comunitatea de neam, istorie, limba si traditii, precum si de conturarea treptata a unui obiectiv strategic comun - integrarea în Uniunea Economica - ar fi fost argumente extrem de ponderabile pentru îndreptatirea optiunilor unioniste. Efecte benefice ar fi rezultat din anvergura mai mare a pietei de desfacere comune pentru cele doua economii si din cumularea efectelor economiilor de scara. Costurile de productie, mai ales pentru producatorii moldoveni, ar fi scazut considerabil, deoarece România dispune de rezerve suficiente de materii prime si materiale utilizate de industria moldoveneasca. În afara de aceasta, s-ar fi creat posibilitati inedite pentru importul tehnologiilor mai performante si pentru explorarea noilor piete de desfacere pentru producatorii agricoli (Europa Centrala si de Vest, Africa de Nord si Orientul Apropiat) [43].
Obiectivul strategic principal al unirii economice a celor doua state românesti era crearea treptata a unui spatiu economic unic. La începutul anilor 90, crearea spatiului economic comun nu era o sarcina prea dificila în termeni economici si politici, presupunînd stabilirea unui sistem de relatii permanente care, prin coordonarea actiunilor pe plan economic intern si extern, ar fi asigurat convergenta concomitenta a politicilor economice spre standardele europene [idem].
Însa
astazi conditiile prielnice, pledoariile politice si entuziasmul
popular în problema unirii au disparut, atît în România, cît si, mai
ales, în Republica
În acelasi timp, trebuie sa fie clar ca, dupa încetarea celui de-al doilea razboi mondial, Republica Moldova a ramas în componenta URSS nu ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, care-si pierduse forta juridica o data cu atacarea URSS de catre Germania, ci ca urmare a reglementarilor Tratatului de Pace de la Paris din februarie 1947. Acesta consacra o noua realitate politico-geografica în baza relatiilor dintre învingatorii si învinsii razboiului. Prin urmare, a cere astazi anularea consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov, cu referinta concreta la frontiera dintre Republica Moldova si România, ar echivala cu anularea consecintelor politico-teritoriale ale Tratatului de la Paris.
Dar modificarea Tratatului de Pace de la Paris, care constituie baza juridica a pacii si a stabilitatii în Europa postbelica, nu ar afecta doar România si Republica Moldova, ci si toti ceilalti semnatari. Tratatul de la Paris este întocmit în asa mod încît el ori este acceptat în întregime, ori este respins în întregime. Prin urmare, nu se poate pleda pentru modificarea frontierei de est a României si pastrarea ei intacta în partea de vest (problema Transilvaniei). Neacceptarea Tratatului în întregime va fi calificata ca nerecunoasterea frontierelor existente în Europa. Ucraina si Rusia de acum au declarat drept revizioniste tentativele României de a include în tratatele pe care le are încheiate cu aceste tari a clauzelor cu privire la recunoasterea ilegalitatii Pactului Ribentrop-Molotov si a consecintelor acestuia [26].
Aceeasi
perceptie o au si organismele europene, în particular cele de al
caror aviz depinde succesul sau insuccesul admiterii României în Uniunea
Europeana si în NATO. Poate fi amintita rezolutia
Parlamentului European cu privire la relatiile dintre Comunitatea
Economica Europeana si România din 1993, prin care avizul
favorabil asupra acordului de asociere a României la CEE era conditionat
de oferirea de catre România a garantiilor cu privire la respectarea
tratatelor internationale, pentru a exista siguranta ca România
nu doreste modificarea anumitor frontiere prin forta. Acest
lucru a fost considerat necesar, deoarece scenariul unificarii
pasnice a celor doua tari românesti este exclus de
organismele europene pîna în prezent, în primul rînd, datorita
ostilitatii celei mai mari parti din populatia
Republicii
Prin
urmare, oricît de motivate istoric si politic ar fi pretentiile
României, punerea în discutie a frontierelor existente constituie un act
inacceptabil pentru tarile si institutiile europene.
Conflictele sîngeroase din spatiul postsovietic si cel iugoslav o dovedesc
cu prisosinta. Interesele nationale românesti vizeaza
acum integrarea în institutiile si structurile euro-atlantice si
europene, care nu doresc importul de instabilitate prin unirea României cu
Republica
În
ceea ce priveste posibila integrare dupa modelul german, acesta este
inaplicabil în relatiile dintre Republica
Din toate aceste considerente, problema unirii celor doua state românesti nu este pusa la nivel oficial nici la Bucuresti, nici la Chisinau. Mai mult ca atît, România si Republica Moldova au parafat în aprilie 2000 un tratat care recunoaste independenta celor doua tari si instituirea unor relatii speciale si privilegiate între ele. Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate Bodo Hombach, prezent la semnarea oficiala a tratatului de catre ministrii de externe ai celor doua tari, a dat de înteles ca semnarea acestui document va înlesni considerabil atît eforturile României de a se integra în Uniunea Europeana, cît si cele ale Republicii Moldova de a deveni membru asociat al Uniunii Europene si membru cu drepturi depline al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Avantajele României care reies din acceptarea acestui tratat constau în faptul ca astfel ea demonstreaza ca este gata sa întretina relatii foarte bune cu toti vecinii sai, inclusiv cu Republica Moldova. În acest mod, România accepta pozitia unor oficialitati moldovenesti de a realiza unirea dintre cele doua tari în cadrul familiei popoarelor europene, adica dupa admiterea cu drepturi depline în Uniunea Europeana a României, iar într-un viitor mai îndepartat si a Republicii Moldova. Potrivit aparentelor, anume acesta va fi cursul evenimentelor: dupa integrarea plenara a României si a Republicii Moldova în Uniunea Europeana, ele de acum vor face parte dintr-un spatiu economic european unic.
În afara de conjunctura internationala nefavorabila, exista o serie de probleme de ordin intern pentru cele doua tari care nu permit realizarea unirii. Aceste tari se afla la etape diferite în realizarea reformelor lor economice si sociale, fiind diferite si scopurile strategice pe termen mediu si lung.
Dupa
cum se stie, primul criteriu cerut de UE tarilor candidate este
cel politic, ceea ce înseamna ca fiecare
Republica
Al doilea criteriu este cel economic, care implica existenta unei economii de piata functionale, precum si capacitatea de a rezista în fata concurentei si a fortelor pietei europene. Situatia economica a României nu a înregistrat momente de ascendenta semnificativa. Pîna în 1994 principalii indicatori macroeconomici erau sub nivelul anului 1990 si au descris în general o tendinta de descrestere neliniara. În perioada 1997-1999 PIB al României a scazut cu 17%, productia industriala s-a redus aproape cu 30%, iar cea agricola cu 8%. Rata somajului în 1999 este estimata la 11%, iar rata inflatiei pentru 1999 a constituit 55% [idem]. România ar putea întîmpina dificultati în momentul în care ar trebui sa faca fata concurentei si fortelor interne ale pietei Uniunii Europene. Recent, România a facut progrese pe calea ameliorarii competitivitatii economiei sale, mai ales prin eliminarea distorsiunilor care împiedicau manifestarea libera a fortelor pietei (pretul scazut al energiei), prin accelerarea privatizarii si prin începerea procesului de lichidare a întreprinderilor nerentabile. Cu toate acestea, cea mai mare parte a capitalului industrial este uzata moral si tehnic, iar agricultura trebuie modernizata. De asemenea, se impun si reforme structurale profunde, trebuie vitalizata traditia româneasca de cercetare si dezvoltare stiintifica si ridicata productivitatea muncii aproape în toate ramurile industriale si agricole.
În ceea ce priveste elementele fundamentale ale Pietei Unice, România nu a preluat decît în foarte mica masura acquis-ul comunitar, cu exceptia unor realizari în domeniul proprietatii industriale si intelectuale. Eforturi substantiale urmeaza sa fie depuse pentru alinierea standardelor de protectie sociala si ale pietei muncii la nivelul celor europene si pentru utilizarea eficienta a fondurilor Uniunii Europene destinate ajustarilor structurale si politicilor dezvoltarii regionale. De asemenea, în anii 1997-1999 a crescut decalajul în dezvoltarea economica a României atît în comparatie cu media UE, cît si în comparatie cu celelalte tari candidate la UE. În domeniul agriculturii, preluarea standardelor comunitare este înca sub nivelul realizarilor celorlalti candidati. În majoritatea acestor tari s-au implementat instrumente ale politicilor agricole compatibile cu cele comunitare, în timp ce în România, ca si în Republica Moldova, practic, lipseste o politica viabila în domeniul agrar. Politica industriala, de asemenea, este înca departe de a fi armonizata cu prevederile comunitare în acest domeniu. Procesele de restructurare si privatizare sunt foarte lente, mai ales în siderurgie, domeniu în care întreprinderile cu capital de stat trebuie sa fie transformate în societati deschise pe actiuni.
Prin urmare, România nu are înca o economie de piata functionala. Strategia ei de dezvoltare economica pîna nu demult înca nu era bine definita, iar consensul politic asupra prioritatilor în domeniul dezvoltarii economice era destul de fragil. Însa în martie 2000 a fost elaborata o strategie pentru dezvoltarea economica a României pe termen mediu. Înca nu au fost realizate unele performante deosebite în domeniul stabilizarii macroeconomice, preturile si dobînzile la credite au continuat sa creasca. România a realizat liberalizarea definitiva a preturilor si a ridicat aproape toate restrictiile impuse în domeniul comertului extern.
Concluzii si recomandari
1. În cazul realizarii unor scenarii ipotetice privind evolutia evenimentelor politice în Republica Moldova, în România si în Europa de Sud-Est ar putea apare o necesitate inevitabila de integrare economica si politica a Republicii Moldova si a României.
Pentru a realiza unirea în cazul acestor scenarii ipotetice, ar putea fi abordate urmatoarele etape:
dezvoltarea cooperarii la nivelul agentilor economici si a sectoarelor de productie;
intensificarea schimburilor comerciale între cele doua tari;
crearea unei uniuni vamale prin aplicarea tarifului vamal unic fata de tarile terte;
formarea unei piete comune pe baza principiilor UE;
constituirea uniunii economice si monetare.
Dupa aceasta ar fi urmat realizarea obiectivului comun - aderarea plenara la UE.
2. Unirea Republicii Moldova cu România ar fi constituit un scenariu cu cele mai multe avantaje pentru RM, atît din punctul de vedere al realizarilor pe planul politicii externe, cît si al perspectivelor de dezvoltare economica pe termen lung.
Pe de
alta parte, în contextul actual al evolutiei procesului de extindere
a UE, aceasta nu este cea mai buna evolutie pentru România.
Situatia a fost alta la începutul anilor 90, cînd au existat conditii
prielnice pentru integrarea economica a celor doua tari
românesti. Reticenta de care în egala masura au dat
dovada România si Republica
3. În virtutea documentelor internationale pe care le-a semnat România, problema unirii Republicii Moldova cu România este foarte complicata, deoarece, pe de o parte, ea ar întregi spatiul românesc la est, iar pe de alta parte, ar conditiona complicarea problemei Transilvaniei la vest.
Respectarea obligatiilor internationale pe care si le-a asumat România este conditionata si de institutiile europene, care considera ca astazi o unire pasnica a celor doua tari este imposibila. În plus, actualele interese nationale românesti vizeaza integrarea în institutiile si structurile euroatlantice si europene care nu vor accepta niciodata importul de insecuritate si instabilitate prin unirea României cu Republica Moldova - tara care resimte tensiuni etnice interne si este condusa de o administratie ex-comunista corupta.
4. Prin prisma criteriilor
politice cerute de UE, decalajul dintre România si Republica
5. Desi, ca
potential economic, România este mult superioara Republicii
6. Al treilea criteriu de
admitere a unui candidat în UE sunt capacitatile necesare pentru a
suporta obligatiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor politice,
economice si monetare. Perspectivele României de a face fata
presiunilor competitive si fortelor de piata ale UE nu s-au
îmbunatatit nici în 2000 fata de anii precedenti.
Totusi, s-au ameliorat conditiile pentru implicarea mai activa a
sectorului privat în dezvoltarea infrastructurii. Putem aprecia ca pe
termen mediu România va avea capacitatea de a rezista concurentei europene
la o serie de produse. Republica
7. Decalajele anuleaza definitiv probabilitatea unirii RM cu România înainte ca aceasta sa fie admisa în UE. De aceea, varianta cea mai optimista în acest sens este integrarea tarilor sub auspiciile institutiilor europene, dupa ce ambele vor deveni membri deplini ai UE.
3.3. Integrarea europeana si colaborarea regionala
Pentru a întelege care sunt relatiile dintre colaborarea regionala si integrarea europeana, trebuie mai întîi sa explicam politicile si reactiile Uniunii Europene la "precedentele" integrarii si colaborarii regionale.
În decembrie 1992 tarile Europei Centrale au semnat acordul central-european de liber schimb (cunoscut mai ales sub denumirea CEFTA - Central European Free Trade Agreement). Acordul prevedea crearea unei zone de liber schimb la orizontul anului 2001. UE a facut presiuni asupra partenerilor sai central-europeni pentru ca acordul sa intre în vigoare. Prin urmare, începînd cu CEFTA, Uniunea Europeana a demonstrat în repetate rînduri ca va sustine colaborarea regionala a asociatilor. Chiar si în Acordul de Parteneriat si Cooperare al Republicii Moldova cu Uniunea Europeana este mentionat ca "pentru viitoarea prosperitate si stabilitate a regiunii fostei Uniuni Sovietice, este esential ca noile state independente, aparute în urma destramarii URSS sa mentina si sa dezvolte colaborarea dintre ele", partile declarînd ca vor întreprinde toate eforturile pentru încurajarea acestui proces. Dupa parerea noastra, singura diferenta dintre abordarea colaborarii regionale a tarilor central-europene si a colaborarii regionale a celor din spatiul postsovietic este ca în primul caz Uniunea Europeana saluta colaborarea ca pe o premisa favorabila integrarii europene, pe cînd în al doilea caz - ca pe o alternativa.
Contrar asteptarilor, acordul central-european de liber schimb nu a antrenat cresterea rapida a comertului între tarile semnatare. Mai mult ca atît, volumul comertului extern între membrii lui chiar s-a redus în 1993 si 1994. Totusi, CEFTA a avut o anumita importanta în pregatirea integrarii europene a membrilor si, daca participarea la CEFTA n-ar fi conditionata de detinerea acordului de asociere la Uniunea Europeana, Republica Moldova ar obtine beneficii politice si economice incontestabile prin aderarea la aceasta initiativa.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, de asemenea, contine prevederi importante cu referire la aspiratiile de integrare europeana a unor tari-semnatare ale acestuia. Prin acest pact, tarile Europei de Sud-Est recunosc responsabilitatea lor comuna de a conlucra în cadrul comunitatii internationale pentru a elabora o strategie de crestere si stabilizare a regiunii, precum si de a coopera între ele si cu finantatorii pentru implementarea strategiei. Aceste obiective pot fi realizate prin intermediul unui dialog si al unei abordari coerente si realiste a securitatii regiunii, proces în care se presupune implicarea Uniunii Europene, Consiliului Europei, ONU, NATO, OSCE, a unor institutii financiare internationale, precum si a mai multor organisme regionale. Scopul Pactului este conjugarea eforturilor tuturor tarilor din regiune pentru consolidarea pacii, democratiei, pentru respectarea drepturilor si libertatilor omului, pentru prosperitatea economica, pentru realizarea unui nivel înalt de stabilitate în regiune. Ţarile, al caror scop este aderarea la structurile europene si euroatlantice considera ca participarea la Pact va facilita accesul lor la aceste structuri. În vederea realizarii scopurilor Pactului, tarile participante vor colabora, printre altele, si pentru crearea unor sisteme economice de piata veritabile, bazate pe politici macroeconomice coerente, deschise comertului international si cu un sector puternic dezvoltat al investitiilor private, cu regimuri vamale si comerciale transparente si deschise, cu institutii diversificate ale proprietatii, cu piete de capital dezvoltate, ceea ce în final va conduce la un nivel mai înalt de prosperitate pentru toti cetatenii acestor tari. Un alt obiectiv foarte important al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est este intensificarea colaborarii economice si comerciale regionale, inclusiv prin intermediul zonelor de liber schimb. Lansarea pactului a creat impresia clara ca Uniunea Europeana este ferm interesata în stabilitatea regionala, sperînd sa "ancoreze" mai adînc tarile în asigurarea securitatii, deoarece succesul pactului va depinde pîna la urma de colaborarea regionala a tarilor participante, pe baza relatiilor bi- si multilaterale. Initierea Pactului de catre Uniunea Europeana apropie orizontul integrarii candidatilor în structurile europene si euroatlantice. Pactul de Stabilitate ofera posibilitatea de asociere la Uniunea Europeana prin intermediul acordurilor de asociere si stabilizare.
Noi amenintari la adresa securitatii europene se contureaza în arealul bazinului Marii Negre, ceea ce face ca UE sa aiba interese deosebite în zona si sa favorizeze, printre altele si colaborarea regionala a tarilor riverane. Reactiile europene la modificarea rapida a contextului securitatii în spatiul pontic au început sa se manifeste abia la sfîrsitul anilor 90. Declaratia de la St. Malo a urmat dupa summit-ul de la Cologne (mai 1999) si are o importanta deosebita pentru regiunea noastra. UE are intentia sa gaseasca consensul necesar pentru promovarea unei politici de aparare europene si pentru dezvoltarea unei identitati europene de aparare. Din aceste cauze, evolutiile din spatiul pontic sunt extrem de importante pentru europeni. Summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999 a avut un impact deosebit pentru tarile riverane, în particular fiind vorba de decizia de deschidere a negocierilor de aderare cu Turcia. Decizia de la Helsinki schimba radical parametrii si conditiile dinamicilor geopolitice în spatiul pontic. Mai mult ca atît, lista candidatilor primului esalon de admitere europeana a fost completata, în particular, de Bulgaria si România.
Aceasta permite sa presupunem ca va urma si un al treilea esalon, format din tarile postsovietice. Din pacate, cele sapte decenii de sovietizare îsi spun cuvîntul în procesul de negocieri, unii membri ai Uniunii Europene punînd în discutie chiar necesitatea admiterii unor tari postsovietice în procesul de integrare europeana. Aceste tari se ciocnesc cu probleme speciale provocate de implementarea unor sisteme juridice, economice si politice nespecifice lor în perioada sovietica.
Procesul de tranzitie a Ucrainei este un exemplu care ilustreaza cel mai elocvent aceasta stare de lucruri. Desi au trecut circa 9 ani de la obtinerea independentei si de la începutul reformelor economice, ca si în majoritatea tarilor postsovietice, Ucraina este înca strîns ancorata în relatiile comerciale cu Rusia, circa 60% din valoarea schimburilor sale comerciale derulîndu-se anume cu aceasta tara. Aceasta nu s-a întîmplat doar din cauza vechilor legaturi existente între sectorul industriei grele din Ucraina si complexul militaro-industrial al Rusiei, deoarece importanta schimburilor tehnologice si interramurale între aceste doua sectoare s-a diminuat considerabil în perioada postsovietica. Explicatia consta în proximitatea geografica a Rusiei si în factorii istorici care leaga aceste doua tari si care permanent s-au soldat cu participarea lor în cadrul acelorasi macrosisteme politice, în pofida discordiilor care existau între ele. Astfel, în timpul URSS erau cruciale legaturile dintre sectoarele gazului si petrolului Rusiei si cele ucrainene ale otelului si carbunelui. Ucraina este o sursa de putere si influenta regionala considerabila si acest rol nu poate sa scada rapid, mai ales în contextul extinderii Uniunii Europene si NATO si al aversiunii rusesti fata de acestea. Totusi, pentru Ucraina procesul de tranzitie la economia de piata, de edificare a unui stat de drept si a unei societati democratice poate sa se termine prin aderarea fortata la o uniune slava a rusilor, belarusilor si sîrbilor.
Desi Uniunea Europeana este interesata în depasirea barierelor ce stau în fata unei comunicari mai bune cu tarile postsovietice, ea urmareste, de asemenea, si o integrare politica, economica si institutionala mai profunda a actualilor sai membri. Din aceasta cauza, ea va trebui sa tina cont de implicatiile aderarii unor tari postsovietice asupra coeziunii sale interne. În acelasi timp, politicienii europeni nu pot sa nu constientizeze pericolul transformarii fostei frontiere sovietice într-un nou zid berlinez. Spre exemplu, acordul de la Schengen a demonstrat de acum impactul serios pe care-l poate avea asupra relatiilor între partenerii traditionali la nivelul regional. Astfel, posibilitatile economice ale celor peste 2 milioane de mici comercianti angrosisti (shuttle-traders), care lunar traversau frontiera dintre Polonia si Ucraina, au fost considerabil diminuate. Daca economia ucraineana ar fi depasit faza de declin accelerat, daca crima organizata si coruptia nu ar fi fost atotcuprinzatoare si daca somajul ar fi fost mult mai redus, atunci ar fi fost foarte mare probabilitatea ca între aceste tari sa se fi creat doar o frontiera conventionala si semitransparenta. Prin urmare, daca depasim cadrul relatiilor polono-ucrainene, putem afirma ca atîta timp cît prostitutia, traficul de droguri si alte activitati criminale sunt "cartea de vizita" a regiunii noastre, frontiera dintre Uniunea Europeana si tarile postsovietice va fi impenetrabila si rigida. Aceasta va avea un impact profund asupra relatiilor Moldovei cu Rusia si cu Ucraina - vor deveni mai strînse - si se vor accentua tendintele centripete si cele de integrare economica, politica si militara în spatiul euroasiatic.
În acelasi cadru regional,
România este perceputa ca o
Vom mentiona la acest capitol
ca si Republica
Dar tensiunile conflictogene, conflictele pasive si cele active în spatiul Marii Negre nu permit utilizarea adecvata a potentialului integrationist regional. Cauzele acestora sunt diverse si multidimensionale. Diversitatea etnica a Caucazului de Nord si problemele de frontiera, alaturi de concurenta pentru resursele de hidrocarburi au exacerbat conflictele în Cecenia si Abhazia. Alte cauze ale tensiunilor regionale pot fi interesele Iranului si ale Turciei ca rivali traditionali, importanta economica a magistralei petroliere, existenta unor dispute istorice nesolutionate, precum si rivalitatea strategiilor de asigurare a securitatii unor state regionale.
Concluzii si recomandari
1. UE sprijina colaborarea regionala în spatiul Europei Centrale si de Est. Dar, dupa parerea noastra, motivatiile sunt duble: în cazul statelor ex-sovietice, integrarea regionala este propusa ca o alternativa a integrarii general europene, în timp ce tarilor central si est-europene asociate la UE - ca o etapa pregatitoare.
2. Majoritatea structurilor regionale din Europa Centrala si de Est au un caracter exclusivist si nu admit participarea tarilor din categoria celor politic incomode. CEFTA, spre exemplu, a conditionat aderarea noilor membri la semnarea unui acord de asociere la UE. Iar dupa ce tarile participante la acest forum au primit garantii ferme de admitere în UE, viabilitatea si necesitatea existentei a multe initiative regionale va fi pusa sub semnul întrebarii.
3. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
prevede mecanisme speciale de aderare la UE prin încheierea acordurilor de
asociere si stabilizare, ceea ce poate facilita integrarea Republicii
Încheiere
Desi
la initierea prezentei lucrari intentia a fost sa fie
elaborate o serie de recomandari privind integrarea Republicii
Putem însa fi siguri de trei lucruri.
Primul:
integrarea Republicii
Al
doilea: nu prea putem sa contam pe ajutorul României, deoarece
obiectivele sale europene vor necesita concentrarea eforturilor pe alte
directii, decît la întretinerea unor relatii neclare cu
Republica
Al treilea: atîta timp cît în Rusia - "omul bolnav al Europei" - procesul de democratizare va continua asa cum se manifesta astazi (lent, dar sigur), procesul extinderii Uniunii Europene nu va lua vreo turnura neasteptata. Daca însa lucrurile la Moscova nu vor merge în directie buna, toate prognozele de extindere pot fi rasturnate. Pot surveni doua scenarii extreme. În primul caz, procesul de largire a Uniunii Europene poate înceta definitiv, pîna la stabilizarea situatiei si clarificarea raportului real de forte. În al doilea caz, aderarea tarilor central si est-europene poate avea loc în avalansa, atît la Uniunea Europeana, cît si la NATO.
Nu dorim sa insistam aspra concluziilor aduse în lucrarea noastra. Adeseori evenimentele si relatiile internationale se desfasoara în asa mod, încît toate prognozele si analizele pot fi rasturnate.
Referinte bibliografice
1. Gheorghe Floricel, Coridorul euroasiatic de transport prin Marea Neagra. Drumul Matasii în secolul XXI, Editura economica, Bucuresti, 1998.
2. IFRI, RAMSES 1998. Dunod, Paris, 1997.
3. Jean-Pierre Fauge`re, Economie européenne. Presse de sciences politiques et Dalloz, Paris, 1999.
4. L'Union Européenne. Les notices. La documentation française, Paris, 1999.
5. Loukas Tsoukalis, Noua economie europeana revizuita (traducere din engleza). Editura "Arc", Chisinau, 2000.
6. Michel Ayral, Le marché intérieure de l'Union Européenne. La documentation française, Paris, 1998.
7. Octavian sofransky, Republica Moldova: Capital geopolitic, Editura "Cartier", Chisinau, 1999.
8. Oleg Serebrian, Va exploda Estul? Geopolitica spatiului pontic, Editura "Dacia", Cluj-Napoca, 1998.
9. Pascal Boniface, Atlas des relations internationales, Hatier-Paris, 1997.
10. Gheorghe Cojocaru, GUAM: Arhipelagul petrolului//Revista "Arena Politicii", anul II, nr. 3 (15), noiembrie 1997.
11. Garnet Sh., Limitele puterii de la Kremlin//Revista "Arena Politicii", anul I, nr. 3, septembrie 1996.
12. Igor Munteanu, Moldova si CSI - o alianta fragila//Revista "Arena Politicii", anul II, nr. 2 (14), octombrie 1997.
13. Alexei Salmin, Prezentul si perspectivele CSI//Revista "Arena Politicii", anul I, nr. 2, august 1996.
», 1999.
18. Olaf F. Knudsen, Analizarea securitatii statului mic: rolul factorilor externi, [NATO: ce este, ce va fi. Noua Europa si securitatea statelor mici], Bucuresti, 1996.
19. Istoria României în date, Mica întreprindere editorial-poligrafica "Crai-nou", 1992.
20. Nicolae Rîmbu, Geografia Republicii Moldova, Editura "Lumina", Chisinau, 1991.
21. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura "Victor Frunza", Bucuresti, 1992.
22. Zbignev Brzezinski, Europa Centrala si de Est în ciclonul tranzitiei, Bucuresti, Editura "Diogene", 1995.
23. Vitalie Tarlev, Securitatea statala a Republicii Moldova: amenintari si riscuri//Culegerea "Politica externa a Republicii Moldova: aspecte ale securitatii si colaborarii regionale", materiale ale simpozionului stiintific international, Chisinau, 16-17 octombrie 1997.
24. World Economic Outlook, Globalization - Opportunities and Challenges, World Economic and Financial Surveys, IMF, Washington DC, May 1997.
25. Conventia privind constituirea Comunitatii Statelor Independente//Revista "Arena Politicii", anul I, nr. 2, decembrie 1996.
26. Serghei sapoval - Serghei sahrai, Uniunea Sovietica a fost rapusa de virusul informational anti-URSS//Revista "Arena Politicii", anul I, nr. 2, decembrie 1996.
27. CSI: începutul sau sfîrsitul istoriei?//Revista "Arena Politicii", anul II, nr. 2 (14), octombrie 1997.
29. Jacques Brasseul, Les nouveaux pays industrialisés, Paris, "Armant Colin", 1993.
30. Strategia Nationala de Dezvoltare Economica si Sociala a României pe termen mediu//"Economistul", februarie, 2000.
31. Marie-Louise Herschtel, L'économie de la communauté européenne, Paris, "Armant Colin", 1993.
32. Economic Trends Quarterly Issue, Moldova, April-June 2000, Chisinau, 2000.
33. Experienta Suediei în pregatirea aderarii si integrarii în UE//"Economistul", aprilie 1996.
35. Evghenii Klimov, Republica Moldova în contextul intereselor geopolitice ale Rusiei, ARENA POLITICII, nr. 2 (14), octombrie 1997.
36. J. Kurth, To Sink a Different Song//Revista "The National Intrest", №56, Summer, 1999.
37. Michael Mihalaka, The Great Divide Over Membership în NATO for Eastern and Central Europe în Transition, OMRI Institute, Prague, august, 1995.
38. T. Waters, Moldova 1997, Conflict Studies Research Centre, England, April 1997.
39. Michael Todaro, Economic Development, NY University, 2000.
40. Marin Popescu, Concentrarea productiei agricole - conditie esentiala pentru progresul agriculturii si integrarea în UE//"Economistul", 14 februarie, 2000.
41. Paul Romer, Object gap, Ideea Gap and Developement//"Washington Economic Report", February 1993.
42. Promovarea investitiilor straine//"Tribuna Economica", nr. 25, 1991.
43. Problemele integrarii economice a Republicii Moldova cu România, Chisinau, 1993.
44. Rand Mc'Nally, World Facts and Maps, London, 1999 Edition.
45. Ion Gutu, Economia în tranzitie, Chisinau, 1998.
46. Vasile soimaru, Caderea premierilor, Editura "Civitas", Chisinau, 1999.
47. Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, Raporturile României cu Republica Moldova, https://www.ong.ro/reviste/stint/StIntno1/moldovar.htm.
48. Hildegard Puwak, Leonard Cazan, Situatia economica a României înaintea începerii negocierilor de aderare la Uniunea Europeana.
49. Zbignev Brzezinski, The Grand Chessboard, Basic Books, A division of Harper Collins Publishers, 1999.
50. Dumitru Moldovanu et autres, L'intégration de la République de Moldova dans l'économie mondiale, Editions Ant. N. Sakkoulas, 1999.
![]() |
![]() |
|