MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCTIEI EUROPENE
Uniunea Europeana este o constructie cu totul speciala in peisajul gruparilor economice integrationiste.
a. cea mai mare dimensiune economica
b. cele mai puternice elemente de supranationalitate
c. cel mai mare progres pe calea integrarii politice
d. singura grupare cu mecanisme proprii de redistribuire
UE are o fizionomie particulara: nu este nici o organizatie internationala sau o confederatie de state, dar nici un stat federal. Are insa trasaturi care corespund in parte fiecaruia dintre conceptele de mai sus.
asociatie voluntara intre state, in cadrul careia multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre conducatorii acelor state
nici unul dintre liderii sai nu este ales direct, fiind fie numiti, fie detinand functii ex officio
nu are nici forte armate, nici forte de politie
nu este subiect de drept international
are la baza unul sau mai multe tratate internationale
cu o singura exceptie (alegerea Parlamentului European), cetatenii nu au nici o legatura directa cu institutiile aflate la nivel confederal
statele membre isi pastreaza atribute esentiale ale suveranitatii (sisteme juridice proprii, forte armate, dreptul de a semna tratate bilaterale cu alte tari etc)
are resurse financiare limitate, care nu sunt obtinute printr-un sistem fiscal propriu
chiar daca are simboluri oficiale (imn si drapel), acestea nu inlocuiesc din punctul de vedere al atasamentului cetatenilor simbolurile oficiale nationale
Spre deosebire de confederatiile cunoscute in istorie, a progresat mult mai mult pe calea armonizarii politicilor interne, decat a celor externe.
Federatie
suveranitatea membrilor nu este deplina, fiind cedata nivelului central in anumite domenii
tratatele constitutive au valente constitutionale, sunt interpretate si protejate de o Curte de Justitie la nivel central
moneda comuna
reprezentanti alesi direct de cetateni (in Parlamentul European)
legislatia europeana are efect direct in dreptul intern al statelor membre, conferind drepturi si cetatenilor, nu doar statelor
evolueaza catre un spatiu judiciar comun si un sistem de aparare comun
Aceste trasaturi sunt cele ale unui stat federal in stare embrionara.
Potrivit lui Joseph Weiler, UE combina o structura legala federala cu una politica confederala (sau inter-guvernamentala). UE a acceptat o disciplina (cvasi-)constitutionala, caracteristica federalismului, fara a deveni insa un stat federal. In fapt, a devenit o entitate federala non-statala, ale carei decizii sunt acceptate in mod voluntar de entitatile constitutive, fara a fi sprijinite de modelele de clasice de coercitie ierarhica utilizate de statul modern.
In masura in care Uniunea Europeana are atributele unui stat federal, acesta are trasaturi particulare:
a) este, prin excelenta, o putere civila, fara prerogatoive si influenta in domeniile care reclama 333h71d putere militara si forta coercitiva. Chiar daca s-ar realiza cele mai ambitioase planuri de implicare a UE in domeniul militar, aceasta nu ar controla mai mult de 2% din efectivele militare ale NATO si nu le-ar putea utiliza decat pentru a gama restransa de misiuni
b) este un stat "reglementator" (regulatory state), nu un stat-providenta
UE nu redistribuie brin bugetul comunitar decat 1.2.-1.3% din PIB cumulat al membrilor sai (fata de ponderi de 35-45% din PIB ale veniturilor bugetelor nationale).
Pe de alta parte, influenta reglementarilor comunitare nu trebuie exagerata. Multi autori au preluat necritic o butada a fostului presedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care, in 1988, prevedea ca, peste 10 ani, 80% din reglementarile economice si sociale aplicabile in Europa vor fi emise la nivel comunitar. In fapt, cercetari recente arata ca procentul real de legislatie emisa la nivel comunitar si aplicabila la nivel national este de 10-20%.
Impactul accentuarii trasaturilor federale ale UE asupra suveranitatii statelor membre este si el controversat.
Pe de-o parte, exista perspectiva conventionala potrivit careia suveranitatea si supranationalitatea reprezinta un joc cu suma pozitiva, in care progresele uneia nu se pot face decat pe seama refluxului celeilalte.
Pe de alta parte, se face afirmatia ca UE este un sistem unic, in care statele membre isi pastreaza nestirbite suveranitatile respective, dar opteaza pentru a le pune in comun (pooling) in anumite domenii, atunci cand acest lucru este necesar pentru a atinge anumite obiective. Din aceasta perspectiva, supranationalitatea devine o modalitate de intarire a suveranitatii, pentru ca
statele membre sunt mai puternice cand actioneaza in comun decat daca ar actiona pe cont propriu.
consolidarea pacii intre natiuni aflate in urma unor confruntari armate repetate si devastatoare
contracararea amenintarii sovietice pe continent
sporirea influentei exercitate pe plan international de statele membre
in subsidiar, contrapondere la hegemonia politica si culturala a SUA
construirea unei piete de mari dimensiuni si cresterea competitivitatii economiilor tarilor participante
construirea unei federatii europene, cu identitate proprie
Importanta fiecaruia din acesti factori, care sunt cel mai adeseori mentionati ca determinanti ai procesului integrationist european, a variat in timp. Primii doi factori sunt la ora actuala neglijabili, dar in faza de lansare a constructiei europene au jucat rolul cel mai important.
JALOANELE PARCURSULUI INTEGRATIONIST IN EUROPA
Tratatul de la Paris 18 aprilie 1951)
Prevedea crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), din care faceau parte Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Se faceau referiri exprese la valentele pacificatoare ale organizatiei: semnatarii se declarau "decisi sa inlocuiasca rivalitati de lunga durata cu fuziunea intereselor lor esentiale, sa creeze, prin instituirea unei comunitati economice, bazele pentru o comunitate mai larga si mai adanca intre popoare mult timp divizate de conflicte sangeroase".
A fost precedat de celebra declaratie de la 9 mai 1950 a ministrului de externe francez, Robert Schuman, a carei simbolistica este atat de importanta incat data respectiva este celebrata anual ca "Ziua Europei": "Guvernul francez propune plasarea intregii productii franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate comuna, intr-o organizatie deschisa participarii altor tari din Europa". Alegerea celor doua sectoare nu era intamplatoare, acestea fiind considerate in epoca drept reprezentand "pozitiile dominante" ale economiei si, totodata, ramurile cel mai intim legate de productia de razboi, care devenea astfel "materialmente imposibil".
Organizatia creata de Tratatul CECO avea un caracter supranational si interventionist foarte pronuntat:
obiective generale pentru dezvoltarea celor doua industrii;
instrumente interventioniste foarte brutale in caz de "criza manifesta" (controale de pret, contingente de productie etc);
control absolut asupra concentrarilor economice din ramurile respective (fuziuni si achizitii)
impozit pe cifra de afaceri a tuturor intreprinderilor din ramurile respective, constituind venituri directe ale CECO
Aproximativ in acelasi timp a fost lansat un proiect integrationist cu trasaturi mai pronuntat politice: initiativa franceza de creare a unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), cu scopul crearii unei armate europene care sa faca posibila reinarmarea Germaniei in contextul unor tot mai puternic resimtite amenintari de securitate venite din partea URSS. Cele 6 state semnatare ale CECO au semnat si Tratatul CEA in 1952, dar organizatia proiectata nu a mai luat fiinta, din cauza respingerii ratificarii de catre Adunarea Nationala a Frantei, la 30 august 1954, ca rezultat al unei coalizari ad hoc a comunistilor cu gaulistii.
Tratatele de la Roma 25 martie 1957)
Prevedeau crearea a doua comunitati - Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica (EURATOM) - intre aceiasi sase semnatari.
Tratatul CEE a fost fundamentat de un raport facut de asa-numitul "Comitet Spaak" , care urma o logica foarte asemanatoare celei in care a fost construit Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT): eliminarea restrictiilor formale in comertul reciproc dintre membri, insotita de numeroase prevederi menite sa impiedice recurgerea la alte masuri pentru a frustra liberalizarea comertului intra-comunitar (abordare specifica asa-numitei integrari negative).
In plus, tratatul prevedea:
crearea unei uniuni vamale intre membri
infiintarea unor organisme supranationale (Comisia si Curtea de Justitie), cu rol de monitorizare, asigurare a punerii in aplicare (enforcement) si, respectiv, jurisdictie
formularea si aplicarea de politici comune in anumite domenii
Cu exceptia politicii comerciale, referirile la celelalte politici comune erau lipsite de concretete, ceea ce a facut ca unele politici comune sa capete cu adevarat substanta (politica agricola comuna), pe cand altele nu s-au materializat, practic, nici pana in prezent (politica comuna in domeniul transporturilor).
Prevederile referitoare la eliminarea taxelor vamale in comertul reciproc si la crearea uniunii vamale (in principal, instituirea tarifului vamal comun) au fost duse la indeplinire inainte de sfarsitul perioadei tranzitorii de 12 ani prevazute in Tratat, respectiv la 1 iulie 1968 (dupa doar 10 ani si jumatate).
Spre deosebire de Tratatul CECO, care este un tratat-lege, Tratatul CEE era mai mult un tratat-cadru, mai putin interventionist si mult mai putin supranational.
In 1965, s-a semnat asa-numitul Tratat de fuziune (Merger Treaty), care a unificat institutiile (autoritatile) create de cele trei Tratate anterioare, declarand totodata drept obiectiv si unificarea celor trei Comunitati.
Tot in 1965, Franta a declansat asa-numita "criza a scaunului gol", refuzand sa mai participe la reuniunile institutiilor comunitare din cauza unei combinatii de temeri fata de intrarea in vigoare a regulii adoptarii deciziilor prin vot majoritar de la 1 ianuarie 1966 si nemutumire fata de initiativa presedintelui Comisiei, Walter Hallstein, de a propune extinderea prerogativelor comunitare, mai ales in domeniul bugetar. Criza a fost solutionata in 1966 prin asa-numitul compromis de la Luxemburg, potrivit caruia, atunci cand "interese nationale vitale" sunt in joc, tara respectiva poate bloca luarea unei decizii la nivel comunitar.
In decembrie 1969, Conferinta la nivel inalt a CEE de la Haga a adoptat asa-numitul "Plan Werner", care prevedea edificarea unei uniuni economice si monetare intr-o perioada de 10 ani, in intervalul 1971-1980.
In 1972, cu ocazia summit-ul de la Paris, liderii Frantei si Germaniei au evocat pentru prima oara perspectiva conmstruirii unei "Europe sociale".
Criza economica generata de cele doua "socuri petroliere" inregistrate in anii '70 a facut ca ambele initiative sa esueze.
Totusi, in 1979, initial intr-un cadru formal situat in afara celui legal al CEE, tarile membre ale CEE (cu exceptia Marii Britanii) au lansat Sistemul Monetar European (SME), destinat stabilizarii cursurilor de schimb intre monedele nationale ale statelor participante, bazat pe o moneda de referinta lipsita de circulatie efectiva, ECU.
La mijlocul anilor '80, dupa aproape trei decenii de la semnarea Tratatului de la Roma, Comunitatea Economica Europeana progresase foarte neuniform pe calea integrarii economice. Doar in domeniile politicii comerciale, al politicii agricole si, partial, al politicii de concurenta, unificarea la scara intregii Comunitati fusese realizata. In plus, nici una din initiativele de adancire a integrarii dintre tarile membre lansate dupa incheierea perioadei de tranzitie a Tratatului de la Roma nu putuse sa fie materializata. In acest context de stagnare si resemnare, procesul integrationist a cunoscut un puternic impuls prin initiativa desavarsirii pietei interne unice, produs al demersurilor convergente ale cercurilor de afaceri pan-europene si Comisiei. Jaloanele acestui proiect au fost trasate prin Cartea Alba dedicata acestui subiect si aparuta in 1985 sub coordonarea directa a Comisarului pentru Piata Interna, lordul Cockfield.
In februarie 1986, a avut loc prima revizuire substantiala a Tratatului constitutiv al CEE, prin asa-numitul Act Unic European.
Principalele elemente de noutate se refera la:
a) stabilirea explicita a votului cu majoritate calificata pentru luarea deciziilor legate de punerea in aplicare a programului pietei interne unice, indeosebi cu privire la armonizarea legislatiilor nationale, pentru care regula stabilita de Tratatul de le Roma era cea a unanimitatii
b) introducerea sub egida Tratatului CEE, si deci in competenta institutiilor comunitare, a doua domenii care faceau obiectul unei colaborari strict pe palierul inter-guvernamental intre statele membre:
sistemul monetar european
cooperarea in materie de politica externa
c) extinderea competentelor CEE in domenii noi precum:
politica ecologica
politica sociala (conditii de lucru, dialog intre partenerii sociali)
In februarie 1992, prin Tratatul de la Maastricht:
a) s-au introdus noi amendamente importante Tratatului CEE, devenit Tratatul CE (Comunitatea Europeana)
b) s-au pus bazele unui nou concept, Uniunea Europeana, care a facut obiectul unui tratat separat, Tratatul UE
Intrarea sa in vigoare a fost intarziata pana la 1 noiembrie 1993 de respingerea prin referendum a ratificarii sale, intr-o prima faza, de catre Danemarca.
In plan economic, Tratatul de la Maastricht aduce o singura noutate notabila, dar de mare importanta: crearea Uniunii Economice si Monetare (UEM).
Tratatul de la Maastricht este insa foarte semnificativ prin aspectele extra-economice pe care le abordeaza, si care justifica adoptarea unei denumiri a gruparii - Uniunea Europeana - care le inglobeaza pe celelalte (CECO, CE, EURATOM), fara a le inlocui insa.
o noua arhitectura institutionala, bazata pe trei "piloni", dintre care:
primul este cel comunitar, de esenta economica
al doilea se refera la politica externa si de securitate comuna
al treilea se refera la justitie si afacerile interne
"Pilonii" doi si trei nu sunt din punct de vedere institutional nici comunitari, nici strict inter-guvernamentali.
o mai mare "apropiere de cetatean", prin:
introducerea cetateniei EU, care se adauga cetateniilor nationale, si care genereaza drepturi legate de libertatea de miscare si de resedinta pe teritoriul Uniunii, dreptul de vot, de reprezentare consulara etc
introducerea conceptului subsidiaritatii, potrivit caruia competentele Comunitatii nu trebuie exercitate decat atunci cand obiectivele urmarite nu pot fi realizate in mod satisfacator de catre statele membre actionand individual (iar, in cadrul acestora, de catre entitati sub-nationale); in aceeasi logica se inscrie si infiintarea Comitetului Regiunilor
Ratiunea unora dintre desemnarile operate, ca si cea a anumitor concepte introduse de Tratatul la Maastricht, au ramas neclare:
i) Uniunea Europeana nu a capatat personalitate juridica
ii) Prevederile referitoare la cetatenia europeana au fost incluse, in mod paradoxal, in Tratatul CE, nu in Tratatul UE
iii) Denumirile institutiilor comunitare au devenit incoerente: Consiliul a devenit "al UE", pe cand Comisia a ramas "a Comunitatilor Europene".
Scopul declarat al Tratatului a fost acela de a adapta structura institutionala pentru a face fata primirii unui mare numar de noi membri, reprezentand aproape o dublare a componentei de atunci a UE. Acest scop nu a fost atins.
In schimb, profitand de ocazia ivita pentru amendarea Tratatelor, au fost operate alte modificari relativ importante, niciuna insa legata de aspecte economice:
introducerea conceptului de "cooperare intarita", in virtutea careia
In acelasi timp, Tratatul de la Amsterdam marcheaza abandonarea practicii de a admite ca unele State Membre sa se autoexcluda de la anumite obligatii, prin asa-numitele opt-outs (utilizate de Marea Britanie, Danemarca si Suedia pentru UEM; de Marea Britanie pentru "Carta Sociala").
realocari de competente intre cei trei piloni, prin reintegrarea in cadrul pilonului comunitar a unei parti din problematica JAI: controlul frontierelor, azil, imigratie.
continuarea procesului, antamat deja prin Actul Unic European, de sporire a prerogativelor Parlamentului European
Nerealizarea reformelor institutionale indispensabile unei extinderi cu
10-12 noi membri a necesitat lansarea, cu ocazia Consiliului European de la
Koln (iunie 1999) a unei Conferinte Inter-guvernamentale "limitate", care sa
rezolve problemele lasate in suspensie de Tratatul de la
Rezultatul a fost consfintit de Tratatul de la Nisa (semnat in 26 februarie 2001), intrat in vigoare abia in 2003, ca urmare a unei prime respingeri ale sale, prin referendum, de Irlanda:
ajustarea ponderarii voturilor detinute de Statele Membre si a componentei Comisiei
extinderea utilizarii votului cu majoritate califcata pentru luarea deciziilor
simplificarea procedurii de "cooperare intarita"
Desi acest lucru nu fusese prevazut de Concluziile de la Laeken, Conventia a "marit miza" procesului punand in fata liderilor Statelor Membre un proiect de Tratat Constitutional, semnat la 29 octombrie 2004, la Roma.
Prevederi principale:
UE capata personalitate juridica; in practica, o preia pe cea a CE, deoarece CECO a incetat sa existe in 2002, iar EURATOM va ramane cu personalitate distincta pentru a menaja hiper-sensibilitatile ecologistilor (germani si austrieci, indeosebi)
Sistemul "pilonilor" este abolit: JAI este practic "comunitarizat", iar PESC devine mai institutionalizat si integrat in activitatile externe ale UE, gratie indeosebi crearii postului de Ministru de Externe al Uniunii, care va fi in acelasi tmp si vicepresedinte al Comisiei
problemele institutionale tratate la Nisa primesc solutii mai durabile, fara a fi insa deplin rezolvate (se mentine practica rendez-vous-urilor la date ulterioare)
se instituie posibilitatea de a rezolva probleme institutionale importante fara a se recurge la modificari ale Tratatelor (prin asa-numitele "clauzele-pasarela", care nu reprezinta insa o noutate absoluta, principiul fiind introdus, in mod limitat, de Tratatul de la Amsterdam).
COMUNITATII (UNIUNII) EUROPENE
Cuprinderea limitata, la scara europeana, a "Comunitatilor Europene" infiintate in anii '50, are explicatii multiple:
includerea tarilor est- si central-europene in lagarul sovietic
limitarile optiunilor de politica externa impuse de URSS Austriei si Finlandei
reticenta de a accepta autoritatea unor institutii supranationale (Marea Britanie)
traditia de neutralitate (nealiniere), care protejase impotriva dezastrelor cauzate de doua razboaie succesive (Suedia, Elvetia)
regimuri politice interne nedemocratice (Grecia, Portugalia, Spania)
In urma esecului, din decembrie 1958, al negocierilor - initiate de Marea Britanie - de realizare a unei zone de lber-schimb pan-continentale (indeosebi, din cauza dezacordurilor cu Franta), mai multe tari europene extracomunitare au decis formarea unei grupari concurente (Asociatia Europeana a Liberului Schimb - AELS), infiintata prin Conventia de la Stockholm (20 noiembrie 1959), din care faceau parte: Austria, Danemarca, Elvetia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia si Suedia.
Fata de CEE, AELS avea trasaturi mult mai putin integtationiste:
in domeniul politicii comerciale, prevedea doar liberalizarea comertului reciproc (si doar cu privire la produsele industriale), cu pastrarea independentei in raporturile cu tertii
nici o prevedere referitoare la extinderea integrarii in afara sferei comertului
caracter strict interguvernamental (institutii comune limitate la un Secetariat cu componenta restransa si un Consiliul, unde deciziile se luau prin consens).
Forta de atractie a CEE a prevalat, insa, si o serie de tari membre AELS au facut, relativ timpuriu, cereri de aderare: Marea Britanie si Danemarca (plus Irlanda), in iulie-august 1961. Aceata prima tentativa a fost blocata de veto-ul Frantei in ianuarie 1963. O a doua tentativa, facuta prin cererile de aderare depuse de aceleasi tari in mai 1967 (la care s-a asociat, in iulie, si Norvegia) a fost din nou respinsa de Franta in noiembrie (generalul de Gaulle facand referire la riscul "distrugerii unui edificu construit cu atatea eforturi si cu atata speranta").
Procesul de extinderea a CEE a fost declansat abia in urma Conferintei la nivel inalt de la Haga (decembrie 1969) si s-a finalizat prin semnarea, la 22 ianuarie 1972, a tratatelor de aderare a celor patru tari candidate. Extinderea CEE, intrata in vigoare de la 1 ianuarie 1973 (fara Norvegia, insa, care a respins ratificarea prin referendum), a fost cea mai semnificativa in termeni relativi din intreaga istorie a integrarii europene: produsul national brut al noilor membri reprezenta 20% din cel al membrilor existenti (fata de doar 2-8% in cazul tuturor celoralte aderari).
Imediat dupa aceasta extindere, pentru a minimiza efectele de deturnare de comert, CEE a semnat cu tarile ramase in AELS acorduri de liber schimb (limitate la comertul cu produse industriale), care au intrat in vigoare de la 1 ianuarie 1974. Liberalizarea deplina a acestor schimburi s-a produse, dupa o perioada de tranzitie, in 1984. Cu aceasta ocazie, a avut loc prima intalnire, la nivel de ministri de externe, a tuturor tarilor din cele doua organizatii, care au adoptat Declaratia de la Luxemburg chemand la crearea unui "Spatiu Economic European".
Al doilea val de extindere s-a produs in anii '80 si a vizat tari iesite relativ recent de sub dominatia unor regimuri nedemocratice. In mare masura, motorul acestor aderari a fost unul politic, tarile respective nefiind fi considerate, din punct de vedere economic, drept compatibile cu membrii existenti:
Grecia, cu care s-a semnat un tratat de aderare in mai 1979 (in vigoare din 1981)
Spania si Portugalia, cu care s-a semnat un tratat comun de aderare in iunie 1985 (in vigoare din 1986)
Din punctul de vedere al dimensiunilor economice, aceste aderari nu au fost critice, dar ele au afectat serios gradul de convergenta economica si distributia preferintelor in interiorul gruparii. Toate cele trei tari nou intrate erau foarte sarace in comparatie cu restul membrilor, avand un venit pe locuitor de sub 50% din media comunitara. In consecinta, aceste aderari au impulsionat dezvoltarea politicii regionale in cadrul CEE. De asemenea, interesele lor specifice in domeniul agricol, legate de culturile de plante specifice zonei mediteraneene, au condus la o "recalibrare" a politicii agricole comune.
O a treia extindere a UE a fost una sui generis, realizata prin unificarea Germaniei, in 1990, cand circa 17 milioane de cetateni ai fostei RDG au deveit cetateni ai CEE.
Al patrulea val de aderare a fost consecinta neasteptata a unui proces anvizajat cu circa un deceniu inainte, cand membrii CEE si cei ai AELS isi declarasera intentia comuna de a pune bazele unui Spatiu Economic European. Aceasta constructie devenise indispensabila pentru a proteja legaturile economice puternice dintre CEE si tarile AELA impotriva erodarii pe care era susceptibila sa o genereze desavarsirea Pietei Interne Unice:
efecte de deturnare de comert ca urmare a eliminarii intra-comunitare a unor obstacle inca existente in schimburile cu tarile AELS (controale vamale, bariere tehnice, achizitii publice etc)
efecte de deturnare a fluxurilor de investitii, ca urmare a castigurilor de economii de scala generate in Piata Interna Unica
Intre CEE si tarile AELS (la care mai aderasera in decursul timpului Austria, Islanda, Finlanda si Liechtenstein) s-a semnat in octobrie 1991 un acord privind crearea unui "Spatiu Economic European" compus din 19 tari cu 380 milioane de cetateni. Obiectul acestuia era acela de extinde asupra tarilor AELS cuprinderea Pietei Interne Unice.
Imediat dupa semnare, insa, Curtea de justitie a Comunitatilor Europene a declarat acordul incompatibil cu legislatia comunitara, deoarece prevedea constituirea unui autoritati de jurisdicitie speciale ("Curtea CE-AELS") pentru adjudecarea disputelor tinand de regulile Pietei Interne Unice. Acordul a fost revizuit in consecinta, dandu-se institutiilor comunitare autoritate de facto asupra intregului SEE din punctul de vedere al stabilirii si interpretarii regulilor pietei interne unice. In noua sa forma, Acordul SEE a fost respins de Elvetia (prin referendum, in decembrie 1992) si a intrat in vigoare intre ceilalti semnatari la 1 ianuarie 1993.
La scurta vreme dupa ce Spatiul Economic European a luat fiinta, mai multe tari membre AELS au luat decizia ca obtinerea calitatii de membru al CE este o optiune mai buna:
spre deosebire de situatia membrilor AELS in cadrul SEE, ea permitea o participare directa la luarea deciziilor aplicabile intregului "spatiu"
perspectiva crearii unei mondede comune in cadrul CE, la care tarile AELS nu ar fi putut participa
In plus, prabusirea URSS si incheierea divizarii continentului au eliminat obstacolele legate de statutul de neutralitate impus unora din tarile AELS (Austria, Finlanda) in conditiile in care obligatiile membrilor UE incepusera sa ajunga si in sfera politicii externe si securitatii, iar in perspectiva a apararii comune.
Cereri de aderare au fost depuse de Suedia (iunie 1991),Finlanda (martie 1992), Elvetia (mai 1992) si Norvegia (noiembrie 1992). Negocierile formale de aderare au inceput intre februarie-aprilie 1993 si au durat foarte putin, pentru ca cea mai mare parte a problematicii fusese deja abordata de negocierile SEE. Procesul s-a finalizat in 1994, iar extinderea a luat efect in ianuarie 1995, dar numai cu trei dintre candidati, deoarece Norbvegia a respins pentru a doua oara prin referendum aderarea la UE.
Acest val de extindere a fost cel mai putin destabilizator din istoria UE si singurul ca urmare a caruia venitul mediu pe locuitor al gruparii a crescut in loc sa scada.
In aceeasi perioada in care se desavarsea extinderea UE la scara (aproape) intregii Europe Occidentale a inceput procesul de integrare a estului continentului.
Obiectivul integrarii tarilor est- si central-europene (TECE) in UE a fost recunoscut de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), printr-o declaratie care mentiona ca tarile care doresc acest lucru pot deveni membre ale UE "de indata ce vor fi in masura sa-si asume obligatiile statului de membru, prin satisfacerea conditiilor economice si politice necesare". Aceste conditii, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga, se refereau la:
stablitatea institutiilor care garanteaza buna functionare a democratiei, suprematia legii, drepturile omului si respectul fata de minoritati (criteriul politic)
existenta unei economii de piata care sa functioneze corespunzator, capabila sa "faca fata presiunilor concurentiale in interiorul pitei interne unice" (criteriul economic)
capacitatea de a incorpora in propria legislatie si a aplica asa-numitul acquis communautaire
Pentru fostele tari socialiste europene, aderarea la UE avea mai multe valente pozitive:
a) "harta" care sa orienteze eforturile de reforma in cadrul procesului de tranzitie la societati democratice cu economii de piata
b) "ancora" de asigurare a ireversibilitatii transformarilor economice si politice interne
c) "polita de asigurare" impotriva amenintarilor externe
d) sprijin financiar
Primele cereri oficiale de aderare au fost depuse in martie si aprilie 1994 de Ungaria si, respectiv, Polonia. Ca urmare, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a schitat o strategie de pre-aderare bazata pe trei instrumente:
acordurile de asociere (numite "Acorduri Europene") a TECE la UE, semnate in perioada 1991-1993 de fostele membre CAER (respectiv 1995 de tarile baltice, foste republici ale URSS, si in 1996 de Slovenia, fosta componenta a Iugoslaviei)
asistenta tehnica si financiara acordata prin programele Phare
"dialogul structurat" intre tarile asociate si institutiile comunitare
Acestora li s-a adaugat elaborarea de catre Comisia Europeana a unei "Carti Albe" de pregarire pentru integrarea in cadrul Pietei Interne Unice, pe baza careia Consiliul Eurpean de la Cannes (iunie 1995) a cerut Comisiei sa initieze consultari cu tarile asociate asupra programelor acestora de punere in aplicare a masurilor preconizate in document.
In iulie 1997, Comisia Europeana si-a formulat "Opinia" (avizul) cu privire la cererile de aderare primite, recomandand deschiderea de negocieri cu doar 6 dintre cele 12 tari candidate existente la acel moment: Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria. Dintre celelalte sase tari, Slovacia era considerata pregatita pentru a incepe negocierile dar nu satisfacea criteriul politic din cauza regimului nedemocratic instaurat de premierul Meciar.
Recomandarile Comisiei au fost insusite de Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)
Negocierile au fost declansate in mod oficial la 31 martie 1998. Intr-o prima faza, ele s-au desfasurat in paralel cu asa-numitul proces de screening ("examinare analitica" a acquis-ului), la care luau parte si celelalte tari candidate si care, in ultima analiza, era destinat familiarizarii administratiilor din tarile candidate cu continutul acquis-ului comunitar si cerintele administrative pentru punerea sa in aplicare.
Abordarea procesului de aderare in "valuri" de extindere a fost modificata ulterior potrivit ata-numitului model "regata": negocierile se vor desfasura cu fiecare tara in functie de ritmul pe care si-l permite fiecare, iar aderarile se vor produce atunci cand fiecare tara va fi pregatita. Aceasta varianta era mai degraba menita sa pastreze presiunea asupra tarilor deja angajate in negocieri si sa nu le demobilzeze pe celelalte tari candidate deoarece, din punctul de vedere al aranjamentelor institutionale si administrative, o asemenea extindere "in ordine dispersata" ar fi fost, practic, imposibila.
Consideratii eminamente politice (lobby-ul scandinav in favoare tarilor baltice, "ancorarea" Bulgariei si Romaniei in urma conflictului din Kosovo, revenirea la putere in Malta a unui partid pro-aderare) au determinat Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) sa decida deschiderea oficiala a negocierlor de aderare si cu celelalte 6 tari candidate ramase.
Negocierile de aderare a TECE au avut unele particularitati fata de editiile anterioare :
- de la bun inceput, UE a adoptat punctul de vedere ca nu va admite acordarea de derogari de la acquis-ul comunitar, ci doar a unor perioade de tranzitie, iar aceasta doar in cazuri bine justificate
- tinand seama de nivelul precar al capacitatii administrative din tarile candidate, acestora li s-a cerut adesea sa anticipeze punerea in aplicare a unor reguli prevazute de acquis-ul comunitar )daci, far aca ele sa aiba o obligatie legala in acest sens0
In decembrie 2001, Consiliul European de la Nisa a aprobat transformarile institutionale minime necesare pentru o extindere de mari dimensiuni a Uniunii Europene, iar dupa inca doi ani (decembrie 2002) Consiliul European de la Copenhaga a solutionat ultimele puncte de divergenta din cadrul negocierilor cu primele 10 tari candidate, permitand semnarea, la 16 aprilie (la Atena) 2003 a unui Tratat comun de aderare intrat in vigoare la 1 mai 2004, cand Uniunii Europene i s-au alaturat: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria.
In decembrie 2004, au incheiat negocierile de aderare si Bulgaria si Romania, care au semnat un tratat comun de aderare in aprilie 2005, urmand sa devina membri - cel mai probabil - la 1 ianuarie 2007.
Alte doua tari au primit oficial statutul de candidati la aderare, negocierile cu ele incepand efectiv in cursul anului 2005: Croatia si Turcia. De asemenea, UE a recunoscut oficial vocatia de a deveni membri celorlalte tari din peninsula Balcanica. In schimb, nu exista o recunoastere similara a aspiratiilor de aderare manifestate de alte tari vecine UE, cum sunt Moldova si Ucraina.
Dintre toate extinderile de pana acum, cele desfasurate pe parcursul anilor '2000 au fost cele mai dezechilibrate: populatia gruparii a crescut cu peste o treime (mai mult decat la cea mai importanta extindere anterioara, cea din 1973), pe cand venitul mediu pe locuitor al candidatilor reprezinta sub 20% din media comunitara (mai putin decat la cea mai "nearmonioasa" extindere anterioara, cea din 1986).
Este dincolo de orice indoiala ca aderarile succesive au modificat semnificativ caracterul UE, sporind diversitatea gruparii, ca si plaja preferintelor manifestate de membri, in acelasi timp in care procesul de luare a deciziilor este cel putin matematic ingreunat de numarul mai mare de voturi care pot fi date. Si din punct de vedere geopolitic, extinderile au modificat semnificativ datele problemei, facand din Uniunea Europeana (si) o putere est-europeana, invecinata cu zone reputat instabile.
|
