Marile etape ale constructiei europene
Īn 1952 se īnfiinteaza CECO.
Integrarea europeana s-a dovedit profitabila, si statele au prosperat, fapt ce a determinat adāncirea si extinderea integrarii de-a lungul ultimelor decenii. Astfel, īn 25martie 1957 s-au semnat Tratatele de la Roma, prin care se īnfiintau Comunitatea Economic& 14314f520o #259; Europeana (Piata Comuna) si Euratomul (Comunitatea Europeana a energiei Atomice). Piata Comuna a Carbunelui si Otelului s-a extins si la celelalte produse, īn tendinta de a crea o uniune vamala. Īntr-adevar, īn 1968 au fost suprimate toate taxele vamale īntre statele comunitare.
Au ramas īnsa bariere non-vamale īntre state, constānd īn diferentele de impozitare, īn standardele de calitate diferite de la o tara la alta fata de acelasi produs. Īn 1986 a fost īncheiat īnsa Actul Unic European (reusita lui J. Delors) vizānd crearea unei reale Piete Unice Europene, cu cele 4 libertati: libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor.
Īn 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht care prevedea aprofundarea integrarii economice (Uniunea economica si monetara, cu moneda unica), precum si instituirea Uniunii politice europene, printr-o politica externa si de securitate comuna, si prin cooperarea īn domeniul justitiei si afacerilor interne (PESC si JAI). Tratatul de la Maastricht instituie cetatenia UE. S-a instituit astfel UE, care continua integrarea economica, prin crearea monedei unice Euro si prin desavārsirea liberei circulatii, prevazuta si īn Tratatul Schengen.
Tratatele de la Amsterdam(1997) si Nisa(2001) si Tratatatul instituind o Constitutie pentru Europa(29octombrie2004, Roma) reprezinta noi etape īn procesul de aprofundare a integrarii politico-institutionale si īn apropierea UE de cetatenii sai.[1]
Fireste, succesele economice deosebite ale integrarii europene au determinat mereu noi si noi state sa ceara aderarea la Comunitatile Europene. Astfel, īn 1973 Europa celor 6 a devenit Europa celor 9 prin aderarea Angliei, Irlandei si Danemarcei, īn 1981 a aderat Grecia, iar īn 1986 Spania si Portugalia, ajungāndu-se la Europa celor 12.
Īn 1995 au aderat Austria, Suedia si Finlanda, formānd Europa celor 15, iar procesul continua cu largirea spre Estul Europei si spre Sud.
La 1mai 2004 adera 10 tari: ESTONIA, LETONIA, LITUANIA, POLONIA, UNGARIA, CEHIA, SLOVACIA, SLOVENIA, MALTA, CIPRU, formānd - Europa celor 25.
Īn 2007 adera ROMĀNIA si BULGARIA.
Este adevarat ca procesul integrationist s-a dovedit dificil, lent, si se observa si azi acest lucru. Geloase pe suveranitatea lor, statele au evitat crearea unei comunitati politice, Anglia a aderat tārziu si a fost destul de eurosceptica, C. de Gaulle a īmpiedicat temporar aplicarea principiului supranationalitatii, Tratatul Maastricht a fost ratificat cu greutate, negocierile pentru moneda unica au fost anevoioase, Europa de Est a fost lasata pe dinafara pāna acum. Paharul european, se spune, e plin pāna la jumatate. Din perspectiva istorica īnsa, trebuie sa observam ca de la 9 mai 1950 pāna azi s-a realizat enorm. Statele Occidentale au aderat la Comunitatea Europeana pentru a-si servi interesul national, a-si asigura prosperitatea, securitatea si pacea. Acelasi interes īl au si tarile din Estul Europei. Procesul integrationist a fost ascendent, de la Planul Schuman la "Euro" si de la Europa celor 6 la Europa celor 25. Statele si-au limitat propria suveranitate prin libera lor vointa, stiind ca ceea ce cāstiga este mai important decāt ceea ce pierd. Daca integrarea europeana nu le-ar fi adus atātea beneficii, aceasta s-ar fi destramat, statele ar fi abandonat-o. Dar dimpotriva, statele continua sa se integreze.
|
