POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
PAC vizeaza urmatoarele obiective[1]:
q cresterea productivitatii în agricultura, prin asigurarea unei dezvoltari rationale a productiei, precum si o exploatare optima a factorilor de productie, în special a mâinii de lucru;
q asigurarea unui nivel de viata echitabil pentru populatie;
q stabilizarea pietelor;
q garantarea securitatii aprovizionarii;
q asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.
Sunt prevazute urmatoarele, în tratatul CEE, urmatoarele modalitati de realizare a PAC
q organizarea comuna a pietei (art.40). Pentru atingerea obiectivelor prevazute în cadrul art.39, piata agricola urma a fi organizata, având în vedere urmatoarele elemente:
q reguli comune în domeniul concurentei;
q coordonare obligatorie din partea diferitelor organizatii nationale;
q organizarea europeana a pietelor. În final, aceasta a treia forma se va impune, sub termenul generic de Organizarea Comuna a Pietelor (OCP), pentru cereale, zahar, etc.
Marile etape ale PAC
În constructia PAC pot fi distinse urmatoarele etape succesive:
Perioada de formare (Stressa
Comisia avea obligatia de a organiza, odata cu intrarea în vigoare a tratatului, o conferinta a statelor membre pe probleme agricole, înainte de a prezenta propuneri privind elaborarea si realizarea unei PAC. Aceasta conferinta a avut loc la Stressa, în iulie 1958, si a ajuns la un consens privind necesitatea protejarii pietei interne în fata concurentei din exterior, privind existenta unei corelatii între politica preturilor si structura productiei, precum si asupra necesitatii asigurarii unor venituri rezonabile pentru agricultori si a protejarii exploatatiilor agricole.
Perioada maratoanelor si crizelor
Comisia trebuia sa avanseze primele propuneri în noiembrie 1959, urmând ca formularile respective revazute sa fie prezentate în vara anului 1960. Cu toate acestea, la finele anului 1961 nu se luase înca nici o decizie. Franta conditiona acordul sau privind trecerea la a doua etapa a perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita unanimitate, de finalizarea deciziilor în domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate în 23 de zile) urma sa duca la elaborarea fundamentelor PAC. Crizele si discutiile maraton se vor succeda.
Realizarea organizatiilor comune de piata Consiliul de Ministrii va adopta la începutul anului 1962 sase reglementari pe produse (vizând în special cerealele si produsele derivate, precum porcii si pasarile), o rezolutie privind produsele lactate, carnea de vita si zaharul, o decizie privind piata transformarii industriale a produselor agricole, o reglementare privind regulile de concurenta în agricultura si o reglementare privind crearea Fondului European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Erau de acum puse fundamentele PAC, odata cu fixarea unui pret indicativ pentru cereale, pornind de la care urmau a fi stabilite preturile de interventie, prelevarile la import si restituirile la export.
Mecanismul preturilor devenea astfel piesa de baza în sustinerea veniturilor agricultorilor, fiind astfel trasate si trei din caracteristicile importante ale PAC:
q Unicitatea pietei, pornind de la existenta unui sistem de preturi unice, care urmau a fi fixate,
q Preferinta comunitara, manifestata fata de concurenta externa.
q Solidaritatea financiara, prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul FEOGA.
Conform celor decise în cadrul primului maraton agricol, Consiliul de Ministrii urma sa precizeze modul de finantare al PAC cel mai târziu la 30 iunie 1965. În fata reticentelor manifestate de unele tari, dar si pentru a accelera constructia comunitara, Comisia a propus, la începutul anului 1965, realizarea unui vast plan incluzând:
q Realizarea anticipata a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1 iulie 1967,
q Realizarea pietei comune agricole de la aceeasi data, ceea ce, din punct de vedere financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de sustinere a PAC de catre FEOGA,
q Alocarea taxelor vamale si a prelevarilor agricole bugetului CEE.
Planul Mansholt
La finele anilor 60, comisarul responsabil cu politica agricola, olandezul Sicco Mansholt, a tras un semnal de alarma, dând publicitatii un memorandum celebru, în care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (eram înaintea primei largiri):
q Probleme comerciale, legate de aparitia excedentelor, rezultat al unei dezvoltari mult mai rapide a productiei decât a consumului. Cantitatea de grâu afectata de interventii ajunsese la 1,1 milioane tone în 1967-68 iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în 1958 la 103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone în 1965, ura sa atinga nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. Pe de alta parte, se mentineau (atunci) deficite în privinta cerealelor, carnii de vita sau uleiurilor vegetale (unde rata auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).
q Probleme financiare, legate de cresterea cheltuielilor FEOGA, sectiunea Garantie,
q Probleme sociale, legate de faptul ca în ciuda nivelului ridicat al preturilor agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.
Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai buna ierarhizare a preturilor, pe termen mediu, masuri de eliminare a excedentelor, în special pentru unt (preturi de vânzare reduse, etc) si pe termen lung, o reforma a structurilor agricole.
Reforma 1992
În ciuda mecanismelor de organizare a pietelor realizate, a preturilor comune practicate, a deciziilor comune privind finantarea agriculturii, PAC parea a ridica în continuare noi probleme, în sprijinul acestei afirmatii stând cel putin trei argumente:
Atitudinea UK si presiunile SUA. Marea Britanie
Acumularea excedentelor si cresterea costurilor PAC
Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurala a UE. Obiectivele sale esentiale erau urmatoarele:
q Mentinerea Comunitatii în rândul producatorilor si exportatorilor de produse agricole, prin cresterea competitivitatii, atât în plan intern cât si extern;
q Reducerea productiei pâna la nivelul cererii manifestate pe piata;
q Concentrarea ajutorului catre sustinerea directa a fermierilor;
q Încurajarea agricultorilor sa nu-si abandoneze terenurile,
q Protejarea mediului si dezvoltarea potentialului natural al satelor.
Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preturilor de interventie si a suprafetelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, taranii primeau ajutoare sub forma de plati directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice si carnea de vita.
Orientarile generale ale reformei din 1992 se regasesc în liniile directoare adoptate de Consiliul european:
q asigurarea competitivitatii agriculturii prin reducerea preturilor astfel încât sa fie asigurate atât debuseele interne cât si participarea crescânda la piata mondiala. Aceasta reducere a preturilor va fi compensata prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;
q repartizarea sarcinilor între Comisie si statele membre va fi redefinita în ceea ce priveste acordarea de compensatii sub forma ajutoarelor directe sau a masurilor de dezvoltare rurala, în cadrul unui program de ansamblu.
q aceasta miscare de descentralizare va fi însotita în mod logic de simplificarea reglementarilor, respectiv a celor reglementari privind dezvoltarea rurala, ceea ce va duce la disparitia unui numar important de reglementari, în special cele privind marile culturi. Legislatia va fi mai clara, mai transparenta iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;
q dezvoltarea rurala devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurala coerente, a carei misiune este de a asigura o mai buna folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spatiului, protectia mediului, instalarea tinerilor, etc. Statele membre vor avea posibilitatea sa actioneze modulat, respectiv sa reduca ajutoarele directe acordate exploatatiilor (în functie de criteriul folosirii fortei de munca pe exploatatie) si sa orienteze aceste sume catre masuri privind protectia mediului.
Organizarea comuna a pietei(OCP) si sectiunea Garantie a FEOGA
Organizarea comuna a pietei se bazeaza pe doua mari principii:
libera circulatie a produselor pe piata unica, însotita de preferinta comunitara. Ea se traduce prin:
q eliminarea restrictiilor cantitative în calea schimburilor agricole, nu doar în interiorul Comunitatii, ci si în raport cu tarile terte
q în domeniul tarifar sau para tarifar:
eliminarea taxelor vamale, a masurilor cu efect echivalent în schimburile dintre tarile membre presupune, într-un domeniu foarte reglementat, un regim uniform al preturilor si garantii uniforme pentru producatorii comunitari;
realizarea unei protectii periferice comune, cu scopul protejarii agricultorilor în fata preturilor mondiale de regula mici si a fluctuatiei cursurilor. Aceasta protectie periferica trebuie sa asigure preferinta comunitara, astfel încât sa favorizeze achizitionarea produselor agricole comunitare.
responsabilitate financiara comuna:
q la nivelul gestionarii pietelor, cu alte cuvinte în privinta cheltuielilor de interventie necesare în cazul organizarii comune a pietei(de exemplu, ajutoare pentru exportatori, cheltuieli de stocare, etc.)
q pentru finantarea operatiunilor de ameliorare a structurilor agricole.
Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) a fost creat în 1962, prin Reglementarea nr.25/1962 (JOCE. 20 aprilie 1962). El reprezinta instrumentul financiar al PAC iar crearea a fost prevazuta prin articolul 40 al TCEE care preciza obligatia instituirii "unuia sau mai multor fonduri de orientare si garantare agricola". În acea perioada s-a discutat mult daca n-ar trebui create doua fonduri: unul pentru orientare, respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole iar unul pentru sustinerea preturilor si veniturilor. În final s-a ales solutia unui singur fond, gerat de catre Comisie.
Sectiunea Garantare reprezinta esentialul activitatii financiare a FEOGA si principala pozitie în bugetul general al UE. Ea finanteaza în special cheltuielile privind organizarea comuna a pietelor agricole, actiuni de dezvoltare rurala care însotesc actiunile de sustinere a pietelor si masuri rurale în afara Obiectivului nr.1 al FS. Desi egale cu zero initial, cheltuielile comunitare de sustinere a pietelor au cunoscut o crestere rapida, urmare a mai multor factori:
q cresterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevazut de la bun început ca sectiunea Garantare va rambursa tarilor membre o parte importanta a cheltuielilor cu interventiile pe piata si subventionarea exportului. Ritmul prevazut era urmatorul: 1/6 pentru campania 1962/63 (5/6 ramânând în sarcina tarilor membre), 2/6 pentru 1963/4, etc. si 10/10 începând cu 1 iulie 1967.
q cresterea numarului de produse acoperite de OCP. Finantarea a demarat cu organizarea pietei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiara se rezuma la cereale, porc si avicultura în 1962, la orez, produse lactate si carne de vaca, în 1964, etc., astfel încât, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a productiei agricole era finantata de Comunitate.
q largirile succesive
q cresterea mai rapida a productiei decât a consumului, ceea ce a dus la cresterea stocurilor si la sumelor alocate pentru finantarea exporturilor;
q cresterea preturilor (de pilda, între 1975-1991, FEOGA-G, în valoare nominala a crescut de 7 ori iar în mod real de 2,5 ori).
Ca urmare, cresterea valorii FEOGA a fost impresionanta: de la 28,7 milioane UC (unitati de cont echivalente atunci cu dolarul) în 1962/3, la 238,6 milioane în 1965/6, 1 miliard în 1968/9, 2,5 miliarde în 1972, 20 miliarde ECU în 1985, 32 miliarde în 1992 si 40,43 miliarde euro în 2000.
Se pot distinge trei categorii de cheltuieli:
q restituiri la export Ele reprezentau 45% din cheltuielile sectiunii Garantare în 1981, 35% în 1983 si 29,3% (9,5 miliarde ECU) în 1992 si 14% în 2000 (5,64 milioane). Nivelul lor variaza în functie de cantitatea exportata si de preturile mondiale. Restituirile vizeaza, în special, cerealele, produsele lactate, carnea de vita si zaharul.
q ajutoare care sa compenseze preturile "Deficiency payments" sunt acordate anumitor sectoare precum oleaginoasele, carnea de oaie, tutunul; sunt ajutoare pentru consum sau productie (ajutoare pentru consumul uleiului de masline sau transformarea legumelor si fructelor). Aceasta rubrica reprezenta 34% în 1981 si aproape jumatate în 1992 (15,5 miliarde ECU).
q cheltuieli de stocaj (produse lactate, carne vita, cereale, vin) Aceste cheltuieli reprezinta între 15 si 20% din cheltuielile sectiunii Garantare.
Cheltuielile de interventie (sustinerea preturilor si stocare) ocupa cea mai mare parte a cheltuielilor realizate prin FEOGA -G: 84,9% (31,95 milioane) în 1996, 75,5% (30,53 milioane) în anul 2000. În ceea ce priveste repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse, se constata puternice fluctuatii anuale, în functie de recolta, nivelul preturilor mondiale si impactul masurilor de control a productiei.
q Perioada 1968/9 - 1971, patru sectoare au reprezentat peste 90% din cheltuielile sectiunii Garantare: cerealele (38%), produsele lactate (31,5%), materiile grase (cu exceptia untului care este inclus în categoria produselor lactate) si zaharul.
q În 1975, cele patru pozitii nu mai reprezentau decât putin peste jumatate, carnea de vita ocupa pozitia a doua (peste 20%) iar produsele lactate, prima pozitie (24,3%).
q În 1992, pe primul loc trec materiile grase (21,6%), urmate de sectorul carnii si aviculturii (20,8%), cereale si orez (17,8%) si produse lactate (12,8%). Facem observatia ca în 1978 produsele lactate au absorbit jumatate din cheltuieli iar în 1988, 22,4%.
q În perioada 1996-2000, pe primul loc au fost cerealele (27,7% în 1996, 30,4% în 2000), urmate de carnea de vita (17,4% în 1996 si 112% în 2000) si produse lactate (8,8% în 1996 si 6,3% în 2000).
Pe tari, în 1992, pe primul loc era Franta (22%), urmata de Italia (16,5%) si Germania (14,7%).
În anul 2000, Franta ramâne principala beneficiara a PAC (9,3 milioane, respectiv 21,1%), urmata de Germania ( 5,7 milioane euro, respectiv 12,9%), Spania (5,2 milioane, 11,8%) si Italia (4,6 milioane, 10,4%).
Protectia agriculturii comunitare
Diferite forme de protectie a agriculturii comunitare în fata concurentei straine
Mecanismele clasice de protectie a pietelor agricole europene, în fata concurentei externe, sunt diferite, în functie de modul de organizare al pietei, care tine cont de caracteristicile produselor agricole, ceea ce a dat nastere si la o diversitate terminologica:
q sistemul prelevarilor variabile la import se foloseste, de regula, pentru cereale, zahar, produse lactate, si, într-o masura limitata, pentru uleiul de masline. El este completat printr-un mecanism de restituire la export (subventii variabile).
q sistemul "preturilor de referinta" se foloseste pentru fructe, legume si vin. În acest caz, se aplica o taxa tuturor produselor oferite sub acest pret de referinta, care, la rândul lui este fixat astfel încât sa garanteze faptul ca importurile, nu vor duce la variatii ale preturilor comunitare sub un anumit nivel. În fapt, avem aici mai mult un mecanism de salvgardare, care se adauga protectiei normale realizate prin TVC. Un "pret minim la import", urmarind acelasi scop, se aplica pentru anumite produse din peste.
q sistemul "preturilor de ecluza" se utilizeaza pentru carnea de porc si pasare. În acest caz, se porneste de la costul de productie din tarile terte cele mai rentabile, si orice produs, care la intrarea în Comunitate are un pret inferior, este supus unei penalizari suplimentare, peste protectia normala.
q taxele vamale se aplica în cazul carnii de vita (completate fiind cu prelevari), fructe, legume si vin (independent de preturile de referinta), peste (independent de pretul minim de import), horticultura, tutun (independent de ajutorul acordat direct).
q pentru produsele industriei agricole si alimentare a fost instituit un sistem mixt. De exemplu, unui biscuit importat dintr-o tara terta, i se aplica un mecanism de protectie dublu:
pe de o parte, un "element mobil", sub forma prelevarii pe materia încorporata, astfel încât faina inclusa în biscuit sa fie la fel de scumpa precum faina comunitara; la fel în cazul zaharului, etc. În biscuitul importat, elementele încorporate vor fi ridicate la nivelul preturilor comunitare;
pe de alta parte, în biscuit exista încorporata si o activitate industriala, de transformare, care este protejata printr-un "element fix", sub forma unei taxe vamale care sa permita mentinerea preferintei pentru biscuitii comunitari.
TERMINOLOGIE PRIVIND PRETURILE AGRICOLE COMUNITARE
Pretul dorit de UE
pret indicativ în cazul cerealelor, zaharului, laptelui, uleiului de masline, rapitei, floarea soarelui, orezului.
Pret orientativ pentru carne de vita si vin
Pret obiectiv pentru tutun, soia, in, mazare, bob.
Pretul minim de import:
Pret prag pentru cereale, zahar, lapte, ulei de masline, rapita, floarea soarelui, orez,
Pret de ecluza pentru produse avicole, carne porc (pret fixat pornind de la preturile de referinta ale tarilor cu cele mai ridicate randamente)
Pret de referinta pentru vin, fructe, legume (pret calculat pornind de la pretul intern mediu, majorat cu o suma forfetara)
Pretul garantat:
Pret de interventie pentru cereale, zahar, lapte, ulei de masline, rapita, floarea soarelui, orez, tutun, carne de vita
Pret minim pentru soia
Pret de cumparare pentru legume si fructe (între 40 si 70% din pretul de baza) si carne de porc
Tipuri de ajutoare si prime acordate
Acordarea ajutoarelor îmbraca forma platilor pe suprafata, ajutoare pentru productie, ajutoare în sprijinul cresterii animalelor si plati compensatorii. De asemenea se acorda finantari în favorea comercializarii productiei, cresterii competitivitatii, constituirea si functionarea grupurilor de producatori din sectorul agro-alimentar. Se acorda de asemenea ajutoare în cazul abandonarii anumitor productii sau reconversiei pamânturilor sau exploatatiilor sau în cazul unor maladii ale animalelor.
|
