ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (NATO)
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,
creând o alianta de 12 state independente (Belgia, Franta, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,
Portugalia, SUA si
colectiva.
Obiectivele NATO
Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea
libertatii si securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se
realizeaza prin mijloace atât politice, cât si militare, asigurându-se
respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cât si al Cartei Natiunilor
Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însusi îsi gaseste sursa
constituirii sale legale în articolul 51 al Cartei ONU, care face referire
la dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala
sau colectiva.
Pozitia centrala pe care o ocupa art. 5 în planul apararii (conform
acestui articol, un atac împotriva unuia dintre statele membre
este considerat un atac împotriva tuturor) este consolidata de existenta
altor prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de "a
trai în pace cu toate popoarele", de a le "salvgarda libertatea, mostenirea
comuna si civilizatia, pe baza principiilor democratiei, a libertatilor
individuale si a suprematiei dreptului" (dupa cum se
mentioneaza în Preambul), de a "contribui la dezvoltarea relatiilor
internationale pasnice si prietenesti, întarind propriile lor institutii
libere, asigurând o mai buna întelegere a principiilor pe care sunt
cladite aceste institutii si dezvoltând conditiile propice asigurarii
A se vedea si Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizatii europene si
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 52-62.
Universitatea Spiru Haret
stabilitatii si bunastarii, facând eforturi pentru a elimina orice opozitie
în relatiile lor economice internationale si încurajând colaborarea
economica între fiecare parte si între toate deopotriv 919j96j 59;." (art.2)
Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor
interese securitare comune transpare si din art.4 al Tratatului de la
parerea uneia dintre ele, integritatea teritoriala, interdependenta
politica sau securitatea uneia dintre parti este amenintata".
Vocatia NATO o constituie, asadar, protejarea democratiei si a
drepturilor omului si asigurarea suprematiei dreptului.
De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie în domeniul gestionarii
crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor
adecvate atunci când exista consensul membrilor în acest sens.
Evolutie istorica
În perioada "razboiului rece", Organizatia Tratatului Atlanticului
de Nord a avut o contributie majora si incontestabila la mentinerea
starii de non-razboi si la edificarea pacii.
Prin strategii si amplasari de forte, prin tendinta catre echilibru
în domeniul armelor conventionale sau printr-o extraordinara flexibilitate
intelectuala, Alianta a contribuit la depasirea fara confruntari
armate a unor situatii tensionate între doua blocuri reprezentând valori
si principii diferite si dispunând de capacitati militare semnificative.
Raspunzând unei situatii dramatice generate de tendintele expansioniste
ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a
constituit punerea în functiune a unei aliante militare unice în istorie
prin durata, prin structurile sale militare si politice originale, prin
diferentele (de marime si de resurse) dintre aliati, prin sistemul
institutional instituit si, nu în ultimul rând, prin respectarea
suveranitatii si independentei membrilor sai (fiind o organizatie de
cooperare interguvernamentala, apartenenta la Alianta Nord-Atlantica
nu antreneaza modificari în planul suveranitatilor statale, membrii sai
pastrându-si drepturile de a-si asuma responsabilitati suverane în
domeniul apararii).
Dupa încheierea "razboiului rece", întrebarea care s-a conturat
în legatura cu NATO a fost daca Organizatia continua sa mai aiba
o ratiune de a fi si misiuni de îndeplinit într-un mediu securitar
complet nou.
Universitatea Spiru Haret
Raspunzând acestei provocari cu aceeasi lipsa de rigiditate
intelectuala care i-a asigurat succesul timp de patru decenii, Alianta
si-a impus o restructurare care sa-i permita o contributie cât mai
eficienta la elaborarea structurilor de securitate de cooperare pentru
întreaga Europa; puterea sa de a se adapta la evolutiile politice,
strategice si tehnice i-a permis modificarea conceptelor sale strategice
si politice si corelarea acestora cu noile realitati internationale.
La începutul anilor '90, s-a luat decizia crearii unei "noi"
Aliante. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea
Aliantei catre noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state
nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea
unei Identitati europene de securitate si aparare mai puternice,
acceptarea de noi misiuni, precum mentinerea pacii în regiuni aflate în
conflict, punerea la punct a unor initiative de nonproliferare a armelor
de distrugere în masa.
Încrederea de care s-a bucurat si continua sa se bucure
Organizatia este dovedita si de aderarile care au avut loc dupa 1949.
Alte patru state europene se alatura Aliantei între 1952 si 1982
(Grecia, Turcia, Republica Federala Germania, Spania).
Prabusirea comunismului, însotita de o noua realitate geopolitica
si strategica, a determinat Alianta sa-si deschida de doua ori portile
catre fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Ceha,
Ungaria si Polonia au fost primite în sânul Aliantei, iar în noiembrie
2002, alte sapte state europene au primit invitatia de aderare: Bulgaria,
România, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia si Slovacia. În urma
celor doua "valuri" de aderare, numarul membrilor NATO se ridica la 26.
NATO si mediul securitar post "razboi rece"
Caderea "Cortinei de Fier" a antrenat schimbari profunde în
relatiile Est-Vest si, implicit, transformarea radicala a mediului de
securitate.
Declaratia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrarii
noilor realitati în relatiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea
Sovietica si fostele state comuniste si pune bazele viitoarei lor cooperari,
care va fi dezvoltata nu doar în cadrul NATO, ci si al OSCE.
Prioritatile NATO în anii '90 s-au orientat spre deschiderea
Aliantei catre noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai
larg de sporire a integrarii componentei europene si, nu în ultimul
rând, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianta si-a
Universitatea Spiru Haret
largit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit "a treia dimensiune"
a NATO.
Abordarea cooperativa a securitatii a orientat Alianta catre relatii
cu state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul
de Parteneriat euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent
NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteraneean.
Consiliul de Parteneriat Euroatlantic
Cadru multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanta în
cadrul careia Aliatii si Partenerii se consulta asupra unei problematici
vaste, mergând de la gestionarea crizelor, mentinerea pacii si a securitatii,
controlul armamentelor, la cooperarea stiintifica si nonproliferarea
armelor de distrugere în masa.
Consiliul, creat în 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic. El consta în întâlniri periodice la nivel de ambasadori si
ministri de Externe si ai Apararii.
Parteneriatul pentru Pace
Creat în 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv
consolidarea stabilitatii si a securitatii în întreaga Europa. El urmareste
sporirea capacitatilor Aliantei si ale statelor partenere de a coopera în
cadrul operatiunilor comune. Parteneriatul se bazeaza pe o cooperare
practica, adaptata nevoilor proprii fiecarui stat.
În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO îsi asuma rolul
consultarilor cu fiecare dintre statele partenere în cazul unei potentiale
amenintari la adresa integritatii lor teritoriale, independentei politice
sau securitatii lor.
Consiliul permanent NATO-Rusia
Considerând Rusia un actor de maxima importanta în peisajul
securitatii internationale, NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui
nou tip de relatii de cooperare. Aceasta cooperare s-a concretizat în
1997 prin semnarea "Actului fondator asupra relatiilor mutuale,
cooperarii si securitatii între NATO si Federatia Rusa" si prin crearea
Consiliului permanent NATO-Rusia. Constând în întâlniri periodice la
diferite niveluri, Consiliul permite abordarea unor probleme de interes
comun: mentinerea pacii, securitatea nucleara, conversia industriei de
aparare, controlul armamentelor, cooperarea militara, protectia mediului.
În 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în
contextul conflictului din Kosovo, Rusia si-a suspendat relatiile cu
Universitatea Spiru Haret
NATO. Vizita fostului Secretar General al NATO, Lord Robertson, la
Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperari.
În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis
o cooperare constructiva în interiorul unui cadru securitar larg, în care
lupta împotriva terorismului si prevenirea proliferarii armelor de
distrugere în masa constituie elemente extrem de importante.
Comisia NATO-Ucraina
Devenita independenta în 1991, Ucraina a început sa dezvolte
foarte repede relatii cu Organizatia Nord-Atlantica, devenind membru
al Parteneriatului pentru Pace în 1994 si fiind unul dintre fondatorii
Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscându-se rolul major
pe care Ucraina îl joaca în geopolitica europeana, s-a adoptat, în 1997,
"Carta pentru un Parteneriat Distinctiv între NATO si Ucraina",
implementarea acesteia, cât si gasirea de noi modalitati de cooperare
fiind încredintate Comisiei NATO-Ucraina. Comisia NATO-Ucraina
s-a reunit pentru prima data în anul 2000, la Kiev.
Dialogul Mediteraneean
În 1995, NATO a invitat sase state mediteraneene (Egipt, Israel,
Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) sa participe la un Dialog, menit
sa contribuie la instaurarea de bune relatii si favorizarea unei mai bune
cooperari reciproce în întreaga regiune mediteraneeana, precum si la
întarirea securitatii si stabilitatii. Celor sase state li s-a adaugat, în
februarie 2000, Algeria.
Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un
instrument esential de sustinere a strategiei globale de parteneriat,
dialog si cooperare promovate de Alianta.
La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set
de masuri vizând consolidarea dimensiunii politice si practice a
Dialogului mediteraneean.
Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO
Modelarea si adaptarea Aliantei în noul context post "razboi
rece" a antrenat restructurarea fortelor militare si a dispozitiilor de
conducere, precum si introducerea unor noi concepte.
Efectivele militare în statele membre au fost reduse si s-au
constituit corpuri de armata usoare si capabile de o interventie rapida
si eficienta. De asemenea, numarul cartierelor generale ale NATO a
fost redus cu doua treimi (din cele saizeci si cinci au mai ramas
aproximativ 20).
Universitatea Spiru Haret
Tot în acest context s-a dezvoltat si conceptul de "Grupuri de
forte interarme multinationale" (GFIM), Alianta prevazând structuri
de forte susceptibile de a fi adaptate pentru a face fata diferitelor tipuri
de misiuni.
Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est
Stabilitatea si securitatea Europei de Sud-Est si consolidarea
cooperarii între statele din regiune sunt promovate prin intermediul
Initiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptata la summit-ul de la
Washington, din 1999.
La baza acestei Initiative se regasesc patru elemente fundamentale:
Forumul consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-
Est, Grupul de lucru ad-hoc în domeniul cooperarii regionale, instrumentele
de lucru ale Parteneriatului pentru Pace si programele-tinta pe
probleme de securitate pentru tarile din regiune.
Consolidarea dimensiunii europene
Diferentele de capacitati între SUA si partenerii sai europeni au
determinat Alianta sa sustina, începând din 1994, dezvoltarea unei
Identitati europene de securitate si de aparare, în strânsa colaborare cu
Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza crearii acestei
Identitati europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe batrânul
continent posibilitatea de a-si asuma responsabilitatea propriei securitati
si, pe de alta parte, consolidarea unei relatii transatlantice mai
echilibrate si mai puternice.
Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a
crea o Forta de Reactie Rapida, care ar trebui sa devina operationala în
2003, pe de o parte, si crearea unei Forte de Reactie a NATO, în urma
summit-ului de la Praga, din 2002, pe de alta parte, au creat senzatia
unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurente între cele doua
structuri. Obiectivele si aria de interventie ale celor doua Forte fiind
însa diferite, se poate vorbi mai degraba de o complementaritate a
acestora. În plus, Uniunea Europeana nu si-a dezvoltat suficient
capacitatile militare, nefiind pregatita, în momentul de fata, sa dea un
raspuns rapid si eficient unor provocari securitare majore.
Toate aceste demersuri, împreuna cu încercarea de a constitui, la
nivel european, o Politica de Securitate si Aparare Comuna functionala,
pot fi întelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor si
responsabilitatilor între Europa si SUA în acest domeniu.
Universitatea Spiru Haret
În decembrie 2002 a fost consacrata baza oficiala a cooperarii
între NATO si UE privind gestiunea crizelor si prevenirea conflictelor.
Aceasta cooperare permite operatiuni dirijate de UE cu ajutorul
resurselor si capacitatilor NATO.
A "treia dimensiune" a NATO
În ultimii ani, dincolo de orientarile sale principale vizând
cooperarea în domeniul securitatii si al politicii de aparare, NATO si-a
extins centrul de interes si catre cooperarea privind planurile civile de
urgenta, sectorul stiintific si chestiunile legate de mediu. Daca problemele
de securitate si politica de aparare constituiau prima si a doua
"dimensiune" a Aliantei, noile sectoare au fost desemnate drept "a
treia dimensiune" a acesteia.
Conceptul strategic al Aliantei
Abordarile politice si militare ale NATO sunt redate de Conceptul
strategic al Aliantei, definit pentru prima data în 1991, la summit-ul
de la Roma.
În 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus
reexaminarea Conceptului strategic al Aliantei, iar la Washington, ,în
1999, au aprobat un nou Concept strategic, care sa-i confere Aliantei
un instrument cu ajutorul caruia sa poata face fata noilor provocari si
perspectivelor securitare în secolul XXI si care sa o ghideze în
evolutia sa politica si militara viitoare. Acesta porneste de la premisa
ca NATO trebuie sa salvgardeze interesele comune de securitate într-un
mediu aflat în continua schimbare, sa mentina apararea colectiva, sa
consolideze relatia transatlantica si sa asigure un echilibru care sa
permita Aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate.
Mai mult, Alianta trebuie sa conserve vointa politica si mijloacele
militare pe care le presupun diferitele actiuni.
Noul Concept strategic descrie natura si obiectivele NATO, ca si
misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identifica elementele
centrale ale noului mediu securitar si componentele perspectivei
sale globale de securitate si furnizeaza orientarile în vederea continuarii
adaptarii fortelor sale militare.
Realitatile internationale conturate dupa 11 septembrie 2001 au
determinat o regândire a rolului NATO în arhitectura securitara. Daca
în perioada "razboiului rece", orientarea predominanta a NATO era
catre Europa, provocarile actuale sunt mult mai diverse si mai îndepartate
geografic. Desi parerile privind "mondializarea" NATO sunt
Universitatea Spiru Haret
înca diverse, este evident ca amenintarile majore la adresa securitatii
nu se mai circumscriu exclusiv spatiului european. În aceasta logica,
la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliatii au evidentiat
necesitatea ca NATO sa dispuna de capacitatea de a desfasura forte
capabile de a interveni în orice zona si de a sustine operatii la mare
distanta, inclusiv în medii în care poate fi pusa în situatia de a se
confrunta cu arme biologice, chimice si nucleare. Astfel, Angajamentul
de capacitati adoptat la Praga si crearea Fortei de Reactie a NATO
(NRF) - lansata oficial pe 15 octombrie 2003 - vor permite Aliantei
sa faca fata noilor amenintari si riscuri si, în acelasi timp, sa contribuie
la promovarea interoperabilitatii între fortele sale europene si cele
americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmareste sporirea
capacitatii NATO de a raspunde diferitelor provocari prin implicarea
sa în actiuni propriu-zise si nu doar în faza post-conflict.
În contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la
Praga, din noiembrie 2002, a fost enuntat un nou concept militar de
aparare împotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuie sa fie
în masura sa reprime si sa învinga terorismul si sa asigure protectia
împotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliatilor o cer. Problema
armelor de distrugere în masa a constituit un alt subiect de discutie,
convenindu-se, în acest sens, numeroase masuri menite sa contribuie
la reducerea riscurilor (ameliorarea capacitatilor de detectie, echiparea
fortelor NATO cu sisteme de protectie mai performante, sustinerea
autoritatilor civile în caz de urgenta).
Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO
în vederea îmbunatatirii rapiditatii si desfasurarii fortelor.
Complexitatea mediului securitar international si determinarea
lui multipla (securitatea este influentata de factori economici, politici,
sociali, de mediu, precum si de aspecte ce tin de aparare) au determinat
Alianta Nord-Atlantica sa propuna un cadru fundamentat pe trei
elemente principale: dialogul, cooperarea si mentinerea unui potential
comun de aparare.
Structurile NATO
Pentru a-si putea îndeplini rolul sau fundamental de prezervare a
libertatii si securitatii statelor membre, NATO este dotat cu o dubla
structura - militara si civila, între cele doua "componente" existând o
strânsa cooperare.
Universitatea Spiru Haret
4.1. Structura civila
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al
Organizatiei si singurul sau organ a carui existenta este expres
afirmata de Tratatul de la Washington.
Fiecare tara membra este reprezentata în Consiliul Atlanticului
de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o
delegatie nationala alcatuita din consilieri si functionari care participa
la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.
Deciziile Consiliului se adopta prin consens si ele reprezinta
vointa colectiva a statelor membre.
În mod normal, membrii Consiliului se reunesc o data pe
saptamâna, iar lucrarile sale sunt prezidate de Secretarul General al
NATO (sau de adjunctul acestuia).
Sediul NAC se afla la Bruxelles (ca si Cartierul general al
Organizatiei).
Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord si a comitetelor sale
(Tratatul confera Consiliului dreptul de a crea organe subsidiare) este
sustinuta de un Secretariat International Acesta este format din
cetateni ai statelor membre, care sunt fie recrutati în mod direct de
organizatie, fie detasati de guvernele nationale pentru 3-4 ani. Membrii
Secretariatului International se subordoneaza Secretarului General
al Aliantei si servesc interesele acesteia pe toata durata mandatului lor.
Secretariatul International are în compunere: Biroul Secretarului
General, Departamentele operative , Biroul Administrativ si Biroul
Inspectorului Financiar. În fruntea fiecarui departament se gaseste un
Secretar General-Adjunct.
Secretarul General este însarcinat sa promoveze si sa conduca
procesul de consultari si luare a deciziilor în cadrul Aliantei. El îsi
asuma si functia de presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al
Comitetului pentru Planificarea Apararii si Comitetului pentru Planificarea
Nucleara. Misiunea Secretarului General include si posibilitatea
ca acesta sa ceara dezbaterea anumitor teme, în vederea adoptarii unei
decizii. De asemenea, el este abilitat sa-si foloseasca bunele oficii în
Sunt cinci astfel de Departamente operative: Departamentul pentru
Probleme Politice, Departamentul pentru Planificarea Politicii de Aparare,
Departamentul pentru Sprijinirea Apararii, Departamentul pentru Infrastructura,
Logistica si Planificare pentru Situatii de Urgenta Civila si Departamentul
pentru Probleme stiintifice si de Mediu.
Universitatea Spiru Haret
caz de diferende între tarile membre. El este însarcinat si cu
conducerea Secretariatului International si este principalul purtator de
cuvânt al Aliantei în relatiile cu guvernele si cu mass-media.
Structura militara
Comitetul Militar este alcatuit din ofiteri superiori din tarile
membre detasati la sediul din Bruxelles al Aliantei. Rolul sau vizeaza,
în principal, consiliere si recomandari (adresate autoritatilor politice
ale NATO) în domeniul militar. De asemenea, el contribuie la
elaborarea conceptelor strategice generale ale Aliantei.
Comitetul Militar se întruneste saptamânal (Consiliul Atlanticului
de Nord se reuneste în fiecare miercuri, iar reprezentantii Comitetului
Militar se întâlnesc joia, pentru a putea aplica în cel mai scurt timp
deciziile acestuia).
Presedintele Comitetului Militar este ales de sefii de Stat major
si are un mandat de trei ani.
Statul Major Militar International sprijina activitatea Comitetului
Militar; aceasta structura este alcatuita din personalul militar
detasat de fiecare stat membru si din personal administrativ civil. În
fruntea sa se afla un director cu rang de general cu trei stele, numit de
catre tarile membre la propunerea Comitetului Militar. În subordinea
acestuia se afla cei doi Comandanti Strategici Comandantul
Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), cu sediul la
Shape, în Belgia, si Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din
zona Atlanticului (SACLANT), cu sediul la Norfolk, în SUA -,
precum si Grupul de Planificare Regionala Canada-US (CUSRPG)
cu sediul la Arlington, în SUA.
Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)
Importanta pe care Alianta o acorda dialogului politic între
reprezentantii directi ai cetatenilor din statele membre se concretizeaza
si prin constituirea, în 1995, a Adunarii Parlamentare (initial
denumita Adunarea Nord-Atlantica). Membrii Adunarii sunt numiti de
catre si din rândul parlamentelor statelor membre, urmând procedurile
nationale si în functie de ponderea pe care partidul politic din care fac
parte o are în parlamentul respectiv.
Misiunea principala a Adunarii vizeaza dezbateri pe teme de
interes comun si apropierea diferitelor opinii exprimate în cadrul
acestei institutii.
Universitatea Spiru Haret
NAA se reuneste în sesiune plenara de doua ori pe an în capitala
unei tari membre, la invitatia parlamentului acesteia. Adunarea
Atlanticului de Nord este structurata în cinci comisii: Comisia politica,
Comisia de aparare si securitate, Comisia economica, Comisia
stiintifica si tehnica si Comisia pentru probleme civile.
Initiativa Rose-Roth , lansata în 1990, asigura coordonarea
relatiilor Adunarii Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale
statelor din Europa Centrala si de Est. Exista o tripla dimensiune a
acestei Initiative: participarea cât mai activa a parlamentelor din
spatiul central si est-european la întrunirile Adunarii, sustinerea unor
seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele parti,
sprijinul acordat formarii profesionale a personalului care lucreaza pe
lânga parlamente.
Rolul Adunarii Atlanticului de Nord în elaborarea politicii
Aliantei Nord-Atlantice, desi indirect, este indiscutabil, recomandarile
si rezolutiile sale fiind transmise guvernelor si parlamentelor
nationale, precum si Secretariatului General al NATO.
România si NATO
Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a
României îl constituie aderarea la NATO.
România a adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord-
Atlantica în 1993. De atunci si pâna în prezent, România a participat
la diferite programe, initiative si actiuni ale Organizatiei. Primul pas
concret în acest sens a fost participarea României la Parteneriatul
pentru Pace, înca din 1994.
În plan intern, România a demarat procesul de reforma a
sistemului de aparare, a lansat Planul anual de pregatire pentru
aderare (în cadrul mai larg definit de Planul de actiune în vederea
admiterii de noi membri, elaborat de NATO în 1999 si, în urma
summit-ului de la Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un
calendar pentru finalizarea reformelor.
Dupa cum am aratat, România a fost invitata sa adere la NATO
în noiembrie 2002. În prezent, s-a încheiat procedura de ratificare,
în tarile membre ale NATO, a Protocolului de aderare a României la
NATO; tara noastra va deveni membra, la 2 aprilie 2004.
A fost denumita astfel dupa numele inspiratorilor sai, politicienii
americani Charlie Rose si Bill Roth.
Universitatea Spiru Haret
ANEXĂ
Etape ale procesului de aderare la NATO
- solicitarea aderarii;
- adresarea invitatiei oficiale de a adera din partea Aliantei;
- trimiterea scrisorii de intentie care sa confirme interesul,
vointa si capacitatea statului respectiv de a-si asuma obligatiile ce
decurg din statutul de membru;
- semnarea Protocoalelor de aderare de catre statele aliate si
ratificarea acestora;
- aderarea cu drepturi depline la Alianta.
|
