LIMBAJUL POLITIC
Studiile de specialitate au stabiljt de multă vrerne ce este limba si ce este limbajul, care sunt
raporturile ce se stabilesc între ele. În esentă, limba este mijlocul principal .si primordial de
comunicare între membrii aceleia.si co munităti urna ne, const 141b13b ituită istoric, apărută din
necesitatea imperioasă a omului de a exprima ceea ce gândeste si simte - prin aceasta, ea
reprezentând gândirea .si con.stiinta exterio 12 Jeremy Richardson (ed.), Policy Styles in
Western Europe,
Allen and Unwin, 1982, p. 2.
13 H. Busshoff, Zu einer Theorie des politischen Stils, Meisenheim, 1972, p.?
rizată, "existentă .si pentru altii" - .si de a comunica cu ceilalti oameni, apărând ca unul dintre
elementele importante care leagă indivizii unij de altii si îi pune în raporturi de interdependentă .si
interactiune.
Limba poate avea moda1ităti particulare, specifice, de exprimare sau scriere într-un domeniu
sau altul al vietii socjale ori al creatiei umane (de exemplu, în .stiintă. în artă), acestea fiind
considerate de lingvistică Iimbaje. Limbajul nu este altceva decât tot limbă, dar limbă care
vehiculează o altă "terminologie" decât cea a vorbirii curente sau a limbii culte. De exemplu,
limbajul maternatic, inclusiv cel formalizat, exprimat oral si scris în româneste, este tot limbâ
rornână, dar o ljmbă română în care terminologia curentă sau cea specif1că limbii literare (culte)
este înlocuită cu termenii si sim-bolurile matematicji. La fel sii în politicâ. Linîbajul nostru politic
nu este altceva decât Iimba românâ, dar limba română care vehiculează terminologia specifică
domeniului politic.
Se impune o precizare: limbajul, mai ales cel foarte specializat (al .stiintei, al artei etc.), nu-1
poate vehicula si nici întelege oricine, ci doar cei ce-l stiu, ce-1 cunosc, ce-1 stăpânesc, în timp ce
Iimba, în cazul nostru limba română, poate fi folosită si înteleasă de oricîne pentru care ea este
limba sa matemă, sau dacă .si- a însusit-o prin prac-tlcă ori prin educatie, prin cultură. De aceea,
speciali.stii au subliniat, pe bună dreptate, că limbajul specific unui domeniu este limba prin care
initiatii, speciali.stii acelui domeniu comunică unii cu altii, în rnoduri reciproc comprehensibile, în
legătură cu fenomenele, proce-sele, practicile, problemele de care se ocupă.
Această asertiune este valabilă si pentru limbajul politic, dar el, spre deosebire de alte limbaje,
nu este un limbaj ermetic, accesibil unui număr restrâns de initiati, ci se adresează, în egală mă.sură,
tutu-ror celor care, într-un fel sau altul, "au de-a face" cu politicul .si poli-tica, fac politică sau vin
în contact cu ea, sunt implicati nemijlocit în fenomene, procese .si mecanisme politice sau numai
"sunt expu.si" inf1uentei si consecintelor acestora, sunt "actori" politici sau numai "spectatori" care
receptionează politica si se raportează la ea, îi suportâ efectele.
S-au dat numeroase definitii Iim bajului politic. Una ni se pare mai sintetică si mai adecv ată:
"limbajul politic este acel domeniu al
Iimbii în care se miscâ «actorul» politic, utilizând cuvântul" , .stiut fiind că pretutindeni
"cuvântul este un instrument puternic al politicii"' , iar "Iimbajul politic o componentă
importantâ a vietii politice" 16.
Limbajul politic poate fi definit 1a. trei niveluri:
- la nivelul simtului comun, limbajul politic este acea constructie tipică prin care atât ornul
politic .si partenerii săi, cât .si restul cetătenilor asu pra cărora se răsfrânge politica, atât cei ce
conduc politic, cât .si cei ce sunt condu.si să poată comunjca între ei "în ter-menii bunului- simt al
vietii cotidiene" , astfel încât termeni politici cum sunt, spre pildă, cel de putere, guvernare,
autoritate, partid, regim politic s să fie întelesi în mod obisnuit în sensul lor propriu .si vehiculati
corect .si adecvat. Acesta este ceea ce se cheamă "com-portamentul verbal ce se rnanifestă într- un
context care are semnificatie politică" 18;
- la nivelul inter .si intraguvemamental, al oamenilor politici, al institutiilor politice, al
mecanismelor de luare a deciziilor politice etc., unde limbajul politic contine o terminologie
particulară ce are o sentniftcatie politică specificâ domeniilor, problemelor, fenornenelor .si
proceselor politice care intră în competenta autoritătilor, institutiilor si factorjlor politici respectivi,
terminologie care nu este altceva decât "acei stirnulj verbali care contin mesaje politice ce
interesează sau afectează un rnare număr de oameni"
- la nivelul stijntelor politice, inclusiv al sociologiei politice, unde, pe lâ ngă componentele
limbii general uzua1e, este folosit Iim-bajul specializat, asa-zisii "termeni tehnici" sau termeni de
specia-litate.
La toate cele trei njveluri mentionate, limbajul politic - apreci-ază specialistii - ne stimulează
să constientizăm că politica este pre-tutindeni în jurul nostru, ne sensibilizează la prezenta ei si ne
atrage
14 Georg Ktaus,
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Hwa Yol Jung (ed.), Existential Phenomenology and Political Theory,
Henev Regnerv,
18 Doris Graber, Verbal Behavior ănd Politics,
19 Ibjdem.
atentia că se răsfrânge asupra noastră, iar noi nu o putem eluda, nu putem evita contactul sau
impactul cu ea, ne treze.ste .si ne mentine sirntul politic a.1 realitătii, ne produce stări relevante din
punct de vedere politic, ne limpeze.ste gândurile, ideile, conceptiile, "filosofia" politică proprie, ne
stimulează sj ne ghidează actiunile, optiunile, reactiile si co mportamentul nostru politic"
De aceea, lirnbajul politic, la oricare dintre cele trei niveluri, are nu numai functia de cunoastere,
ci si de informare, nu numai de clari- ficare (lămurire), ci si de mobilizare, nu numai de stirnulare,
atragere, ci si de participare. Sub acest ultim aspect, functia de participare este capacitatea
limbajului politic de a incita si declansa di spozitia spre participare nemijlocitâ la viat politică, este
acel efect de "domesticire", de "împingere" spre actiunea concretă propriu- zisă, pe care limbajul
politic îl poate produce. Ca urmare, limbajul politic nu este .si nu poate fi numai descriptiv, ci .si
prescriptiv, nu numai informativ, ci si mobili zator, nu numai designativ (care desem- nează,
nume.ste, caracterizează, define.ste sisteme .si regimuri politice, partide, fenomene, procese .si acte
politice etc. - pe care le numim conventiona1 "obiecte" politice), ci si ap reciativ (categorise.ste,
cata- loghează, etichetează. "sanctionează" - critic sau apreciativ -, cali- ftcă). Prin aceasta, el
realizează conexiunea între a informa, a .sti (a cunoaste), a aprecia (a reactiona) si a actiona (a trece
la fapte).
Pregnanta manifestării functiilor limbajului depinde atât de continutul acestuia (înc ărcătura lui
informati onală, consistenta mesajului, densitatea elementelor de cunoa.stere, noutatea, interesul
etc.), cât .si de fornîa lui, de frumusete, elegantă .si penetrantă, de logi-că, claritate si coerentâ, de
concizie, ritmicitate si subtilit ate, de acuratete si fo rtă sugestivâ.
Discursul politic este limbajul politic într-una dintre mani- festările sale concrete, sub formă de:
cuvântări - electorale, aniver-sare, la conferinte .si congrese politice, în parlament, la radio .si tv.
etc.
rapoarte, apeluri, adresări către natiune, către tară, conferinte de presă etc. Discursul politic are
mai mult un rol agitatoric, propagan-distic, cu efecte deosebite în planul mobilizării politice, a.1
racolării aderentilor, al lărgirii bazei de sustin ere, al orientării stării de spirit într-o directie sau alta.
Tocmai datorită acestor valente ale lui, dis-
20 Cf., V. J. David, Power, Influence and Authoritv. An Essay in Political
Linguistics, Oxford University Press, New York, 1975, p. L20.
cursul politic se bucură de atentia de osebită a politologilor .si socio- logilor, fîjnd investigat cu
metode si procedee .stiintifice, îndeosebi prin metoda analizei de continut.
Această metodă a fost fundamentatâ .si aplicată de Harold Lasswell, care, în S.U.A., în preajma,
în timpul .si imediat dupâ încheierea ultimei conf1agratii mondiale, a analizat discursul politic,
îndeosebi cel trans- mis prin presă, pentru a constata impactul asupra generării sj dez- voltării unei
stări de spint favorabile politicii naziste sau favorabile intrării Statelor Unite în ră.zboi, împotriva
agresiunii hitleriste2t
În esentă, procedeul constă în: reperarea termenilor favorabilii nefavorabili obiectivului urmărit,
frecventa lor; compararea discursu- lui politic analizat în rnai multe modalităti de tran smitere
(radio-tv., presă scrisă, articole si cărti de propagandă .s.a.); inventarierea pro-blemelor care reapar
în toate aceste forme si co mpararea lor după continut, argurnentare, formă de exprimare; analiza
lexicală. plecând de la o listă de cuvinte-cheie, care reprezintă "osatura" discursului; identificarea
tipurilor de sloganuri specifice limbajului politic respec-tiv si calcularea frecventei lor. Aceastâ
grilă de analiză a fost aplicată cu succes si de R.K.White, în 1949, discursurilor tinute de Hitler si
Roosevelt, apoi, în 1967, discursurilor lui Kennedy .si Hru.sciov
Concluzia principală care s-a degajat djn toate aceste studii asupra discursuluj politic si, în
general, asupra limbajului politic este că gândirea politicâ, actiunea politicâ si Iimbajul politic
sunt com-plementare formând un tot indivizibil si că orice sistem politic îsi edificâ politica si
cu cârămizile limbajului.
|
