Marile etape ale constructiei europene
În 1952 se înfiinteaza CECO.
Integrarea europeana s-a dovedit profitabila, si statele au prosperat, fapt ce a determinat adâncirea si extinderea integrarii de-a lungul ultimelor decenii. Astfel, în 25martie 1957 s-au semnat Tratatele de la Roma, prin care se înfiintau Comunitatea Economic& 14314f520o #259; Europeana (Piata Comuna) si Euratomul (Comunitatea Europeana a energiei Atomice). Piata Comuna a Carbunelui si Otelului s-a extins si la celelalte produse, în tendinta de a crea o uniune vamala. Într-adevar, în 1968 au fost suprimate toate taxele vamale între statele comunitare.
Au ramas însa bariere non-vamale între state, constând în diferentele de impozitare, în standardele de calitate diferite de la o tara la alta fata de acelasi produs. În 1986 a fost încheiat însa Actul Unic European (reusita lui J. Delors) vizând crearea unei reale Piete Unice Europene, cu cele 4 libertati: libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor.
În 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht care prevedea aprofundarea integrarii economice (Uniunea economica si monetara, cu moneda unica), precum si instituirea Uniunii politice europene, printr-o politica externa si de securitate comuna, si prin cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne (PESC si JAI). Tratatul de la Maastricht instituie cetatenia UE. S-a instituit astfel UE, care continua integrarea economica, prin crearea monedei unice Euro si prin desavârsirea liberei circulatii, prevazuta si în Tratatul Schengen.
Tratatele de la Amsterdam(1997) si Nisa(2001) si Tratatatul instituind o Constitutie pentru Europa(29octombrie2004, Roma) reprezinta noi etape în procesul de aprofundare a integrarii politico-institutionale si în apropierea UE de cetatenii sai.[1]
Fireste, succesele economice deosebite ale integrarii europene au determinat mereu noi si noi state sa ceara aderarea la Comunitatile Europene. Astfel, în 1973 Europa celor 6 a devenit Europa celor 9 prin aderarea Angliei, Irlandei si Danemarcei, în 1981 a aderat Grecia, iar în 1986 Spania si Portugalia, ajungându-se la Europa celor 12.
În 1995 au aderat Austria, Suedia si Finlanda, formând Europa celor 15, iar procesul continua cu largirea spre Estul Europei si spre Sud.
La 1mai 2004 adera 10 tari: ESTONIA, LETONIA, LITUANIA, POLONIA, UNGARIA, CEHIA, SLOVACIA, SLOVENIA, MALTA, CIPRU, formând - Europa celor 25.
În 2007 adera ROMÂNIA si BULGARIA.
Este adevarat ca procesul integrationist s-a dovedit dificil, lent, si se observa si azi acest lucru. Geloase pe suveranitatea lor, statele au evitat crearea unei comunitati politice, Anglia a aderat târziu si a fost destul de eurosceptica, C. de Gaulle a împiedicat temporar aplicarea principiului supranationalitatii, Tratatul Maastricht a fost ratificat cu greutate, negocierile pentru moneda unica au fost anevoioase, Europa de Est a fost lasata pe dinafara pâna acum. Paharul european, se spune, e plin pâna la jumatate. Din perspectiva istorica însa, trebuie sa observam ca de la 9 mai 1950 pâna azi s-a realizat enorm. Statele Occidentale au aderat la Comunitatea Europeana pentru a-si servi interesul national, a-si asigura prosperitatea, securitatea si pacea. Acelasi interes îl au si tarile din Estul Europei. Procesul integrationist a fost ascendent, de la Planul Schuman la "Euro" si de la Europa celor 6 la Europa celor 25. Statele si-au limitat propria suveranitate prin libera lor vointa, stiind ca ceea ce câstiga este mai important decât ceea ce pierd. Daca integrarea europeana nu le-ar fi adus atâtea beneficii, aceasta s-ar fi destramat, statele ar fi abandonat-o. Dar dimpotriva, statele continua sa se integreze.
|
