POLITICA COMUNITARA IN DOMENIUL CONCURENTEI (PDC)
Cadrul general de manifestare a politicii comunitare in domeniul concurentei
Cadrul concurential a UE
Politica in domeniul concurentei este esentiala in realizarea pietei interne, ratiunea de a fi a acesteia fiind tocmai de a permite tuturor firmelor sa concureze in conditii egfale pe pietele oricarui stat membru. Promovarea concurentei prin ameliorarea mediului in care evolueaza firmele figureaza printre obiectivele stabilite in strategia privind adoptarea pietei interne adoptata la 2 mai 2000. Politica in domeniul concurentei este una din principalele interventii ale Comisiei Europene in domeniul economic urmarind respectarea principiului de baza al TUE principiul economiei de piata deschise in cadrul caruia concurenta este libera, dupa cum arata raportorul comisiei din 2000 privind concurenta. Mario Monti, comisarul insarcinat cu politica concurentei sublinia in introducerea realizata in acest ultin Raport: " Procesul integrarii europene este pe cale sa elibereze forte puternice ale pietei. Acestea pot avea efecte devastatoare dar pot, in acelasi timp, sa fie canalizate in directia ameliorarii bunastarii sociale. Politica concurentei are o contributie hotaratoare in acest sens, pentru aceasta este necesara dezvoltarea unei culturi privind concurenta la toate nivelele, de aceea, este importanta o mai buna implicare a consumatorilor, cresterea transparentei in adoptarea deciziilor, precum si intarirea cooperarii internationale".
Raportul Comisiei privind politica concurentiala, a trecut in revista urmatoarele aspecte:
Noul mediu economic a capatat o noua fizionomie sub impactul dezvoltarii tehnologice si al initiativelor politice. Economiile sunt bazate tot mai mult pe cunoastere, lucru demonstrat de cresterea ponderii serviiciilor. Sistemele informatice au constrans firmele sa-si reevalueze si sa adapteze realatiile comerciale cu furnizorii si clientii, prin gestionarea mult mai riguroasa si eficienta a afacerilor. In prezenet asistam la aparitia schimburilor comerciale de tip buisness to buisness , care vor revolutiona canalul ofertei. Evolutiilor tehnologice li se adauga modificarile institutionale. Adoptarea euro a dus la cresterea integrarii pietelor si ascutirea concurentei intre firme.
Procesul de liberalizare a deschis numeroase sectoare, altadata protejate in fata concuirentei, modificind astfel ansamblul problematicii acestei politici. Aplicare regulilor privind concurenta trebuie sa se reflecte in realitatea de pe noile piete, precum si in noile practici comerciale. Crearea unei piete electronice si apelul catre anumite industrii au dus la acorduri voluntare in domeniul protectiei mediului, reprezinta doua exemple practice noi in fata Comisiei.
Concurenta are ca efect o realocare permanenta a resurselor dinspre sectoarele in declin spre cele noi sau care inregistreaza o crestere rapida. Este important ca acest proces de realocare a resurselor sa se poata desfasura in cele mai bune conditii prin intermediul concentrarilor achizitiilor sau cooperarii. Un asemenea proces nu este fara pericol deoarece poate genera o structura mult prea concentrata a pietei care limiteaza alegerea consumatorilor. In conditiile in care pietele au tendinte sa creasca ti in care masa critica necesara pentru a deveni un operator activ devine tot mai importanta,numarul fuziunilor si al aliantelor pe care Comisia trebuie sa le examineze a inregistrat o constanta de crestere in ultimii ani. Astfel Comisia a pronuntat in 2000, 345 de decizii, cu 18% mai mult ca in 1999. Un asemenea numar de cazuri care cer sa fie analizate, ridicaprobleme de fond, care duc la evolutia instrumentelor analitice utilizate de Comisie, in special in ceea ce priveste aplicarea concreta a teoriei economice.
1.2.1. Rolul Comisiei in cadrul politicii in domeniul concurentei
Art. 83 al TUE specifica faptul ca intr-un termen de trei ani de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma, Consiliul va elabora toate reglementarile necesare, in vederea aplicarii art. 81 si 82, pentru a putea indeplini atributiile din Tratat Comisia avea nevoie de imputernicire pentru a decide in cazul in care constata ca anumite intelegeri sunt susceptibile sa afecteze jocul liber al fortelor pietelor, modificarea, anularea sau penalizarea acestuia.
Desi perioada alocata a fost usor depasita, in 1962, Consiliul a adoptat Reglementarea 17/62 prin care se acordau puteri largite Comisiei, dreptul la intiativa proprie, fara a mai cere aprobarea Consiliului. Comisia a fost autorizata sa solicite companiilor orice fel de in formatii considerate ca necesare, sa examineze documente sau sa ceara explicatii, mai bine spus Comisia a obtinut puterea de investigare. Investigatiile se puteau realiza fie la cerea anumitor firme considerate afectate, fie din proprie initiativa, deci prin autosesizare. Dup colectarea infirmatiilor necesare, derularea anchetei si conturarea concluziilor, Comisia putea sa ia urmatoarele masuri:
sa aplice o amenda, care de regula reprezenta 10% din cifra de afaceri inregistrata in anul anterior;
sa decida masuri privind incetarea comportamentului considerat incompatibil cu functionarea normala a pietei;
sa faca aple la Curtea de Justitie si sa-i trimita acesteia cazul.
Deoarece puterea Comisiei a reprezentat un permanent subiect de controversa, in 1982, au fost facute anumite precizari importante privin atributiile si puterea Comisiei:
Firmele aflate in ancheta primesc dreptul de a vedea dosarul Comisie privind cazul, nu si documentele considerate confidential, privind celelalte firme implicare sau care au depus cererea.
Inspectorii de la Bruxelles au obligatia sa anunte in prealabil vizitele, autoritatilor competente sau chiar firmelor imlicate fiind obligati sa precizeze clar informatiile pae care le doresc.
Toate acordurile susceptibile sa cada sub prevederile art.85, trebuie "notificate" Comisiei. Aceasta, examinand acordurile respective va conluziona daca acestea reprezinta sau nu o incalcare a normelor privind concurenta. O mare parte a activitatii desfaisurate de Directoratul pentru Concurenta este consacrata sistemului de notificare. Adesea, problemele pot fi rezolsvate fara interventia Curtii de Justitie, Comisia poate solicita unele modificari ale acordului in asa fel incat acesta sa se poata incadra in limitele impuse sau poate da un aviz negativ. In cazul in care firma doreste sa se adreseze Curtii de Justitie, ea are obligatia de a fi notificat anterior intelegerea catre Comisie. Curtea poate revizui deciziile adoptate anterior de catre Comisie, poate confirma, reduce sau anula penalizarile sau poate modifica orice decizie formala. Apelul se poate face numai cu privire la decizia adoptata de Comisie si nu cu prvire la invewstigatiile declansate in urma unor sesizari. Procesul de revizuire a deciziilor a fost perfectionat prin constituirea in 1988, a Tribunalului de prima Instanta. Tratatul de la Maastricht, prin art. 168 a. Formule 757g62h aza, pozitia acestuia plasandu-l alaturi de Curtea de Justitie. Principala lui sarcina o reprezinta rezolavare cazurilor deriva din aplicare PDC.
In actuala formula a Comisiei, comisarul responsabil pentru PDC este Maria Monti. Misiunea Directoratului General pentru Concurenta este de a stabili si implementa o politica competitionala coerenta in Ue. Principalele domenii de activitate a lui DG 4 sunt:
poltica anti-trust : aplicarea art. 81,82 ale TUE si art. 65 al TCECO controlul fuziunilor: aplicarea Reglementarii Consiliului 4064/1969 privind controlul c0oncentrarilor si art. 66 al TCECO;
liberalizarea si interventia statului: aplicarea art.31 si 86 al TUE;
ajutoare de stat prin aplicarea art.82,87 si 89 al TUE si art. 4,56 si 95 ale TCECO;
DG 4 se constituie drept partener de discutie in cadrul negocierilor cu tarile dezvoltate si consultatnt pentru tarile in tranzitie.
1.1.3. Obiectivele politicii in domeniul concurentei
PDC trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite monopolizarea anumitor piete, impiedicand anumite firme sa imparta piata prin intermediul anumitor tipuri de intelegeri. Monopolizarea pietei se poate realiza prin intelegeri, fie prin concentrarea puterii economice. Politica in domeniul concurentei cauta sa impiedice situatiile in care doua sau mai multe firme cauta sa exploateze intr-o maniera abuziva puterea lor economica in raport cu alte firme mai putin puternice. Aceasta situatie se numeste abuz de pozitie dominanta.
De asemenea, PDC trebuie sa impiedice ca guvernele statelor membre sa falsifice regulile jocului liber al pietei, prin discriminari in favoarea intreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare catre firmele din sectorul privat (ajutoare de stat).
1.2. Reglementari comunitare in domeniul politicii concurentei
1.2.1. Interzicerea acordurilor si practicilor restrictive intre intreprinderi
Daca anumite acorduri intre intreprinderi pot avea efecte benefice asupra pietei, altele pot influenta negativ evolutia pietei.
Art. 81 al TUE prevede interzicerea acordurilor intre agentii economici care pot avea ca efect impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune si in special a celor care urmaresc:
Fixarea concentrata, in mod direct sau indirect a preturilor de vanzare sau de cumparare, precum si a oricaror conditii comerciale;
Limitarea sau controlul productiei, al pietelor al dezvoltarii tehnice sau a investitiilor;
Impartirea pietelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;
Aplicarea de conditii diferite unor tranzactii comerciale echivalente cu terte parti, provocand astfel, unora din ei un dezavantaj in pozitia concurentiala.
Conditionarea incheierii unor contracte de acceptare, de catre parteneri a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.
Trei elemente se iar in considerare atunci cind se analizeaza daca o anumita intelegere a incalcat sau nu prevederea 81:
daca exista intr-adevar o intelegere, decizie sau practica concertata realizata sau dovedita intre anumiti agenti economici;
daca sunt argumente ca intr-adevar concurenta, in interiorul pietei comune poate fi impiedicata, restrictionata sau distorsionata intr-o masura apreciabila ca urmare arespectivei intelegeri;
daca intr-adevir comertul dintre tarile membre este afectat.
Intelegerea este un acord intre doua sau mai multe firme prin care, unul sau mai multi parteneri, sunt obligati sa actioneze intr-un mod bine definit. Practica concertata se situeaza la un nivel inferior intelegerilor si reprezinta un proces de coordonare realizat intre diferie firme care nu se concretizeaza in incheierea unui acord propriu-zis.
In acest fel art. 81 include doua paragrafe:
1. Introducerea principiului interzicerii acordurilor intre intrprinderi, a deciziilor de asociere si a practicilor concertate, care au ca obiect sau efect impiedicarea , retrangerea sau falsificarea jocului concurentei in interiorul spatiului comunitar, si care sun susceptibile de a afecta comertul intre statele membre.
2. Prevede posibilitatea reabilitarea acorduriloe care se dovedesc utile. Pentru aceasta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
Acordul contribuie la ameliorarea productiei sau distributiei produselor sau la promovarea progresului tehnic si economic;
Rezerva utilizatorilor o parte echitabila din profitul rezultat datorita unor preturi mai mici, o calitate superioara ca structura si diversificata a ofertei etc ;
Acordul nu impune restrictii pentru atingerea obiectivelor;
Nu creaza conditii pentru eliminarea concurentilor de pe o parte substantiala a produselor in cauza.
Reglementarea nr. 17 publicata in JO al CE in 21 februarie 1962, include precizari substantiale pentru aplicarea art. 81:
Interzicerea acordurilor restrictive
- Partenerii unui acord por solicita asa-numita "atestare negativa" pentru a demonstra, aprior, ca intelegerea respectiva nu este periculoasa.
Daca acordul cade sub incidenta punctului 1 si doreste reabilitarea conform punctului 3 al art. 81, poate solicita Comisie includerea in categoria acordurilor pentru care interdictia art. 81/3 a fost declarata inaplicabila. De exemplu, Comisia a accepat la finele anului 1990 Acordul incheiat intre doua mari societati farmaceutice germane, Bayer AG si Hoeschst AG, acord care viza actiuni comune in domeniul cercetarii si dezvoltarii exploatarii medicamentelor pentru tratamentul SIDA.
Notificarea obligatorie:
- Toate acordurile susceptibile sa cada sub prevederile art. 81 trebuie declarate Comisie, care este singura care are competenta de a statua, sub rezerva unui posibil recurs in fata Curtii de Justitie. Anumite categorii de acorduri, al caror efect asupra mediului concurential este minor.
- Pot fi dispensate de obligatia notificarii.
O adevarata politica globala a fost realizata in domeniul intelegerilor si a practicilor concertate. Astfel anumite acorduri sunt interzise fara exceptie:
- Intelegerile orizontale sau verticale care fixeaza direct sau indirect
preturile;
- Acordurile care tind sa izoleze anumite segmente de piata precum cele care privesc reducerea preturilor sau inlaturarea, limitarea, favorizarea importurilor sau exporturilor;
- Acorduri privind cotele de productie sau de livrare;
- Intelegeri privind discriminarea pertenerilor comerciali;
- Realizarea unui boicot colectiv;
- Acordurile de autolimitare al caror scop il reprezinta combaterea concurentei.
Art. 81/3 a prevazut posibilitatea anumitor acorduri, in cazul anumitor tipuri de cooperari considerate ca pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea productiei, a distributiei, introducerea progresului tehnic, realizarea de progres tehnic si economic precum:
Acordurile de exclusivitate;
Acorduri de licenta privind trasferul de tehnologie;
Acordurile de specializare si cercetare - dezvoltare;
Acordurile de frachising;
Acordurile in sectorul asigurarilor.
1.2.2. Punerea in aplicare a reglementarilor comunitare privind art. 81
Procesul de punere in aplicare a reglementarilor comunitare a urmarit trei obiective: rezolvarea problemei afluxului de notificari, actiuni care sa determine firmele sa abandoneze sau sa amendeze acordurile restrictive, sanctionarea prin decizii individuale ale acordurilor si practicilor in mod real anticoncurential, far a impiedica cooperarea utila.
Rezolvarea problemei afluxului de notificari
La inceputul anului 1963 existau peste 37.000 de dosare de notificare sosite la Bruxelles, cea mai mare parte nereprezentand nici un risc sau riscuri minime pentru concurenta, deoarece autorii practicilor cu adevarat restrictive fie nu le notificau fie omiteau in declaratiile facute clauze compromitatoare. Prin urmare Comisia trebuia sa actioneze astfel incat sa evite cresterea afluxului de notificari, pentru a se putea consacra acordurilor cu adevarat restrictive. Pentru a ajunge la un rezultat Comisia a recurs la doua metode de acordare de exceptie in functie de categorie si buna informare a intreprinderilor asupra ceea ce este autorizat sau interzis. S-a inceput cu domeniul acordurilor de exclusivitate.
Cazul acordurilor de exclusivitate
Un acord de exclusivitate reprezinta un contract prin care un fabricant, acorda unui distribuitor sau concesionar exclusivitatea vanzarii produselor sale intr-un anumit spatiu geografic. Acest acord devine unul de protectie absoluta daca fieccarui concesionar i se interzice sau in anumite situatii, interzice clientilor sai, sa vanda dincolo de spatiul care i-a fost concesionat. Concesionarul beneficiaza astfel de un veritabil monopol teritorial de vanzare care permite mentinerea unor diferente de pret notabile in functie de politica practicata de fiecare concesionar.
Mai buna informare a intreprinderilor asupra categoriilor de acorduri care nu sunt in principiu condamnabile. Comisia a facut eforturi deosebite pentru a informa intreprinderile, prin comunicate si reglementari asupra categoriilor de actiuni care nu sunt interzise, beneficiind astfel de reabilitarea art.85/3.
Categoriile de acorduri care nu intra in campul de actiune aart.85/1 si care beneficiau de o atestare negativa colectiva: sunt acorduri de importanta redusa ca urmare a participarii unor intreprinderi cu talie mica sau acorduri de cooperare. Categorii de acorduri care prin natura lor si continutul lor beneficiaza in mod firesc de reabilitarea prevazuta de art. 85/3 sunt acorduri care sunt exceptate de la art.85, daca satisfac anumite exigente. O reglementare relativ recenta 151/93 a modificat diferitele prevederi anterioare care vizeaza: acordurile de specializare, cercetare si dezvoltare, de licenta, brevet sau know-how.
Actiuni care sa determine intreprinderile sa abandoneze sau sa amendeze acordurile restrictive.
Conform legislatiei comunitare, Comisia poate constata fie ca un acord intre doua intreprinderi nu incalca art. 81/1 fie ca face obiectul reabilitarii in numele art.81/3 fie ca incalca prevederile acestuia si eventual sa dispuna aplicarea unor amenzi. In realitate politica aplicata a fost mult mai complexa. Comisia a cautat sa evite sa pronunte interdictii. A facut acest lucru numai in cazuri extreme, de cele mai multe ori intervenind pentru modificarea acordurilor incriminate. Prin urmare, politica in domeniul concurentei poate fi asemuita cu un iceberg in care cea mai importanta parte a acestuia nu se vede. In 1992, de exemplu peste 1000 de dosare inchise, jumatate vizau acorduri care nu mai erau in vigoare, afaceri minore sau care nu justificau urmarea instructiunilor; din cealalta jumatate au existat numai 20 de decizii formale, din care numai la 11 se aplica amenzi.
Sanctionarea prin decizii individuale a acordurilor si practicilor in mod real anticoncurentiale fara a impiedica cooperarea utila.
Comisia trebuia in acelasi timp sa sanctioneze acele acorduri, decizii sau practici restrictive fara sa impiedice acordurile care prezentau o anumita utilitate. Intr-unul din rapoartele Comisiei privind concurenta se arata ca ea a dorit chiar sa faciliteze cooperarea intre firme care sa permita acestora adaptarea si ameliorarea activitatilor.
Exemple de sanctiuni
Acordul privind exclusivitatea Grunding / Consten, li sa-u adaugat si alte cazuri de condamnari.
-Acorduri de repartizare a pietelor si fixare a cotelor. Aceste acorduri se bazeaza pe principiul rezervarii reciproce a pietelor nationale ale statelor membre in profitul producatorilor autohtoni.
Pentru Comisie, acestea sunt in principiu interzise si nerentabile.
Se includ aici de exemplu acordurile privind zaharul care sunt acorduri de rezervare a pietelor rspective ( livrarile intr-o anumita tara importatoare comunitara nu pot fi realizate fara acordul principalilor producatori din aceasta tara).
-Acorduri de fixare a preturilor
Din perspectiva Comisiei fixarea in comun a pretului de vanzare in spatiul comunitar este de natura sa afecteze comertul intre statele membre.
Exemple de autorizari
Daca trebuie sanctionat ceea ce este restrictiv, trebuie permis ceea ce este util. Va voi arata in continuare un exemplu de ceea ce este util. Intelegerea privind IMM: este vorba de SAFCO ( Societe Anonyme des fabricantes des conserves alimentaires) careia Comisia i-a acordat atestare pozitiva acestei societati create intre mai multe intreprinderi pentru vanzare la exterior, inclusiv in spatiul comunitar. Ratiunea pentru care a fost acordata aceasta atestare era faptul ca reunea mai multe IMM-uri care se reuneau pentru a exporta si nu pentru a restrangerea concurentei.
1.2.2 Interzicerea abuzului de pozitie dominanta art 82 al TUE
Art.82 prevede ca orice abuz din partea unuia sau mai multor agenti economici aflati intr-o pozitie dominanta pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia este interzis, atata vreme cat poate afecta comertul dintre tarile membre. Un astfel de abuz se poate constata in:
impunerea, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii inechitabile;
limitarea productie, distributiei sau dezvoltarii tehnologiei in dezavantajul consumatorilor;
aplicarea in privinta partenerilor comerciali a unor conditii inegale de tranzactii , echivalente provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala;
conditionarea incheierii unor contracte de acceptare, de catre parteneri a unor clauze stipulind prectatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.
Art. 82 se constitue intr-un instrument de control al exercitarii puterii de monopol de pe o piata sau alta. El implica analizarea a doua elemente:
Existenta unui agent economic aflat in pozitie dominanta;
Comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea concurentei pe respectiva piata.
Art. 82 interzice doar abuzul de pozitie dominanta nu doar simpla sa existenta.
Pozitia dominanta reprezinta situatia in care , puterea economica detinuta de o firma, ii permite acesteia sa obstructioneze concurenta de pe piata in cauza. Pozitia dominanta pe piata permite unei firme sa influenteze in mod covarsitor conditiile in care se manifesta concurenta.
Abuzul de putere dominanta se manifesta atunci cand prin comportamentul sau, o firma influenteaza structura sau gradul de concurenta de pe piata respectiva, chiar si in situatia in care un asememenea comportament este rezultatul unor anumite pozitii legislative. Printre posibilele abuzuri de pozitie dominanta se pot enumera:
faptul de a impune in mod direct sau in direct pretul sau alte conditii de tranzactie neechitabila;
limitarea productiei sau apietelor de desfacere in detrimentul consumatorilor;
aplicarea in raport cu anumiti parametrii comerciali a unor servicii inegale pentru prestari echivalente;
conditionarea incheierii unui contract de catre accptarea unor prestatii suplimentare, fara legaturi cu obiectul contractului.
Art. 82 declara ca este incompatibil cu Piata Comuna si interzis, in masura in care comertul dintre statele membre, este susceptibil de a fi afectat, faptul ca una sau mai multe intreprinderi exploateaza intr-o maniera abuziva pozitia dominanta pe Piata Comuna sau intr-o parte substantiala a acesteia. "Sunt citate si exemple de pozitii abuzive, pe pilda faptul de a impune intr-o maniera directa sai indirecta preturi de vanzare sau de cumparare care nu sunt echitabile, faptul de a limita productia sau dezvoltarea tehnica in detrimentul consumatorului etc." Acest articol se preteaza la numeroase controverse. Daca este destul de clar in ceea ce priveste represaliile, in ceea ce priveste abuzul de pozitia dominanta, este mai putin clar in ceea ce priveste problema puterii de care dispune Comisia pentru a controla concentrarile. In aplicarea art. 82 apar doua aspecte: controlul comportamentului abuziv pe piata si restrangerea libertatii de alegere a consumatorilor determinata de faptul ca o firma dominanta pe piata elimina concurenta luand controlul asupra uneia sau mai multor firme concurente.
1.2.4. Reglementari privind controlul concentrarilor
Art. 82 confera anumite puteri Comisiei in problema concentrarilor dar numai in anumite limite si aposteriorii. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului privind crearea CEE incepe un aflux de investitii americane, care cautau sa profite de marele spatiu economic ce urma sa il creeze CEE. In raport cu firmele americane cele europene erau de dimensiuni mult mai mici. Al doilea program de politica economica aprobat de Consiliul de Ministrii la sfarsitul anului 1968 a subliniat faptul ca dimensiunile mai mici definesc structura defectuoasa a intreprinderilor comunitare. Actfel, la mijlocul anilor 60, din cele 500 cele mai mari intreprinderi mondiale, 300 erau nord americane si numai 70 din spatiul comunitar. Prima firma franceza in epoca aceea, Renault era abia pe locul 73 pe plan mondial. Prin urmare, la mijlocul anilor 60, tarile europene au constientizat faptul ca o firma europeana de mari dimensiuni era echivalentul unei firme de dimensiuni medii in SUA. La inceputul anilor 70 reactiile au inceput sa fie diferite, ridicandu-se o noua problema: cresterea rapida a numarului de concentrari in spatiul comunitar. Intre 1962 si 1970, in Comunitatea celor 6 numarul concentrarilor a crescut de la 173 pe an la 612 pe an, deci o crestere de peste 3,5 ori. Ca urmare ponderea celor mai mari 100 de firme in cifra de afaceri totala a in dustriei a trecut in UK de la 20% in 1953 la 50% in 1970 iar in Germania de la 34% in 1954 la 50% in 1969. In Franta ti Germania aceste concentrari au fost mai mici.
Dupa 1973, data primei propuneri a Comisiei de obtinerea puterii de control, gradul de concentrare a ramas mai mult sau mai putin stabil in special in sectoarele care au atins un nivel inalt. Miscarea a cunoscut ulterior noi momente de crestere. In iulie 1973 Comisia a prezentat o propunere de reglementare privind controlul concentrarilor. Aceasta propunere a vizat doua aspecte:
sunt incompatibile cu Tratatul operatiile de concentrare care permit aparitai de obstacole in calea unei concurente efective in masura in care comertul intre statele membre este susceptibil sa fie afectat. Operatiunile de mai mica amploare care sunt susceptibile de a da o asemenea putere sunt excluse de la aplicarea acestei reguli in masura in care nu depasesc criteriile cantitative predeterminate.
operatiunile de concentrare superioare unui anumit nivel, definite de cifra de afaceri totala trebuie in prealabil notificate.
Reglementarea 4064/89 privind controlul operatiunilor de concentrare stabileste ca " operatiunile de concebtrare de dimensiuni comunitare, care creaza sau intaresc o pozitie dominanta si care au drept consecinta impiedicarea concurentei efective pe piata comunitara sau intr-o zona semnificativa a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piata comuna".
Concentrarea apare cand o firma obtine controlul exclusiv asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alaturi de alte firme sau atunci cand mai multe firme preiau controlul unei intreprinderi sau creaza o alta noua. Operatiunea de concentrare este fuzionarea mai multor intreprinderi sau preluarea controilului supra mai multor intreprinderi este de dimensiune comunitara cand:
Cifra de afaceri totala realizata pe plan mondial de tote intreprinderile vizate este superioara valorii de 5 miliarde euro.
Cifra de afaceri totala realizata in mod individual in cadrul comunitatii, de cel putin doua din intreprinderile vizate, reprezinta o valoare mai mare de 250 milioane de euro, conditia fiind ca fiecare dintre intreprinderile vizate sa nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, in interiorul unuia si acelasi stat membru.
Atunci cand partea de piata a firmelor in cauza nu depaseste 25% in cadrul pietei comune, nici intr-o zona semnificativa a acesteia, concentrarea este considerata compatibila cu reglementarile comunitare.
Concentrarile vizate prin Reglementare trebuie sa fir notificate de catre Comisie, care dispune de un termen limitat pentru a se pronunta. S-a estimat faptul ca numarul cazurilor ce vor trebui examinate va fi de 40 - 50 pe an, fapt ce s-a verificat. Atunci cand respectivele concentrari nu raspund acestoer criterii efle erau supuse controlului autoritatii nationale.
Uneori, acordarea unei autorizatii este subordonata necesitatii respectarii anumitor conditii, dar ea mai mare parte a concentrarilor sunt autorizate la putin timp dupa notificarea lor. In mod concret, Reglementarea 4064/89 ofera Comisiei dreptul de a examina concentrarile inainte de realizarea acestora astfel incat sa poata sa fie examinata compatibilitatea cu piata interna in timp util. Acest lucru implica doua aspecte:
se verifica daca operatia respectiva intra in campul de aplicare a reglementarii, prin determinarea pietei produsului si a pietei geografice in cauza.
Aprecierea compatibilitatii intre realizarea respectivei concentrari si piata interna, folosind drept criteriu pozitia dominanta.
Introducerea procedurii simplificate era de natura sa permita Comisiei sa trateze mai eficient anumite categorii de concentrari care, in mod normal nu ridica probleme de concurenta. Acest sistem a fost pus in practica la 1 septembrie 2000, prin adoptarea unui Comunicat de catre Comisie.
Acest comunicat cu privire la procedura simplificata de tratament pentru anumite operatiuni de concentrare, conform reglementarii CEE numarul 4064/89, arata ca in aceasta categorie sunt uincluse trei tipuri de operatiuni, decizia simplificata urmand a fi luata la sfarsitul perioadei de examinare de o luna:
doua sau mai multe firme care obtin controlul in comun asupra altei firme care nu exercita sau nu intentioneaza sa exercite alt tip de activitate decat neglijabila pe teritoriul SEE (Spatiul Economic European); cifra de afaceri a firmei comune si valoarea totala a activelor cedate firmei comune sunt inferioare valoric de 100 milioane euro pe teritoriul SEE.
nici una din partile implicate nu exercita activitati comerciale pe aceeasi piataa produsului sau pe aceeasi piata geografica, sau pe o piata a produsului situata in amonte sau aval, pe care opereaza o alta parte a concentrarii.
Doua sau mai multe concentrari exercita activitati comerciale pe aceeasi piata a produsului si pe aceeasi piata geografica sau pe o piata a produsului situata in amonte sau aval de piasa produsului pe care o alta parte a concentrarii isi exercita activitatea, conditia fiind ca " partile de piata acumulate sa nu depaseasca 15% in cazul relatiilor orizontale si 25% in cazul relatiilor verticale.
Controlul general al ajutoarelor de stat care pot deforma sau altera concurenta
Tratatul CE consacra acestei probleme trei articole de la 90 la 94. Articolul 92, in cadrul primului paragraf, precizeaza : " cu exceptia derogarilor prevazute in prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piata Comuna , in masura in care afecteaza schimburile intre tarile membre, ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma imbracata, care ameninta sa altereze concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau activitati". Aceste dispozitii vizeaza in egala masura atat intreprinderile publice cat si cele private.
Paragraful 3 arata ca pot fi considerate compatibile cu Piata Comuna urmatoarele tipuri de ajutoare:
Cele destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor sau unde nivelul de viata este anormal de scazut sau care se confrunta cu un somaj ridicat.
Ajutoarele destinate sa promoveze realizarea unui proect important, de interes european comun sau sa remedieze grave perturbari intr-un stat membru a UE.
Ajutoare destinate sa faciliteze dezvoltarea anumitor activitati care nu altereaza conditiile schimbului intr-o masura contrara interesului comun.
Alte categorii de ajutoare determinate prin deciziile Consiliului.
Art.93, care fixeaza procedura, prevede ca statele membre vor informa in timp util, Comisia asupra proectelor care tind sa instituie sau sa modifice ajutoarele. Acest lucru se traduce in mod concret prin notificarea prealabila a proiectului. Comisia poate autoriza ajutorul, ca modificarea sau suspendarea sa sa se faca fara decizia Consiliului.
Actiunile Comisiei au fost stanjenite de faptul ca statele membre erau inclinate sa ascunda ajutoarele acordate firmelor proprii. In fata tendintei de multiplicare a acestor ajutoare Comisia a publicat in 1980 un apel catre statele membre conform caruia: toate proiectele statelor membre, care tind sa instituie sau sa modifice ajutoarele trebuie notificat inainte de realizarea lui; de altfel in cazul deschiderii procedurii, ea are un efect suspensiv si ajutorul nu mai poate fi acordat pina la aprobarea sa de catre Comisie.
Ajutoarele acordate ilegal au continuat sa prolifereze, de aceea Comisia, intr-un comunicat publicat in 1983, s-a adresat firmelor, indrumandu-le ca " toti beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fara o decizie definitiva a Comisiei privind compatibilitatea acestora, pot fi siliti sa restituie ajutorul".
O lunga perioada de timp Comisia a considerat ca exista doua tipuri de ajutoare :
- Ajutoare cu finalitate regionala sau sectoriala. Pentru cele din prima categorie Comisia a introdus, incep-nd cu 1975, principiul coordonarii care in prinipal a instaurat "plafoane de intensitate" diferentiate in functie de situatia regiunii. Obiectivul urmarit era reducerea ajutoarelor in regiunile prospere. Pentru ajutoarele cu finalitate sectoriala, criteriile de apreciere au fost publicate in 1978: aceste ajutoare in mod exceptional, trebuiau limitate in timp si acordate in functie de obiectivul urmarit. Orientari mult mai concrete au fost definite pentru anumite sectoare cum sunt: constructiile navale, textile sau siderurgie etc.
- Ajutoarele generale care pot tinde sa realizeze obiective globale precum expansiunea economica generala " modernizarea economiei nationale". In majoritatea cazurilor, eventual dupa negocierea si modificarea proiectelor notificate initial comisia nu a ridicat obiectii. Dar numarul ajutoarelor care au facut obiectul unei proceduri a avut tendinta de crestere, cu o reducere la inceputul anilor 90. Cat despre deciziile de interzicere ele au fost tot mai numeroase.
Rapoartele Comisiei privind importanta ajutoarelor de stat
Pana in prezent Comisia a publicat 8 rapoarte privind acordarea ajutorului de stat in comunitate, primul in anul 1981, iar al optulea in perioada 1996 -1998. In continuare voi prezenta in mod comparativ concluziile rapoartelor pentru perioada 1988 -1990 si 1996 - 1998.
Raportul din perioada 1988 - 1990 se opreste asupra ajutoarelor din sectorul manufacturier, agricultura, pescuit, carbune si transport, ajunge la urmatoarele concluzii:
volumul mediu anual al ajutoarelor publice acordate se statele membre esre de 90 miliarde ECU;
mai mult de jumatate meg spre agricultura , pescuit, industria carbonifera si cai ferate, iar circa 40% revin sectorului de prelucrare;
in sectorul industrial ajutorul public corespunde unei subventii de 1.200 ECU/an si pe persoana angajata si un procent de 3,5% din valoarea adaugata. Aceasta valoare medie ascunde mari disparitati intre statele membre: pe angajat, Italia si Irlanda. Sunt in frunte ca procent din valoarea adaugata, se detaseaza Grecia si Italia , iar ca volum absolute, Italia este pe primul loc, urmata de Germania si Franta.
Raportul adoptat de Comisie in aprilie 2000 arata ca in perioada 1996 - 1998 s-au inregistrat urmatorele evolutii:
volumul ajutoarelor de stat in aceasta perioada se ridica la 93 miliarde euro, cheltuiti de cele 15 state in favoarea sectorului manufacturiei, agricol, al pescuitului, carbunellui si serviciilor. Cifra este ridicata si reprezinta 11% in raport cu perioada 1994 - 1996.
Spre sectorul manufacturier au fost orientate 33 miliarde euro, ceea ce reprezinta 2,3% din valoarea adaugata realizata in UE - 15.
In perioada 1996 - 1998, 57% din ajutoarele allocate sectorului manufacturier au fost orientate spre obiective privind dezvoltarea regionala. Obiectivele orizontale si cele in favoarea unor sectoare specifice au reprezentat 3,5% si 8% din suma totala alocata sectorului manufacturiei. Raportul subliniaza faptul ca desi se constata o tendinta de scadere a valorii ajutoarelor de stat, nivelul ramane inca forte ridicat. Diferentele intre state raman semnificative. Astfel de ajutoare acordate sectorului de prelucrare variaza intre 0,7% si 4,9% din valoarea adaugata. Aceste diferente sunt inca importante daca retin criteriul nivelului ajutorului pe salariat care variaza de la 188 la 1955 euro.
POLITICA BUGETARA COMUNA (PBC)
2.1. Evolutii specifice in cadrul politicii bugetare
De-a lungul existentei UE, controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constatnta, chiar daca natura lor a fost diferita : se punea intrebarea daca CEE sa aiba propriile resurse financiare, la rivalitatile CEE privind controlul asupra bugetului sau privind controlul asupra bugetului sau in problema dezechilibrelor bugetare.
Dup crearea sa , la inceputul anilor 50, sistemul financiar comunitar a cunoscut o evolutie constanta. Primii ani au fost marcati de mai multe modificari importante:
Unificarea Instrumentelor bugetare;
Cresterea Autonomiei Financiare;
Reliazarea unui Echilibru Bugetar.
Unificarea instrumentelor bugetare.
Desi initial, cele trei comunitati dispuneau de propriul buget, dupa Tratatul de Fuziune din 1965 numai doua instrumente vor continua sa existe: bugetul general si bugetul operatioal C.E.C.O. Dupa 2002, an in care C.E.C.O. a expirat, gestiunea patrimoniului a fost incredintata UE, Comisia asigurand ca aceste fonduri raman distincte fata de alte fonduri comunitare. Incasarile care provin din gestiunea patrimoniului C.E.C.O., reprezinta incasari la bugetul general si finanteaza cercetarile in domeniul otelului si carbunelui.
Cresterea autonomiei financiare In afara prelevarilor C.E.C.O., Bugetul European a fost alimentat pana in 1970 prin contributiile statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970, reinnoita in 1988 si 1994 , instaureaza pentru prima data, regimul resurselor proprii. Primii ani ai politicii bugetare au fost marcati de dezvoltarea unei politici comune precum crearea FEOGA in 1962, FEDER in 1975 etc.
Cautarea unui echilibru institutional in exercitarea puterii bugetare. De-a lungul anilor puterea bugetara a PE a crescut. In prezent, aceasta putere este partajata intre Consiliu si Parlament care reprezinta de acum cele doua branse ale autoritatii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvant in ceea ce priveste cheltuielile neobligatorii, poate respinge bugetul si accepta modul de executia a acestuia . Acest echilibru juridic si institutional a cunoscut la mijlocul anilor 70 o situatie de criza. Legitimitatea si puterea de influienta crescuta dobandita de Parlament, in urma alegerii sale prin sufragiu universal, icepand cu iunie 1979, au introdus un factor de tensiune de politica permanenta intre Consiliu si Parlament in domeniul bugetar. A rezultat o functionare extrem de dificila in procesul de decizie bugetara, marcata prin numeroase incidente, intarzieri in adopatrea bugetului si recurgerea la regimul acordurilor provizorii pe 12 luni , respingerea bugetului de Parlament, recurgerea frecventa la Curtea de Justitie. In plus numeroase s-au nascut din confuzia intre puterea legislativa si cea bugetara. Intr-adevar anumite actiuni intreprinse nu aveau baza legala, sprijinindu-se pe un anumit articol din buget.
Procesul integrarii primeste un nou elan politic incepand cu 1986, dupa a treia largire si adoptarea Actului Unic. Acesti factori au dus la reformarea in profunzime a sistemului financiar, aceasta reforma facan parte din "Pachetul Delors" prezentat in februarie 1987 de catre Comisie. Printre modificari mentionez:
Plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile este fixat ca un procent din PNB a UE si nu in functie de TVA ca pana atunci.
Introducerea unei planificari financiare cae este un veritabil cadru financiar plurianual. Acest sistem inaugurat in 1988, ramane unul dintre pilonii sistemului financiar comunitar. El introduce o dubla plafonare a cheltuielilor:
- ansamblul platilor din bugetul anual nu poate depasi plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE.
fiecare categorie de cheltuieli este plafonata la un nivel fixat pentru fiecare an. Perspectivele financiare actuale, acopera perioada 2000-2006 sunt anexate acordului interinstitutional din 6 mai 1999, dintre parlament, Consiliu si Comisie.
Prelevarea TVA a fost corectata pentru a tine cont intre structurile economice .
- O solutie care s-a dorit definitiva, a fost gasita pentru problema
Britanica: de asemenea Germania a gasit si ea raspuns la revendicarile proprii.
Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii directoare agricole.
Introducerea unei Rate Maxime de Crestere a cheltuielilor numite obligatorii, cheltuieli asupra carora Parlamentul are ultimul cuvant. Acesta se angajeaza sa nu xcreasca aceste cheltuieli decat in anumite limite.
2.2. Principiile bugetare
Bugetul general al UE este construit pornind de la o serie de principii inspirate de diversele proceduri bugetare nationale. Este vorba de urmatorele principii:
al unitatii
al universalitatii
al anualitatii
al echilibrului
al specializarii bugetare
Principiul unitatii
Conform acestui principiu, ansamblul incasarilor si cheltuielilor trebuie sa se regaseasca intr-un singur document bugetar, pentru a asigura astfel un control eficient al modului de utilizare al resurselor comunitare. Sistemul financiar comunitar a cunoscut o miscare de unificare a instrumentelor bugetare. Daca la inceput cele trei Comunitati (CECO, EUROATOM si CEE) dispuneau de propiile bugete , dar, o data cu tratatul de fuziune din 1965, numai doua instrumente au mai existat: bugetul general si bugetul operational CECO. Chiar si in prezent, anumite elemente financiare ale Comunitatii dispun de un regim particular: politica externa si de securitate, justitia si afacerile interne. Derogari sunt in mod egal admise pentru organismele descentralizate ale Comunitatii care dispun de propriul lor buget. Resursele provin din subventiile insrise in bugetul general.
Principiul universalitatii
Incasarile bugetare reprezinta o masa comuna care serveste finantarii tuturor cheltuielilor fara deosebire : acesta este principiul universalitatii bugetului. Acesta implica existenta a doua reguli caracteristice dreptului bugetar: al non-afectarii si non-contractiei. Regula non-afectarii dispune ca incasarile bugetare sa nu fie afectate de anumite scheltuieli precise. Totodata, exceptii de la regula sunt admise pentru anumite programe de cercetare sau pentru contributia tarilor din UE catre anumite politici precise. Regula non-contractiei arata ca nu pot fi acceptate missorari ale incasarilor sau cheltuielilor. Sunt admise doua exceptii de ordin tehnic care sa vizeze usurarea procedurii.
Principiul anualitatii
Acest principiu semnifica dependenta de catre un exercitiu anual capabil sa faciliteze controlul activitatii executivului comunitar. Adesea sunt necesare actiuni plurianuale. In acest caz se face apel la notiunea de credite disociate, care se compun din credite de angajament si credite de plati.
Creditele de angajament acopera,in timpul exercitiului financiar in curs, costul total al obligatiilor juridice contrcte pentru actiuni a caror realizare se intinde pe o perioada mai mare de un exercitiu financiar.
Credite de plati acopera , pana la concurenta nivelului inscris in buget, cheltuielile care deriva din executia angajamentelor contractate in cursul acelui exercitiu sau al unui exercitiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizari bugetare anuale.
Diferenta intre creditele de angajament si cele de plati este masurata prin angajamente restante de lichidat (ARL). Ele reprezinta decalajul intre momentul in care angajamentele sunt contractate si momentul in care platile corespunzatoare sunt lichidate. Derogari de la principiul anualitatii sunt posibile prin sistemul reportarilor de credite. Pentru creditele disociae, creditele care nu sunt utilizate la finele exercitiului pentru care ele sunt inscrise sunt ca regula generala, anulate. Cu titlu exceptional ele pot fi si reportate. Pentru creditele nedisociate, exista un raport de drept in exercitiul urmator al creditelor care corespund platilor restante datorate angajamentelor contractate intre 1 ianuarie - 31 decembrie.
Principiul echilibrului
Conform tratatelor, bugetul comporta acelasi nivel al incasarilor ca si al cheltuielilor. Comunitatea nu este autorizata sa recurga la imprumuturi pentru a-si acoperi cheltuielile. In momentul in care bugetul a fost aprobat exista un echilibru prfect intre venituri si cheltuieli. Totusi, prin definitie, bugetul reprezinta o previziune in ceea ce priveste cheltuielile si veniturile. Prin urmare nu este imposubil ca pe perioada executiri bugetare sa apara diferente intre venituri si cheltuieli. Doua situatii sunt posibile:
Inregistrarea unui sol pozitiv, deci a unui excedent. Aceasta este cea mai frecventa situatie, excedentul fiin raportat pentru anul urmator.
- Inregistrarea unui sold negativ deci a unui deficit. Situatie mai degraba exceptionala care va antrena inscrierea unei noi cheltuieli in bugetul urmator.
Principiul specializarii . Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie sa aibe o destinatie determinata si trebuie afectat unui scop precis, astfel incat sa fie evitate orice fel de confuzie intre credite in momentul autorizarii si executarii. Aceeasi regula este valabila si pentru incasari, care trebuie precis identificate. Bugetul este structurat pe sectiuni, titluri, capitole, articole si pozitii. Adevaratul sediu al specializarii este capitolul, acesta este cel care indica competenta autoritatilor bugetare. Orice virament de la un capitol la altul este revazut de autoritatilor bugetare.
2.3. Structura bugetului UE
2.3.1. Veniturile bugetului comunitar
In primii ani ai existentei CEE, bugetul a fost conceput in intregime pe baza contributiilor directe ale statelor bugetare.
Incepand din 1970 bugetul este finantat din resurse proprii ale Comunitatii. Sistemul resurselor proprii comunitare stabilit in 1970 avea 3 elemente:
Taxele vamale asupra bunurilor importate din afara comunitatii.
Prelevari variabile la importul produselor agricole.
O parte dinveniturile provenid din TVA colectarea in fiecare din statele mambre, respectiv 1% asupra volumului TVA perceput in statele membre.
Perioada care a urmat deciziri din 1970 a demonstrat ca acest sistem original al resurselor proprii s-a dovedit inadecvat din 2 motive:
Nivelul resurseor provenind din taxele vamale si prelevarile variabile la import in anii 70 pe fondul progreselor realizate in reducerea taxelor vamale datorita negocierilor GATT dar si datorita cresterii productiei interne agricole.
Veniturile provenind din TVA au stagnat in aceasta perioada datorita declinului inregisrat in cheltuielile pentru consum ale statelor membre.
Structura resurselor proprii ale bugetului UE cuprinde:
prelevari agricole (taxe vamale percepute asupra importurilor de produse agricole in cadrul organizarii comune a pietei) si cotizatii si alte taxe prevazute in cadrul organizarii comune a pietelor in sectorul zaharului si glucozei;
taxe vamale care priovin din aplicarea TVC asupra valorii in vama a marfurilor importate;
venituri din colectarea TVA sub forma unei cote- parti asupra volumului TVA incasate in statele membre;
resursa complementara asupra PNB ce rezulta din aplicare unei rate asupra sumei PNB din toate statele membre, fixata in fiecare an, in cadrul unei proceduri bugetare, in functie de nivelul celorlalte venituri bugetare. Aceasta resursa este o resursa prin care se asigura echilibrul bugetar, astfel incat ansamblul incasarilor sa poata acoperi nivelul total al cheltuielilor inscrise intr-un anumit exercitiu bugetar.
2.3.2 Cheltuieli incluse in cadrul bugetului comunitar
Cheltuielile incluse in cadrul Bugetului General sunt coordonate in 6 sectiuni: Parlamentul European (I), Consiliul(II), Comisia(III), Curtea de Justitie(IV), Curtea de Conturi (V), Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor(VI), in vreme ce creditele inscrise in sectiunea III, pot fi de doua feluri:
Credite functionale, grupate in partea A, acopera cheltuielile Comisiei cu personalul, cladiri, materiale, publicatii, sistemul informatic, functionarea delegatiilor, misiuni specifice, diferite cheltuieli cu caracter inter-institutional.
Creditele operationale, grupate in partea B, sunt subdivizate in 8 categorii:
-B1: destinate finantarii agriculturii: includ toate cheltuielile sectiunii,,Garantare" a FEOGA, respectiv: restituiri acordate exportatorilor, interventii pe piata, actiuni de dezvoltare rurala, actiuni de control si prevenire, cheltuieli cu mediul inconjurator, ajutoare pentru agricultori.
-B2: acopera actiunile structurale: interventiile fondurilor structurale: Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER), Fondul Social European (FSE), sectiunea Orientare a FEOGA, interventiile Instrumentului Financiar de Orientare a Pescuitului(IFOP) si interventiile Fondului de Coeziune.
-B3: acopera cheltuielile din domeniul educatiei: programul SOCRATES, tineretului (Programul Tinerii pentru Europa), si al formarii profesionale (programul LEONARDO) audio-vizualului (programul MEDIA), culturii si sanatatii publice.
-B4: acopera cheltuielile alocate pentru energie: ( in special prin programul Altner pentru promovarea resurselor regenerabile de energie) controlul securitatii nucleare si al politicii de mediu.
-B5: reuneste cheltuielile destinate ameliorarii functionarii pietei interne: protectia consumatorilor, realizarea pietei interne, modernizarea industriei, statistica, realizarea retelelor transeuropene. Sunt incluse si cheltuieli care deriva din actiunile decise in cadrul Justitiei si Afacerilor Interne ca si lupta impotriva fraudei fiscale.
-B6: credite alocate cercetarii si dezvoltarii tehnologice, pentru sustinerea proiectelor selectionate in cadrul programelor multianuale decise in cadrul UE. Aceste credite se repartizeaza intre actiunile directe si indirecte.
-B7: cheltuieli care acopera diverse actiuni de cooperare economica si financiara cu terte tari, precum si alte forme de cooperare. Includ actiuni externe, ajutor de preaderare si ajutor de urgenta.
-B8: acopera cheltuieli operationale care deriva din actiunile comune decise de PESC.
-B9: garantii si rezerve ( credite neutilizabile in momentul votarii bugetului datorita unor probleme legislative dar care vor putea fi folosite pe parcursul execitiului bugetar).
2.4 Procedura bugetara anuala
In adoptarea si executarea bugetului general sunt implicate, in masuri diferite, atat Comisia cat si Consiliul de Ministrii si PE. Procedura bugetara incepe cu pregatirea, de catre Comisie, a unei schite bugetare preliminare, pe baza cheltuielilor estimate de catre diferitele institutii comunitare. Aceasta schita este prezentata initial Consiliului, care stabileste cu majoritate calificata, forma in care aceasta schita va fi prezentata PE. Incepand cu 1975, PE are dreptul sa propuna amendamente la aceasta schita de buget, si in urma unei prime lecturi in cadrul PE, schita modificata este returnata Consiliului pentru o adoua citire. La aceasta adoua lectura, Consiliul trebuie sa asigure o majoritate calificata atat pentru acceptarea modificarilor facute de PE care sa duca la cresterea cheltuielilor cat si pentru respingerea amendamentelor facute. Daca intregul buget nu va fi ulterior respins de PE, nivelul cheltuielilor obligatorii, cheltuieli legate de angajamentele derivate din obligatiile interne si externe ale UE, stabilite prin Tratate sau prin legislatie secundara care va fi determinata in acest stadiu al procedurii bugetare. Adoua lectura a bugetului de catre PE este in principal concentrata asupra cheltuielilor neobligatorii, in cazul carora PE poate respinge sau aproba propunerile Consiliului. In cazul in care PE nu respinge intregul buget, Presedintele PE declara bugetul adoptat.
In afara tratatelor si alte elemente vin sa completeze procedura bugetara. Este, in principal cazul acordurilor interinstitutionale, precum cele din 6 mai 1999 privind disciplina bugetara si ameliorarea procedurilor. Unul din primii pasi facuti prin acest Acord il reprezinta generalizarea concentrarii bugetare intre Parlament, Consiliul si Comisie. Aceasta cercetare vizeaza sa identifice si sa amelioreze pe cat posibil, punctele litigioase ale procedurii bugetare, in cadrul unor negocieri organizate pe marginea lecturilor succesive realizate de Consiliu si Parlament. In plus, Regulamentul financiar organizeaza si el procedura de elaborare, decizie si executie a bugetului UE.
CAPITOLUL III
POLITICA COMERCIALA SI INDUSTRIALA A UNIUNII EUROPENE
3.1 Linii directoare ale politicii comerciale ale UE
Elementele de baza ale politicii comerciale ale UE au fost creionate inca din momentul crearii entitatii prin Tratatul de la Roma privind crearea CEE din 1957. Principiile de baza ale politicii comerciale ale UE asa cum au fost statuate prin Tratatul de la Roma si completate prin reglementari ulterioare, se vor pastra in timp, tarile care au aderat mai tarziu la grupare angajandu-se sa se conformrze acestora.
3.1.1 Fundamentarea politicii comerciale a UE
In cadrul Tratatului de la Roma se regasesc fundamentele politicii comerciale europene.Grija manifestata de tarile semnatare pentru acest domeniu este justificata prin prisma obiectivelor mai largi ale gruparii, acelea ale creearii in viitor, a unei uniuni economice europene.Ori in conditiile specifice momentului, crearea unei uniuni vamale intre tarile membre nu putea fi conceputa si nu putea genera efecte benefice pentru statele membre in absenta unui comportament articulat, coerent ,uniform, la nivel de grupare, in relatiile comerciale externe ale gruparii. Art.110 intr-unul din paragrafe sale statueaza ca ,, politica comerciala comunitara va trebui sa ia in considerare efectele favorabile pe care le va genera inlaturarea taxelor vamale intre statele membre asupra cresterii competitivitatii si eficientei agentilor economici". Sporirea competitivitatii agentilor economici comunitari este un obiectiv de baza al politicii industriale. Transpus in contextul Pietei Unice asupra competitivitatii vor duce la o politica mai liberala. Desigur asa cum a stabilit Curtea de Justitie art 110, este mai de graba un pachet de bune intentii, fara prea mult efect la scara comunitara. Art 112 se refera la armonizarea schemelor nationale de stimularec a exporturilor la un nivel necesar pentru a se asigura ca concurenta dintre agentii economici din Comunitate nu va fi distorsionata. Astfel, Tratatul confirma relatia functionala care exista intre uniformizarea regimurilor comerciale de export si concurenta loaiala pe piata lor interna. Dar art 112 este un pachet fara caracter operativ la nivelul comunitatii. Desi prevedea armonizarea regimurilor privind exportul pana la finele perioadei dec tranzitie, ele nu au fost nici pana in prezent armonizate cu exceptia creditelor la export.
Art 113, este cel mai clar si mai cuprinzator referitor la politica comerciala, statueaza ca regimurile de comert exterior vor trebui sa aiba la baza reguli uniforme privind exportul si importul se mentioneaza explicit ,, masuri de protejare a schimburilor comerciale cum ar fi cele de retorsiune la dunping si subventionare".
Principiile de baza ale politicii comerciale ale UE sunt legate de uniformitatea reglementarilor la nivel de grupare si al comertului cu UE. Astfel, in conformitate cu art 113 al TUE ,, politica comerciala comuna este construita pe principii uniforme in ceea ce priveste modificarile tarifare, incheierea acordurilor comerciale tarifare, masuri de liberalizare etc". Elaborarea si adoptarea masurilor de politica vamala si comerciala fata de terti, precum si semnarea acordurilor vamale sunt un atribut al Ue si nu sunt de competenta statelor membre. In conformitate cu clauza comunitara, introdusa in 1961, toate acordurile comerciale preferentiale bilaterale sau multilaterale care anterioracelui moment au fost semnate de catre statele membre CEE, s-au transformat in acorduri preferentiale in care parte era CEE si nu statul membru; tot o data, toate acordurile tarifare si comerciale preferentiale ulterioare vor avea ca parte CEE/UE ca grupare si nu statele membre ca participante individuale.
In conformitate cu prevederile politicii comerciale europene, nici o tara membra a UE nu poate decide unilateral modificarea regimului si reglementarilor vamale sau semnarea unor acorduri tarifare cu parteneri din afara gruparii, ci administrarea tuturor aspectelor legate de politica vamala si relatiile comerciale cu tari terte se face de catre organismele comunitare. Statele membre au conferit organelor comunitare competenta exclusiva in ceea ce priveste semnarea acordurilor si administrarea relatiilor comerciale cu terti . Comisia Executiva pentru punerea in aplicare a Politicii Comerciale Comune inainteaza propuneri Consiliului Ministerial. De asemenea in cazul negocierii de acorduri cu unul sau mai multe state terte sau organizatii internationale, Consiliul este cel care autorizeaza Comisia sa deschida si sa reprezinte UE la negocierea acordurilor comerciale comunitare. Deciziile referitoare la politica comerciala comuna adoptate de Consiliu presupun intrunirea majoritatii calificate. Aceasta partajare a responsabilitatilor intreorganismele comunitare ridica o serie de probleme si pot da nastere unor conflicte institutionale. Frictiunile pot interveni ca urmarea faptului ca, de regula Comisia are o viziune mai larga asupra politicii comerciale, consuderand ca tot ceea ce poate afecta schimburile UE face parte din politica comerciala comuna si este de competenta sa, in timp ce Consiliul are o viziune mai restransa asupra politicii comerciale comunitare pe care o reduce exclusiv la aspecte de bariere comerciale tarifare, netarifare si acorduri preferentiale. Desi in UE functioneaza reglementari vamale si de politica comerciala comuna totusi nu se poate vorbi inca de o uniformitate de interese si de o atitudine comuna, unica a tarilor participante in ceea ce priveste politica comerciala si vamala, fapt ce a devenit vizibil cu ocazia largirilor succesive. Astfel pot fi identificate patru mari grupuri de tari in functie de obiectivele de politica comerciala pe care le urmaresc:
un prim grup de orientare liberala cuprinde: Germania,Olanda, Danemarca si Marea Britanie: obiectivul principal al acestui grup este legat de o mai mare deschidere comerciala a UE, reducerea protectionismului tarifar si netarifar si promovarea multilateralismului comercial.
Un al doilea grup este format din asa-numitii oportunisti (Italia, Belgia, Luxemburg si Spania) care este interesat de protejarea intereselor sectoriale.
Al treilea grup al aparatorilor PAC format din Franta, Irlanda, Belgia si tarile din sudul UE sustinut frecvent de Comisie promoveaza cu precadere protectionismul agricol ridicat.
Al patrule grup compus din tarile sarace ale UE - Irlanda , Grecia si Portugalia care sustin protectionismul comercial fata de terti.
3.2. Geodinamica acordurilor comerciale preferentiale ale UE
UE spre deosebire de SUA, nu este in practica un sustinator fervent al multilateralismului comercial. Specific schimburilor comerciale in ternationale ale UE este bilateralismul. Politica vamala are la baza o vasta retea de acorduri preferentiale. Bilateralismul european, in functie de obiectivul urmarit este de doua tipuri:
Bilateralismul defensiv care cuprinde acordurile din zona gri de reducere voluntara a exporturilor tertilor catre UE specifice sectoarelor textile, automobile, electronic etc. Principalii parteneri fiind SUA, Japonia, Taiwan. China etc.
Lilateralismul ofensiv cuprinde acorduri comerciale preferentiale semnate de UE cu partenerii sai prin gruparea europeana si are drept scop deschiderea pietelor pe baze bilaterale si sectoriale.
3.2.1. Acordurile UE cu tarile din Europa Centrala si de Est
Tarile din Europa Centrala si de Est ( TECE) au semnat cu UE Acorduri de Asociere. Anterior prabusirii sistemului economiei centralizate in aceste state, relatiile comerciale ale UE cu aceste state erau de competenta exclusiva a fiecarui stat membru UE, nefiind de cometenta comunitara. Dupa 1989 in urma probusirii regimurilor comuniste din aceste state relatiile dintre UE si TECE au trecut intr-un alt stadiu decisiv pentru acest demers fiind decizia TECE si manifestarea intentiei de a adera la UE.Astfel relatiile comerciale au fost stipulate in acordurile de asociere semnate de fiecare stat TECE cu UE. Obiectivele acestei asocieri sunt urmatoarele:
asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic intre parti, care sa permita dezvoltarea unor legaturi politice mai stranse;
sa promoveze dezvoltarea comertului si relatiile economice armonioase intre parti, sprijinind astfel dezvoltarea economica in TECE;
asigurarea unei baze pentru cooperarea economica, sociala, financiara si culturala;
sa creeze institutii adecvate pentru a face efectiv demersuri de asociere;
Principiile generale ale asocierii sunt:
angajamentul partilor de a se abtine de la introducerea, pana la intrarea efectiva in vigoare a Acordului, a unor reglementari ce s-ar afla in contradictie cu prevederile deja negociate.
Asimetria in acordarea reciproca de concesii comerciale concretizata in faptul ca ansamblul CE isi vor indeplini angajamentele cu precadere in prima parte a perioadei de tranzitie, in timp ce concesiile la care au convenit TECE vor fi puse in aplicare in a doua parte a perioadei de tranzitie;
Disponibilitatea partilor ca dupa intrarea in vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranzitie, sa procedeze de comun acord, in functie de conjunctura existenta in sectoarele vizate, la revederea perioadei si ameliorarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora.
UE - statele mediteraneene
Tarile mediteraneene s-au aflat permanent in atentia UE. Germenii unei politici articulate a CEE sunt regasiti inca de la jumatatea anilor 70 perioada in care UE a semnat o serie de acorduri preferentiale cu tarile din zona, acorduri ce cuprindeau concesii comerciale ale CEE care facilitau accesul produselor din tarile mediteraneene pe piata CEE. Interesul manifestat de UE pentru tarile europene s-a accentuat dupa aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei. In 1995, la Barcelona a luat nastere " Parteneriatul UE cu tarile mediteraneene "incheiat intre UE si 12 tari din bazinul mediteranean. (Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Malta, Cipru, Turcia si Autoritatea Palestiniana). Acest parteneriat al tarilor mediteraneene cu UE este similar cu cel incheiat de UE cu TECE.
Relatiile UE cu alte blosuri comerciale
Relatiile UE - AELS. Incepand din 1972 respectiv 1973 cele 2 blocuri comerciale europene au lansat procesul de dreare a zonei de liber schimb intracontinental, care s-a materializat in 1972-1973 prin semnarea a 7 acorduri bilaterale de schimb intre CEE si Austria, Suedia, Finlanda, Elvetia, Portugalia, Islanda si Norvegia. Zona de liber schimb nu a inclus produsele agricole ci numai produsele industriale. Relatiile cu CEE au fost bazate pe bilateralism si fiecare tara membra AELS trata individual cu Comisia Exucutiva cand si unde apareau probleme. Rezultatul a fost crearea unei retele de aranjamente bilaterale referitoare la produse si probleme punctuale care depindeau de intensitatea cu care erau receptate de AELS si de dorinta organelor comunitare de a le lua in discutie. Anul 1984 a fost foarte important in istoria AELS deoarece pentru prima data CEE si AELS s-au reunit la nivel ministerial. Tot atunci CEE a anuntat trei principii care aveau sa guverneze relatiile cu AELS:
CEE va acorda in continuare prioritate propriului proces de integrare;
CEE nu va accepta obligatii fata de terti care ar putea afecta procesul decizional intern;
CEE se asteapta la un echilibru rational intre avantaje si aranjamente.
La 1 ianuarie 1993 s-a semnat Acordul privind crearea Spatiului Economic European care cuprinde prevederi pe linia creeri conditiilor realizarii celor patru libertati de circulatie intre UE si AELS. Acordul SEE includea: produsele industriale, produsele agro-alimentare si comertul cu produse de origine agricola.
Relatiile cu SUA - incepand cu 1995, Comisia Executiva s-a lansat intr-o serie de initiative privind posibilitatea creerii unor zone de liber schimb intre UE si alte blocuri comerciale. In aceste conditii la Madrid in 1995, CE a semnat documentul " Noua Agenda Transatlantica" care s-a transformat in 1998 in "Noua Piata Transatlantica". Acest proiect a avut in vedere crearea unei zone de liber schimb intre UE si SUA.In materie de servicii, eliminarea taxelor vamale la importurile de produse industriale originare din partile participante la proiect. Reducereabarierelor netarifare, in calea schimburilor reciproce, armonizarea standardelor tehnice masuri vizand drepturile de proprietate intelectuala etc; audio vizualul si agricultura nu au fost incluse in acord. Datorita opozitiei Frantei si Germaniei, Consiliul European nu a validat acest acord.
Relatiile cu MERCOSUR - UE, prin intermediul comisiei, a lansat ideea creerii unui spatiu de liber schimb care sa cuprinda UE si MERCOSUR, cel mai relevant bloc comercial sud-american. Motivatia care a stat la baza acestui demers este de contracarare a influentei SUA in America Latina. Acordul cadru intre UE si Mercosur a fost semnat la 15 decembrie 1995 si prevede liberalizarea progresiva a schimburilor comerciale cu produse industriale pe parsursul unei perioade de 10 ani.
3.1.3. Elemente de politica comerciala in UE
Unele tari ca Franta, Italia , Spania, Portugalia si Grecia au dorit sa lege strans uniformizarea regimurilor de import de libera circulatie a produselor si de garantarea unor noi competente acordate Curtii de prima Instanta in domeniul comercial pentru a conferi forta sporita unor instrumente specifice ale politicii comerciale. ( mpasuri de salvgardare, taxe antidumping, alte bariere din zona gri a comertului international). Ele au incercat sa gaseasca adoptarea de masuri eficiente de protectie comerciala si sa acorde o mai mare putere comisiei. Comisia a supus Consiliului un pachet de reglementari care sa insarcineze comisia sa adopte decizii concrete in majoritatea domeniilor legate de protectia comerciala fara sa mai treaca prin procedura decizionala a Consiliului. La acest gende reforma s-a opus: Marea Britanie, Germania, Olanda , Danemarca si Luxemburg, iar Belgia a adoptat o pozitie neutra. Comisia a propus acordarea industriilor comunitare de a formula plangeri cu privire la masurile de salvgardare , asemanatoare dreptului ce exista in cazul dumping-ului. In cele din urma s-a ajuns la un consens care a constat in eliminarea tuturor barierelor de neoprotectionism.
Legislatia comunitara antidumping, ca si cea cu privire la salvgardare a continut multi ani prevederi care se refereau la " Interesele Comunitatii". Din punct de vedere a politicii privind concurenta a astfel de referire devine importanta numai daca Comisia sau Consiliul, daca este cazul, sunt obligate sa decida separat de interesele industriilor interne, ale consumatorilor sau utilizatorilor industriali sau "mai general, in functie de situatia conjuncturala a pietei. Interesele Comunitatii, pot fi intelese ca respecatarea cerintei ca masurile comerciale sa nu duca niciodata la eliminarea concurentei pe o parte substantiala din piata comunitara. Noile reglementari care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1995, stabilesc prin art. 21 ce inseamna interesul comunitatii si cum trebuie el evaluat. In acest nou pachet reglementar apare o referinta explicita cu privire la interesele consumatorilor ti utilizatorilor industriali. IN plus stabileste o procedura conform careia partile reprezentand diverse interese economice vor fi consultate si li se vor lua in seama argumentele. Noile prevederi vor conferi noi capabilitati consumatorilor si utilizatoruilor industriali in aplicarea masurilor de retorsiune iar aplicarea acestora poate face subiectul unor revizuiri daca sunt aduse noi argumente.
4.Politica agricola comuna (PAC)
4.1. Inceputurile politicii agricole comune
Principalii factori care au determinat includerea agriculturii in procesul de integrare prin aplicarea unie politici agricole comune au fost: diversitatea politicilor agricole nationale, disparitatile structurale, randamentele scazute in agriculturile europene, importnata politica a agricultorilor si contextul international. Din aceste cauze apare ideea politicii agricole comene, care apare pentru prima data formulata in Tratatul de Roma in 1957. Din caza agriculturii si a politicilor agricole ale tarilor care au semnat Tatatul de la Roma a reiesit o concluzie relevanta in favoarea adoptarii PAC: eterogenitatea agriculturilor tarilor membre si predominanta exploatarilor familiale de mici dimensiuni, care la vremea reapectiva reprezentau 78,5% din exploatatii si aveau o suprafata mai mica de 10 ha. Care nu permiteau io productivitate mai ridicata si nu puteau face fata concurentei libere prin deschiderea pietelor.
De aceea principalele motive ale creerii PAC au fost:
caracterul strategic al produselor agroalimentare;
recunoasterea specificului economic, natural si social al productiei agricole;
interesul comun al producatorilor si consumatorilor in stabilizarea pietelor;
ponderea relativ ridicata a populatiei rurale.
4.1.1. Obiectivele si principiile urmarite prin crearea PAC
Cresterea productivitatii in agricultura : acest principiu realizandu-se prin progresul tehnic in agricultura, asigurand dezvoltarea rationala a productiei agricole si utilizarea optima a factorilor de productie a muncii;
Asigurarea unui nivel de viata echitabil producatorilor agricoli prin ridicarea venitului individual;
Stabilizarea pietelor agricole;
Asigurarea ofertei la un pret rezonabil pentru consumatori.
Dintre aceste obiective doar al doilea si al treilea favorizau in mai mare masura pe producatorii agricoli, restul avantajau mai ales pe consumatori. S-a pornit de la idea ca atingerea unui nivel de trai echitabil pentru fermieri s-ar putea asigura pe doua cai:
prin compensatii directe platite pentru producatori
sustinerea preturilor agricole la un nivel ridicat
In 1958 la Stressa cu ocazia conferintei ministrilor a agriculturii din tarile membre CEE, a fost aleasa varianta a doua si anume sustinerea preturilor agricole la un pret ridicat. Aceasta deoarece costurile de productie erau mai ridicate in Comunitate decat in celelate tari mari producatoare de produse agricole. Preturile urmau sa fie aduse la un nivel uniform si mai ridicat decat preturile mondiale fara a incita insa la supraproductie. In acelasi timp politica agricola trebuia sa permita participarea echilibrata la comertul mondial prin protejarea pietelor interne. Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost aploicate doua principii esentiale:
Unicitatea pietei, adica libera circulatie a marfurilor agricole intre tarile CE prin eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative si a altor masuri cu caracter similar. S-au stabilit reglementari care se realizaeza in comun cum sunt: stabilirea preturilor , a regulilor competitionale, a masurilor sanitar-veterinare corelate prin politica de comert exterior comun. Din aplicarea acestui principiu rezulta unicitatea preturilor pentru produsele agricole in toata Comunitatea ca urmare a mecanismelor pietei. Preturile unice au fost fixate anual in ECU, incepand cu anul agricol 1967-1968, acestea fiind rezultatul dezbaterilor din cadrul Consiliului de Ministri si reprezinta punctul central al sistemului de preturi folosite in PAC. Armonizarea legislatiilor nationale a fost realizata abia dupa 1993 prin formarea pietei unice, fapt ce a contribuit esential la functionalitatea principiului unicitatii pietei. Aplicarea preturilor unice in toate tarile membre a fost conditionata de existenta unei unitati de cont si a paritatii fixe intre monedele nationale. Dar fluctuatiile valutare dintre monedele statelor membre ale CEE au impus adoptarea unui sistem de restituiri si prelevari intre statele membre pentru a compensa devalorizarea sau revalorizarea monedelor. In anul 1969 au fost instituite sumele monetare compensatorii (SMC). SMC-urile negative compensau diferenta dintre preturile din tara cu moneda devalorizata si preturile comune, SMC-urile pozitive erau folosite in situatie asimetrica. Distorsiunile concurentei pe le-a provocat SMC-ul nu au putut fi inlaturate decat dupa introducerea menedei unice EURO in 2002.
Preferinta comunitara transpune la nivel comunitar prioritatile care se acorda in majoritatea tarilor produselor agricole proprii.Principiul asigura protejarea pietei CEE impotriva importurilor la preturi scazute si a fluctuatiei preturilor adeseori excesive pe pietele mondiale. Acest principiu al PAC se foloseste fata de terti sistemul prelevarilor si restituirilor. Daca pretul mondial este inferior celui european se aplica prelevari la import, adica plata unei taxe variabile stabilite ca diferenta intre pretul intern si pretul de prag si restituirile la export care sunt egale cu diferenta intre pretul de piata in Comunitate si pretul extern. In cazul in care pretul mondial este superior pretului european se aplica plata unei taxe variabile cu diferenta dintre pretul din Comunitate si pretul extern. Aceasta se aplica exporturilor iar la importuri se aplica restituiri egale cu diferenta dintre pretul intern si pretul de prag. Acest sistem a protejat piata comunitara de concurenta externa si a asigurat o sursa financiara de sustinere a exporturilor pe piata comunitara de concurenta externa si a asigurat o sursa financiara de sustinere a exporturilor si totodata a contribuit la formarea FEOGA. In relatiile comerciale externe mecanismele de protectie folosite pentru asigurarea preferintei comunitare au constituit subiectul a numeroase critici si dezbateri in special in cadrul OMC.Asa se explica faptul ca la incheierea Rundei Uruguay a OMC, UE a fost nevoita sa renunte la sistemul prelevarilor inlocuindu-le cu taxele vamale.
4.1.2. Solidaritatea financiara
Aceasta reprezinta responsabilitatea comuna a tarilor membre in finantarea masurilor pentru reglementarea pietei interne si dezvoltarea structurilor agricole. Ca instument de suportare a cheltuielilor PAC a fost creat inainte de 1962 Fondul Unic FEOGA. Acest fond este structurat pe doua sectiuni: orientare si garantare.
Orientare a fost reformat in 1988 prin Regulamentul 4256. Este destinat pentru sustinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politica sociala si sprijin pentru dezvoltarea zonelor rurale. Ponderea acestui fond in bugetul comunitar este in prezent in scadere ca urmare a eforturilor de reformare a PAC ( 40% in 2001 fata de 65-70% in 1980). Fondul este organizat astfel: comunicarea agentiilor platitoare si acreditarea lor, punerea la dispozitie de catre Comisie a resurselor financiare transmiterea catre Comisie la intervale regulate a unor informatii in legatura cu agentiile mentionate si la organismele coordonatoare si cu privire la tranzactiile finantate, luarea deciziilor de catre Comisie, privind finantarea sau refuzul de finantare, obligatiile tarilor membre privind corectitudinea tranzactiilor finantate, prevenirea neregularitatilor, recuperarea sumelor pierdute ca urmare a neregularitatilor si a neglijentei.
Este instituit Comitetul FEOGA care este compus din reprezentanti ai statelor membre, cel mult cinci pentru fiecare stat si ai Comisiei , avand un presedinte, un reprezentant al acesteia care asista Comisia in administrarea fondului. Obiectivul fondului este intarirea si organizarea structurilor agricole, de exemplu: depozitarea si prelucrarea produselor, comertul, pescuitul, silvicultura, reconversia productiei, dezvoltarea de activitati complementare pentru agricultura asigurarea unui nivel de viata echitabil agricultorilor, salvgardarea mediului si mentinerea spatiului rural.
Garantarea finanteaza restituirile la export catre tarile terte acordate conform regulilor comunitare in cadrul organizarii Organizarea Comuna a Pietei (OCP), masuri de dezvoltare rurala, contributiile comunitatii cu privire la masurile veterinare, programe pentru eradicarea si supravegherea bolilor animale, masuri privind sanatatea plantelor.
In urma discutiilor din cadrul conferintei de la Haga din decembrie 1969, Consiliul a adoptat in aprilie 1970 decizia de a institui trei tipuri de resurse proprii de finantare a PAC: prelevarile variabile folosite in comertul exterior cu produse agricole eliminate dupa 1993 in urma rundei Uruguay au fost inlocuite cu taxele vamale , taxe vamale aplicate produselor industriale, un procent din TVA si din PNB.
4.2. Mecanismul de functionare a PAC inainte de 1992
4.2.1. Functionarea PAC pana la reforma Mac Sherry
Functionarea PAC pana la reforma Mac Sherry din 1992 s-a bazat pe doua instrumente principale corelate care sunt:
a) politica garantarii preturilor la un nivel mai ridicat decat pretul mondial;
b) politica comerciala protectionista.
Aceste politici garanteaza transferul de venituri catre fermele finantate prin doua moduri:
din bugetul comunitar, ceea ce inseamna ca din banii contribuabililor este finantat PAC -ul
de catre consumatori prin plata preturilor ridicate pentru alimente
Sistemul de preturi a PAC este:
Pretul orientativ sau de baza. Acest pret era considerat echitabil pentru producatori si era in masura sa ofere posibilitatea realizarii obiectivelor PAC, era numit astfel pentru productiile de cereale, zahar, ulei de masline, rapita, lapte si floarea soarelui. Pretul indicativ devine pret de orientare pentru: bovine, vitei si vin. Pret de baza pentru carnea de porc, fructe si legume si pret obiectiv pentru tutun si cereale. Valoarea pretului indicativ se estimeaza pe baza preturilor cu ridicata de pe piata din Duisburg unde costurile de productie sunt cele mai ridicate la care se adauga cheltuielile de transport de la Orleans unde preturile la cereale sunt cele mai reduse.
Pret de interventie . Este pretul minim garantat la care producatorii pot valorifica produsele. Raportat la aceste preturi in scopul preimtampinarii devierilor excesive de a preturile de referinta, agentiile sunt sau pot fi obligate sa cumpere la preturile interne ce le sunt oferite pentru cereale, zahar, sau exceptional pentru fructe si legume. Sub acest pret de interventie asociatiile de producatori pot sa retraga de pe piata produsele in cauza. Aceste preturi sunt mai mici decat preturile de referinta in cazul fructelor, legumelor si cerealelor.
Pret de prag. Este nivelul minim la care produsele importate pot accede pe piata comunitatii. Acest pret se calculeaza prin adaugarea la pretul indicativ a cheltuielilor de transport din zona cu deficitul de consum cel mai ridicat si principalul punt de intrare a produselor in comunitate. Nivelul de prag este mai ridicat decat pretul indicativ si are rol de protejare a pietei interne. Pretul de prag de foloseste pentru cereale, zahar, produse lactate, ulei de masline, pret de ecluza pentru porci, oua, pasari si pret de referinta pentru fructe, legume, vin si unele produse din peste.
4.2.2. Evolutia PCO
Introducerea parametrilor de interventie datorita evolutiei agriculturii europene din anii 1980, politica agricola comuna a adoptat interventia prin pret garantat in functie de situatia pietelor.
Interventiile asupra pietelor s-au bazat pe sase tipuri de parametrii:
Nivelul pretului
Situatia pietei
Tipul produsului
Calitatea produsului
Spatiul
Timpul
Nivelul pretului
Interventia este cu atat mai puternica cu cat pretul garantat este mai ridicat si elementul de piata mai mic. Diferenta dintre pretul indicativ si pretul de interventie majorat cu cheltuielile de transport din zona excedentara in zona deficitara si astfel stabilitatea este asigurata. Dar o marja prea ingusta in care poate fluctua pretul pietei tenteaza producatorii sa-si ofere productia organismelor de interventie si astfel antreneaza o crestere a importurilor. Dar in cazul in care marja de fluctuatie este mai mare, piata are un rol mai important in determinarea echilibrului, cresterea eficientei economice, dar pietele devin instabile si incerte privind veniturile agricultorilor. Datorita acestor fenomene autoritatea publica trebuie sa determine limita dintre eficacitatea economica si eficacitatea politica pentru a opta asupra nivelului pretului. Aprecierea se face in functie de rata de crestere a ofertei si cererii pe termen lung, gradul de aprovizionare, evolutia stocurilor, diferenta dintre pretul pitei si cel garantat, diferenta dintre preturile europene si cele mondiale. Datorita crizei bugetare care a dus la modificarea prioritatilor astfel in diferite perioade, preturile de interventie au fost inghetate, au fost scazute sau s-au introdus preturi de cumparare care au coborat pana la 45-65% din pretul de interventie in cazul legumelor si fructelor.
|
