ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (NATO)
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,
creānd o alianta de 12 state independente (Belgia, Franta, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,
Portugalia, SUA si
colectiva.
Obiectivele NATO
Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea
libertatii si securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se
realizeaza prin mijloace atāt politice, cāt si militare, asigurāndu-se
respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cāt si al Cartei Natiunilor
Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic īnsusi īsi gaseste sursa
constituirii sale legale īn articolul 51 al Cartei ONU, care face referire
la dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala
sau colectiva.
Pozitia centrala pe care o ocupa art. 5 īn planul apararii (conform
acestui articol, un atac īmpotriva unuia dintre statele membre
este considerat un atac īmpotriva tuturor) este consolidata de existenta
altor prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de "a
trai īn pace cu toate popoarele", de a le "salvgarda libertatea, mostenirea
comuna si civilizatia, pe baza principiilor democratiei, a libertatilor
individuale si a suprematiei dreptului" (dupa cum se
mentioneaza īn Preambul), de a "contribui la dezvoltarea relatiilor
internationale pasnice si prietenesti, īntarind propriile lor institutii
libere, asigurānd o mai buna īntelegere a principiilor pe care sunt
cladite aceste institutii si dezvoltānd conditiile propice asigurarii
A se vedea si Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizatii europene si
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 52-62.
Universitatea Spiru Haret
stabilitatii si bunastarii, facānd eforturi pentru a elimina orice opozitie
īn relatiile lor economice internationale si īncurajānd colaborarea
economica īntre fiecare parte si īntre toate deopotriv 919j96j 59;." (art.2)
Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor
interese securitare comune transpare si din art.4 al Tratatului de la
parerea uneia dintre ele, integritatea teritoriala, interdependenta
politica sau securitatea uneia dintre parti este amenintata".
Vocatia NATO o constituie, asadar, protejarea democratiei si a
drepturilor omului si asigurarea suprematiei dreptului.
De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie īn domeniul gestionarii
crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor
adecvate atunci cānd exista consensul membrilor īn acest sens.
Evolutie istorica
Īn perioada "razboiului rece", Organizatia Tratatului Atlanticului
de Nord a avut o contributie majora si incontestabila la mentinerea
starii de non-razboi si la edificarea pacii.
Prin strategii si amplasari de forte, prin tendinta catre echilibru
īn domeniul armelor conventionale sau printr-o extraordinara flexibilitate
intelectuala, Alianta a contribuit la depasirea fara confruntari
armate a unor situatii tensionate īntre doua blocuri reprezentānd valori
si principii diferite si dispunānd de capacitati militare semnificative.
Raspunzānd unei situatii dramatice generate de tendintele expansioniste
ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a
constituit punerea īn functiune a unei aliante militare unice īn istorie
prin durata, prin structurile sale militare si politice originale, prin
diferentele (de marime si de resurse) dintre aliati, prin sistemul
institutional instituit si, nu īn ultimul rānd, prin respectarea
suveranitatii si independentei membrilor sai (fiind o organizatie de
cooperare interguvernamentala, apartenenta la Alianta Nord-Atlantica
nu antreneaza modificari īn planul suveranitatilor statale, membrii sai
pastrāndu-si drepturile de a-si asuma responsabilitati suverane īn
domeniul apararii).
Dupa īncheierea "razboiului rece", īntrebarea care s-a conturat
īn legatura cu NATO a fost daca Organizatia continua sa mai aiba
o ratiune de a fi si misiuni de īndeplinit īntr-un mediu securitar
complet nou.
Universitatea Spiru Haret
Raspunzānd acestei provocari cu aceeasi lipsa de rigiditate
intelectuala care i-a asigurat succesul timp de patru decenii, Alianta
si-a impus o restructurare care sa-i permita o contributie cāt mai
eficienta la elaborarea structurilor de securitate de cooperare pentru
īntreaga Europa; puterea sa de a se adapta la evolutiile politice,
strategice si tehnice i-a permis modificarea conceptelor sale strategice
si politice si corelarea acestora cu noile realitati internationale.
La īnceputul anilor '90, s-a luat decizia crearii unei "noi"
Aliante. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea
Aliantei catre noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state
nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea
unei Identitati europene de securitate si aparare mai puternice,
acceptarea de noi misiuni, precum mentinerea pacii īn regiuni aflate īn
conflict, punerea la punct a unor initiative de nonproliferare a armelor
de distrugere īn masa.
Īncrederea de care s-a bucurat si continua sa se bucure
Organizatia este dovedita si de aderarile care au avut loc dupa 1949.
Alte patru state europene se alatura Aliantei īntre 1952 si 1982
(Grecia, Turcia, Republica Federala Germania, Spania).
Prabusirea comunismului, īnsotita de o noua realitate geopolitica
si strategica, a determinat Alianta sa-si deschida de doua ori portile
catre fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Ceha,
Ungaria si Polonia au fost primite īn sānul Aliantei, iar īn noiembrie
2002, alte sapte state europene au primit invitatia de aderare: Bulgaria,
Romānia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia si Slovacia. Īn urma
celor doua "valuri" de aderare, numarul membrilor NATO se ridica la 26.
NATO si mediul securitar post "razboi rece"
Caderea "Cortinei de Fier" a antrenat schimbari profunde īn
relatiile Est-Vest si, implicit, transformarea radicala a mediului de
securitate.
Declaratia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrarii
noilor realitati īn relatiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea
Sovietica si fostele state comuniste si pune bazele viitoarei lor cooperari,
care va fi dezvoltata nu doar īn cadrul NATO, ci si al OSCE.
Prioritatile NATO īn anii '90 s-au orientat spre deschiderea
Aliantei catre noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai
larg de sporire a integrarii componentei europene si, nu īn ultimul
rānd, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianta si-a
Universitatea Spiru Haret
largit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit "a treia dimensiune"
a NATO.
Abordarea cooperativa a securitatii a orientat Alianta catre relatii
cu state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul
de Parteneriat euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent
NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteraneean.
Consiliul de Parteneriat Euroatlantic
Cadru multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanta īn
cadrul careia Aliatii si Partenerii se consulta asupra unei problematici
vaste, mergānd de la gestionarea crizelor, mentinerea pacii si a securitatii,
controlul armamentelor, la cooperarea stiintifica si nonproliferarea
armelor de distrugere īn masa.
Consiliul, creat īn 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic. El consta īn īntālniri periodice la nivel de ambasadori si
ministri de Externe si ai Apararii.
Parteneriatul pentru Pace
Creat īn 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv
consolidarea stabilitatii si a securitatii īn īntreaga Europa. El urmareste
sporirea capacitatilor Aliantei si ale statelor partenere de a coopera īn
cadrul operatiunilor comune. Parteneriatul se bazeaza pe o cooperare
practica, adaptata nevoilor proprii fiecarui stat.
Īn cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO īsi asuma rolul
consultarilor cu fiecare dintre statele partenere īn cazul unei potentiale
amenintari la adresa integritatii lor teritoriale, independentei politice
sau securitatii lor.
Consiliul permanent NATO-Rusia
Considerānd Rusia un actor de maxima importanta īn peisajul
securitatii internationale, NATO i-a propus, īn 1996, dezvoltarea unui
nou tip de relatii de cooperare. Aceasta cooperare s-a concretizat īn
1997 prin semnarea "Actului fondator asupra relatiilor mutuale,
cooperarii si securitatii īntre NATO si Federatia Rusa" si prin crearea
Consiliului permanent NATO-Rusia. Constānd īn īntālniri periodice la
diferite niveluri, Consiliul permite abordarea unor probleme de interes
comun: mentinerea pacii, securitatea nucleara, conversia industriei de
aparare, controlul armamentelor, cooperarea militara, protectia mediului.
Īn 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO īn
contextul conflictului din Kosovo, Rusia si-a suspendat relatiile cu
Universitatea Spiru Haret
NATO. Vizita fostului Secretar General al NATO, Lord Robertson, la
Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperari.
Īn urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis
o cooperare constructiva īn interiorul unui cadru securitar larg, īn care
lupta īmpotriva terorismului si prevenirea proliferarii armelor de
distrugere īn masa constituie elemente extrem de importante.
Comisia NATO-Ucraina
Devenita independenta īn 1991, Ucraina a īnceput sa dezvolte
foarte repede relatii cu Organizatia Nord-Atlantica, devenind membru
al Parteneriatului pentru Pace īn 1994 si fiind unul dintre fondatorii
Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscāndu-se rolul major
pe care Ucraina īl joaca īn geopolitica europeana, s-a adoptat, īn 1997,
"Carta pentru un Parteneriat Distinctiv īntre NATO si Ucraina",
implementarea acesteia, cāt si gasirea de noi modalitati de cooperare
fiind īncredintate Comisiei NATO-Ucraina. Comisia NATO-Ucraina
s-a reunit pentru prima data īn anul 2000, la Kiev.
Dialogul Mediteraneean
Īn 1995, NATO a invitat sase state mediteraneene (Egipt, Israel,
Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) sa participe la un Dialog, menit
sa contribuie la instaurarea de bune relatii si favorizarea unei mai bune
cooperari reciproce īn īntreaga regiune mediteraneeana, precum si la
īntarirea securitatii si stabilitatii. Celor sase state li s-a adaugat, īn
februarie 2000, Algeria.
Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un
instrument esential de sustinere a strategiei globale de parteneriat,
dialog si cooperare promovate de Alianta.
La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set
de masuri vizānd consolidarea dimensiunii politice si practice a
Dialogului mediteraneean.
Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO
Modelarea si adaptarea Aliantei īn noul context post "razboi
rece" a antrenat restructurarea fortelor militare si a dispozitiilor de
conducere, precum si introducerea unor noi concepte.
Efectivele militare īn statele membre au fost reduse si s-au
constituit corpuri de armata usoare si capabile de o interventie rapida
si eficienta. De asemenea, numarul cartierelor generale ale NATO a
fost redus cu doua treimi (din cele saizeci si cinci au mai ramas
aproximativ 20).
Universitatea Spiru Haret
Tot īn acest context s-a dezvoltat si conceptul de "Grupuri de
forte interarme multinationale" (GFIM), Alianta prevazānd structuri
de forte susceptibile de a fi adaptate pentru a face fata diferitelor tipuri
de misiuni.
Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est
Stabilitatea si securitatea Europei de Sud-Est si consolidarea
cooperarii īntre statele din regiune sunt promovate prin intermediul
Initiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptata la summit-ul de la
Washington, din 1999.
La baza acestei Initiative se regasesc patru elemente fundamentale:
Forumul consultativ pe probleme de securitate īn Europa de Sud-
Est, Grupul de lucru ad-hoc īn domeniul cooperarii regionale, instrumentele
de lucru ale Parteneriatului pentru Pace si programele-tinta pe
probleme de securitate pentru tarile din regiune.
Consolidarea dimensiunii europene
Diferentele de capacitati īntre SUA si partenerii sai europeni au
determinat Alianta sa sustina, īncepānd din 1994, dezvoltarea unei
Identitati europene de securitate si de aparare, īn strānsa colaborare cu
Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza crearii acestei
Identitati europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe batrānul
continent posibilitatea de a-si asuma responsabilitatea propriei securitati
si, pe de alta parte, consolidarea unei relatii transatlantice mai
echilibrate si mai puternice.
Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a
crea o Forta de Reactie Rapida, care ar trebui sa devina operationala īn
2003, pe de o parte, si crearea unei Forte de Reactie a NATO, īn urma
summit-ului de la Praga, din 2002, pe de alta parte, au creat senzatia
unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurente īntre cele doua
structuri. Obiectivele si aria de interventie ale celor doua Forte fiind
īnsa diferite, se poate vorbi mai degraba de o complementaritate a
acestora. Īn plus, Uniunea Europeana nu si-a dezvoltat suficient
capacitatile militare, nefiind pregatita, īn momentul de fata, sa dea un
raspuns rapid si eficient unor provocari securitare majore.
Toate aceste demersuri, īmpreuna cu īncercarea de a constitui, la
nivel european, o Politica de Securitate si Aparare Comuna functionala,
pot fi īntelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor si
responsabilitatilor īntre Europa si SUA īn acest domeniu.
Universitatea Spiru Haret
Īn decembrie 2002 a fost consacrata baza oficiala a cooperarii
īntre NATO si UE privind gestiunea crizelor si prevenirea conflictelor.
Aceasta cooperare permite operatiuni dirijate de UE cu ajutorul
resurselor si capacitatilor NATO.
A "treia dimensiune" a NATO
Īn ultimii ani, dincolo de orientarile sale principale vizānd
cooperarea īn domeniul securitatii si al politicii de aparare, NATO si-a
extins centrul de interes si catre cooperarea privind planurile civile de
urgenta, sectorul stiintific si chestiunile legate de mediu. Daca problemele
de securitate si politica de aparare constituiau prima si a doua
"dimensiune" a Aliantei, noile sectoare au fost desemnate drept "a
treia dimensiune" a acesteia.
Conceptul strategic al Aliantei
Abordarile politice si militare ale NATO sunt redate de Conceptul
strategic al Aliantei, definit pentru prima data īn 1991, la summit-ul
de la Roma.
Īn 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus
reexaminarea Conceptului strategic al Aliantei, iar la Washington, ,īn
1999, au aprobat un nou Concept strategic, care sa-i confere Aliantei
un instrument cu ajutorul caruia sa poata face fata noilor provocari si
perspectivelor securitare īn secolul XXI si care sa o ghideze īn
evolutia sa politica si militara viitoare. Acesta porneste de la premisa
ca NATO trebuie sa salvgardeze interesele comune de securitate īntr-un
mediu aflat īn continua schimbare, sa mentina apararea colectiva, sa
consolideze relatia transatlantica si sa asigure un echilibru care sa
permita Aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate.
Mai mult, Alianta trebuie sa conserve vointa politica si mijloacele
militare pe care le presupun diferitele actiuni.
Noul Concept strategic descrie natura si obiectivele NATO, ca si
misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identifica elementele
centrale ale noului mediu securitar si componentele perspectivei
sale globale de securitate si furnizeaza orientarile īn vederea continuarii
adaptarii fortelor sale militare.
Realitatile internationale conturate dupa 11 septembrie 2001 au
determinat o regāndire a rolului NATO īn arhitectura securitara. Daca
īn perioada "razboiului rece", orientarea predominanta a NATO era
catre Europa, provocarile actuale sunt mult mai diverse si mai īndepartate
geografic. Desi parerile privind "mondializarea" NATO sunt
Universitatea Spiru Haret
īnca diverse, este evident ca amenintarile majore la adresa securitatii
nu se mai circumscriu exclusiv spatiului european. Īn aceasta logica,
la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliatii au evidentiat
necesitatea ca NATO sa dispuna de capacitatea de a desfasura forte
capabile de a interveni īn orice zona si de a sustine operatii la mare
distanta, inclusiv īn medii īn care poate fi pusa īn situatia de a se
confrunta cu arme biologice, chimice si nucleare. Astfel, Angajamentul
de capacitati adoptat la Praga si crearea Fortei de Reactie a NATO
(NRF) - lansata oficial pe 15 octombrie 2003 - vor permite Aliantei
sa faca fata noilor amenintari si riscuri si, īn acelasi timp, sa contribuie
la promovarea interoperabilitatii īntre fortele sale europene si cele
americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmareste sporirea
capacitatii NATO de a raspunde diferitelor provocari prin implicarea
sa īn actiuni propriu-zise si nu doar īn faza post-conflict.
Īn contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la
Praga, din noiembrie 2002, a fost enuntat un nou concept militar de
aparare īmpotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuie sa fie
īn masura sa reprime si sa īnvinga terorismul si sa asigure protectia
īmpotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliatilor o cer. Problema
armelor de distrugere īn masa a constituit un alt subiect de discutie,
convenindu-se, īn acest sens, numeroase masuri menite sa contribuie
la reducerea riscurilor (ameliorarea capacitatilor de detectie, echiparea
fortelor NATO cu sisteme de protectie mai performante, sustinerea
autoritatilor civile īn caz de urgenta).
Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO
īn vederea īmbunatatirii rapiditatii si desfasurarii fortelor.
Complexitatea mediului securitar international si determinarea
lui multipla (securitatea este influentata de factori economici, politici,
sociali, de mediu, precum si de aspecte ce tin de aparare) au determinat
Alianta Nord-Atlantica sa propuna un cadru fundamentat pe trei
elemente principale: dialogul, cooperarea si mentinerea unui potential
comun de aparare.
Structurile NATO
Pentru a-si putea īndeplini rolul sau fundamental de prezervare a
libertatii si securitatii statelor membre, NATO este dotat cu o dubla
structura - militara si civila, īntre cele doua "componente" existānd o
strānsa cooperare.
Universitatea Spiru Haret
4.1. Structura civila
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al
Organizatiei si singurul sau organ a carui existenta este expres
afirmata de Tratatul de la Washington.
Fiecare tara membra este reprezentata īn Consiliul Atlanticului
de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o
delegatie nationala alcatuita din consilieri si functionari care participa
la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.
Deciziile Consiliului se adopta prin consens si ele reprezinta
vointa colectiva a statelor membre.
Īn mod normal, membrii Consiliului se reunesc o data pe
saptamāna, iar lucrarile sale sunt prezidate de Secretarul General al
NATO (sau de adjunctul acestuia).
Sediul NAC se afla la Bruxelles (ca si Cartierul general al
Organizatiei).
Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord si a comitetelor sale
(Tratatul confera Consiliului dreptul de a crea organe subsidiare) este
sustinuta de un Secretariat International Acesta este format din
cetateni ai statelor membre, care sunt fie recrutati īn mod direct de
organizatie, fie detasati de guvernele nationale pentru 3-4 ani. Membrii
Secretariatului International se subordoneaza Secretarului General
al Aliantei si servesc interesele acesteia pe toata durata mandatului lor.
Secretariatul International are īn compunere: Biroul Secretarului
General, Departamentele operative , Biroul Administrativ si Biroul
Inspectorului Financiar. Īn fruntea fiecarui departament se gaseste un
Secretar General-Adjunct.
Secretarul General este īnsarcinat sa promoveze si sa conduca
procesul de consultari si luare a deciziilor īn cadrul Aliantei. El īsi
asuma si functia de presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al
Comitetului pentru Planificarea Apararii si Comitetului pentru Planificarea
Nucleara. Misiunea Secretarului General include si posibilitatea
ca acesta sa ceara dezbaterea anumitor teme, īn vederea adoptarii unei
decizii. De asemenea, el este abilitat sa-si foloseasca bunele oficii īn
Sunt cinci astfel de Departamente operative: Departamentul pentru
Probleme Politice, Departamentul pentru Planificarea Politicii de Aparare,
Departamentul pentru Sprijinirea Apararii, Departamentul pentru Infrastructura,
Logistica si Planificare pentru Situatii de Urgenta Civila si Departamentul
pentru Probleme stiintifice si de Mediu.
Universitatea Spiru Haret
caz de diferende īntre tarile membre. El este īnsarcinat si cu
conducerea Secretariatului International si este principalul purtator de
cuvānt al Aliantei īn relatiile cu guvernele si cu mass-media.
Structura militara
Comitetul Militar este alcatuit din ofiteri superiori din tarile
membre detasati la sediul din Bruxelles al Aliantei. Rolul sau vizeaza,
īn principal, consiliere si recomandari (adresate autoritatilor politice
ale NATO) īn domeniul militar. De asemenea, el contribuie la
elaborarea conceptelor strategice generale ale Aliantei.
Comitetul Militar se īntruneste saptamānal (Consiliul Atlanticului
de Nord se reuneste īn fiecare miercuri, iar reprezentantii Comitetului
Militar se īntālnesc joia, pentru a putea aplica īn cel mai scurt timp
deciziile acestuia).
Presedintele Comitetului Militar este ales de sefii de Stat major
si are un mandat de trei ani.
Statul Major Militar International sprijina activitatea Comitetului
Militar; aceasta structura este alcatuita din personalul militar
detasat de fiecare stat membru si din personal administrativ civil. Īn
fruntea sa se afla un director cu rang de general cu trei stele, numit de
catre tarile membre la propunerea Comitetului Militar. Īn subordinea
acestuia se afla cei doi Comandanti Strategici Comandantul
Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), cu sediul la
Shape, īn Belgia, si Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din
zona Atlanticului (SACLANT), cu sediul la Norfolk, īn SUA -,
precum si Grupul de Planificare Regionala Canada-US (CUSRPG)
cu sediul la Arlington, īn SUA.
Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)
Importanta pe care Alianta o acorda dialogului politic īntre
reprezentantii directi ai cetatenilor din statele membre se concretizeaza
si prin constituirea, īn 1995, a Adunarii Parlamentare (initial
denumita Adunarea Nord-Atlantica). Membrii Adunarii sunt numiti de
catre si din rāndul parlamentelor statelor membre, urmānd procedurile
nationale si īn functie de ponderea pe care partidul politic din care fac
parte o are īn parlamentul respectiv.
Misiunea principala a Adunarii vizeaza dezbateri pe teme de
interes comun si apropierea diferitelor opinii exprimate īn cadrul
acestei institutii.
Universitatea Spiru Haret
NAA se reuneste īn sesiune plenara de doua ori pe an īn capitala
unei tari membre, la invitatia parlamentului acesteia. Adunarea
Atlanticului de Nord este structurata īn cinci comisii: Comisia politica,
Comisia de aparare si securitate, Comisia economica, Comisia
stiintifica si tehnica si Comisia pentru probleme civile.
Initiativa Rose-Roth , lansata īn 1990, asigura coordonarea
relatiilor Adunarii Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale
statelor din Europa Centrala si de Est. Exista o tripla dimensiune a
acestei Initiative: participarea cāt mai activa a parlamentelor din
spatiul central si est-european la īntrunirile Adunarii, sustinerea unor
seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele parti,
sprijinul acordat formarii profesionale a personalului care lucreaza pe
lānga parlamente.
Rolul Adunarii Atlanticului de Nord īn elaborarea politicii
Aliantei Nord-Atlantice, desi indirect, este indiscutabil, recomandarile
si rezolutiile sale fiind transmise guvernelor si parlamentelor
nationale, precum si Secretariatului General al NATO.
Romānia si NATO
Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a
Romāniei īl constituie aderarea la NATO.
Romānia a adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord-
Atlantica īn 1993. De atunci si pāna īn prezent, Romānia a participat
la diferite programe, initiative si actiuni ale Organizatiei. Primul pas
concret īn acest sens a fost participarea Romāniei la Parteneriatul
pentru Pace, īnca din 1994.
Īn plan intern, Romānia a demarat procesul de reforma a
sistemului de aparare, a lansat Planul anual de pregatire pentru
aderare (īn cadrul mai larg definit de Planul de actiune īn vederea
admiterii de noi membri, elaborat de NATO īn 1999 si, īn urma
summit-ului de la Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un
calendar pentru finalizarea reformelor.
Dupa cum am aratat, Romānia a fost invitata sa adere la NATO
īn noiembrie 2002. Īn prezent, s-a īncheiat procedura de ratificare,
īn tarile membre ale NATO, a Protocolului de aderare a Romāniei la
NATO; tara noastra va deveni membra, la 2 aprilie 2004.
A fost denumita astfel dupa numele inspiratorilor sai, politicienii
americani Charlie Rose si Bill Roth.
Universitatea Spiru Haret
ANEXĂ
Etape ale procesului de aderare la NATO
- solicitarea aderarii;
- adresarea invitatiei oficiale de a adera din partea Aliantei;
- trimiterea scrisorii de intentie care sa confirme interesul,
vointa si capacitatea statului respectiv de a-si asuma obligatiile ce
decurg din statutul de membru;
- semnarea Protocoalelor de aderare de catre statele aliate si
ratificarea acestora;
- aderarea cu drepturi depline la Alianta.
|
