LIMBAJUL POLITIC
Studiile de specialitate au stabiljt de multã vrerne ce este limba si ce este limbajul, care sunt
raporturile ce se stabilesc între ele. În esentã, limba este mijlocul principal .si primordial de
comunicare între membrii aceleia.si co munitãti urna ne, const 141b13b ituitã istoric, apãrutã din
necesitatea imperioasã a omului de a exprima ceea ce gândeste si simte - prin aceasta, ea
reprezentând gândirea .si con.stiinta exterio 12 Jeremy Richardson (ed.), Policy Styles in
Western Europe,
Allen and Unwin, 1982, p. 2.
13 H. Busshoff, Zu einer Theorie des politischen Stils, Meisenheim, 1972, p.?
rizatã, "existentã .si pentru altii" - .si de a comunica cu ceilalti oameni, apãrând ca unul dintre
elementele importante care leagã indivizii unij de altii si îi pune în raporturi de interdependentã .si
interactiune.
Limba poate avea moda1itãti particulare, specifice, de exprimare sau scriere într-un domeniu
sau altul al vietii socjale ori al creatiei umane (de exemplu, în .stiintã. în artã), acestea fiind
considerate de lingvisticã Iimbaje. Limbajul nu este altceva decât tot limbã, dar limbã care
vehiculeazã o altã "terminologie" decât cea a vorbirii curente sau a limbii culte. De exemplu,
limbajul maternatic, inclusiv cel formalizat, exprimat oral si scris în româneste, este tot limbâ
rornânã, dar o ljmbã românã în care terminologia curentã sau cea specif1cã limbii literare (culte)
este înlocuitã cu termenii si sim-bolurile matematicji. La fel sii în politicâ. Linîbajul nostru politic
nu este altceva decât Iimba românâ, dar limba românã care vehiculeazã terminologia specificã
domeniului politic.
Se impune o precizare: limbajul, mai ales cel foarte specializat (al .stiintei, al artei etc.), nu-1
poate vehicula si nici întelege oricine, ci doar cei ce-l stiu, ce-1 cunosc, ce-1 stãpânesc, în timp ce
Iimba, în cazul nostru limba românã, poate fi folositã si înteleasã de oricîne pentru care ea este
limba sa matemã, sau dacã .si- a însusit-o prin prac-tlcã ori prin educatie, prin culturã. De aceea,
speciali.stii au subliniat, pe bunã dreptate, cã limbajul specific unui domeniu este limba prin care
initiatii, speciali.stii acelui domeniu comunicã unii cu altii, în rnoduri reciproc comprehensibile, în
legãturã cu fenomenele, proce-sele, practicile, problemele de care se ocupã.
Aceastã asertiune este valabilã si pentru limbajul politic, dar el, spre deosebire de alte limbaje,
nu este un limbaj ermetic, accesibil unui numãr restrâns de initiati, ci se adreseazã, în egalã mã.surã,
tutu-ror celor care, într-un fel sau altul, "au de-a face" cu politicul .si poli-tica, fac politicã sau vin
în contact cu ea, sunt implicati nemijlocit în fenomene, procese .si mecanisme politice sau numai
"sunt expu.si" inf1uentei si consecintelor acestora, sunt "actori" politici sau numai "spectatori" care
receptioneazã politica si se raporteazã la ea, îi suportâ efectele.
S-au dat numeroase definitii Iim bajului politic. Una ni se pare mai sinteticã si mai adecv atã:
"limbajul politic este acel domeniu al
Iimbii în care se miscâ «actorul» politic, utilizând cuvântul" , .stiut fiind cã pretutindeni
"cuvântul este un instrument puternic al politicii"' , iar "Iimbajul politic o componentã
importantâ a vietii politice" 16.
Limbajul politic poate fi definit 1a. trei niveluri:
- la nivelul simtului comun, limbajul politic este acea constructie tipicã prin care atât ornul
politic .si partenerii sãi, cât .si restul cetãtenilor asu pra cãrora se rãsfrânge politica, atât cei ce
conduc politic, cât .si cei ce sunt condu.si sã poatã comunjca între ei "în ter-menii bunului- simt al
vietii cotidiene" , astfel încât termeni politici cum sunt, spre pildã, cel de putere, guvernare,
autoritate, partid, regim politic s sã fie întelesi în mod obisnuit în sensul lor propriu .si vehiculati
corect .si adecvat. Acesta este ceea ce se cheamã "com-portamentul verbal ce se rnanifestã într- un
context care are semnificatie politicã" 18;
- la nivelul inter .si intraguvemamental, al oamenilor politici, al institutiilor politice, al
mecanismelor de luare a deciziilor politice etc., unde limbajul politic contine o terminologie
particularã ce are o sentniftcatie politicã specificâ domeniilor, problemelor, fenornenelor .si
proceselor politice care intrã în competenta autoritãtilor, institutiilor si factorjlor politici respectivi,
terminologie care nu este altceva decât "acei stirnulj verbali care contin mesaje politice ce
intereseazã sau afecteazã un rnare numãr de oameni"
- la nivelul stijntelor politice, inclusiv al sociologiei politice, unde, pe lâ ngã componentele
limbii general uzua1e, este folosit Iim-bajul specializat, asa-zisii "termeni tehnici" sau termeni de
specia-litate.
La toate cele trei njveluri mentionate, limbajul politic - apreci-azã specialistii - ne stimuleazã
sã constientizãm cã politica este pre-tutindeni în jurul nostru, ne sensibilizeazã la prezenta ei si ne
atrage
14 Georg Ktaus,
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Hwa Yol Jung (ed.), Existential Phenomenology and Political Theory,
Henev Regnerv,
18 Doris Graber, Verbal Behavior ãnd Politics,
19 Ibjdem.
atentia cã se rãsfrânge asupra noastrã, iar noi nu o putem eluda, nu putem evita contactul sau
impactul cu ea, ne treze.ste .si ne mentine sirntul politic a.1 realitãtii, ne produce stãri relevante din
punct de vedere politic, ne limpeze.ste gândurile, ideile, conceptiile, "filosofia" politicã proprie, ne
stimuleazã sj ne ghideazã actiunile, optiunile, reactiile si co mportamentul nostru politic"
De aceea, lirnbajul politic, la oricare dintre cele trei niveluri, are nu numai functia de cunoastere,
ci si de informare, nu numai de clari- ficare (lãmurire), ci si de mobilizare, nu numai de stirnulare,
atragere, ci si de participare. Sub acest ultim aspect, functia de participare este capacitatea
limbajului politic de a incita si declansa di spozitia spre participare nemijlocitâ la viat politicã, este
acel efect de "domesticire", de "împingere" spre actiunea concretã propriu- zisã, pe care limbajul
politic îl poate produce. Ca urmare, limbajul politic nu este .si nu poate fi numai descriptiv, ci .si
prescriptiv, nu numai informativ, ci si mobili zator, nu numai designativ (care desem- neazã,
nume.ste, caracterizeazã, define.ste sisteme .si regimuri politice, partide, fenomene, procese .si acte
politice etc. - pe care le numim conventiona1 "obiecte" politice), ci si ap reciativ (categorise.ste,
cata- logheazã, eticheteazã. "sanctioneazã" - critic sau apreciativ -, cali- ftcã). Prin aceasta, el
realizeazã conexiunea între a informa, a .sti (a cunoaste), a aprecia (a reactiona) si a actiona (a trece
la fapte).
Pregnanta manifestãrii functiilor limbajului depinde atât de continutul acestuia (înc ãrcãtura lui
informati onalã, consistenta mesajului, densitatea elementelor de cunoa.stere, noutatea, interesul
etc.), cât .si de fornîa lui, de frumusete, elegantã .si penetrantã, de logi-cã, claritate si coerentâ, de
concizie, ritmicitate si subtilit ate, de acuratete si fo rtã sugestivâ.
Discursul politic este limbajul politic într-una dintre mani- festãrile sale concrete, sub formã de:
cuvântãri - electorale, aniver-sare, la conferinte .si congrese politice, în parlament, la radio .si tv.
etc.
rapoarte, apeluri, adresãri cãtre natiune, cãtre tarã, conferinte de presã etc. Discursul politic are
mai mult un rol agitatoric, propagan-distic, cu efecte deosebite în planul mobilizãrii politice, a.1
racolãrii aderentilor, al lãrgirii bazei de sustin ere, al orientãrii stãrii de spirit într-o directie sau alta.
Tocmai datoritã acestor valente ale lui, dis-
20 Cf., V. J. David, Power, Influence and Authoritv. An Essay in Political
Linguistics, Oxford University Press, New York, 1975, p. L20.
cursul politic se bucurã de atentia de osebitã a politologilor .si socio- logilor, fîjnd investigat cu
metode si procedee .stiintifice, îndeosebi prin metoda analizei de continut.
Aceastã metodã a fost fundamentatâ .si aplicatã de Harold Lasswell, care, în S.U.A., în preajma,
în timpul .si imediat dupâ încheierea ultimei conf1agratii mondiale, a analizat discursul politic,
îndeosebi cel trans- mis prin presã, pentru a constata impactul asupra generãrii sj dez- voltãrii unei
stãri de spint favorabile politicii naziste sau favorabile intrãrii Statelor Unite în rã.zboi, împotriva
agresiunii hitleriste2t
În esentã, procedeul constã în: reperarea termenilor favorabilii nefavorabili obiectivului urmãrit,
frecventa lor; compararea discursu- lui politic analizat în rnai multe modalitãti de tran smitere
(radio-tv., presã scrisã, articole si cãrti de propagandã .s.a.); inventarierea pro-blemelor care reapar
în toate aceste forme si co mpararea lor dupã continut, argurnentare, formã de exprimare; analiza
lexicalã. plecând de la o listã de cuvinte-cheie, care reprezintã "osatura" discursului; identificarea
tipurilor de sloganuri specifice limbajului politic respec-tiv si calcularea frecventei lor. Aceastâ
grilã de analizã a fost aplicatã cu succes si de R.K.White, în 1949, discursurilor tinute de Hitler si
Roosevelt, apoi, în 1967, discursurilor lui Kennedy .si Hru.sciov
Concluzia principalã care s-a degajat djn toate aceste studii asupra discursuluj politic si, în
general, asupra limbajului politic este cã gândirea politicâ, actiunea politicâ si Iimbajul politic
sunt com-plementare formând un tot indivizibil si cã orice sistem politic îsi edificâ politica si
cu cârãmizile limbajului.
|
