Originea ideii de integrare europeana
Tendinta de integrare s-a manifestat cu o forta deosebita peste tot în lume în perioada postbelica, fiind, indiscutabil, una dintre cele mai importante trasaturi ale lumii contemporane. Dintre toate formele de integrare existente pe glob, Uniunea Europeana reprezinta, la ora actuala, realizarea cea mai avansata, un model si pentru alte state dornice sa paseasca pe acelasi drum.
Uniunea Europeana si chiar formele de integrare europeana anterioare acesteia, nu au aparut pe un teren gol. Dimpotriva, aceast& 23423p157x #259; idee a preocupat, cu multa vreme înainte, pe gânditori si oameni politici. Istoric vorbind, chiar din secolul al doilea al erei noastre a aparut necesitatea crearii unor comunitati de popoare, îndeosebi din motive militare, de aparare. Au urmat dorintele lui Carol cel Mare de a crea o unitate între tarile europene, iar apoi, în secolul al XVIII-lea si îndeosebi în secolul al XIX-lea, ideile unor gânditori precum Victor Hugo, caruia îi apartine sintagma "Statele Unite ale Europei", Saint-Simon, Alphonse de Lamartine etc. În secolul al XX-lea, ideea începe sa se faca auzita tot mai des, prin voci ca cea a lui Anatol Leroy-Beaulieu, a contelui Richard Coudenhov-Kalergi, a ministrului de externe francez Aristide Briand. Abia dupa al doilea razboi mondial, însa, aceste idei încep sa capete un contur mai ferm.
Devastata de razboi, Europa era, în 1945, într-o situatie economica foarte dificila. Pe fondul unei scaderi dramatice a productiei, Europa era nevoita sa importe foarte mult, însa lipsa mijloacelor de plata îi limita drastic si aceasta posibilitate. Nemultumirile populatiei au dus la cresterea succeselor electorale ale stângii, ceea ce a început sa stârneasca îngrijorarea SUA. Comunistii si-au extins influenta în tot mai multe tari, cum ar fi România, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Albania, Yugoslavia, Grecia si chiar dincolo de granitele Europei. În 1947, SUA, preocupate de acest fenomen, au lansat, prin presedintele Truman, politica "îndiguirii", care consta în oferirea de ajutor financiar masiv tarilor "care vor sa ramâna libere", reusind astfel sa stabilizeze pozitiile în Europa de Sud si în Orientul Apropiat. Într-un discurs rostit pe 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat George Marshall a lansat tarilor europene o oferta de ajutor ce va ramâne în istorie sub numele de "Planul Marshall" . Acest ajutor era destinat oricarei tari europene dispuse sa îl accepte, însa, în timp ce ministrii de externe ai Marii Britanii si Frantei au primit propunerea americana cu cea mai mare satisfactie, ministrul de externe rus a respins-o în numele tarilor din sfera sa de influenta, considerând ca ea aducea atingere suveranitatii statelor.
Conditia impusa de SUA pentru aceasta oferta era ca statele europene sa participe la o institutie însarcinata cu gestiunea colectiva a ajutorului si cu elaborarea unui program de reconstructie europeana. "Nu ar fi corect, nici util ca guvernul Statelor Unite sa procedeze la stabilirea unilaterala a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor", spunea George Marshall în celebrul sau discurs. Ca urmare, pe 12 iulie 1947, s-a desfasurat la Paris Conferinta de Cooperare Economica Europeana, care a stabilit bilantul nevoilor economice comune. Pe 16 aprilie 1948 a fost semnata conventia instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica, formata din 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elvetia si Turcia, precum si din zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul Triestului. OECE avea sa contribuie la solidarizarea statelor vest europene în efortul lor de redresare si sa le ajute sa devina treptat independente de asistenta SUA. Organizatia s-a ocupat de repartizarea ajutorului american, de coordonarea politicilor economice nationale, de punerea la punct a unui sistem multilateral de plati. În 1960, OECE a devenit
Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica, în care au intrat ca membru si Statele Unite ale Americii.
În martie 1948 s-a semnat Pactul de la Bruxelles, prin care Franta, Marea Britanie si tarile Benelux au format o Uniune a Europei Occidentale, nu numai pentru a-si coordona eforturile de redresare economica si pentru a strânge legaturile culturale dintre ele, ci si pentru a se dota cu un consiliu militar permanent, însarcinat cu organizarea apararii lor comune.
Starea precara a industriei carbonifere si siderurgice dupa al
doilea razboi mondial si problema raporturilor franco-germane au fost
la originea demersurilor pentru crearea unei Comunitati Europene a
Carbunelui si Otelului, care sa coordoneze cele doua
ramuri industriale. Propunerea lui Robert Schuman s-a
materializat în tratatul semnat în aprilie 1951 la
Reusita CECO a impulsionat fenomenul integrationist, cu atât mai mult cu cât divizarea lumii în doua blocuri ideologice era tot mai pregnanta. Ca urmare a înrautatirii situatiei internationale pe fondul razboiului rece, a aparut problema participarii Germaniei la apararea Europei Occidentale, sub controlul unei autoritati supranationale, similara cu cea a CECO. În mai 1952, guvernele celor sase state din CECO au semnat actul de constituire a Comunitatii Europene de Aparare, care însa a ramas fara finalitate practica, în urma neratificarii sale de catre Parlamentul francez. Ideea constructiei europene parea sa se afle în impas. Problema reînarmarii Germaniei a fost totusi rezolvata prin largirea Uniunii Europei Occidentale.
Integrarea europeana a fost relansata prin semnarea, în martie 1957, dupa aproape doi ani de pregatiri, a Tratatului de la Roma, care a instituit Comunitatea Economica Europeana. Membrii fondatori ai CEE au fost R.F.Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Neîntelegerile dintre Franta si Marea Britanie cu privire la organizarea acestei Comunitati au dus la neaderarea Marii Britanii, care va prefera sa creeze o Asociatie Europeana a Liberului Schimb, împreuna cu Danemarca,Suedia, Norvegia, Portugalia, Elvetia si Austria.
Obiectivele Tratatului de la Roma, înscrise în articolul 2, au fost:
instituirea unei Uniuni Vamale si Tarifare si a unei politici comerciale comune;
înlaturarea obstacolelor din calea circulatiei libere a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor;
controlul situatiilor care blocheaza concurenta;
coordonarea politicilor economice ale statelor membre;
apropierea legislatiilor nationale în masura necesara functionarii Pietei Comune;
instaurarea politicii comune în agricultura si transporturi;
crearea a doi poli de finantare: Fondul Social European si Banca Europeana de Investitii;
asocierea tarilor si teritoriilor care, în 1956, erau înca imperiile coloniale ale Belgiei, Frantei si Olandei;
promovarea unei dezvoltari armonioase a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii;
asigurarea unei expansiuni continue si echilibrate, a unei stabilitati crescânde, a unei relative accelerari a nivelului de viata si a relatiilor mai largi între tarile membre.
Prin prisma acestor obiective cuprinse în tratatul de la Roma, se observa, cu usurinta, ca CEE era mai mult decât o zona de cooperare economica si de liber schimb. Pe lânga libera circulatie a bunurilor si serviciilor industriale, ea îsi propunea realizarea treptata a liberei circulatii la toate bunurile si serviciile, inclusiv cele agricole, libera circulatie a persoanelor si capitalurilor, deci crearea unei Uniuni Vamale, apoi a Pietei Comune, a Uniunii Economice si , în final, a celei politice. În
plus, Tratatul de la Roma defineste într-o maniera mult mai precisa continutul celor patru libertati: libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a persoanelor si libera circulatie a capitalurilor, evidentiind si metoda si procedeele de transpunere în practica.
ANEXA
Originea ideii de integrare europeana
Ideea generala de Comunitate Europeana dateaza de aproape doua milenii, din perioada în care Roma era centrul lumii.
începutul sec al XIII-lea - Liga Hanseatica - grupare comerciala regionala care cuprindea cetatile si orasele de pe litoralul Marii Nordului;
sec al XIV-lea - Pietrus de Bosco propunea realizarea unei republici care sa reuneasca toti domnitorii crestini;
1462 - regele Boemiei, Georg Podiebrad a pus bazele unei efemere adunari a printilor crestini de pe continent, intitulata Congregatio Concordiae;
1645 - Maximilien de Bethune, ministru al regelui Henric al IV-lea, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste, având în componenta Franta, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia, statele papale, cantoanele Elvetiei, Belgia, Venetia si alte state italiene.
1713 - abatele Saint Pierre vorbea despre necesitatea ca suveranii Europei sa constituie o societate europeana în scopul de a termina fara razboi si prin arbitraj diferendele viitoare, pentru a se bucura de beneficiile unui comert neîntrerupt si universal;
1795 - Immanuel Kant a propus crearea unei federatii de state cu guvernare republicana
1814 Saint Simon si Auguste Thierry au elaborat un nou proiect de unificare europeana, cu mentiunea pastrarii independentei statelor membre;
1848 - Victor Hugo lanseaza sintagma Statele Unite ale Europei;
1819-1851 - se creeaza Uniunea vamala germana (Zollverein), initial între 5 state germane, ulterior între 18;
1835 se realizeaza o uniune vamala între Belgia si Franta;
1900 - ideea de Comunitate Europeana e sustinuta de juristul si sociologul Anatole Leroy-Beaulieu si ia nastere miscarea pan-europeana;
1905 - s-a încercat crearea Asociatiei Economice a Europei Centrale, alcatuita din Germania, Austro-Ungaria, statele balcanice, inclusiv România;
1921 - s-a creat Uniunea Economica Belgo-Luxemburgheza, cu un regim vamal al marfurilor partial unificat si moneda comuna;
1924 - Liechtenstein si elvetia au format o uniune vamala;
1930 - contele austriac Richard Codenhove-Kalergi prezinta, în cadrul Congresului pan-european de la Berlin, planul sau de federalizare a Europei, sub numele de Statele Federale ale Europei, în scopul mentinerii pacii si a "cooperarii politice, economice si intelectuale în Europa". Cu un remarcabil spirit vizionar, Kalergi a prevazut pericolul unui noi razboi european, planul sau având scopul principal de a preîntâmpina acest lucru;
1930 - ministrul de externe al Frantei, Aristide Briand, elaboreaza Memorandumul guvernului francez asupra organizarii unui regim de Uniune Federala Europeana;
1930 - Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Finlada si Danemarca au încheiat o conventie cu scopul crearii unei uniuni vamale extinse;
1930 - ideea prinde contur si în cadrul Societatii Natiunilor, unde se înfiinteaza o comisie de studiu pentru Uniunea Europeana.
|
