Istoricul policilor sociale

Istoria politicilor sociale este relativ scurta, de aproximativ un secol. Ca disciplina stiintifica, politicile sociale au o istorie si mai scurta, de aproximativ o jumatate de secol.

Unii autori plaseaza începutul politicilor sociale în antichitate întrucât au existat preocupari ale statelor (dincolo de într-ajutorarea comunitara) de sustine pe cei în nevoie, în caz de calamitate, foamete, razboi, etc. În Sumer zeitatea Nanshe simboliza justitia si echitatea sociala, principii fundamentale ale politicilor sociale. În Atena se acordau echivalentul a ceea ce numim azi pensii pentru invalizii si orfanii de razboi, masuri care pot fi circumscrise politicilor sociale.

De la Legea saracilor la primele sisteme de asigurari (1600 - 1870)

Legea Saracilor ("Poor Law Act") din Marea Britanie din anul 1601, din timpul reginei Elisabeta, reprezinta un alt moment important în istoria politicilor sociale. Acest act normativ prevedea acordarea de ajutor saracilor în schimbul prestarii unor munci în folosul comunitatii - cum le-am numi astazi - din partea celor apti de munca. Trebuie remarcata asemanarea cu sistemul de acordare a ajutorului social din zilele noastre. Prin aceasta lege statul îsi asuma responsabilitatea pentru persoanele sarace, categorie importanta de asistati în politicile sociale si în prezent. Totusi, activitatile concrete de prevenire a cersitului si de atragere a saracilor în actiuni lucrative reveneau comunitatii locale. Astfel, legea prevedea obligatia fiecarei parohii de a prelua responsabilitatae pentru proprii saraci. Saracii erau împartiti pe categorii functie de capacitatea de a munci. Cei inapti de munca - batrânii, bolnavii, puteau locui în "institutii de caritate", un fel de aziluri ale zilelor noastre. În cazul refuzului de a munci, cei apti de munca erau pedepsiti sa traiasca în "case de corectie", un fel de închisori.

Specialistii evidentiaza si alte momente importante în istoria politicilor sociale. Razboaiele napoloneene (1799 - 1815) au avut ca efect raspândirea ideilor Revolutiei Franceze în spatiul european si la o noua conceptie despre rolul statului, dar si la înmultirea problemelor sociale ale vremii: saracire masiva, foamete, etc.

În contextul înmultirii problemelor sociale generate de razboi si a schimbarilor socio-economice majore ale vremii (industrializare, urbanizare) s-a consolidat ulterior o atitudine mai degraba negativa cu privire la extinderea ajutoarelor catre anumite categorii. Pe langa argumentul decisiv al costurilor mult prea ridicate pentru sustinerea ajutoarelor, au fost invocate si alte argumente economice, demografice si chiar morale (Ricardo - scaderea salariilor, saracirea populatiei care munceste, Malthus - cresterea rapida a populatiei; Bentham - demotiveaza munca).

Astfel, dupa mai bine de 200 de ani, în urma unui raport asupra Legii saracilor, acesta este amendata (Amendamentul Legii Sarcilor, 1834) în sensul limitarii ajutoarelor, criteriile de eligibilitate devenind mult mai stricte. Cei apti de munca erau obligati sa munceasca si traiasca în asa-numitele "case de munca", separati de familie, soti si copii, în conditii de viata mai precare decât cele în care traia un muncitor sarac de pe piata muncii.

De la primele sisteme de asigurari la criza economica (1870 - 1930)

Abia la sfârsitul sec al XIX-lea schimbarea ideolgica generata de revolutia Franceza devine dominanta. Spre exemplu scolile, erau întretinute prin actiuni de caritate fie de biserici fie din alte initiative, statul facându-si simtita prezenta abia catre sfârsitul secolului când, prin elaborarea Actului Educational din 1870 sustine dreptul oricarui copil la o forma de scolarizare. Dupa 1880 scoala primara devine obligatorie si gratuita.

Introducerea modelului asigurarilor sociale în Germania anilor 1880 în timpul cancelarului Otto von Bismark reprezinta însa momentul crucial în dezvoltarea politiclor sociale moderne. Pentru prima data se încerca constituirea unui sistem de protectie pe alte principii decât cele ale ajutorului acordat celor mai saraci. Primele legi în domeniul asigurarilor sociale pot fi considerate prima implicare cu adevarat importanta a statului modern în protectia sociala a indivizilor. Au fost introduse:

Asigurarile pentru accidente industriale - 1871

Asigurarile de sanatate - 1883

Asiguraile de pensii - 1891

Multi autori apreciaza ca scopul acestora nu a fost unul umanist cat mai mult politic pragmatic; legile introduse perpetuau în fapt diviziunea si stratificarea sociala prin instituirea unor privilegii diferentiate, scopul fiind de fapt loializarea indivizilor fata de monarhie si stat.

Solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice, din zona unor ideologii liberale sau conservatoare. Multi specialisti în politici sociale apreciaza ca sistemul securitatii sociale este în fond de origine sa liberala sau conservatoare. În Germania si în alte tari vest-europene care se aflau în plina crestere economica, statul (identificat pe atunci cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea "stângii proletare" si demonstreze ca este capabil sa sustina deopotriva dezvoltarea economica si protectia sociala. Democratizarea politica si universalizarea dreptului de vot au obligat puterea politico-economica a sfârsitului de secol XIX sa adopte masuri în favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale accelereaza optiunea industriasilor si a institutiilor "statului-natiune" de a adopta programe sociale menite sa asigure bunastarea colectiva.

La sfârsitul secolului al XIX-lea, sistemele de asigurari se generalizeaza în aproape tarile europene (nu si în SUA). Sistemele de protectie sociala îsi extind acoperirea si îsi diversifica masurile de suport. Totusi, cu greu se poate vorbi de sisteme corente si integrative de suport.

La începutul secolului XX masurile de protectie sociala se diversifica. În Marea Britanie ideologia reformista capata amploare si se adopta masuri pentru protectia copiilor (mese gratuite în scoala pentru saraci, controale medicale obligatorii, etc), protectia vârstnicilor (acorda beneficii fara conditia unei contributii prealabile pentru mare parte din vârstnicii de peste 70 de ani), protectia fortei de munca (se introducerea salariul minim), etc. În aceasta perioada se dezvolta "noul liberalism" care promova "eficienta nationala", adica cresterea economica bazata pe o forta de munca educata si sanatoasa. Cresterea economica ramâne scopul final, iar protectia sociala este vazuta ca o conditie pentru a se putea realiza. Interventia statului în economie era prea putin acceptata.

Abia în perioada crizei economice din anii '30 este amplu dezbatuta problema interventiei economice si a angajarii masive a statului în rezolvarea problemelor sociale grave. Au fost dezvoltate teoriile economice ale statului interventionist.

Pâna la acel moment, în Statele Unite ale Americii, protectia sociala fusese realizata aproape în întregime prin activitati filantropice si caritabile si prin implicarea statului. Formele de asigurari sociale exsiatu într-o faza incipienta si aveau un caracter mai mult local. În 1935 se adopta "Social Security Act" care instituie sisteme de asigurari (pentru pensii si somaj) si de asistenta sociala (pentru vârstnici, nevazatori si copiilor sarci).

Primele masuri de protectie sociala în România

În România prima lege mai importanta este data în 1775 si viza protectia copilului si a persoanelor în nevoie; sunt înfiintate institutii specializte pentru mame tinere, saraci, bolnavi cronici, vârstnici, persoane cu dizabilitati. Primele masuri asiguratorii dateaza din 1872, sub forama unor asocieri ale muncitorilor de într-ajutorare în caz de boala.

Câteva legi sunt deosebit de importante în evolutia politicilor sociale din România:

Privind sistemul de asigurari: Legea Missir adoptata în 1902 si care introduce un sistem de asigurai de tip corporatist si mai les Legea Nenitescu adoptata în 1912 care instituie obligativitatea contributiei si largeste numarul si tipul beneficciilor din asigurari. În 1933 a fost adoptata legea care unifica si generalizeaza sistemul de asigurari sociale, acoperind toti angajatii.

Privind sistemul de asistenta sociala: Legea privind organizarea serviciilor de ajutor social din 1931 prin care s-au pus bazele dezvoltarii în perioada interbelica a unuia dintre cele mai moderne sisteme de servicii de asistenta sociala din Europa la acea vreme (scoala lui Dimitrie Gusti având contributia esentiala).

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial

Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a acutizat problemele sociale existente si a condus la aparitia altora. Necesitatea reconstructiei sociale a fost larg acceptata atât la nivel politic, cât si la nivelul pupulatiei.

Raportul Lordului Beveridge din 1942, din Marea Britanie este considerat de multi specialisti un punct de cotitura în istoricul politicilor sociale. Raportul promoveaza ideea înfrângerii celor "5 giganti": Lipsurile, Boala, Ignoranta, Mizeria, Inactivitatea pentru care se recomada ca masuri:

un program de beneficii familiale

un sistem de servicii medicale accesibil, cu acoperire larga

interventia statului pe piata muncii pentru a îndeplini obiectivul angajarii totale a fortei de munca (somaj zero)

un sistem universal si obligatoriu de asigurari (si de pensii si de sanatate).

o                   Se instituie cel de-al doilea tip de sistem de asigurari sociale - cunoscut si ca tipul Beveridge, pe lânga cel de tip Bismarkian, sistem finatat din impozite de la bugetul de stat si nu din fonduri separate, depinzând intr-o masura mai mica de nivelul contributiei anterioare si cu accesibilitate universala.

*

În concluzie, putem afirma ca perioada de reforme sociale si de dezvoltare a ceea ce numim astazi politici sociale a avut loc la sfârsitul sec XIX si începutul sec XX în întreaga Europa. Desi initial au avut motivatii diferite, care au tinut de ratiuni pragmatice sau politice, treptat s-au dezvoltat sisteme de protectie sociala ale statului, tot mai corente si mai acoperitoare.

Daca initial au fost protejati în special cei care muncesc si segmente restrânse cu probleme, treptat sistemul de protectie s-a extins catre populatia în ansamblul ei.

Evolutia masurilor de protectie a urmat în majoritatea tarilor occidentale un pattern comun:

De la protectia fata de riscul pierderii veniturilor din munca a celor care sunt / au fost angajati

La protectia celor care nu puteau lucra (persoane cu handicap, copii orfani, etc)

Catre protectia întregii populatii în final (asigurari de sanatate universale, educatie gartuita / subventionata, alocatii pentru familii si copii, etc)

Putem afirma ca politicile sociale au fost centrate pe protectia celor care au fost angajati în munca, caracteristica care predomina si astazi sustin multi specialisti, asigurarile sociale fiind elementul fundamental al sistemului de protectie.

În ciuda ideologiei si culturii politice de tip liberal care a dominat Marea Britanie, dupa al doile Razboi Mondial se dezvolta politici sociale ample, universaliste care vor da nastere la ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate drept Statul Bunastarii, si care va domina istoria politicilor sociale postbelice europene si nu numai

Statul Bunastarii

Dupa multi specialisti, o data cu lansarea programelor sociale ample si universaliste propuse prin Raportul Lordului Beveridge si sub influenta majora a ideilor lui Keynes referitoare la interventia statului în economie si ocuparea deplina (somaj zero), Marea Britanie devine primul Stat al Bunastarii si adesea a fost luat drept model în analizele comparative.

Termenul propriu-zis îi este atribuit arhiepiscopului W. Temple care în scrierile sale din 1941 si 1942 a dorit sa sublinieze diferenta dintre 'statul puterii' al Germaniei Naziste si 'statul bunastarii' al reconstructiei aliate de dupa razboi. Altii atribuie paternitatea termenului lui A.Zimmern, pentru anul 1934, si sugereaza ca expresia ar fi fost în limbajul comun în Marea Britanie înca de la sfârsitul anilor '30 (Preda, 2002).

Statul Bunastarii poate reprezenta în literatura de specialitate (Pierson apud Preda 2002)

forma particulara de stat (care s-a cristalizat dupa Razboi si a dominat Europa)

forma distincta de guvernare

un tip specific de societate

Întelesul termenului a devenit atât de larg încât multi au propus chiar renuntarea la concept. Practic, în prezent expresia 'statul bunastarii' desemneaza statul capitalist (în special occidental) de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial cu o guvernare bazata pe consens social, prin îmbinarea eficientei sistemului economiei de piata cu solidaritatea sociala si umanismul politicilor sociale redistributive. O astfel de definitie "larga", desemneaza entitati cu un fond comun evident dar si cu multe diferente specifice (Preda, 2002)

Peter Taylor-Gooby si altii disting doua mari perioade în istoria Statului Bunastarii:

una optimista, de expansiune a Statului Bunastarii, în contextul entuziasmului cresterii economice si a reconstructiei sociale de dupa razboi, dominata de idei social democrate (pâna în 1975)

una pesimista, de recul a Statului Bunastarii, în contextul crizei petrolului de la mijlocul anilor 70, dominata mai degraba de ideologia neo-liberala.

Folosind conceptul de Stat al Bunastarii în sensul larg, ca sistem "sistem garant al bunastarii colective", alti specialisti (Naumescu), plaseaza începuturile în perioada consolidarii sistemelor de asigurari sociale, diistingând etapele:

Faza experimentala (1870-1920);

Faza consolidarii (1920-1945);

Faza expansiunii (1945-1975);

Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continuând pâna în prezent).

A treia etapa în evolutia politicii sociale conform acestei clasificari, expansiunea, este asociata cel mai adesea cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii în Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian. În cele 3 ,,decenii de aur" a avut loc o dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat.

Dupa 1975 si cu precadere în anii '80 sistemul creat în jurul acestui model de stat al bunastarii aluneca într-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai înversunati aparatori). Exista autori care sustin ca criza experimentata a fost atât de profunda încât cu greu se poate sustine ca clasicul Stat al Bunastarii a supravietuit.

Perioada de "aur" - pâna în 1975

Perioada de dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial si pâna în 1973-1974 (criza petrolului) este cunoscuta si sub numele de ,,Perioada de aur a Statului bunastarii" (The Golden Age) în Europa Occidentala. Aceasta perioada a expansiunii SB pare a fi o ,,perioada fericita", a consumului si a cresterii economice.

Asa cum am vazut, interventia statului si implicarea masiva în probmele sociale avea o larga acceptare în contextul existent dupa razboi. Crestrea economica a fost rapida în toata aceasta perioada, inflatia redusa, somajul scazut. Conditiile deosebit de grele în care traia majoritatea populatiei la acea vreme faceau ca asteptarile indivizilor sa fie relativ scazute, pe fondul unei solidaritati sociale crescute. Cheltuielile sociale aproape s-au dublat, ducând la cresterea calitatii beneficiilor si serviciilor oferite. Functiile, institutiile si serviciile sociale au continuat sa se multiplice fara încetare.

Câtiva indicatori economici si sociali ai Statului Bunastarii Keynesian (1950-1975)

Sursa: Preda, 2002, p. 763

Dupa cum se observa, rata de crestere economica anuala a fost în general peste 5%, permitând cresterea cheltuielilor sociale pâna la mai mult de o cincime din Produsul National Brut, în contextul unui somaj scazut, de sub 4-5%.

În aceasta perioada, cheltuielile sociale au crescut cu 50%, ajungând în unele tari aproape sa se dubleze (Olanda, Suedia, chiar si SUA, pornind e adevarat de la un nivel mai scazut). La începutul anilor '70, cheltuielile publice depasaeu o treime din PIB (pentru unele tari reprezentau aproape jumatate), iar cele sociale depaseau 20% din PIB în majoritatea tarilor, urcând în câteva cazuri spre 30%. Chiar si în Statele Unite, cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15% din PIB.

Evolutia cheltuielilor publice (sociale) în tari OECD ca procent din PIB (1960 - 1975)

Sursa: George si Taylor-Gooby, 1997, p.4

Exista doua mari pozitii privind evolutia Statului Bunastarii (Zamfir C., 1995):

Teoriile convergentei

Dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare în ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata. Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele între tari" si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul" sau ,,civilizatia occidentala".

Prin urmare, sustinatorii acestei pozitii sustin ca SB este produsul unui tip unic de societate, cea industriala, moderna, occidentala si ca diferentele între state sunt mai degraba superficiale si nesemnficative, provin din particularitatea conditiilor si tind spre un profil unic.

Pe baza unei comparatii între 64 de state, Wilensky (1966) considera ca nivelul de dezvoltare economica (masurat ca PIB/locuitor) este predictorul cel mai important al cheltuielilor sociale pe termen lung;

Prin urmare, diferentele sunt mai mult cantitative, nu de tip, ci de crestere / expansiune a SB care e determinat de nivelul economic.

Teoriile diversitatii

Sustin ca SB este produsul unui complex de factori sociali, economici, culturali si istorici, diferentele netinând numai de nivel de dezvoltare economica. Mai mult, optiunea pentru un tip sau altul de stat al bunastarii nu este bazata numai pe conditii, ci si pe efectele (dorite si estimate) ale uneia sau alteia dintre optiuni.

la nivele de dezvoltare economica similare exista SB diferite

Criza Statului Bunastarii (1975 -1980)

Pe fondul unui ritm al cresterii economice din ce în ce mai lent si în conditiile cresterii inflatiei au început sa apara la începutul anilor 70 si criticile la adresa expansiunii cheltuielilor publice. Criza petrolului din 1972-1973 a reprezentat pentru toate economiile un soc puternic si a condus la explozia criticilor Statului Bunastarii în varianta lui Keynesiana.

Criza Statului Bunastarii are acceptiunea de (Zamfir, 1995):

criza financiara - imposibilitatea continuarii finantarii SB

ineficienta a SB

Pierson (1991) arata ca "criza statului bunastarii" poate fi înteleasca ca:

un punct de cotitura în politicile sociale si economice

un soc exterior (statului) cu referire la pretul petrolului care este impus doar de cele câteva tari exportatoare de petrol grupate în OPEC

problema pe termen lung, fara o solutie previzibila.

Valentin Naumescu identifica o criza multidimensionala a Statului Bunastarii în Europa (în context mondial)

Criza economica propriu-zisa;

Criza fiscala si birocratica;

Criza socio-demografica;

Criza politica;

Criza generala de sistem (criza sistemica).

Procesele care au favorizat criza:

Cresterea deficitelor bugetare - cheltuielile publice (sociale) au crescut într-un ritm mai rapid comparativ cu cresterea economica.

Chiar înainte de declasarea crizei petrolului, în 1972, aparea în Europa faimosul raport al Clubului de la Roma, "Limitele cresterii" (efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows), care atragea atentia asupra unei provocari fara precedent în istoria postbelica, careia economia mondiala nu putea sa îi mai faca fata cu vechile instrumente.

Din punct de vedere economic, rata de crestere economica nu mai era suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". În majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2% (sau chiar devenise nula, lansându-se conceptul de "crestere zero" .

Cresterea somajului, mai ales dupa socul petrolului (creste de la sub 4% cât era anterior la 10-15%)

Guvernele s-au trezit în situatia sa renunte la principiul fundamental al keynesianismului, "somajul zero", întrucât acesta ar fi însemnat în conditiile economice ale vremii sporirea taxelor deja foarte mari si cresterea inflatiei (la începutul anilor 70 presiunea clasei mijlocii si a sindicatlor de a reduce taxele era tot mai mare).

Asa cum arata si Esping-Andersen (1990), obiectivul somajului zero nu a putea fi sustinut pe termen lung datorita consecintelor negative care au survenit:

cresterea presiunilor inflationiste;

diminuarea activitatilor profitabile

divergente între sindicate sau între sindicate si partidele de stânga

cresterea presiuni salariale

proliferarea grevelor

Mai multi specialisti identifica fenomene precum dualizarea pietei muncii sau aparitia somajului pe termen lung care s-au cristalizat tot în aceasta perioada:

Setorul primar (sectoare economice de vârf, înalt competitive, care ofera salarii ridicate, si o relativa siguranta a locului de munca)

Sectorul secundar (munci slab platite, temporare, în sistem part-time, etc)

Accentuarea îmbatrânirii populatiei - pe lânga cresterea sperantei de viata, natalitatea scade foarte mult, mai ales dupa mijlocul anilor 60. Presiunea asupra sistemului de protectie cresc foarte mult, sistemul de pensii si chiar si cel sanitar se confrunta cu riscul de a fi sufocate.

Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si extinderea perioadei de acordare au adus apoape de faliment sistemele de pensii si asigurari sociale (cele corespunzatoare situatiilor de boala, batrânete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic îndelungat), multe companii solicitând cu insistenta regândirea întregului sistem de asigurari. Inversarea piramidei demografice, sporurile naturale negative în multe tari vest-europene au provocat dezechilibre în transferul între generatii, "criza de copii" devenind cu timpul o realitate.

Cresterea asteptarilor populatiei în raport cu nivelul si calitatea beneficiilor. Se apreciaza ca cresterea cheltuielilor publice sociale în special s-a facut ca urmare a cresterii cerererii, si nu datorita îmbunatatirii protectiei sociale oferite de catre SB.

Prin urmare, criza Statului Bunastarii nu a fost doar o criza economica sau financiara ci a însemnat o criza a întregului sistem institutional. Reforma la toate nivelele si în toate sectoarele de activitate devenise necesara.

Iata câtiva indicatori sociali si economici care descriu comparativ situatia la care se ajunsese în perioada crizei:

Performantele OECD (valori medii) în perioada de înflorire a SB comparativ cu perioada crizei

Sursa: Preda, 2002, în L. Pop (coord), p. 767 apud Pierson, 1991

În continuare vom prezenta critica facuta de teoriile neoliberale la adresa Statului Bunastarii Keynesian, curent de gândire cunoscut si sub numele de "Noua Dreapta".

Critica Neoliberala la adresa Statului Bunastarii

SB bazat pe o fiscalitate ridicata afecteaza negativ economia

a) poate conduce în mod paradoxal la scaderea resurselor pentru stat

o                   În contextul unor programe sociale din ce în ce mai costisitoare, în conditiile unei cresteri economice mai lente decât cea a cheltuilor publice (sociale), ficalitatea devine din ce în ce mai ridicata. Cresterea fiscalitatii duce la scaderea resurselor pentru impozitare astfel încât impozite mai ridicate se aplica la salarii si profituri din ce în ce mai mici

o                   Asa numita Curba Laffer: cresc impozitele → cresc si resursele statului pâna la un punct pentru ca apoi → scade baza de impozitare → scad resursele

Curba Laffer

Venitul din impozite

Rata de impozitare

b) demotiveaza efortul economic, invetitiile (întrucât cu cât câstigul e mai mare, cu atât impozitul creste)

c) creste economia subterana si evaziunea fiscala

d) decapitalizarea: migratia capitalurilor spre tari cu fiscalitate mai scauzta

SB distruge functia de într-ajutorare a familiei si comunitatii (prin preluarea acestei functii), duce la slabirea coeziunii familiale si la atrofierea retelelor de suport comunitare

SB ajunge sa provoace un dualism social, sa scindeze populatia în doua: pe de o parte o populatie activa si responsabila si pe de alta o populatie dependenta, constituindu-se în timp asa numita "underclass" si generând o adevarta cultura a dependentei

SB afecteaza însasi liberetatea individului, înlocuind-o cu "dicatatura statului sau a corporatiilor". Interventia sociala devine î fapt un instrument de dominare a populatei.

SB ca furnizor monopolist (unic, sau oricumn cu rol major) al bunasarii sociale devine ineficient. Fara competitie, asistam la o birocratizare excesiva, creându-se un sistem centrat pe propriile interese si nu pe cele ale populatiei beneficiare.

Noua drepata nu este singura care a criticat birocratizarea excesiva a sistemului, inlcusiv adptii ideologiei de stânga si alti critici au ridcat problema birocratiei, supradimensionarii si ineficientei administratiei de stat. Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la început un efect pozitiv, permitând cresterea spectaculoasa a numarului de slujbe bine platite în institutii administrative si în consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare numar de femei, rezolvându-se o alta problema traditionala, accea a somajului mare în rândul acestora. Cu timpul însa, sistemul s-a extins ajungând sa detina o pondere exagerata. Spre exmplu, în Suedia se ajunsese la situatia limita în care 60% din forta de munca activa era ocupata în administratia Statului Bunastarii. În aceasta perioada de contureaza noi teorii legata de administratia publica.

În final, asistam la scaderea legitimitatii politice a statului, întrucât datorita asumarii prea multor responsabilitati, scade capacitatea statului de a rezolva aceste probleme.

Modelul SB a cunoscut si alte critici pertinente, însa nu la fel de coerente ca cele ale Noii Drepte:

Critica Stângii la adresa Statului Bunastarii

Adeptii ideologiilor socialiste au admis la rândul lor ca Statul Bunastarii în forma lui clasica, keynesiana avea numeroase probleme si trebuia reformat.

criza financiara demonstreaza ca SB este incopatibil cu economia capitalista. Solutia ar fi o economie planificata

SB controleaza indivizii, beneficiile si serviciile fiind si forme de represiune, de subminare a independentei individului si conducând la stigmatizare sociala.

Critica din perspectiva ecologista sau feminista

SB a ignorat problemele de natura ecologica, implicatiile si consecintele dramatice ale acestora pe termen lung, de multe ori ireversibile. De asemenea SB a ignorat problemele unor altfel de grupuri "defavorizate" - de exemplu femeile - consecintele legate de dezechilibrele demografice fiind numai "partea vizibila a iceberg-ului".

Iesirea din criza (dupa 1980)

Multi specialisti afirma ca modelul european al Statului Bunastarii în sens traditional (keynesian), asa numitul Stat Providenta, a disparut dupa criza anilor 70-80 si cu politicile neo-liberale lansate de Noua Dreapta în anii '80.

Criza din tarile vest-europene s-a terminat prin "spargerea" consensului postbelic de tip keynesian (Naumescu) de sustinere a programelor de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare.

În 1979, dupa multi ani de guvernare de stânga în toate tarile Europei, Partidul Conservator revine la putere în Marea Britanie. Politica liberala a premierului Margaret Thatcher (care va rezista la guvernare pâna în 1990) în concordanta cu guvernarea republicanilor conservatori sub presedintia lui Ronald Reagan în Statele Unite (1980-1988) au adus la conceptualizarea "Noii Drepte", la revenirea liberalismului în special în economie (un liberalism reformat, de tip "Nou", de unde si denumirea curentului de neoliberalism). Modelul neoliberal a fost preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu o istorie socialista, cum ar fi Franta, Italia sau Spania. Germania a adoptat un model de centru, cu o economie liberala dar patrând acelasi sistem de protectie sociala bine pus la punct, bazat în principal pe asigurari (,,The German Middle Way").

Programul Noii Drepte de iesire din criza poate fi rezumat în câteva principii dupa cum urmeaza (Zamfir C, 1995):

o               Retragerea statului din economie. Interventia statului în economie este negativa.

o               Retragerea statului din functia de producere a bunastarii (nu este vorba de o retragere totala, ci de o diminuare a acestei functii). Bunastarea e produsa eficient prin mecanismele pietei sau prin celelalte surse (familie, comunitate), modalitatea principala de crestere a bunastarii trebuie sa se bazeze pe crestere economica si pe servicii în sistem concurential.

o               Politica sociala focalizata pe segmentul sarac si pe cei cu probleme, nu suport universalist.

Directiile lor de actiune au fost:

Scaderea impozitelor (chiar si în Suedia s-au redus impozitele în aceasta perioada):

o           Rata impozitului marginal (impozitul pe cea mai ridicata transa de venit) în:

SUA: de la 75% la 38%

Marea Britanie: de la 83% la 40%

Suedia: de la 88% la 77%

somajul este lasat sa evolueze liber, considerând ca are consecinte pozitive precum:

o               Disciplineaza forta de munca

o               Stimuleaza competitia, rezultând în forta de munca mai speciaizata si calificata

o               Combate inflatia

"Disciplinarea" sindicatelor considerând ca acestea rigidizeaza piata muncii, impun artificial salari ridicate.

Înlocuirea asistentei sociale universaliste cu cea bazata pe testarea mijloacelor

Retragerea statului din rolul de unic / principal furnizor al bunastarii

o               Cresterea rolului comunitatii si a societatii civile în furnizarea bunastarii (încurajarea familiei, a retelelor de rudenie, a celor de într-ajutorare comunitara, a ONG-urilor de a prelua din functiile statului)

o               Privatizarea serviciilor sociale, aplicarea principiilor pietei si în acest domeniu:

Transferarea responsabilitatii administrative pentru furnizarea unor servicii sociale altor agenti (de ex în Marea Britanie, beneficiile de maternitate si boala au fot transferate angajatorilor)

Marketizarea serviciiilor. Statul contractaza furnizori privati pentru a oferi serviciile a caror responsabilitate îi apartin, evoluând de la prestator de servicii la contractor/cumparator si regulator de servicii. Statului îi revine mai mult un rol de monitorizare si control: fixeaza standarde de calitate si controleaza activitatea furnizorilor privati.

Stimularea participarii în sistem privat de servicii sociale prin reduceri de impozite

Încurajarea competitia între institutiile statului si serviciile furnizate, apar competitiile pe baza de poiect.

Noul model socio-economic trebuia deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore (Naumescu):

o               flexibilizare,

o               debirocratizare si descentralizare administrativa,

o               dereglementare,

o               relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii,

o               eficientizarea managementului,

o               asumarea noilor tehnologii,

o               privatizarea unor companii, societati si a unor servicii publice.

Prin toate masurile mentonate, performantele asteptate erau: înviorarea economiei, cresterea bunastarii ca efect al acesteia, cresterea calitatii beneficiilor si serviciilor oferite si, poate cel mai important, cresterea responsabilitatii indivizilor pentru propria bunastare.

Solutia iesirii din criza propusa de Noua Dreapta nu a fost însa lipsita de critici, evidentiindu-se consecintele negative ale adoptarii unor asemenea programe.

Cresterea economica nu rezolva problema bunastarii indivizilor pentru ca economia de piata contine în sine dezechilibre structurale si indivizii nu beneficiaza în mod egal sau macar echitabil de aceasta. Mai mult, ritmul de crestere scontat de neoliberali nu a fost ridicat.

Cresterea economica a condus la cresterea inegalitatii si la o polarizare accentuata si între indivizi, si pe piata muncii

Reforma fiscala a avantajat populatia bogata, accentuându-se diferentele

Rata saraciei a crescut, s-a consolidat o asa numita "subclasa a saracilor - underclass" (capcana saraciei)

Cresterea economica nu a adus reducerea somajului, s-a consolidat o noua categorie, cea a somerilor pe termen lung

Serviciile sociale private nu au reusit sa acopere nevoile colectivitatii, polarizându-se accesul chiar si la cele fundamentale (educatie si sanatate)

Social-democratia, desi a înregistrat un recul în aceasta perioada în majoritatea tarilor din Europa de Vest, a continuat sa domine în special în statele nordice. Adeptii acestei pozitii au propus la rândul lor un program de iesire din criza, care viza de asemenea reformarea clasicului Stat al Bunastarii, dar reafirmându-i principiile care l-au fundamentat:

o               Interventia statului în economie cu rol corector

o               Angajament pentru ocuparea ridicata, chiar daca obiectivul ocuparii depline devine putin realizabil

o               Solidaritate sociala, o societate echitabila pentru toti cetatenii

o               Parteneriat social (între patronat si sindicate)

Promoveaza politici de investitii contra-ciclice pentru, încurajând agentii economici sa constituie din profituri fonduri de rezerva pentru perioadele de recesiune economica. Promoveaza de asemenea politici active pe piata muncii, bazate pe recalificare profesionale si pe investitii în domeniul lucrarilor publice. În unele cazuri, fiscalitatea a crescut în continuarea, pentru a putea finanta sistemul de protectie. Unele state au recurs la solutia impozitarii indirecte (pe consum). Reusesc sa mentina o inegalitate si o rata a saraciei scazute.

Performatele celor doua optiuni polare au fost în final comparabile. Nivelul cheltuielilor publice (sociale) nu a scazut considerabil, dupa un punct de cotitura au început sa creasca din nou. Calitatea serviciilor oferite, chiar prin marketizare, nu s-a îmbunatatit considerabil. Datoriile externe nu au scazut, dimpotriva, în multe cazuri au crescut.

Tabelul de mai jos pare sa indice ca nu existe o legatura consistenta între nivelul cheltuielilor sociale si ideologia partidelor de guvernare, acestea schimbând mai degraba tipul de politici decât efortul finaciar. De fapt, cheltuielile publice si cele sociale au continuat sa creasca si dupa perioada crizei, în majoritatea statelor occidentale, în contextul înmultirii si deiversificarii neboileor d eprotectie a populatiei. Obiectivul reducerii cheltuielilor sociale în fapt nu s-a putut realiza. Chiar si în SUA scaderea cheltuielilor sociale a fost practic inexistenta, iar în Marea Britanie, în a doua jumatate a anilor '80 s-a înregistrat chiar o crestere.

Evolutia cheltuielilor publice (sociale) în perioada 1975-1990 în unele state OECD

Sursa: George si Taylor-Gooby, 1997, p. 4 (pentru anul 1975) si p. 10 (pentru anii 1980 si 1990)

Ca o caracteristica generala, puterea si functiile sociale ale adimistratiei centrale ale statului sunt în declin. În special dupa 1990, asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce în ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit "revolutia comunitatilor" (Zamfir, 1995) se încadreaza în procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre un Stat spre o Societate a Bunastarii: ,,from Welfare State to a Welfare Society" (Gosta Esping-Andersen, 1996).