Institutia Parlamentului este conditionata de doua principii constitutionale: suveranitatea poporului si principiul reprezentarii.
Privit din aceasta perspectiva, Parlamentul apare ca un instrument prin intermediul caruia poporul, detinatorul suveran al puterii politice, investeste pe "reprezentantii sai" - parlamentarii -, cu misiunea si drep 12512m1211m tul de a fi reprezentantii poporului, de a fi depozitarii temporari ai suveranitatii acestuia, de a fi cei care hotarasc cum vor fi emise legile dupa care se conduc treburile publice.
Mecanismul complex prin care poporul încredinteaza vremelnic exercitiul unora dintre prerogativele suveranitatii sale, are la baza conditiile actuale ale vietii politico-sociale, care arata ca poporul nu poate sa se autoguverneze. De aceea, titularul suveranitatii îsi alege reprezentantii ce se reunesc într-un organism denumit - parlament, congres, adunare, pe care-l responsabilizeaza cu conducerea zilnica a treburilor publice.
Teoria juridica a suveranitatii democratice este întâlnita sub doua forme: suveranitatea populara, doctrina a carei sistematizare îi este datorata lui Jean-Jacques Rousseau si suveranitatea nationala, datorata Adunarii Constituante Franceze din 1789.
Conform teoriei suveranitatii populare vointa populara, prin definitie, rezida în colectivitate în întregul ei. Aceasta teorie presupune egalitatea absoluta între toti indivizii, care au fiecare, ca inerenta propriei persoane, o parte din suveranitate. Suveranitatea populara apartine poporului ca o suma a vointelor individuale, ceea ce impune principiul suveranitatii.
În aplicarea acestei teorii se accepta utilitatea institutiilor reprezentative, faptul ca sunt indispensabile unei guvernari, dar nu absolutizeaza valoarea guvernamântului reprezentativ, absolutizându-se doar dreptul poporului de a participa la guvernare prin vot, care nu poate fi refuzat nici unui cetatean, întrucât dreptul îi apartine în calitatea sa de titular al unui fragment de suveranitate.
Teoria suveranitatii nationale, elaborata de Adunarea Constituanta Franceza din 1789, stabilea sufragiul universal în directa opozitie cu suveranitatea populara. Potrivit acestei teorii, autoritatea suverana emana de la natiune, vazuta ca o entitate abstracta si invizibila, diferita de indivizii care o compun.
Conform teoriei suveranitatii nationale, un mandat parlamentar este general si reprezentativ: general, deoarece parlamentarii reprezinta natiunea în întregul ei si nu un grup de votanti si reprezentativ, deoarece ei nu pot fi îngraditi de nici un ordin primit de la electorat.
Reprezentativitatea este rezultanta faptului ca mandatul parlamentar nu este un contract, iar alegatorii, prin faptul alegerii, nu-i stabilesc parlamentarului drepturile si obligatiile.
Dar, faptul ca mandatul parlamentar este reprezentativ, nu înseamna ca orice legatura dintre parlamentar si alegatori dispare odata ce acesta a fost ales, acesta fiind supus în mod permanent si difuz influentei opiniei publice. Parlamentarul trebuie sa tina cont de vocea opiniei publice, de dezbaterea politica din societate, trebuind sa realizeze o anumita colaborare cu alegatorii pentru a asigura într-o cât mai mare masura armonia între Parlament si corpul electoral.
Având în vedere cele afirmate mai sus, mandatul parlamentar ar putea fi definit ca o functie publica cu care membrii adunarilor (Camerelor) sunt investiti prin alegere de catre electorat în vederea exercitarii prin reprezentare a suveranitatii nationale (puterii poporului) si care contine împuterniciri stabilite prin Constitutie si legi.
În baza acestei definitii, fiecare parlamentar, reprezinta natiunea în întregul ei, concurând la exercitarea suveranitatii nationale în conditiile fixate de aceasta.
|
