Metoda economiei politice

Metoda economiei politice

Etimologia cuvântului trimite la limba greaca unde «methodos» înseamna cale, mijloc, mod de exprimare. Acesta este sensul metodei si atunci când vorbim de economia politica: de ansamblul de cai si procedee gasite în baza unor principii prin care se cauta adevarul în economie.

De retinut, în context, ca metoda nu se identifica cu metodologia; aceasta din urma desemneaza discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia 20520c211u dintre metode, în timp ce metodica tine de didactica predarii cunostintelor ca atare.

Caile si metodele de analiza propriu-zisa nu pot fi rupte de principiile pe care se sprijina. Este sarcina metodologiei sa justifice, motivat, plusurile si minusurile unor principii de judecata precum individualismul, apriorismul, empirismul, realismul stiintific, istoricul, purismul sau anarhismul . Aici si acum, ceea ce ne putem propune e de a explicita sensul unor instrumente de analiza si evaluare la care economia politica recurge si care dau contur metodei sale; instrumente si tehnici imprumutate, în marea lor majoritate, de la celelalte stiinte în sistemul carora economia politica a iesit mai târziu la rampa.

Astfel, subliniem ca esential faptul ca analiza fenomenelor si proceselor economice se face pe calea abstractizarii. Ea înseamna acel procedeu al cunoasterii prin care subiectul cercetator retine, pe plan mintal doar ceea ce este esential, repetabil si relativ stabil în fenomenul studiat; retine trendul, laturile esentiale, lasând deoparte ceea ce este aleatoriu, întâmplator în evolutia respectivului fenomen sau proces economic.

Produsul prim al abstractizarii este abstractia stiintifica concretizabila în notiuni, categorii si legi economice. Notiunile sau conceptele, reflecta caracterele generale ale fenomenelor grupate mintal, dupa un criteriu stabilit, într-o anumita clasa. Categoriile economice sunt notiuni de maxima generalitate ce surprind esenta existenta în mod obiectiv în fenomenele si procesele economice. Valoarea, banii, pretul, renta, venitul national etc. sunt, de esemplu, categorii economice cu ajutorul carora se opereaza în procesul cunoasterii. Legile economice, asa cum s-a aratat, exprima esenta fenomenelor si proceselor economice, legatura lor interna, esentiala, dependenta cauzala, necesara, proprie acestor fenomene si procese, directia si tendintele lor. Ele au un caracter obiectiv si nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia vointei oamenilor, gândite si formulate potrivit unor optiuni stabilite la un monent dat. De asemenea, spre deosebire de legile juridice, legile economice nu pot fi proclamate. Legea cererii si ofertei, a cresterii productivitatii muncii etc, nu au nevoie de a fi proclamate; ele se impun pur si simplu.

Subliniem, în context, si faptul ca viata economica, cu complexitatea fenomenelor si proceselor, cu complexa natura umana care o strabate, nu poate fi surprinsa decât în limitele ei cele mai generale de catre legile economice. Omul surprinde prin gândire realitatea economica, dar el nu-si poate propune sa puna ordine în lumea reala. De aceea, folosirea legilor economice, actiunea oamenilor în sensul respectarii cerintelor acestora, nu exclude elementul de spontaneitate în evolutia vietii economice; nu exclude, altfel spus, riscul si incertitudinea. Pentru a le determina dimensiunile, economia politica recurge la ajutorul statisticii si la calculul probabilistic.

Ceea ce da specificitate economiei politice atunci când ea recurge la abstractizare, ca toate celelalte stiinte sociale, este conceptul operant, de prima importanta, pe care si l-a creat nevoita fiind sa «decupeze» din întregul existential o «felie» reprezentativa; este vorba de homo oeconomicus rationalis, entitate abstracta, producator sau consumator, rupta de realitatea conflictuala a mediului concret în care traieste pentru a se manifesta într-unul al concurentei, dominat de logica hedonistica si convins ca actioneaza într-un univers cartezian în care fiecare si toti deopotriva sunt ghidati de aceleasi principii izvorâte si, în acelasi timp, subordonate rationalitatii. Desi criticile la adresa acestui tip de analiza abstracta bazata pe homo oeconomicus nu lipsesc (în treacat fie spus ele nu sunt lipsite de importanta), istoria gândirii si faptelor economice dovedeste din plin ca stiinta economica a reusit sa faca totusi din homo oeconomicus un model de analiza demn de interes; cu aceleasi functii si aceasi menire ca atomul pentru fizica, linia pentru geometrie, ADN-ul pentru biologie etc. tot impalpabile si invizibile, dar capabile sa sustina o analiza de tinuta.

Desprinderea a ceea ce este esential în evolutia fenomenelor economice nu poate fi realizata decât prefatând munca de cercetare cu analiza propriu-zisa, ca procedeu tehnic. Ea consta în descompunerea mintala a întregului în elementele lui componente pentru a putea fi studiate, astfel, parte cu parte, ca si legaturile dintre aceste parti.

Dupa sensul rationamentului logic, analiza poate fi inductiva sau deductiva. Inductia este modul de rationare de la particular la general, de la fapte concrete, asa cum se prezinta ele în realitatea mozaicata, la generalizarea stiintifica. Deductia, dimpotriva, înseamna modul de rationare de la general la particular. Cele doua tehnici de analiza se completeaza si se presupun reciproc.

Din punct de vedere al continutului, analiza este calitativa sau cantitativa. Prima încearca sa surprinda fenomenul economic în complexitatea sa, cu toate nuantele-i specifice. Iar complexitatea este data de împrejurarea ca nu exista fapte pur economice, ci fapte sociale. Tocmai pentru ca economia politica «trece» prin social si se verifica mereu prin acesta, se recurge la analiza calitativa, realizabila prin trimiteri consistente pe terenul istoriei, filosofiei, dreptului, psihologiei etc. Dimensiunea interdisciplinara a studiului are menirea întregirii analizei; îi ofera rotunjime si sens. Cea de-a doua, tine seama de dimensiunea cuantificabila a fenomenelor economice. Recursul la matematica pentru a schematiza, modela sau masura a fost considerat, dintotdeauna, o proba a stiintificitatii. Economia politica a apelat la matematica nu atât pentru a-si consolida statutul sau de stiinta, cât din motive de eficientizare a cercetarii. Matematica o poate ajuta sa ajunga la adevar, dar tot matematica nu-i poate fi de nici un folos acolo unde numai analiza calitativa poate spune ceva. Sesizând ca matematizarea economiei este o chestiune de proportii si ca ramâne un mijloc si nu un scop, Nicolae Georgescu-Röegen scria ca "modelele aritmomorfice sunt tot atât de indispensabile în economie ca si în alte domenii stiintifice. Aceasta nu inseamna ca ele pot face tot ce e de facut în economie. Caci, dupa cum a afirmat Schrödinger, referindu-se la viata biologica, dificultatea economiei politice nu provine din matematica, de care are nevoie, ci din faptul ca obiectul însusi este «mult prea complicat pentru a fi pe deplin accesibil matematicii" .

Dupa modul în care surprinde desfasurarea fenomenelor în evolutia lor procesuala, analiza poate fi statica sau dinamica. Prin analiza statica realitatea se «fotografiaza»; ceea ce rezulta de aici este un instantaneu, un cliseu al vietii economice asa cum se prezinta ea la un moment dat. Prin analiza dinamica, dimpotriva, realitatea este «filmata»; cu aceasta ocazie legaturile dintre fenomenele si procesele economice sunt surprinse în evolutia lor, în spatiu si în timp.

La analiza statica au recurs îndeosebi neoclasicii. Judecatile prin clisee s-au pretat mai bine universului lor ideatic - microeconomia. Tipicele modele comportamentale ale producatorului sau consumatorului vin din aceasta directie. În masura în care laboratorul de analiza a fost proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic, statica nu mai poate spune mare lucru. Surprinderea, la acest nivel, a organismului economic în miscare nu se poate realiza decât prin analiza dinamica. Fiziocratii, în mare parte clasicii, cât si contemporanii se folosesc, în profitul lor si al stiintei pe care o slujesc, de aceasta metoda.

Prin analiza, fenomenele economice sunt descompuse în parti componente pentru a fi studiate în intimitatea lor. Dar, asa cum s-a subliniat deja, economia politica opereaza cu notiuni, concepte, legi. De aici, de la concluziile desprinse prin cercetarea în detaliu a lucrurilor, pâna la aceste abstractiuni se ajunge prin sinteza. Ea consta în reunirea mintala a elementelor desprinse din analiza si stabilirea a ceea ce este general si de esenta în anatomia acestor elemente, cu scopul de a descoperi legile care guverneaza realitatea studiata. Este limpede ca sinteza vine în prelungirea analizei spre a-i da motivatie, sens.

Prin analiza si sinteza economia politica îsi sondeaza obiectul ei de studiu, pentru ca prin generalizari teoretice mijlocite de abstractizare sa expuna. Sta tot în sarcina ei, a stiintei noastre, sa-si evalueze si sa-si verifice rezultatele cercetarii. Nu putine sunt metodele la care se poate recurge în acest scop, metode aflate ele însele sub zodia contradictoriului si în obiectivul discursului filosofico-critic. Ne oprim, spre exemplificare si concretizare, la principiul falsificabilitatii si la experimentul economic.

Principiul falsificabilitatii tine de contributia cunoscutului filosof Karl Popper. Ceea ce-i asigura acestuia un loc special în istoria filosofiei critice este rolul cu totul particular pe care el l-a acordat experimentului în procesul cunoasterii.

Asa cum rezulta, nu întotdeauna clar si de o maniera transanta din lucrarea sa Logica cercetarii stiintifice, pentru Popper verificarea experimentala nu confirma nimic asupra adevarului unei teorii. O teorie înseamna o suma de «conjencturi» si ipoteze îndraznete cu un numar infinit de consecinte. Chiar daca cineva ar lua o teorie drept adevarata, nimeni n-ar putea sa probeze pe cale experimentala acest lucru, dat fiind tocmai numarul infinit de consecinte ale ei. Pentru a suplini acest gol metodologic si a depasi impasul, Popper gaseste ca evidentierea falsitatii unei teorii ar fi mai la îndemâna. Altfel spus, sustine ca e mai facil sa gasim temeiuri pentru a demonstra falsitatea unei teorii decât temeiuri care sa demonstreze ca generalizarile sunt adevarate. Un asemenea rationament îl conduce la faimosul sau criteriu al falsificabilitatii sau al contrazicerii. Noi optam pentru acest din urma termen având în vedere originea demersului popperian. Încercând el însusi sa explice sorgintea faimosului sau principiu, Popper se pare ca "a ramas contrariat de insistenta cu care Einstein repeta, celor care voiau sa-l auda, ca el n-ar ezita nici o secunda sa renunte la teoria sa, a relativitatii ... daca o singura experienta ar fi contrazis-o" .

Popper a dedus, de aici, ca rolul stiintei si al omului de stiinta este de a formula în permanenta «conjencturi» îndraznete si de a gasi apoi criteriul pentru evidentierea si eliminarea erorilor. El începe deductiv, de la un sistem de ipoteze, de axiome. Plecând de la aceasta baza, pe cale pur logica, se emit concluzii, predictii, «conjencturi» luate sub beneficiu de inventar. Acest inventar de predictii este supus ulterior testarii empirice. Daca testul este negativ se renunta la teoria (sau la o parte din teoria) combatuta si contrazisa pe baza empirica; contrazisa în raport cu sistemul de axiome care a servit ca punct de plecare. Daca testul este pozitiv, teoria nu este considerata confirmata, probata, ci doar provizoriu acceptata; aceasta deoarece se accepta ipoteza ca exista un numar infinit, apriori posibile, de alte experimente ce ar putea infirma teoria noastra. Totul este plasat deci în zona provizoriului; nimic nu este inclus în cea a certitudinii definitive. Teoria nu poate fi niciodata expresia vreunei legi economice obiectiv universale. Dupa opinia lui Popper, asa ceva nu exista în economie; aici, teoria nu poate fi decât o «încercare îndrazneata», un eseu.

Exercitiul popperian, conceput a se derula în mod esential pe idee, ne spune deja ca experimentul în economie îsi are o specificitate a lui fata de alte domenii. Constituindu-se în segmentul cu cea mai mare pondere a existentei umane, economia ar avea cea mai mare nevoie de proba experimentului. În pofida acestui fapt economiei îi este refuzat experimentul în masura în care fac apel la el fizica, biologia, chimia etc. Viata economica nu poate fi studiata la eprubeta. La nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare, conducere sau marketing. La nivel macroeconomic însa ceea ce se experimenteaza este viata însasi. Riscurile sunt aici deosebit de mari. Daca experimentul tine cincizeci de ani si se soldeaza cu esec, aceasta înseamna ca ai transformat în cobai o generatie. La nivel macro se preteaza mai bine exercitiul mintal popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Importa aici calitatea analizei efectuate. De aceea se sustine ca o minte instruita si inspirata care stie intuitiv sa te orienteze spre pista buna e mai presus de orice metoda.