PERIOADA DE PREGATIRE A INFIINTARII COMUNITATILOR EUROPENE: 1945 – 1950

PERIOADA DE PREGATIRE A INFIINTARII COMUNITATILOR EUROPENE: 1945 – 1950

Finalul celui de-al doilea razboi mondial a gasit Europa devastata, divizata intre doua grupe de interese; cele ale SUA, care doreau impulsionarea tarilor din vest spre o revenire rapida, menita a stopa expansiunea comunismului sovietic, si interesele URSS, care dorea extinderea influentei sale si in vestul Europei.

Aceste doua surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face fata dominatiei crescande a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanta in estul Europei , iar pe de alta parte, pentru a contracara o intarire prea mare a influentei americane in zona europeana .

Alianta din timpul razboiului din Occident nu mai era valabila, iar in estul Europei Uniunea Sovietica isi marea sfera de influenta. In tarile aflate sub controlul Uniunii Sovietice au fost impuse guverne marxiste.

Esecul Conferintei postbelice de la Moscova a insemnat sfarsitul pactului din timpul razboiului dintre Occident si Uniunea Sovietica. Evenimentele din Praga din 1948 si din Berlin din primavara lui 1949 au marit tensiunea si au demonstrat ca Europa s-a aflat sub dominatia celor doua mari puteri, Rusia si America, desi in doua moduri diferite . Europa Occidentala se temea de puterea Uniunii Sovietice s 919b13j i s-a straduit sa gaseasca cea mai buna solutie pentru combaterea ei.

La sapte saptamani de la capitularea Germaniei naziste si cu sase saptamani inainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentantii a 50 de natiuni au semnat “Carta Natiunilor Unite” la San Francisco, in Statele Unite (25 iunie 1945).

In 1946, in cadrul unui discurs istoric tinut la Zurich , in Elvetia , primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, vorbea despre necesitatea crearii unor asa-zise “State Unite ale Europei”.

Mesajul sau a fost reluat si cu ocazia altor discursuri, in anii urmatori: la Londra in 1947, la Haga in 1948 si la Strasbourg in 1949. Dar W.Churchill nu vedea Marea Britanie ca membra a „Stateor Unite ale Europei: „Franta si Germania trebuie sa fie impreuna in frunte, Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic, puternica America si, nadajduiesc, Rusia Sovietica () trebuie sa fie prietenele si sponsorii noii Europe, si trebuie sa-i sustina dreptul la viata”.

In 1947, in Albert Hall de la Londra, Churchill a prezentat imaginea lui despre un „Templu al Paci Mondiale” care sa aiba „patru coloane”: SUA, Uniunea Sovietica, „Statele Unite ale Europei” si, absolut separat, „Imperiul Britanic si Commonwealth-ul”. Printr-o ironie, acesta era aproape singurul punct in care Churchill si Monnet erau de acord. Daca aveau sa apara „Statele Unite ale Europei”, Marea Britanie nu urma sa faca parte dintre ele .

Pe acest fundal al unei Europe care se polariza rapid intre taberele comunista si occidentala, Secretarul de Stat al SUA George Marshall a organizat, la inceputul anului 1947, o echipa de oficiali condusa de unul dintre cei mai importanti consilieri ai lui, George Kennan. Sarcina sa era aceea de a elabora o strategie noua si ambitioasa pentru sprijinirea economica a Europei. Trei dintre personajele-cheie care au efectuat acest studiu erau membri ai Consiliului de Relatii Externe: Dean Acheson, Will Clayton si George Kennan. In special Kennan si Clayton au avut consultari prelungite cu omul care era acum la carma economiei franceze, prietenul lor de la Washington din timpul razboiului, Jean Monnet. Din eforturile lor combinate a luat nastere Programul de Refacere Europeana, mai cunoscut ca „Planul Marshall”.

In vara anului 1947, Planul American Marshall a fost lansat in scopul reconstruirii economiei europene. S-a oferit ajutor tuturor tarilor din regiune, dar acest ajutor nu a fost acceptat decat de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala. Planul a luat sfarsit in 1952 si s-au acordat 17.000 milioane USD Europei Occidentale.

Oferta americana de ajutorare a Europei, propusa la Harvard (5 iunie 1947) de catre generalul Marshall, Secretar de Stat, era insotita de invitatia adresata unui numar de 22 de state europene sa se angajeze pe calea cooperarii. Ca urmare, dupa refuzul a sase dintre ele (Albania, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia si Romania), un Comitet de Cooperare Economica, sub conducerea englezului Ernest Bevin, format din reprezentantii a 16 natiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia), remite un raport Guvernului american. In urma aprobarii, Congresului voteaza, la 19 decembrie 1947, Foreign Assitance Act (Legea asistentei pentru tarile straine) ce prevede un ajutor in valoare de cinci miliarde de dolari pe an, cu conditia ca in tarile respective sa se instaureze o oranduire stabila.

Principalul instrument ales de Washington ca sa-si promoveze noua politica de integrare europeana a fost o organizatie noua, formata la 16 aprilie 1948 pentru a administra distribuirea fondurilor Planului Marshall. Aceasta a fost Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (Organisation for European Economic Co-operation,OEEC). Guvernul francez, puternic influentat de Monnet, a insistat ca noii organizatii sa i se acorde un consiliu executiv cu puteri supranationale si un secretariat permanent. Integrationistul devotat Paul-Henri Spaak, care redevenise primul ministru al Belgiei, a fost numit director general.

Organizatia de Cooperare Economica Europeana si-a desfasurat activitatea in doua directii :

primul obiectiv, atins in 1952 (anul in care a incetat ajutorul american), a fost acela de a scoate tarile europene din marasm, fara a recurge la un ajutor extern de proportii;

cel de-al doilea a constat in mentinerea unui nivel de activitate sustinut, fiecare tara angajandu-se sa dezvolte cursurile de schimb (reducand in special taxele vamale) si incercand crearea unor locuri de munca stabile.

Rezultatele au fost cele asteptate : stabilizarea preturilor la materii prime, colaborare crescuta in domeniul comercial, o autonomie mai mare…Eliberati de datoriile financiare catre Statele Unite, membrii OEEC au decis o deschidere mai mare catre celelalte state ale lumii.

Dupa incheierea programului de ajutor in 1952, organizatia a continuat sa existe ca spatiu de promovare a unui comert liber intre tarile membre, a primit ca membri si alte state dezvoltate din punct de vedere economic din lumea necomunista, si s-a transformat in 1961 in ceea ce astazi poarta denumirea de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE).

OCDE reprezinta forul international de dezbatere a politicilor economice si sociale la nivel global, o asociatie apolitica a tarilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic avand drept misiune construirea unei economii puternice in statele membre, imbunatatirea eficientei, perfectarea sistemelor de piata, extinderea comertului liber si contributia la dezvoltarea economica.

Tarile membre OCDE in numar de 30 reprezinta o structura foarte solida. Celor 20 de state care au fondat organizatia in 1961, printre care s-au numarat Canada, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si SUA, li s-au alaturat incepand cu anul 1964 alti 10 parteneri importanti, cum ar fi: Australia, Japonia sau tarile din Grupul de la Visegrad, ultima tara admisa fiind Republica Slovaca, in decembrie 2000.

In prezent, statele membre ale Organizatiei detin impreuna peste 70% din productia si comertul mondial cu bunuri si servicii si peste 90% din volumul investitiilor straine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizatia a fost numita „clubul tarilor bogate”.

Valoarea si valabilitatea recomandarilor si rezolutiilor OCDE este atat de mare, incat se constituie practic intr-o matrice de functionare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide sa dezvolte programe, reuseste sa mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeana facand parte din Consiliul OCDE.

Dialogul si consensul reprezinta nucleul insusi al Organizatiei. Corpul de conducere al OCDE este Consiliul OCDE, format din reprezentantii tarilor membre. El ofera asistenta asupra activitatii comitetelor OCDE (200 de comitete si grupuri de lucru) si decide asupra bugetului anual (contributii nationale).

Secretariatul OCDE este coordonat de catre Secretarul General, sprijinit in activitatea sa de catre 4 secretari generali adjuncti. Secretarul General este cel care prezideaza sedintele lunare ale Consiliului asigurand legatura dintre statele membre si Secretariat. Secretarul general ales, domnul Angel Guria (Mexic) a preluat mandatul in iunie 2006.

Sediul OCDE se afla la Paris.

In urma Conferintei Ministeriale a OCDE din mai 2004 de la Paris s-a aprobat „Strategia pentru extindere si Colaborare cu Statele Nemembre OCDE” ,An OECD Strategy for Enlargement abd Outreach, cunoscuta si sub numele de Raportul Noboru, dupa numele ambasadorului Japoniei la OCDE. In urma Conferintei trebuiau luate masuri concrete privind tarile candidate la OCDE, precum si de reforma a Organizatiei ca atare.

Criteriile Noboru fac referire la:

existenta unei economii de piata si a unei democratii (like-mindedness);

dimensiunea si importanta economica a unui stat (significant player);

principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat sa fie benefica atat pentru statul respectiv cat si pentru OCDE (mutual benefict);

consideratii global, nu neaparat limitat, la diversitatea geografica (global consideration).

In prezent, OCDE incearca o redefinire a rolului sau in noua configuratie politica si economica mondiala. Astfel, perioada actuala este decisiva pentru solutionarea a trei probleme considerate prioritare pentru viitorul OCDE:

regandirea mecanismelor decizionale;

finantarea organizatiei;

extinderea OCDE, a carei relansare este strans legata de solutionarea celorlalte doua aspecte mentionate, ca o preconditie a functionarii eficiente a organizatiei cu un numar sporit de membri.

Unul dintre obiectivele de politica externa in plan multilateral al tarii noastre il reprezinta dezvoltarea si intensificarea relatiilor cu OCDE in vederea indeplinirii conditiilor de admitere a Romaniei in grupurile si structurile de lucru ale organizatiei. Obiectivul de aderare la OCDE este mentionat in Programul de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.

La 28 aprilie 2004 Guvernul Romaniei a transmis oficial candidatura Romaniei de aderare la OCDE .

In 1949, sapte tari in Estul Europei: Uniunea Sovietica, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Romania, Cehoslovacia si fosta Germanie Democrata au semnat acorduri de ajutor reciproc (CAER), care s-au extins apoi in afara granitelor Europei, pana in Cuba.

Tot in 1949 a fost semnat Pactul Atlanticului de Nord, punand astfel bazele NATO. In acelasi an a luat fiinta Consiliul Europei .

Uniunea Vamala a Beneluxului, dintre Belgia, Olanda si Luxemburg, a intrat in vigoare inca din 1948, ca model de cooperare economica intre diverse tari.

Pactul de la Varsovia a fost infiintat in 1955.

Comitetul Ministrilor reprezinta organismul decizional al Consiliului Europei si este compus din ministrii afacerilor externe ai tuturor tarilor membre, sau reprezentantii lor permanenti.

Adunarea Parlamentara reprezinta organul deliberativ al Organizatiei, ai carui membru sunt desemnati de Parlamentele nationale.

Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa constituie un organ consultativ care reprezinta autoritatile locale si regionale.

Guvernele, parlamentele nationale si autoritatile locale si regionale sunt, astfel, reprezentate separat.

Pentru consolidarea stabilitatii continentului European, in special dupa disparitia regimurilor comuniste, un nou elan a fost dat la cel mai inalt nivel Consiliului Europei, prin intermediul Summit-urilor sefilor de stat si de guvern.

Trei summit-uri au avut loc pana in prezent:

la Viena, in 1993;

la Strasbourg, in 1997;

la Varsovia, in zilele de 16-17 mai 2005;

Terry Davis (Marea Britanie), a fost ales Secretar General de catre Adunarea Parlamentara in 2004 pentru o perioada de 5 ani.

El indruma si coordoneaza activitatile Organizatiei.

Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg.

CONCLUZII

Asadar, crearea comunitatilor europene nu poate sa fie inteleasa decat in contextul politic international de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand in Europa occidentala au aparut trei categorii de organizatii internationale: militare, economice si politice .

Astfel, in domeniul militar, cooperarea europeana interguvernamentala a fost initial o continuare a aliantelor din timpul razboiului; in 1948 se creeaza Uniunea Occidentala prin Tratatul de la Bruxelles (Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg), transformata, in 1954, in UEO prin alaturarea la fondatori a Italiei si Germaniei . Deoarece aceasta organizatie nu-si putea indeplini obiectivele de securitate, in anul 1949 se creeaza NATO de catre 12 state occidentale, la care se adauga inca doua in 1952; ca raspuns la aderarea Germaniei vestice la aceata organizatie, in 1955 blocul rasaritean infiinteaza Organizatia Tratatului de la Varsovia. In domeniul economic, in cadrul ONU functioneaza Comisia Economica a ONU pentru Europa, iar in 1948 se creeaza Organizatia de Cooperarea Economica Europeana (transformata, in 1960, in Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica – OCDE) pentru gestionarea ajutorului american pentru reconstruirea Europei (Planul Marshall); statele sub influenta Uniunii Sovietice au refuzat ajutorul „capitalist” si au creat, in 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER sau COMECON). In plan politic, s-a creat, in 1949, Consiliul Europei, organizatie interguvernamentala a zece state occidentale, menita sa apere intr-un cadru institutionalizat valorile democratice, principiile libertatii individuale, ale libertatii politice si preeminenta dreptului pe care se bazeaza orice democratie adevarata.Desi acopereau principalele domenii ale cooperarii internationale, aceste trei tipuri de organizatii sectoriale europene aveau vocatii diferite si nu dadeau Europei nici posibilitatea de dezvoltare sustinuta si nici pe aceea de a-si exprima eficient personalitatea de care devenea constienta. Era indispensabil sa se elimine si suprapunerile de atributii care existau si eventualele rivalitati, trecandu-se de la cooperarea simpla si traditionala interguvernamentala la o integrare europeana mai puternica, in masura sa satisfaca necesitatile pe care situatia geopolitica le punea in climatul de relatii internationale ale razboiului rece. Experiente utile in

viitorul proces de integrare europeana si-a adus Uniunea vamala dintre tarile Benelux-ului din 1948 ca model de cooperare economica intre Belgia, Olanda si Luxemburg.