METODE SI TEHNICI DE ANALIZĂ ÎNTREBUINTATE IN SOCIOLOGIA POLITICĂ
Sociologia politică, apărând abia în deceniul trei al secolului nos-tru, a rămas în urma multor
stiinte sociale în ceea ce priveste forjarea
unor metodologii proprii, adecvate specificului obiectului său de studiu. În demersul său,
sociologie fiind, sociologia politică este firesc să folosească metodele si tehnicile de inves 717i84h tigare ale
sociolo- giei, precum si unele procedee împrumutate de la a1te stiin te, cum as ft, de exemplu,
metoda sca1ărji de la psihologie (pentru cercetarea comportamentului politic) sau, de la matematică,
unele metode de ana1iză a rezultatelor cercetări1or concrete (de teren), cum ar ft ana- liza factorială,
analiza de regresie s.a..
Pentru o mai bună întelegere a problematicii metodelor ss tehni-cilor de analiză în sociologia
politică se impune operarea delimi-tărilor necesare între metodă, tehnici si metod ologie.
Metoda stiintiflcâ reprezintă modul, felul în care, printr-o abor-dare sistematică a obiectului
cercetat, ajungem la cunostinte testate ss transmisibile, la predictii care reprezintă adevărurile
despre fenomene le si procesele studjate. Fără a intra în detalii, cercetările specializate pe
metodologii au omologat sase trepte sau operatii con-siderate esentiale pentru metoda stiintifică: a.
identificarea clară a problemelor ce trebuie cercetate; b. formularea unej ipoteze ce exprimă o
relatie între variabile; c. rationare deductivă atentă pentru a stabili premisele si conditjjle în c are
ipoteza poate fi adevărată sau falsă; d. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei; e. analiza
cantitativă si calitativă a datelor; f. accentuarea, respingerea sau reformularea ipotezei -
predictia.
Să luăm un exemplu. Să presupunem că un colectiv de cercetare intentionează să abordeze
una dintre formatiunile importante la ora actuală în esichieru1 nostru politic, pe care o notăm
conventiona1 "Formatiunea S" (F.S.). Desigur, în legătură cu rolul si locul pe care aceasta îl ocupă
în viata politică a tării există un noian de probleme si aspecte care, dacă ar fi cercetate cu mijloacele
investigatiei ,tiintifice, s-ar realiza o adevărată radiografie si diagnosticare a respectivei forte
politice, s-ar demonstra riguros în ce măsură ea este sau nu este o fortă politicâ viabilâ. Prima
etapă ne cere să stabilim, din multimea de aspecte, pe acela sau acelea care urmează să formeze
obiectul cercetării, având în vedere scopul: a demonstra dacă F.S. este sau nu o fortă politică
viabilă. Să presupunem că, după o analiză prealabilă, cu elementele si informatiile avute la
îndemână, a activitătii F. S. se ajunge la concluzia că aspectul cel mai semniftca-
tiv, cel mai relevant, pentru a vedea în ce măsură ea este sau nu o formatiune viabi1ă, ar fi cel
referitor la sansele ei reale de a accede la guvernare prin mecanismele democratiei plura1iste si în
conditiile statului de drept, excluzând a1temativa de a cuceri puterea prin fortă, Iovitură de stat, puci
etc.. Deci, s-a stabilit problema ce urmează a fi cercetată, obiectivul cercetării. În etapa a doua, se
va formula ipoteza (ipotezele) care în terminologia sociologică se mai numeste si "ipoteza de
lucru". Să presupunem că respectiva echipă de cercetare a ajuns la următoarele trei ipoteze: a. F. S.
are toate sanse1e de a accede la putere; b. F. S. are putine sanse; c. F. S. nu are nici o sansă, este o
formatiune slabă. În a treia etapâ se ana lizează atent fiecare dintre cele trei ipoteze si se stabi1este
pentru fiecare caz în parte care ar fi conditiile (factorii, posibilitătile) minime, dar absolut
obligatorii, pentru a se realiza în fapt. În etapa a patra, se trece la culegerea datelor concrete,
rea1e, prin investigarea concretă si multilatera1ă a programului politic, a structurilor si modului de
organizare, a bazei sociale de sustinere ssi volumul acesteia, a structurilor în teritoriu, a progranîului
electoral ss a rezultatelor 1a ultimele a1egeri, a activitătii parlamentare etc.. Deci, o investigare
complexă si cât se poate de adâncită a activitătii si rolului F.S., a tacticii si strategiei ei politice. In
etapa a cincea se procedează la analiza cantitativă si calitativă a tuturor acestor date, stabilindu-se
semnificatia, relevanta lor pentru o ipoteză sau a1ta. Iar în ultima etapă, ana1iza va concluziona
asupra uneia dintre ipoteze, pentru că datele realitătii investigate confirmă, sustin, acea ipotezâ si
nu alta.
Din acest exemplu rezultă, poate ceva mai intuitiv, că toate etapele metodei stiintifice sunt
importante în investigatia sociologiei politice, dar una joacâ un rol crucial - etapa a patra:
culegerea datelor, cercetarea nemijlocitâ, investigarea realitâtii concrete asa cum este. Pentru
că, din cabinetul de studiu se pot formula orice fel de ipoteze, care mai de care mai interesante ss
mai atractive; esential este însă a le veriflca în rea1itatea nemijlocită, în viata politică concretă, cu
procedeele riguroase ale demersului stiintific.
Tehnicile de cercetare reprezintă acel arsenal de instrumente si procedee care permit
aplicarea metodei sau metodelor ce urmează a ft folosite în cercetarea preconizată. În exemplul dat
mai sus, tehni-cile sunt instrumentele de investigatie: chestionare, interviuri, studiul
documentelor, procedee statistice, tehnici de măsurare cantitativă etc.. Acest arsenal de
tehnici, acest "instrumentar" nu este un "adju- vant", un element colatera1 de metodologie, ci are o
deosebită importantă pentru că el conditioneazâ în mare măsură acuratetea si relevanta
cercetării, fiind unanim admisă ideea că în cercetările sociologice de orice natură, inclusiv cele de
sociologie politică, "
lucru utilizate", "de fidelitatea si va1iditatea instrumentelor de culegere a datelor concrete si de
măsurare".
Metodologia este un ansamblu de metode si tehnici, dar nu jux-tapuse si amalgamate, ci
integrate într-o viziune, într-un cadru teo-retico-conceptual, propriu disciplinei respective. În cazul
sociologiei
politice, acest cadru este conceptia ei teoretică proprie asupra politicului, principiile ss
categoriile specifice prin care îl defineste. S-a sublinjat, întemeiat, că sociologia politică îsi afirmă
tot mai preg- nant caracterul si statutul ei de stiint în măsura în care impune dez-voltarea unui
demers sti intific complex, îmbinând într- un tot unitar teoria si met odologia, cuprinzând într-o
unitate organică metodele si tehnicile de cercetare, si generalizarea teoreticâ. Metodologia are
deci un loc central în asigurarea nivelului calitativ-stiintific a1 inves-tigatiei sociologice a realitătii
politice. Asa se ssi explică de ce specialistii în so ciologia politică i-au acordat si continuă să-i
acorde o foarte mare atentie.
Din ansamblul metodologic, în cercetările de sociologie politică sunt folosite cu predilectie
două categorii: metodologii clasice si metodologii moderne, cu o mare fortă euristică.
Dintre metodologiile clasice, observatia este o formă de culegere a informatiilor cât se poate
de generală si neutră, prin care se notează, se înregistrează - obiectiv, fără nici un fel de
interventie, reducând la maximum convingerile si optiunile politice ale cercetătorului - tot ceea ce
se petrece în rea1itatea politică sau în desfăsurarea procesului ori evenimentului politic studiat. In
această zonă sunt folosite mai multe forme ale observatiei, dintre care trei sunt acreditate si
omologate în cercetările de sociologie politică.
38 Ion Mărginean, Măsurarea în sociologie, Editura Stiintifscă si Enci
Bucuresti, 1982, p. l-82. , , clopedică,
Observatia directâ constă în observarea nemijlocită a faptelor ana1izate si înregistrarea lor
cât se poate de obiectivă, riguroasă si cuprirîzătoare, cu atentie deosebită asupra aspectelor celor
mai tmportante si semnific ative, eliminându-se cât mai mult posibil aspectele minore, colatera1e,
tot ceea ce înseamnă balast care "încetosează" acuitatea observatiei.
Observatia indirectă este modalitatea prin care constatările se fac pe baza unor observatii
anterioare. Ea introduce o anumită doză de aproximatie si inexactitâti, pentru că, trecând un timp,
este posi-bil să fi intervenit modificăn sau schimbări, astfel încât ea trebuie neapărat verificată si
completată cu datele observatiei directe sau recoltate prin alte procedee. Este, de aceea, mai putin
folosită Înprac-tica investigatiilor empirice.
În sfârsit, observatia coparticipantâ este una dintre cele mai tnteresante, "seducătoare" si, se
pare, eficiente forme ale metodei observatiei. Ea constă în relevarea faptelor semnificative pentru
problema luată în cercetare, prin implicarea nemijlocită a investiga-torului în procesul concret
avut în vedere. De exemplu, pentru a observa cum se desfăsoară activitatea de propagandă
electora1ă a unui partid politic, cercetătorul se angajează în echipa desemnată de acel partid pentru
a face această propagandă. Astfel, el are posibili- tatea să constate din interior, prin experientă
proprie, calitatea respec-tivei munci de propagandă, ca1itatea celor care o prestează, calitatea
procedeelor folosite, ca si ecourile în masa electoratului sau a unui segment aI ei. Observatia
coparticipantă presupune multă ingeniozi-tate ss inventivitate, suplete, imaginatie, capacitate de
adaptare, tenacitate - ceea ce, de altfel, o si face foarte atractivă, fiind aplicată cu bune ssi
interesante rezultate în cercetarea multor aspecte din sfera politicului.
Dar, pentru obtinerea unor rezultate cât mai exacte, este necesar sa se folosească formele
observatiei în functie de specifîcitatea obiectului ana1izat si să se tindă spre folosirea lor complexă.
Experimentul este o metodă împrumutată de la psihologie ss constă în crearea, în mod
artificial, a unei situatii care să- i permită investigatorului să controleze efectul unui număr
determinat de vari-abile, în scopul de a verifica un corp de ipoteze. Întrucât este dificjl să fie
întrunite acele conditii idea1e pentru o experimentare controlată
(simulare de laborator), această me todă este mai putin uti1izată în cercstări1e de sociologie
politică. Dar atât cât este folosită, ea se aplică îndeosebi în studierea proceselor de influentâ
politicâ, cum ar fi, de exemplu, influenta liderului po1itic, influenta mesajelor politice s.a..
Ancheta s-a conftgurat ca o metodă de cercetare a informatiilor verbale, constând în
intervievarea indivizilor în legătură cu proble- ma, aspectul, procesul sau fenomenul luat în
cercetare. Ea se rea-lizează cu ajutorul unor instrumente de culegere a opiniilor: ches-tionar,
interviu, esantionare, anchetă de teren s.a.. Ea se aplică mai a1es următoarelor "obiecte" de
cercetare: sondarea opiniilor, comportatnentul de masă (cum este, de ex., cel electora1), procese de
socializare politică.
Să presupunem, de exemp lu, că se initiază un program de cerce-tare care îsi propune să
sondeze opiniile oamenjlor în legătură cu un anume act politic a1 partidului de guvemământ, spre a
se vedea:
- cum este apreciat - pozitiv, negativ, cu rezerve, critic etc.;
- ce credibilitate are în straturile cele mai afunde a1e societătii;
- dacă se cunoaste, cât si cum;
- dacă cetătenii sunt, cât sunt si cum sunt de disponibili spre a-1 sustine ssi a-i da curs etc..
După ce s-a stabilit care sunt obiectivele clare a1e anchetei, se trece la :
- alegerea instrumentului de cercetare, respectiv, la stabilirea tipului sau tipurilor de
chestjonare si de interviu;
- stabilirea frecventei de folosire (se aplică o singurâ datâ sau se realizează o anchetă panel
- o sondare de opinii repetată, cu aceleasi instrumente si cu aceiasi subiecti, la mai multe intervale
de timp);
- se elaborează respectivele chestionare ss interviuri;
- elaborarea esantionării, conform tehnicilor omologate în inves-tigarea sociologică
contemporană;
- aplicarea efectivă a chestionarului si interviului asupra esantionului de subiecti stabilit;
- analiza rezultatelor - unde si aici se pot utiliza mai multe tehnici, inclusiv procedee
matematice - si formularea concluziilor rezultate din această analiză, care sunt de natură să dea un
răspuns intero- gatiilor cu care s-a pomit la cercetare.
Metodele non-reactive constau îri regruparea unui număr de metode de investigare foarte
diverse, care se aplică în cercetarea nu a fenomenului sau procesului ca atare, ci asupra anumitor
consecinte ale acestuia, materializate sau reflectate în texte, documente, situatii statistice, produse
cultura1e. Se aplică procedee multiple, precum:
inventariere sau înregistrare prin cartografiere, înregistrări prin inter-mediul fotografiilor,
filmelor, benzii de magnetofon; colectionarea de texte, hotărâri, decrete, documente de partid s.a.;
cercetarea docu- mentelor personale - biografii, jumale personale, scrisori; analiza atentă a
"produselor culturale" - cărti de analiză stiintifică, eseuri, lucrări omagiale s.a.; cercetarea
documentelor oficiale - statistici, rapoarte, instructiuni, situatii, cum ar fi, spre pildă, miscarea
caclrelor unui partid politic din momentul aparitiei lui; documente de arhivă etc.. Toate acestea
permit descrierea si fixarea exactă a faptelor, cunoasterea unor evenimente politice în dinamica
desfăsurării lor.
În cercetările de sociologie politică, metodele non-reactive au o largă aplicabilitate - pentru
că ele permit studiul datelor obiective pe bază de documente -, dar sunt predilect folosite în
analiza ideilor, ideologiilor si doctrinelor politice, în studiul institutiilo r politice si aI procedurilor
care reglează viata politică.
Metoda monografică este o descriere exhaustivă a fenomenului sau procesului studiat -
folosind combinat o paletă foarte largă de procedee si tehnici de culegere a datelor concrete -,
pentru a-1 sur-prinde, dacă nu în totalitate, cel putin în cele mai multe din mani- festările lui
definitorii. Metoda monografică descrie, zugrâveste "obiectul" cercetării, nu-1 explicâ. Oferă însă
multe elemente con-crete, semnificative, care constituie o solidă si substantială bazăpen-tru a ajunge
ulterior 1a o veritabilă explicatie stiintiftcă, la descifrarea naturii, esentei si a tendintelor lui de
evolutie. Cu cât sunt ma i multe monografii ale obiectului cercetat, cu atât materialul faptic pentru
predictie este mai solid, iar cercetarea are mai mari sanse de a-1 sur-prinde, atât în esentă, cât si în
extraordinara lui bogătie de manifestări concrete.
Dacă, de exemplu, un program de cercetare si-ar propune ca
obiectiv studierea regimului politic din ultimii 40-45 de ani din România, atunci, cu cât ar
exista mai multe monografii stiintifice pe domeniile fundamentale ale politicii acestuia (economic,
socia1, cul-tural, învătsânt si cercetare, nivel de trai etc.), cu atât mai bogată ar fi ba.za de date sii
fapte concrete care ar permite aprofundarea cercetării.
Metoda monografică a fost, după cum se stie, elaborată si aplicată de scoa1a monograficâ de
la Bucuresti, sub conducerea marelui sociolog Dimitrie Gusti. sn ansamblul ei, metoda monografică
înte- meiată si practicată de scoala gustiană este stiintifică si ac tuală, ea urmând să fie perfectionată
pe baza progreselor existente îri prezent pe această linie pe plan mondial.
Trebuie făcută mentiunea că, oricât ar fi de bine pusă la punct, la nivelul achizitiilor pe plan
intemationa1, investigarea concretă, mai ales în sfera politicului, nu poate fi redusă la monografie.
Ea este numai una dintre metodele care pot fi utilizate, necesitând combina-rea cu alte metode si
procedee de investigare concretă si cle analiză stiintifică.
Scalarea se fo1oseste pentru a clarifica, ordona si măsura atitu-dinile politice ce pot fi gradate
în functie de o însusire sau caracte-ristică relevantă. Sunt mai multe tehnici de scalare: scara
Guttman, numită si cu mulativâ, scara nominală, ordinală, de raport. Pentru cercetarea din domeniul
sociologiei politice, problema esentială care se pune în legătură cu această metodă este construirea
si aplicarea unor scări adecvate "obiectului" politic cercetat. Astăzi, tehnicile de scalare sunt larg
aplicate în studiul va1orilor politice, atitudinilor si opiniilor politice, satisfactiei, insatisfactiei si
indiferentismului politic, socializării politice, prestigiului politic etc.. Această largă arie de
aplicabilitate a metodei scalării se explică prin aceea că este sin- gura metodă care permite o
mâsurare, pe un anumit continuum, a intensitătii pe care "obiectul" politic investigat o exprimă, o
mani- festă în raport cu o anumită caracteristică.
Analiza este absolut indispensabilă în orice investigatie stiintifică deoarece, fără ea, cercetarea
nu se poate pronunta asupra obiectului abordat, nu poate ajunge la nici o constatare, la nici o
concluzie, la nici o apreciere, la nici o predictie, esuând în factologie, descrip tivism. Analiza
politică se face cu ajutorul unei varietăti de tehnici,
de la procedee statistice până la tehnici matematice sofisticate. Ea se concentrează, de regulă,
pe relatii, cauze, tendinte, precum si pe consecintele actiunilor si evenimentelor politice.
Dintre inetodologiile moderne, analiza sistemică, împrumutată din cibemetică, este una dintre
cele mai prodigioase, aplicată cu suc-ces în analiza sistemului politic, contributia esentia1ă în
această privintă având-o, cum am mentionat, David Easton.
Pomind de la notiunea de sistem, conceput ca un ansamblu de elemente aflate în interrelatii
structurale, ana1iza sistemică defineste sistemul politic ca un ansamblu de interactiuni politice ce se
mani- festă în cadrul unui sistem socia1 dat, cu care întretine raporturi com-plexe.
În termenii analizei sistemice, ansamblul socia1, cu cele două componente de bază -
societatea si complexul intemationa1 - repre-zintă mediul care înconjoară, "anturează" sistemul
politic si cu care acesta din urmă se af1ă într-o retea complexă de interactiuni perma-nente.
Dinspre mediu, sistemul politic primeste un f1ux de "impulsuri", constănd în evenimente,
inf1uente, cerinte, necesităti - formulate de indivizi sau filtrate si coordonate de partide, grupuri de
interese, miscări politice, organe informationale s.a.. Ansamblul acestor cerinte, "impulsuri" ale
mediului, cărora sistemul politic trebuie să le dea curs, să le satisfacă, să le găsească o solutio nare,
sunt desemnate prin termenul de input-uri (intrări) si reprezintă conditiile în care componentele
sistemului politic si sistemul politic însusi trebuie să actioneze.
"Intrările", "impulsurile" sunt captate si asimilate de sistemul politic, prelucrate si traduse în
rezolvări denumite output- uri (iesiri), care nu sunt altceva decât, fie decizii, pentru executarea
cărora inter- vine forta legii, fie actiu ni politice, materializate în politici concrete in diferite
domenii, care nu au neapărat un caracter constrângător, dar care afectea.ză nemijlocit si sensibil
agentii vizati.
Pe circuitul "inlrări" (input) - "iesiri" (output) este posibilă o acumulare cantitativă sau
calitativă de numeroase cerinte - simple sau complexe, adesea contradictorii - care duc la
supraîncârcarea, Ia "stresul" sistemului. Orice sistem politic trebuie să aibă, însă, capacitatea,
supletea de a suporta o anumită supraîncărcare prin mai
multe moda1ităti: satisfăcsd cerintele în corelatie cu resursele, tinând seama că acestea nu
sunt nelimitate; făcând efortul de adaptare printr-o modificare intemă, în acord cu situatia creată.
Supraîncărcarea, "stresul" ridică problema reglăi- ii fluxului de cerinte si a mecanismelor de
transformare a nevoilor sociale în exigente politice, reglare care, în viziunea unor ana1isti sistemisti,
ar fi de două feluri:
- reglare structuralâ, care răspunde la întrebarea: "Cine poate converti o nevoie în exigente,
în obiective politice?";
- reglare culturalâ, care răspunde la întrebarea: "Ce nevoie poate fi convertită în cerinte
politice?".
La întrebarea "cine?", răspunsul este: componentele sistemului politic, dar si sindicatele,
patronatul, asociatii diverse, "grupuri de presiune" - private sau publice, nationale sau străine -,
ce caută să influenteze viata politică. Acestia su nt, deci, factorii care pot si tre-buie să pună în fata
si stemului politic nevoile oamenilor si ale societătii.
La întrebarea "ce?", răspunsul î1 dă sistemul politic care trebuie să aibă capacitatea de "a trata
selectiv solicitările din mediu, adică de a admite si de a solutiona unele dintre aceste solicitări si de
a Ie res-pinge pe acelea care sunt de natură să aducă atingere va1orilor fun-damentale ale sistemului
însusi, după formula celebră a lui Saint-Just:
"Njci un fel de libertate pentru dusmanii 1ibertătii".
În legătură cu acest aspect, D. Easton atrage atentia asupra a două probleme: a. sistemul
politic nu trebuje considerat ca "o sticlă nea-gră", ignorându-se ceea ce se petrece în interiorul
acestei sticle; b. sistemul politic supravietuieste în măsura în care are abilitatea de a răspunde
impulsurilor venite dinspre mediu, de a se adapta conditiilor sub impactul cărora el se af1ă.
"Iesirile" (output), sau, cum le denumesc sistemists,,,productia sistemului", - adică
ansamblul hotărărilor, deciziilor, măsurilor si politicilor concrete preconizate pentru satisfacerea
cerintelor -,sevor solda cu anumite efecte asupra mediului, favorizând sau determinând noi
cerinte, noi exigente, noi probleme ce se cer solutionate. Acest circuit "iesiri" - mediu, respectiv
impactul "productiei sistemului"
asupra mediului său, este desemnat prin termenul cibemetic feedback sau "buclă de reactie",
ori "retroversiune". Rezultă clar, după
cum si David Easton subliniază, că în raportul sistem-mediu, mediul nu trebuie înteles
numai ca o simplă sursă de cerinte, ci si ca o "retortă" în care se restructurează, se asează si se
reasează ansamblul cerintelor, nevoilor, aspiratiilor membrilor unei societăti date, iar sis-temul nu
trebuie privit numai ca un receptacol pasiv al solicitărilor venite din mediu, ci ca unul dintre factorii
fundamenta1i, care, prin "productia" sa, are impact asupra mediului, determinând în interiorul Iui
schimbări si modificări structurale.
Pe baza tuturor acestor notiuni si elemente definitorii, David Easton a propus următoarea
schemă sugestivă a sistemului politic:
SIST. ECOLOGIC
SIST. BIOLOGfC
SIST. PERSONÂLIT.
SIST.SOCIAL CON RSIA s OUTPUT
FEEDBACK
Ls concluzie desi a fost ana1izată foarte critic si i s-au relevat li- mitele pe care, realmente, le
are, limite asupra cărora nu ne oprim aici deoarece le-am precizat în partea de prezentare istorică,
subliniem numai că analiza sistemică, în afară de un mod foarte sugestiv de a întelege legătura
organică dintre sistemul politic si societatea care-1 înglohează, inclusiv mediul intemati onal, - de
unde si deosebita ei fortă euristică -, are meritul de a fi relevat cel putin următoarele aspecte
esentiale:
atentia acordată perceptiei de către «actori», autorităti si
instante de decizie a «semnalelor» emise de către mediu a pus pro-blema receptivitătii
autoritătilor politice fată de cerintele exprimate sau fată de manifestările de eroziune a1e sustinerilor
sistemului;
- deciziile politice (output) nu sunt raportate la o voint prezu- mată a unui grup nediferentiat
de decidenti vorb
conducători si interese contradictorii;
- activitatea politică nu poate fi înteleasă decât ca jnserată într- un ansamblu de activităti
sociaîe".
Analiza functională a fost fundamentată în sociologia politică de Gabriel A1mond's si
fo1oseste drept concept fundamental pe cel de functie, care desemnează ansamblul activitătilor,
actiunilor si proce-selor vita1e ale sistemului politic, ce asigură mentinerea, functionarea lui si- i
confe ră capacitatea de a interactiona cu mediul, de a da raspuns solicitărilor acestuia, prin acest
răspuns inf1uentându- l. Deci, ceea ce în abordarea sistemică s-a nuniit "productia sistemului", în
analiza functională este rezultatul functiilor sistemului politic. Gabriel Almond împarte aceste
functii în trei categorii:
- functii ale capacitătii sistemului, care vizează raporturile între sistemul politic si mediul
său, punând in actu capacitatea sistemului politic de a regla activitatea socia1ă, de a distribui
bogătia si resurse- le între membrii săi. După Alntond, aceasta presupune: capacitatea de extractie,
însemnâncl capacitatea sistemului politic de a mobiliza în profitul său resursele materia1e si umane
din mediul său intrasocia1 si intemational, fiind constient de cantitatea si calitatea resurselor
prelevate, de costurile prelevărilor si de măsura în care acestea afectează sustinerea sa politică,
precum si mijloacele de extractie (persuasiunea, constrângerea etc.); capacitatea de reglare, care
vizează controlul asupra indivizilor si grupurilor, ce persoane sau grupuri sunt supuse acestui
control, ce sectoare ale vietii individuale si
de grup sunt controlate, care sunt frecventa si intensitatea
interventiei autoritătilor abilitate să exercite controlul etc.; capaci- tatea de distributie se referă
la alocarea de către sistemul politic a
Iteana Voicu, Stiintă politicii, Universitatea
Tehnică Ctuj-Napoca,
40 Gabriel Almond and G. Bingham Powell Jr., Comparative Politics. A
Developmental Approach, Little
Brown & Co.,
bunurilor, serviciilor, onorurilor s.a. pentru indivizi si grupuri sociale; capacitatea reactivă
este capacitatea de a da răspuns, ea fiind expresia sensibilitâtii sistemul ui politic la cerintele care îi
sunt adresate. Această sensibi1itate depinde de: factori structurali (grupurile abilitate să exprime
aceste cerinte, mijloacele de comuni-care si procedurile de tratare a respectivelor cerinte), în această
sferă intrând birocratia modemă, coipul legislativ, sistemul administrativ; factori culturali; vointa
clasei care detine puterea, faptul dacă aceasta este interesată să dezvolte această capacitate
reactivă a sis-temului sau s-o frâneze;
- functiile de conversiune politicâ constau în mecanismele de transformare a
"intrărilor" (input) în "iesiri" (output), de conversiune a "alimentării" sistemului în "productia"
sistemului. Ele sunt functii de input si output, în componenta cărora intră functiile guvernamentale,
a1e executivului; functiile legislativului; functiile judicia-re si functiile comunicării
politice;
- functiile de mentinere si ad aptare a sistemului au rolul hotărâtor în supravietuirea
si rezistenta sistemului po1itic. Supus erodării, uzurii, sistemul politic necesită întretinere,
înlocuirea ele-mentelor "care dau semne de oboseală", înlăturarea disfunctiilor, crearea de noi roluri
politice sau schimbarea continutului celor exis-tente, dar mai ales renovarea structurilor sale.
Toate acestea exprimă adaptarea structurală a sistemului politic, proces com-plex care are ca
etapă superioară dezvoltarea politică. Este vorba, deci, nu de o simplă adaptare a sistemului politic,
ci de o dezvoltare, adică de o transformare a lui calitativă. Dezvoltarea politică cuprinde:
- constructia de stas vizând perfectionarea Structurii aparatului de stat, perfectionarea
functiilor statului, îmbunătătirea întregii activităti a statului penlru a ft în stare să mobilizeze
resursele materi-ale si umane pentru a face fată cerintelor organismului social în ansamblul său;
- constructia natiunii, în sensul reorientării fidelitătii natiunii spre sistemul politic dat,
creării posibilitătii ca aceasta să fie deschisă, disponibilă la acceptarea structurilor sistemului si
"răspunsurilor" lui;
- dezvoltarea participârii, adică asigurarea conditiilor si posibilitătilor participării la
sistemul politic a unor grupuri socia1e.
Sub toate aceste aspecte, răspunsul pe care sistemul politic îl dă
so1icitărilor venite din mediu conditionează stabilitatea sistemului politic si, într-o măsură,
"ipotechează chiar viitorul".
S-a sub1iniat - si nu fără temei - că, în comparatie cu analiza sis-temică, ana1iza
functiona1ă prezintă câteva avantaje:
- priveste sistemul politic în evolutie, în transformare, într- un continuu proces de optimizare;
- înte lege sistemul politic în relatie organică cu societatea glo-bală, care nu este
concepută ca un ansamblu nediferent iat, compus din elemente eterogene, ci ca o tota1itate integrală
din care sistemul po1itic este numai un element,
- consideră dezvoltarea politică articulatâ cu dezvoltarea socială, iar rolurile politice
subordonate valorilor socia1e genera1e.
|
