METODE SI TEHNICI DE ANALIZÃ ÎNTREBUINTATE IN SOCIOLOGIA POLITICÃ
Sociologia politicã, apãrând abia în deceniul trei al secolului nos-tru, a rãmas în urma multor
stiinte sociale în ceea ce priveste forjarea
unor metodologii proprii, adecvate specificului obiectului sãu de studiu. În demersul sãu,
sociologie fiind, sociologia politicã este firesc sã foloseascã metodele si tehnicile de inves 717i84h tigare ale
sociolo- giei, precum si unele procedee împrumutate de la a1te stiin te, cum as ft, de exemplu,
metoda sca1ãrji de la psihologie (pentru cercetarea comportamentului politic) sau, de la matematicã,
unele metode de ana1izã a rezultatelor cercetãri1or concrete (de teren), cum ar ft ana- liza factorialã,
analiza de regresie s.a..
Pentru o mai bunã întelegere a problematicii metodelor ss tehni-cilor de analizã în sociologia
politicã se impune operarea delimi-tãrilor necesare între metodã, tehnici si metod ologie.
Metoda stiintiflcâ reprezintã modul, felul în care, printr-o abor-dare sistematicã a obiectului
cercetat, ajungem la cunostinte testate ss transmisibile, la predictii care reprezintã adevãrurile
despre fenomene le si procesele studjate. Fãrã a intra în detalii, cercetãrile specializate pe
metodologii au omologat sase trepte sau operatii con-siderate esentiale pentru metoda stiintificã: a.
identificarea clarã a problemelor ce trebuie cercetate; b. formularea unej ipoteze ce exprimã o
relatie între variabile; c. rationare deductivã atentã pentru a stabili premisele si conditjjle în c are
ipoteza poate fi adevãratã sau falsã; d. culegerea de date pentru testarea empiricã a ipotezei; e. analiza
cantitativã si calitativã a datelor; f. accentuarea, respingerea sau reformularea ipotezei -
predictia.
Sã luãm un exemplu. Sã presupunem cã un colectiv de cercetare intentioneazã sã abordeze
una dintre formatiunile importante la ora actualã în esichieru1 nostru politic, pe care o notãm
conventiona1 "Formatiunea S" (F.S.). Desigur, în legãturã cu rolul si locul pe care aceasta îl ocupã
în viata politicã a tãrii existã un noian de probleme si aspecte care, dacã ar fi cercetate cu mijloacele
investigatiei ,tiintifice, s-ar realiza o adevãratã radiografie si diagnosticare a respectivei forte
politice, s-ar demonstra riguros în ce mãsurã ea este sau nu este o fortã politicâ viabilâ. Prima
etapã ne cere sã stabilim, din multimea de aspecte, pe acela sau acelea care urmeazã sã formeze
obiectul cercetãrii, având în vedere scopul: a demonstra dacã F.S. este sau nu o fortã politicã
viabilã. Sã presupunem cã, dupã o analizã prealabilã, cu elementele si informatiile avute la
îndemânã, a activitãtii F. S. se ajunge la concluzia cã aspectul cel mai semniftca-
tiv, cel mai relevant, pentru a vedea în ce mãsurã ea este sau nu o formatiune viabi1ã, ar fi cel
referitor la sansele ei reale de a accede la guvernare prin mecanismele democratiei plura1iste si în
conditiile statului de drept, excluzând a1temativa de a cuceri puterea prin fortã, Ioviturã de stat, puci
etc.. Deci, s-a stabilit problema ce urmeazã a fi cercetatã, obiectivul cercetãrii. În etapa a doua, se
va formula ipoteza (ipotezele) care în terminologia sociologicã se mai numeste si "ipoteza de
lucru". Sã presupunem cã respectiva echipã de cercetare a ajuns la urmãtoarele trei ipoteze: a. F. S.
are toate sanse1e de a accede la putere; b. F. S. are putine sanse; c. F. S. nu are nici o sansã, este o
formatiune slabã. În a treia etapâ se ana lizeazã atent fiecare dintre cele trei ipoteze si se stabi1este
pentru fiecare caz în parte care ar fi conditiile (factorii, posibilitãtile) minime, dar absolut
obligatorii, pentru a se realiza în fapt. În etapa a patra, se trece la culegerea datelor concrete,
rea1e, prin investigarea concretã si multilatera1ã a programului politic, a structurilor si modului de
organizare, a bazei sociale de sustinere ssi volumul acesteia, a structurilor în teritoriu, a progranîului
electoral ss a rezultatelor 1a ultimele a1egeri, a activitãtii parlamentare etc.. Deci, o investigare
complexã si cât se poate de adâncitã a activitãtii si rolului F.S., a tacticii si strategiei ei politice. In
etapa a cincea se procedeazã la analiza cantitativã si calitativã a tuturor acestor date, stabilindu-se
semnificatia, relevanta lor pentru o ipotezã sau a1ta. Iar în ultima etapã, ana1iza va concluziona
asupra uneia dintre ipoteze, pentru cã datele realitãtii investigate confirmã, sustin, acea ipotezâ si
nu alta.
Din acest exemplu rezultã, poate ceva mai intuitiv, cã toate etapele metodei stiintifice sunt
importante în investigatia sociologiei politice, dar una joacâ un rol crucial - etapa a patra:
culegerea datelor, cercetarea nemijlocitâ, investigarea realitâtii concrete asa cum este. Pentru
cã, din cabinetul de studiu se pot formula orice fel de ipoteze, care mai de care mai interesante ss
mai atractive; esential este însã a le veriflca în rea1itatea nemijlocitã, în viata politicã concretã, cu
procedeele riguroase ale demersului stiintific.
Tehnicile de cercetare reprezintã acel arsenal de instrumente si procedee care permit
aplicarea metodei sau metodelor ce urmeazã a ft folosite în cercetarea preconizatã. În exemplul dat
mai sus, tehni-cile sunt instrumentele de investigatie: chestionare, interviuri, studiul
documentelor, procedee statistice, tehnici de mãsurare cantitativã etc.. Acest arsenal de
tehnici, acest "instrumentar" nu este un "adju- vant", un element colatera1 de metodologie, ci are o
deosebitã importantã pentru cã el conditioneazâ în mare mãsurã acuratetea si relevanta
cercetãrii, fiind unanim admisã ideea cã în cercetãrile sociologice de orice naturã, inclusiv cele de
sociologie politicã, "
lucru utilizate", "de fidelitatea si va1iditatea instrumentelor de culegere a datelor concrete si de
mãsurare".
Metodologia este un ansamblu de metode si tehnici, dar nu jux-tapuse si amalgamate, ci
integrate într-o viziune, într-un cadru teo-retico-conceptual, propriu disciplinei respective. În cazul
sociologiei
politice, acest cadru este conceptia ei teoreticã proprie asupra politicului, principiile ss
categoriile specifice prin care îl defineste. S-a sublinjat, întemeiat, cã sociologia politicã îsi afirmã
tot mai preg- nant caracterul si statutul ei de stiint în mãsura în care impune dez-voltarea unui
demers sti intific complex, îmbinând într- un tot unitar teoria si met odologia, cuprinzând într-o
unitate organicã metodele si tehnicile de cercetare, si generalizarea teoreticâ. Metodologia are
deci un loc central în asigurarea nivelului calitativ-stiintific a1 inves-tigatiei sociologice a realitãtii
politice. Asa se ssi explicã de ce specialistii în so ciologia politicã i-au acordat si continuã sã-i
acorde o foarte mare atentie.
Din ansamblul metodologic, în cercetãrile de sociologie politicã sunt folosite cu predilectie
douã categorii: metodologii clasice si metodologii moderne, cu o mare fortã euristicã.
Dintre metodologiile clasice, observatia este o formã de culegere a informatiilor cât se poate
de generalã si neutrã, prin care se noteazã, se înregistreazã - obiectiv, fãrã nici un fel de
interventie, reducând la maximum convingerile si optiunile politice ale cercetãtorului - tot ceea ce
se petrece în rea1itatea politicã sau în desfãsurarea procesului ori evenimentului politic studiat. In
aceastã zonã sunt folosite mai multe forme ale observatiei, dintre care trei sunt acreditate si
omologate în cercetãrile de sociologie politicã.
38 Ion Mãrginean, Mãsurarea în sociologie, Editura Stiintifscã si Enci
Bucuresti, 1982, p. l-82. , , clopedicã,
Observatia directâ constã în observarea nemijlocitã a faptelor ana1izate si înregistrarea lor
cât se poate de obiectivã, riguroasã si cuprirîzãtoare, cu atentie deosebitã asupra aspectelor celor
mai tmportante si semnific ative, eliminându-se cât mai mult posibil aspectele minore, colatera1e,
tot ceea ce înseamnã balast care "încetoseazã" acuitatea observatiei.
Observatia indirectã este modalitatea prin care constatãrile se fac pe baza unor observatii
anterioare. Ea introduce o anumitã dozã de aproximatie si inexactitâti, pentru cã, trecând un timp,
este posi-bil sã fi intervenit modificãn sau schimbãri, astfel încât ea trebuie neapãrat verificatã si
completatã cu datele observatiei directe sau recoltate prin alte procedee. Este, de aceea, mai putin
folositã Înprac-tica investigatiilor empirice.
În sfârsit, observatia coparticipantâ este una dintre cele mai tnteresante, "seducãtoare" si, se
pare, eficiente forme ale metodei observatiei. Ea constã în relevarea faptelor semnificative pentru
problema luatã în cercetare, prin implicarea nemijlocitã a investiga-torului în procesul concret
avut în vedere. De exemplu, pentru a observa cum se desfãsoarã activitatea de propagandã
electora1ã a unui partid politic, cercetãtorul se angajeazã în echipa desemnatã de acel partid pentru
a face aceastã propagandã. Astfel, el are posibili- tatea sã constate din interior, prin experientã
proprie, calitatea respec-tivei munci de propagandã, ca1itatea celor care o presteazã, calitatea
procedeelor folosite, ca si ecourile în masa electoratului sau a unui segment aI ei. Observatia
coparticipantã presupune multã ingeniozi-tate ss inventivitate, suplete, imaginatie, capacitate de
adaptare, tenacitate - ceea ce, de altfel, o si face foarte atractivã, fiind aplicatã cu bune ssi
interesante rezultate în cercetarea multor aspecte din sfera politicului.
Dar, pentru obtinerea unor rezultate cât mai exacte, este necesar sa se foloseascã formele
observatiei în functie de specifîcitatea obiectului ana1izat si sã se tindã spre folosirea lor complexã.
Experimentul este o metodã împrumutatã de la psihologie ss constã în crearea, în mod
artificial, a unei situatii care sã- i permitã investigatorului sã controleze efectul unui numãr
determinat de vari-abile, în scopul de a verifica un corp de ipoteze. Întrucât este dificjl sã fie
întrunite acele conditii idea1e pentru o experimentare controlatã
(simulare de laborator), aceastã me todã este mai putin uti1izatã în cercstãri1e de sociologie
politicã. Dar atât cât este folositã, ea se aplicã îndeosebi în studierea proceselor de influentâ
politicâ, cum ar fi, de exemplu, influenta liderului po1itic, influenta mesajelor politice s.a..
Ancheta s-a conftgurat ca o metodã de cercetare a informatiilor verbale, constând în
intervievarea indivizilor în legãturã cu proble- ma, aspectul, procesul sau fenomenul luat în
cercetare. Ea se rea-lizeazã cu ajutorul unor instrumente de culegere a opiniilor: ches-tionar,
interviu, esantionare, anchetã de teren s.a.. Ea se aplicã mai a1es urmãtoarelor "obiecte" de
cercetare: sondarea opiniilor, comportatnentul de masã (cum este, de ex., cel electora1), procese de
socializare politicã.
Sã presupunem, de exemp lu, cã se initiazã un program de cerce-tare care îsi propune sã
sondeze opiniile oamenjlor în legãturã cu un anume act politic a1 partidului de guvemãmânt, spre a
se vedea:
- cum este apreciat - pozitiv, negativ, cu rezerve, critic etc.;
- ce credibilitate are în straturile cele mai afunde a1e societãtii;
- dacã se cunoaste, cât si cum;
- dacã cetãtenii sunt, cât sunt si cum sunt de disponibili spre a-1 sustine ssi a-i da curs etc..
Dupã ce s-a stabilit care sunt obiectivele clare a1e anchetei, se trece la :
- alegerea instrumentului de cercetare, respectiv, la stabilirea tipului sau tipurilor de
chestjonare si de interviu;
- stabilirea frecventei de folosire (se aplicã o singurâ datâ sau se realizeazã o anchetã panel
- o sondare de opinii repetatã, cu aceleasi instrumente si cu aceiasi subiecti, la mai multe intervale
de timp);
- se elaboreazã respectivele chestionare ss interviuri;
- elaborarea esantionãrii, conform tehnicilor omologate în inves-tigarea sociologicã
contemporanã;
- aplicarea efectivã a chestionarului si interviului asupra esantionului de subiecti stabilit;
- analiza rezultatelor - unde si aici se pot utiliza mai multe tehnici, inclusiv procedee
matematice - si formularea concluziilor rezultate din aceastã analizã, care sunt de naturã sã dea un
rãspuns intero- gatiilor cu care s-a pomit la cercetare.
Metodele non-reactive constau îri regruparea unui numãr de metode de investigare foarte
diverse, care se aplicã în cercetarea nu a fenomenului sau procesului ca atare, ci asupra anumitor
consecinte ale acestuia, materializate sau reflectate în texte, documente, situatii statistice, produse
cultura1e. Se aplicã procedee multiple, precum:
inventariere sau înregistrare prin cartografiere, înregistrãri prin inter-mediul fotografiilor,
filmelor, benzii de magnetofon; colectionarea de texte, hotãrâri, decrete, documente de partid s.a.;
cercetarea docu- mentelor personale - biografii, jumale personale, scrisori; analiza atentã a
"produselor culturale" - cãrti de analizã stiintificã, eseuri, lucrãri omagiale s.a.; cercetarea
documentelor oficiale - statistici, rapoarte, instructiuni, situatii, cum ar fi, spre pildã, miscarea
caclrelor unui partid politic din momentul aparitiei lui; documente de arhivã etc.. Toate acestea
permit descrierea si fixarea exactã a faptelor, cunoasterea unor evenimente politice în dinamica
desfãsurãrii lor.
În cercetãrile de sociologie politicã, metodele non-reactive au o largã aplicabilitate - pentru
cã ele permit studiul datelor obiective pe bazã de documente -, dar sunt predilect folosite în
analiza ideilor, ideologiilor si doctrinelor politice, în studiul institutiilo r politice si aI procedurilor
care regleazã viata politicã.
Metoda monograficã este o descriere exhaustivã a fenomenului sau procesului studiat -
folosind combinat o paletã foarte largã de procedee si tehnici de culegere a datelor concrete -,
pentru a-1 sur-prinde, dacã nu în totalitate, cel putin în cele mai multe din mani- festãrile lui
definitorii. Metoda monograficã descrie, zugrâveste "obiectul" cercetãrii, nu-1 explicâ. Oferã însã
multe elemente con-crete, semnificative, care constituie o solidã si substantialã bazãpen-tru a ajunge
ulterior 1a o veritabilã explicatie stiintiftcã, la descifrarea naturii, esentei si a tendintelor lui de
evolutie. Cu cât sunt ma i multe monografii ale obiectului cercetat, cu atât materialul faptic pentru
predictie este mai solid, iar cercetarea are mai mari sanse de a-1 sur-prinde, atât în esentã, cât si în
extraordinara lui bogãtie de manifestãri concrete.
Dacã, de exemplu, un program de cercetare si-ar propune ca
obiectiv studierea regimului politic din ultimii 40-45 de ani din România, atunci, cu cât ar
exista mai multe monografii stiintifice pe domeniile fundamentale ale politicii acestuia (economic,
socia1, cul-tural, învãtsânt si cercetare, nivel de trai etc.), cu atât mai bogatã ar fi ba.za de date sii
fapte concrete care ar permite aprofundarea cercetãrii.
Metoda monograficã a fost, dupã cum se stie, elaboratã si aplicatã de scoa1a monograficâ de
la Bucuresti, sub conducerea marelui sociolog Dimitrie Gusti. sn ansamblul ei, metoda monograficã
înte- meiatã si practicatã de scoala gustianã este stiintificã si ac tualã, ea urmând sã fie perfectionatã
pe baza progreselor existente îri prezent pe aceastã linie pe plan mondial.
Trebuie fãcutã mentiunea cã, oricât ar fi de bine pusã la punct, la nivelul achizitiilor pe plan
intemationa1, investigarea concretã, mai ales în sfera politicului, nu poate fi redusã la monografie.
Ea este numai una dintre metodele care pot fi utilizate, necesitând combina-rea cu alte metode si
procedee de investigare concretã si cle analizã stiintificã.
Scalarea se fo1oseste pentru a clarifica, ordona si mãsura atitu-dinile politice ce pot fi gradate
în functie de o însusire sau caracte-risticã relevantã. Sunt mai multe tehnici de scalare: scara
Guttman, numitã si cu mulativâ, scara nominalã, ordinalã, de raport. Pentru cercetarea din domeniul
sociologiei politice, problema esentialã care se pune în legãturã cu aceastã metodã este construirea
si aplicarea unor scãri adecvate "obiectului" politic cercetat. Astãzi, tehnicile de scalare sunt larg
aplicate în studiul va1orilor politice, atitudinilor si opiniilor politice, satisfactiei, insatisfactiei si
indiferentismului politic, socializãrii politice, prestigiului politic etc.. Aceastã largã arie de
aplicabilitate a metodei scalãrii se explicã prin aceea cã este sin- gura metodã care permite o
mâsurare, pe un anumit continuum, a intensitãtii pe care "obiectul" politic investigat o exprimã, o
mani- festã în raport cu o anumitã caracteristicã.
Analiza este absolut indispensabilã în orice investigatie stiintificã deoarece, fãrã ea, cercetarea
nu se poate pronunta asupra obiectului abordat, nu poate ajunge la nici o constatare, la nici o
concluzie, la nici o apreciere, la nici o predictie, esuând în factologie, descrip tivism. Analiza
politicã se face cu ajutorul unei varietãti de tehnici,
de la procedee statistice pânã la tehnici matematice sofisticate. Ea se concentreazã, de regulã,
pe relatii, cauze, tendinte, precum si pe consecintele actiunilor si evenimentelor politice.
Dintre inetodologiile moderne, analiza sistemicã, împrumutatã din cibemeticã, este una dintre
cele mai prodigioase, aplicatã cu suc-ces în analiza sistemului politic, contributia esentia1ã în
aceastã privintã având-o, cum am mentionat, David Easton.
Pomind de la notiunea de sistem, conceput ca un ansamblu de elemente aflate în interrelatii
structurale, ana1iza sistemicã defineste sistemul politic ca un ansamblu de interactiuni politice ce se
mani- festã în cadrul unui sistem socia1 dat, cu care întretine raporturi com-plexe.
În termenii analizei sistemice, ansamblul socia1, cu cele douã componente de bazã -
societatea si complexul intemationa1 - repre-zintã mediul care înconjoarã, "antureazã" sistemul
politic si cu care acesta din urmã se af1ã într-o retea complexã de interactiuni perma-nente.
Dinspre mediu, sistemul politic primeste un f1ux de "impulsuri", constãnd în evenimente,
inf1uente, cerinte, necesitãti - formulate de indivizi sau filtrate si coordonate de partide, grupuri de
interese, miscãri politice, organe informationale s.a.. Ansamblul acestor cerinte, "impulsuri" ale
mediului, cãrora sistemul politic trebuie sã le dea curs, sã le satisfacã, sã le gãseascã o solutio nare,
sunt desemnate prin termenul de input-uri (intrãri) si reprezintã conditiile în care componentele
sistemului politic si sistemul politic însusi trebuie sã actioneze.
"Intrãrile", "impulsurile" sunt captate si asimilate de sistemul politic, prelucrate si traduse în
rezolvãri denumite output- uri (iesiri), care nu sunt altceva decât, fie decizii, pentru executarea
cãrora inter- vine forta legii, fie actiu ni politice, materializate în politici concrete in diferite
domenii, care nu au neapãrat un caracter constrângãtor, dar care afectea.zã nemijlocit si sensibil
agentii vizati.
Pe circuitul "inlrãri" (input) - "iesiri" (output) este posibilã o acumulare cantitativã sau
calitativã de numeroase cerinte - simple sau complexe, adesea contradictorii - care duc la
supraîncârcarea, Ia "stresul" sistemului. Orice sistem politic trebuie sã aibã, însã, capacitatea,
supletea de a suporta o anumitã supraîncãrcare prin mai
multe moda1itãti: satisfãcsd cerintele în corelatie cu resursele, tinând seama cã acestea nu
sunt nelimitate; fãcând efortul de adaptare printr-o modificare intemã, în acord cu situatia creatã.
Supraîncãrcarea, "stresul" ridicã problema reglãi- ii fluxului de cerinte si a mecanismelor de
transformare a nevoilor sociale în exigente politice, reglare care, în viziunea unor ana1isti sistemisti,
ar fi de douã feluri:
- reglare structuralâ, care rãspunde la întrebarea: "Cine poate converti o nevoie în exigente,
în obiective politice?";
- reglare culturalâ, care rãspunde la întrebarea: "Ce nevoie poate fi convertitã în cerinte
politice?".
La întrebarea "cine?", rãspunsul este: componentele sistemului politic, dar si sindicatele,
patronatul, asociatii diverse, "grupuri de presiune" - private sau publice, nationale sau strãine -,
ce cautã sã influenteze viata politicã. Acestia su nt, deci, factorii care pot si tre-buie sã punã în fata
si stemului politic nevoile oamenilor si ale societãtii.
La întrebarea "ce?", rãspunsul î1 dã sistemul politic care trebuie sã aibã capacitatea de "a trata
selectiv solicitãrile din mediu, adicã de a admite si de a solutiona unele dintre aceste solicitãri si de
a Ie res-pinge pe acelea care sunt de naturã sã aducã atingere va1orilor fun-damentale ale sistemului
însusi, dupã formula celebrã a lui Saint-Just:
"Njci un fel de libertate pentru dusmanii 1ibertãtii".
În legãturã cu acest aspect, D. Easton atrage atentia asupra a douã probleme: a. sistemul
politic nu trebuje considerat ca "o sticlã nea-grã", ignorându-se ceea ce se petrece în interiorul
acestei sticle; b. sistemul politic supravietuieste în mãsura în care are abilitatea de a rãspunde
impulsurilor venite dinspre mediu, de a se adapta conditiilor sub impactul cãrora el se af1ã.
"Iesirile" (output), sau, cum le denumesc sistemists,,,productia sistemului", - adicã
ansamblul hotãrãrilor, deciziilor, mãsurilor si politicilor concrete preconizate pentru satisfacerea
cerintelor -,sevor solda cu anumite efecte asupra mediului, favorizând sau determinând noi
cerinte, noi exigente, noi probleme ce se cer solutionate. Acest circuit "iesiri" - mediu, respectiv
impactul "productiei sistemului"
asupra mediului sãu, este desemnat prin termenul cibemetic feedback sau "buclã de reactie",
ori "retroversiune". Rezultã clar, dupã
cum si David Easton subliniazã, cã în raportul sistem-mediu, mediul nu trebuie înteles
numai ca o simplã sursã de cerinte, ci si ca o "retortã" în care se restructureazã, se aseazã si se
reaseazã ansamblul cerintelor, nevoilor, aspiratiilor membrilor unei societãti date, iar sis-temul nu
trebuie privit numai ca un receptacol pasiv al solicitãrilor venite din mediu, ci ca unul dintre factorii
fundamenta1i, care, prin "productia" sa, are impact asupra mediului, determinând în interiorul Iui
schimbãri si modificãri structurale.
Pe baza tuturor acestor notiuni si elemente definitorii, David Easton a propus urmãtoarea
schemã sugestivã a sistemului politic:
SIST. ECOLOGIC
SIST. BIOLOGfC
SIST. PERSONÂLIT.
SIST.SOCIAL CON RSIA s OUTPUT
FEEDBACK
Ls concluzie desi a fost ana1izatã foarte critic si i s-au relevat li- mitele pe care, realmente, le
are, limite asupra cãrora nu ne oprim aici deoarece le-am precizat în partea de prezentare istoricã,
subliniem numai cã analiza sistemicã, în afarã de un mod foarte sugestiv de a întelege legãtura
organicã dintre sistemul politic si societatea care-1 îngloheazã, inclusiv mediul intemati onal, - de
unde si deosebita ei fortã euristicã -, are meritul de a fi relevat cel putin urmãtoarele aspecte
esentiale:
atentia acordatã perceptiei de cãtre «actori», autoritãti si
instante de decizie a «semnalelor» emise de cãtre mediu a pus pro-blema receptivitãtii
autoritãtilor politice fatã de cerintele exprimate sau fatã de manifestãrile de eroziune a1e sustinerilor
sistemului;
- deciziile politice (output) nu sunt raportate la o voint prezu- matã a unui grup nediferentiat
de decidenti vorb
conducãtori si interese contradictorii;
- activitatea politicã nu poate fi înteleasã decât ca jnseratã într- un ansamblu de activitãti
sociaîe".
Analiza functionalã a fost fundamentatã în sociologia politicã de Gabriel A1mond's si
fo1oseste drept concept fundamental pe cel de functie, care desemneazã ansamblul activitãtilor,
actiunilor si proce-selor vita1e ale sistemului politic, ce asigurã mentinerea, functionarea lui si- i
confe rã capacitatea de a interactiona cu mediul, de a da raspuns solicitãrilor acestuia, prin acest
rãspuns inf1uentându- l. Deci, ceea ce în abordarea sistemicã s-a nuniit "productia sistemului", în
analiza functionalã este rezultatul functiilor sistemului politic. Gabriel Almond împarte aceste
functii în trei categorii:
- functii ale capacitãtii sistemului, care vizeazã raporturile între sistemul politic si mediul
sãu, punând in actu capacitatea sistemului politic de a regla activitatea socia1ã, de a distribui
bogãtia si resurse- le între membrii sãi. Dupã Alntond, aceasta presupune: capacitatea de extractie,
însemnâncl capacitatea sistemului politic de a mobiliza în profitul sãu resursele materia1e si umane
din mediul sãu intrasocia1 si intemational, fiind constient de cantitatea si calitatea resurselor
prelevate, de costurile prelevãrilor si de mãsura în care acestea afecteazã sustinerea sa politicã,
precum si mijloacele de extractie (persuasiunea, constrângerea etc.); capacitatea de reglare, care
vizeazã controlul asupra indivizilor si grupurilor, ce persoane sau grupuri sunt supuse acestui
control, ce sectoare ale vietii individuale si
de grup sunt controlate, care sunt frecventa si intensitatea
interventiei autoritãtilor abilitate sã exercite controlul etc.; capaci- tatea de distributie se referã
la alocarea de cãtre sistemul politic a
Iteana Voicu, Stiintã politicii, Universitatea
Tehnicã Ctuj-Napoca,
40 Gabriel Almond and G. Bingham Powell Jr., Comparative Politics. A
Developmental Approach, Little
Brown & Co.,
bunurilor, serviciilor, onorurilor s.a. pentru indivizi si grupuri sociale; capacitatea reactivã
este capacitatea de a da rãspuns, ea fiind expresia sensibilitâtii sistemul ui politic la cerintele care îi
sunt adresate. Aceastã sensibi1itate depinde de: factori structurali (grupurile abilitate sã exprime
aceste cerinte, mijloacele de comuni-care si procedurile de tratare a respectivelor cerinte), în aceastã
sferã intrând birocratia modemã, coipul legislativ, sistemul administrativ; factori culturali; vointa
clasei care detine puterea, faptul dacã aceasta este interesatã sã dezvolte aceastã capacitate
reactivã a sis-temului sau s-o frâneze;
- functiile de conversiune politicâ constau în mecanismele de transformare a
"intrãrilor" (input) în "iesiri" (output), de conversiune a "alimentãrii" sistemului în "productia"
sistemului. Ele sunt functii de input si output, în componenta cãrora intrã functiile guvernamentale,
a1e executivului; functiile legislativului; functiile judicia-re si functiile comunicãrii
politice;
- functiile de mentinere si ad aptare a sistemului au rolul hotãrâtor în supravietuirea
si rezistenta sistemului po1itic. Supus erodãrii, uzurii, sistemul politic necesitã întretinere,
înlocuirea ele-mentelor "care dau semne de obosealã", înlãturarea disfunctiilor, crearea de noi roluri
politice sau schimbarea continutului celor exis-tente, dar mai ales renovarea structurilor sale.
Toate acestea exprimã adaptarea structuralã a sistemului politic, proces com-plex care are ca
etapã superioarã dezvoltarea politicã. Este vorba, deci, nu de o simplã adaptare a sistemului politic,
ci de o dezvoltare, adicã de o transformare a lui calitativã. Dezvoltarea politicã cuprinde:
- constructia de stas vizând perfectionarea Structurii aparatului de stat, perfectionarea
functiilor statului, îmbunãtãtirea întregii activitãti a statului penlru a ft în stare sã mobilizeze
resursele materi-ale si umane pentru a face fatã cerintelor organismului social în ansamblul sãu;
- constructia natiunii, în sensul reorientãrii fidelitãtii natiunii spre sistemul politic dat,
creãrii posibilitãtii ca aceasta sã fie deschisã, disponibilã la acceptarea structurilor sistemului si
"rãspunsurilor" lui;
- dezvoltarea participârii, adicã asigurarea conditiilor si posibilitãtilor participãrii la
sistemul politic a unor grupuri socia1e.
Sub toate aceste aspecte, rãspunsul pe care sistemul politic îl dã
so1icitãrilor venite din mediu conditioneazã stabilitatea sistemului politic si, într-o mãsurã,
"ipotecheazã chiar viitorul".
S-a sub1iniat - si nu fãrã temei - cã, în comparatie cu analiza sis-temicã, ana1iza
functiona1ã prezintã câteva avantaje:
- priveste sistemul politic în evolutie, în transformare, într- un continuu proces de optimizare;
- înte lege sistemul politic în relatie organicã cu societatea glo-balã, care nu este
conceputã ca un ansamblu nediferent iat, compus din elemente eterogene, ci ca o tota1itate integralã
din care sistemul po1itic este numai un element,
- considerã dezvoltarea politicã articulatâ cu dezvoltarea socialã, iar rolurile politice
subordonate valorilor socia1e genera1e.
|
