Piata comuna[1] reprezinta conceptul prin care se defineste acel spatiu comun al unor state ce se ghideaza dupa regulile economiei de piata, aceasta vizeaza eliminarea tuturor obstacolelor in schimburile intracomunitare in vederea fuziunii pietelor nationale intr-o piata unica realizand conditii pe cat de apropiate posibil cu cele ale unei adevarate piete interne.
Pentru ca pietele tuturor statelor membre sa formeze un spatiu economic cu o dezvoltare armonioasa trebuie sa se tina cont de cele patru libertati fundamentale regasite in Tratatul CEE. Acestea sunt in functie de importanta, libera circulatie a marfurilor, libera circulatie a persoanelor, libera circulatie a serviciilor , iar ultima este libera circulatie a capitalurilor. In perioada anilor de criza economica s-au intampinat obstacole la toate nivelurile, inclusiv in ceea ce reprezinta libera circulatie a fortei de munca.
Ca solutie de iesire din situatia de criza se adopta Actul Unic Vest European. Potrivit acestuia piata unica interna presupune existenta unui spatiu fara frontiere interioare in care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata conform dispozitiilor prezentului tratat.
Actul unic a reprezentat unul din pasii importanti in privinta progresului catre tot ceea ce inseamna azi Uniunea Europeana.
In timp problemele n-au incetat sa apara astfel ca arhitectura uniunii a fost intr-o continua reforma prin crearea de noi institutii si implementarea de noi strategii iar toate acestea cu scopul de a realiza o mai buna conditie de viata.
Una din cele mai importante politici ale UE este cea de ocupare, ce prin Tratatul de la Roma din anul 1957 ofera primele prevederi legate de egalitatea privind plata drepturilor salariale, libertatea de miscare a muncitorilor iar dintre instrumente 252i87c le create, Fondul European Social este primul care isi propune sa ofere suport pentru concretizarea politicii sociale si de ocupare a fortei de munca.
In anul 1989 se adopta Carta drepturilor fundamentale ale lucratorului, ce se mai numeste si Carta Sociala, este un instrument politic cu rol de a garanta respectarea drepturilor sociale, aceasta este semnata de 11 state membre, exceptie facand Marea Britanie ce va semna ulterior in 1998.[3]
Carta comunitara este un document care nu are valoarea juridica a unui regulament sau a unei directive, ea doar proclama drepturile fundamentale.[4]
Carta Sociala reflecta o intensa activitate pentru dimensiunea sociala a politicilor europene in ansamblul constructiei pietei unice europene fiind elaborata in urma unui proces de consultare a partilor interesate ( lucratorilor, reprezentanti ai angajatorilor, liber profesionistilor, fermierilor etc.). Desi viziunea initiala era de a se oferi o solutie comunitara, documentul final subliniaza rolul statelor membre si responsabilitatile acestora in scopul aplicarii si respectarii drepturilor sociale fundamentale: libera circulatie a muncitorilor, angajarea si salarizarea, imbunatatirea conditiilor de munca si de viata, protectia sociala, libertatea de asociere si negocierea colectiva, formarea profesionala, tratamentul egal al barbatilor si femeilor, protectia sanatatii si siguranta la locul de munca, protectia copiilor, adolescentilor, persoanelor in varsta si a persoanelor cu handicap, precum si informarea, participarea si consultarea lucratorilor in probleme ce ii afecteaza direct. La nivelul Uniunii Europene, libera circulatie a persoanelor este o metoda prin care se poate crea o piata a fortei de munca europeana, eficienta, flexibila in folosul lucratorilor, angajatorilor si statelor membre.
In conceptia initiatorilor sai, Carta Sociala europeana[5] reprezinta un corespondent in domeniul social al Conventiei europene a drepturilor omului.
Litera documentelor, reglementari esentiale in domeniul ocuparii, contureaza nivelul la care Uniunea isi propune sa ajunga, un nivel supranational mereu in competitie cu marile puteri economice ce nu va avea sfarsit, datorita continuitatii reformei institutionale, implementarii acquis-ului.
Notiunea de lucrator in sensul articolului 39.TCE consolidat prin Tratatul de la Amsterdam si al Regulamentului 1612 are o sfera larga, trasatura distinctiva a relatiei de munca este aceea ca o persoana presteaza activitate cu valoare economica in favoarea unei alte persoane, in a carei subordonare se afla, in schimbul careia primeste o remuneratie.
Lucratorii sunt principalii beneficiari ai dreptului de libera circulatie,[9] astfel ca pentru asigurarea liberei circulatii este atribuita asigurarea si “eliminarea oricarei discriminari, bazata pe cetatenie, intre lucratorii statelor membre, in ceea ce priveste ocuparea locurilor de munca, remunerarea si alte conditii de munca”(art.39)
Activitatea intrepinsa de catre lucrator trebuie sa fie reala si efectiva. Termenul de efectiva insemnand ca activitatea depusa de lucrator, sa aduca un plus cantitativ cat si calitativ productiei. Curtea de Justitie nu recunoaste calitatea de lucrator comunitar conform art.39.
In consecinta, intra in categoria lucratorilor cei care presteaza o activitate remunerata, pe o anumita durata, in cadrul unui raport de munca sau relatie de munca si care sunt subordonati beneficiarului muncii lor.[10]
Primirea salariului de catre lucratorul comunitar, reprezinta contextul real si efectiv al prestarilor acestuia, adica a muncii in sine. Desi termenul de lucrator nu este foarte bine afisat in context si prezinta anumite lacune, Curtea de Justitie a retinut ca element de diferentiere criteriul subordonarii acestuia fata de angajator, care la randul lui are sarcina de a controla respectarea dispozitiilor si de a sanctiona.
Legislatia comunitara vizeaza lucratorii in sensul dreptului comunitar si nu al dreptului national.[11] De asemenea Curtea a sesizat faptul ca termenul de lucrator poate fi interpretat intr-o maniera distincta de catre dreptul intern al fiecarui stat si de aceea a accentuat intelesul catre lucratorul migrant la nivel strict comunitar, pentru a delimita notiunile si a depasi orice interpretare.
Somerii au dreptul sa invoce dreptul la libera circulatie in scopul deplasarii acestora pe teritoriul unui stat membru in scopul cautarii unui loc de munca, timpul de sedere fiind de 3 luni perioada in care statul de origine are obligatia de a face plata prestatiilor de somaj. Lucratorul comunitar are drept caracteristica esentiala faptul ca pe o anumita perioada de timp acesta presteaza servicii pentru si sub conducerea unui angajator in schimbul unei remuneratii.
Principiile esentiale ale dreptului muncii comunitar, releva contributia clara a directivelor si regulamentelor, ca acte esentiale. Aceste principii sunt:
Informarea lucratorilor asupra conditiilor aplicabile
contractului sau raportului de munca si informarea acestuia in probleme ce
privesc evolutia intrepinderii, inclusiv cele de dimensiune comunitara.
Egalitatea de tratament in munca.
Securitatea si sanatatea in munca.
Dreptul la odihna.
Protectia in caz de concediere colectiva.
Protectia in cazul insolvabilitatii
angajatorului.
Protectia in cazul de transfer al intrepinderii.
Protectia tinerilor in procesul muncii, a
femeilor gravide sau a celor ce alapteaza.
Principiul liberei circulatii a lucratorilor si
mentinerea dreptului de securitate sociala
Documentele care constituie obiect de analiza nu avanseaza vreo definitie a acestui termen. In consecinta, acolo unde este utilizat, termenul de lucrator are intelesul din dreptul comunitar. In acest sens, fara a fi definit ca atare, in legislatia originara sunt derivata (secundara), lucratorul este un concept (conturat de altfel si de jurisprudenta Curtii de la Luxemburg) cuprinzator, specific dreptului comunitar, aplicabil, in principal, in ce priveste libera circulatie a fortei de munca in spatiul comunitar si care include pe toti cei ce au fie un raport de munca, fie o relatie de munca, fie se afla intr-o situatie specifica cum este cea de somer sau in cautarea unui loc de munca in spatiul comunitar.[13]
In literatura de specialitate[14] s-a relevat ca sunt lucratori salariatii indiferent de tipul contractului lor individual de munca, inclusiv ucenicii la locul de munca; cei care se afla intr-un stagiu de pregatire (formare) profesionala (la un angajator); cei care, fara a fi lucratori propriu-zisi, sunt asimilati acestora, in mod expres prin anumite directive ale Uniunii Europene (cei care se afla in cautarea unui loc de munca, la prima angajare; somerii apti de munca si care au fost anterior angajati; persoanele incapabile de munca datorita unui accident de munca sau boli profesionale suferite in timpul angajarii in statul gazda; persoanele care au atins limita de varsta normala de pensionare in timpul desfasurarii activitatii cu statul gazda).
Tot astfel, s-a aratat ca nu sunt lucratori persoanele care exercita profesiuni liberale; meseriasii (micii intreprinzatori); functionarii publici; de regula, persoanele care lucreaza in baza unor conventii civile de prestari de servicii; persoanele care – chiar daca desfasoara o activitate economica in schimbul unei remuneratii, in baza unui raport de munca – sunt excluse
de la aplicarea unor expres directive sectoriale
Legatura dintre piata si politica sociala a fost recunoscuta cel putin partial de la inceput, cand politica sociala din Uniunea Europeana a fost abordata in mare parte in raport cu reducerea restrictiilor asupra mobilitatii fortei de munca. Articolele 48-49 din Tratatul de la Roma, abordeaza libera circulatie a lucratorilor. Libera circulatie a lucratorilor se defineste prin dreptul de a raspunde la oferte privind locuri de munca, de a se deplasa in acest scop pe teritoriul statelor membre, de a ramane pe teritoriul statelor membre pentru a desfasura o activitate, precum si de a ramane pe teritoriul unuia din acestea dupa ce o persoana a desfasurat o activitate(art.48,par.3).
In esenta, libera circulatie face parte dintr-un concept mai larg al libertatii de miscare a persoanelor.[15]Astfel libertatea de miscare a persoanelor , reprezinta una din cele patru libertati fundamentale care duc la conturarea spatiului comunitar, asadar din punct de vedere economic creaza o piata comuna interna a fortei de munca, din punct de vedere politic realizeaza o coordonare si o coeziune a popoarelor ce realizeaza matricea europeana.
Libera circulatie a muncitorilor reprezinta in fapt o concretizare in ceea ce priveste forta de munca prin principiul general aflat in articolul 6 al Tratatului CEE, ce ofera ca litera de document urmatoarele:” in domeniul aplicarii prezentului tratat, si fara a aduce prejudicii dispozitiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisa orice discriminare pe baza nationalitatii Intr-o perioada de 50 de ani, un ansamblu complex de reglementari si decizii judiciare a suspendat partial principiul suveranitatii statelor asupra politicii sociale, in interesul mobilitatii pe piata fortei de munca.
Curtea de Justitie a conturat importanta principiului prezentat in art.6.CEE, conform caruia articolul 48 este direct aplicabil in sistemele judiciare din fiecare stat membru, facand inaplicabila orice dispozitie juridica nationala contrara, punand de asemenea accentul pe faptul ca articolul 48 se aplica si in cazul in care munca este depusa in afara Comunitatii, atata timp cat relatia juridica de angajare este perfectata in cadrul Comunitatii.
Cerintelor inscrise in Tratatul CEE li s-a adus ca material legislativ o serie de regulamente si directive, dintre care cele mai importante sunt mentionate prin:
Directiva 68 privind drepturile de
intrare si resedinta
Regulamentul nr. privind accesul la
conditiile de angajare, modificat prin Regulamentul nr.
Regulamentul
nr. 1251/70 privind dreptul de a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa
angajarea in acel stat.
Directiva nr. privind dreptul
statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulatii pe motiv de
ordine publica, securitate publica sau sanatate publica.
In principiu, numai lucratorii din statele membre au libertatea de a circula in spatiul comunitar, dar fiecare stat membru stabileste, conform propriei legislatii, cine ii sunt cetatenii, ca si modalitatile de pierdere si dobandire cetateniei. Potrivit Directivei 2004 38 Libertatea de circulatie a persoanelor si a fortei de munca nu ar putea fi insa completata fara libertatea resedintei, facilitand astfel in practica a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetatenilor acestui spatiu comun: dreptul de a trai, de a munci, de alegere, in oricare stat membru al UE, pentru un salariu si un regim de impozitare similare , avand acces la educatie si la formare profesionala, beneficiind de protectie sociala si avand dreptul de a alege si de a fi ales in scrutinurile nationale si europene, in conditii ca si cetatenii tarii de resedinta.
Odata cu adoptarea acquis-ului comunitar Romania adopta o suita de acte normative dintre care:
O.U.G nr.102/2005 privind libera
circulatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale UE si
Spatiului Economic European, aprobata prin Legea nr. 260/2005[18]
ce transpune Directiva 38/2004/CE;
Legea nr. 248/2005 privind regimul
liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate, modificata prin O.U.G
nr. 5/2006 O.U.G
nr.194/ 2002 privind regimul strainilor in Romania, aprobata prin Legea nr. 537/2003
si modificata prin
Conceptul de « Piata Interna » desemneaza un spatiu fara frontiere interne in care libera circulatie a bunurilor, persoanelor, seviciilor si capitalurilor este asigurata in conformitate cu prevederile Tratatului. Masurile destinate realizarii Pietei Interne au fost prezentate in 1985 de catre Comisia Europeana, intr-un document intitulat « Cartea alba privind Piata Interna », care stipula atingerea acestui obiectiv pana la 31.12.1992. Notiunea de « Piata Interna » este relativ noua, termenul folosit pana in 1985 fiind acela de « Piata Comuna », pe care CJCE o definea astfel in 1982 : « Piata Comuna urmareste eliminarea tuturor barierelor in calea schimburilor comunitare, in vederea fuzionarii pietelor nationale intr-o piata unica ale carei conditii sa se apropie de cele ale unei Piete interne »
Carta sociala europeana revizuita, in prima sa parte, consacra ca obiectiv al politicii statelor ce o ratifica (politica a carei realizare o vor urmari prin toate mijloacele utile pe plan national si international), atingerea conditiilor specifice pentru exercitarea efectiva a 31 de drepturi si principii cu caracter social. Fiecaruia dintre acestea ii corespunde, in partea a doua, un articol ce detaliaza obligatii efective, ce contureaza continutul respectivului drept: dreptul la munca, dreptul la conditii de munca echitabile, dreptul la securitate si la igiena in munca, dreptul la o salarizare echitabila, dreptul sindical, dreptul de negociere colectiva, dreptul copiilor si al tinerilor la protectie, dreptul lucratoarelor la protectia maternitatii, dreptul la orientare profesionala, dreptul la formare profesionala, dreptul la protectia sanatatii, dreptul la securitate sociala, dreptul la asistenta sociala si medicala, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare sociala, juridica si economica, dreptul copiilor si al adolescentilor la protectie sociala, juridica si economica, dreptul la exercitarea unor activitati lucrative pe teritoriul celorlalte parti, dreptul lucratorilor migranti si al familiilor lor la protectie si asistenta, dreptul la egalitate de sanse si de tratament in materie de angajare si profesie, fara discriminare in functie de sex, dreptul la informare si la consultare, dreptul de a lua parte la determinarea si ameliorarea conditiilor de munca si a mediului de munca, dreptul persoanelor varstnice la protectie sociala, dreptul la protectie in caz de concediere, dreptul lucratorilor la protectia propriilor creante in caz de insolvabilitate a patronului acestora, dreptul la demnitate in munca, dreptul lucratorilor cu responsabilitati familiale la egalitate de sanse si de tratament, dreptul reprezentantilor lucratorilor la protectie in intreprindere si facilitatile acordate acestora, dreptul la informare si la consultare in procedurile de concediere colectiva, dreptul la protectie impotriva saraciei si excluderii sociale, dreptul la locuinta.
Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de catre institutiile UE, deoarece ele se aplica integral si obligatoriu in toate statele membre, iar aplicabilitatea lor este directa (nu este necesar sa fie incorporate prin alte acte normative in legislatia nationala pentru a avea caracter obligatoriu) ;
A se vedea,Andrei Popescu,T.G.Savu, Notiunea de lucrator in dreptul comunitar, in R.R.D.M.,nr.4/2002, pag.12-21;
|
