Continent al unor popoare aspirand dintotdeauna la identitate nationala si la afirmarea lor economica, politica si culturala, Europa a cunoscut o evolutie conflictuala, caracterizata de rivalitati comerciale, coloniale si razboaie, ca manifestari ale nationalismelor exacerbate ce le-au dominat existenta.
Desi divizata, Europa prezinta o constanta – comunitatea civilizatiei, inteleasa astfel: “Dar, daca Europa este divizata in actiune, ramane o comunitate a civilizatiei. O comunitate care nu inseamna unitate sau monolitism. Dimpotriva, diversitatea si varietatea caracterizeaza civilizatia comuna a Europei. Ea este fondata pe o anumita conceptie a individului. Dar, fiecare individ este complex si poarta in el doua capacitati care uneori se completeaza, alteori se contrazic: inteligenta, partea rationala a spiritului, apta sa analizeze, sa inteleaga, sa construiasca si imaginatia, intuitia, parte irationala care urmeaza impulsuri adesea misterioase. Complexitatea civilizatiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construita pe dublul aport al traditiei pagane axata pe ratiunea umana si al celei crestine, fundamentata pe credinta. Ca si spiritul uman, civilizatia occidentala va fi constant solicitata de spirit si de ratiune. Uneori una din sursele traditiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credintei, Renasterea va dezvolta influenta ratiunii.Alteori, credinta si ratiune se vor echilibra, in indivizi ca si in societate”.
Comunitatea civilizatiei nu semnifica asadar uniformitate. Ceea ce o caracterizeaza nu este asemanarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a intelege si de a asimila aceleasi idei. Comunitatea civilizatiei europene sta in capacitatea comuna a europenilor de a simti, de a reactiona, de a asimila.
Determinata politic, unificarea europeana este in esenta un proces institutional si cultural; si daca institutiile sunt “obiectivarea culturii”, rezulta ca Europa unita se datoreaza apartenentei popoarelor la cultura europeana, manifestarii in fapt a aceluiasi sistem de valori.
Definirea culturii europene este esentiala pentru stabilirea apartenentei la Europa, intr-un moment in care aceasta se redefineste si se cauta. Ce fel de Europa si pana unde?
Mult timp Europa a fost identificata cu zona de dominanta catolica si uneori chiar numai cu partea ei occidentala, unde s-ar fi transmis si conservat cultura antica. Argumentul esential tine de sciziunea bisericii, prin care crestinismul greco-ortodox a transmis alte valori decat catolicismul.
Optica s-a modificat insa dupa Reforma protestanta si mai ales prin contributia lui Nietzsche. Pentru Nietzsche, Europa este data de specificul ei cultural si este formata din acele popoare si parti de popoare care au trecutul comun in grecism, romanitate, iudaism si crestinism.
Similar, André Philip caracterizeaza cultura europeana prin trei concepte: “conceptul grec al individualitatii”, “conceptul roman al justitiei si al cetateanului” si “conceptul biblic al persoanei umane”. Comunitatea este astfel data de umanismul si rationalismul greco-latin, imbogatit prin crestinism. Specificarea culturii europene s-a facut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa si – in timpurile moderne – de America.
Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despartire de vechea Europa, incepand cu Renasterea; este momentul in care individul incepe sa fie animat mai mult de ratiune si sa se indeparteze in actiunile sale de etica si morala. Din acest motiv, Renasterea este considerata a marca o criza a constiintei europene; ea semnifica insa si o revolutie intelectuala care se va transmite in plan economic, social si politic si care va face din Europa principala scena pe care s-a desfasurat istoria universala.
Europa nu mai inseamna insa Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unitatii spirituale, constand din autonomia valorilor si recunoasterea de legi si reguli generale care sustin valoarea fundamentala a solidaritatii.
Accentul in identificarea Europei cade in prezent pe conceptele de solidaritate si de identitate. Europa se cladeste pe cultivarea sentimentului de identitate europeana, de apartenenta la un sistem comun de valori care da specificarea Europei, se constituie in baza progresului individual si social si permite manifestarea solidaritatii ca expresie a optiunii pentru un “bine comun european”.
Identitatea europeana poate fi definita, dupa A. Marga, prin: conceptul “cunoasterii” orientata spre atingerea scopurilor umane; conceptul “rationalitatii” care presupune cautarea eficientei actiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifesta liber; conceptul “persoanei umane” care inseamna dorinta individului de dezvoltare spirituala; conceptul “adevarului” ca valoare fundamentala si conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii vointei politice.
Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea ca, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenentei si din constientizarea faptului ca Europa unita nu mai poate fi sustinuta doar la nivelul elitelor.
Alfonso Mattera este convins ca obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar daca se actioneaza pentru manifestarea in fapt a unui “cetatean european” avand identitate proprie, constient si convins ca apartine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie sa-l protejeze si sa-l promoveze.
Sentimentul identitatii europene a fost trait pana in sec. XX de elita intelectuala si de grupuri mai largi in momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astazi. Europenii isi dau foarte bine seama ca fara sentimentul larg al apartenentei la o identitate comuna europeana, mai importanta decat identitatea nationala, nu se poate asigura solidaritatea si vointa politica necesara constructiei europene; ca fara acceptarea existentei unui “bine comun” european, Europa risca sa devina cu mult mai putin decat este astazi.
Dar, daca pentru a merge mai departe in procesul unificarii europene, este nevoie de o mutatie de proportii in plan cultural, comunitatea civilizatiei data de valorile spirituale comune a pliat identitatea europeana pe identitatile nationale, oferind justificare si forta procesului de integrare.
Pe acest fond, manifestarea in fapt a unui “bine comun” european in anii ’50 dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA si a unui pericol de conflict armat ca urmare a razboiului rece, a facut posibila unificarea europeana. Fundamentata pe comunitatea economica, constructia europeana presupune un efort constant de a mentine unitatea diversitatilor. De modul in care identitatea europeana se va transmite in planul actiunilor umane depinde esential viitorul continentului european.
|
