POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Disparitati inter si intra regionale în Uniunea Europeana

Uniunea Europeană reprezintă, după o jumătate de secol de evolutie acea "unitate în diversitate" ale carei coordonate economice, sociale, politice si culturale în continua schimbare reprezinta tot atatea provocari.

Sintagma "unitate în diversitate" permite o analiza a spatiului european în toata complexitatea lui: unitatea spre care se tinde, este data de componenta economica; diversitatea, care exista este data de componentele adiacente, sociale, culturale si politice.

Unitatea spre care se tinde, din punct de vedere economic, reprezinta apropierea pâna la egalizare a preturilor bunurilor si serviciilor finale completata de apropierea pâna la egalizare a preturilor factorilor de productie (care reprezinta în fapt venituri ale acestora).

Egalizarea preturilor si a veniturilor înseamna, în ultima instanta, eliminarea disparitatilor care fac posibile diferentele între venituri la nivel intra comunitar si în cadrul acestuia, la nivel subnational. Din acest punct de vedere, disparitatile se identifica la nivel regional, regional însemnând bloc economic regional sau subregional, format din doua sau mai multe state membre (centrul si periferia) sau la nivel subnational, atunci cand e vorba despre regiuni în interiorul unui stat membru. Indiferent de nivelul la care se identifica, regiunile respecta principiul "unitatii în diversitate" în sensul ca exista regiuni cu o mare diversitate industriala sau, opus acestora, regiuni cu o puternica concentrare numerica a industriilor, exista regiuni transfrontaliere sau regiuni interioare, etc.

Cu toate ca înca în Tratatul de la Roma s-a facut referire la faptul ca una din tintele propuse ale Comunitatii o reprezinta reducerea disparitatilor dintre nivelurile de dezvoltare dintre diferitele regiuni ale statelor membre si eliminarea înapoierii regiunilor mai putin favorizate, a insulelor sau zonelor rurale, problema disparitatilor intra nationale a reprezentat, pâna în deceniul al saselea al secolului XX, una din prioritatile guvernelor nati 414b18e onale.

Obtinerea unei cresteri economice echilibrate la scara nationala era direct legata de dezvoltarea economica a regiunilor problema, regiuni care, datorita disparitatilor existente în raport cu restul tarii, vazute ca potentiale surse de conflict, puneau în pericol insusi mersul integrarii.

Timp de aproximativ doua decenii aceasta abordare a condus la obtinerea unor rezultate semnificative în plan national. Guvernele nationale au cheltuit sume importante pentru infrastructura rurala, pentru introducerea curentului electric si a telefoniei fixe în fiecare localitate, pentru dezvoltarea unui sistem bancar si intarirea sistemului de invatamânt, în scopul aducerii regiunilor mai putin dezvoltate la media nationala..

Incepând cu anii '70 a aparut o noua abordare a disparitatilor si a mijloacelor si instrumentelor de diminuare a acestora., aboradare dictata în primul rând de etapele succesive de extindere care au permis accesul, în spatiul comunitar, a unor economii "problema" cum ar fi Grecia, Spania si Portugalia cu venituri pe cap de locuitor mult sub media pe UE, respectiv Austria cu pasunile alpine si Finlanda si Suedia cu teritoriile slab populate sau noile state membre ale spatiului comunitar dupa ultima etapa de extindere.

Asa cum regiunile "problema" din spatiul national au reprezentat un pericol pentru cresterea echilibrata a acestor economii, tot asa si "economiile problema" au reprezentat un pericol pentru dezvoltarea echilibrata la nivel comunitar. Daca între statele membre fondatoare existau doar diferente nesemnificative (disparitatile se manifestau doar în plan national interregional, de unde si interesul statelor membre de a le rezolva), o data cu intrarea de noi membri acestea s-au extins la spatiul comunitar.

La aceasta se adauga si declinul industriilor traditionale concentrate în regiuni specifice, precum si faptul ca, prin Tratatul de la Maastricht, sub presiunea landurilor germane, s-a creat Comitetul Regiunilor, care confera consistenta institutionala dezvoltarii regionale.

Un alt factor determinant al aparitiei si evolutiei politicii de dezvoltare regionala îl constituie socurile energetice cu care s-au confruntat statele membre, socuri care au generat, la vremea respectiva o crestere a disparitatilor economice.

Acestea reprezinta cateva din motivele pentru care, la mijlocul anilor '70 s-au pus bazele politicii de dezvoltare regionala în spatiul comunitar.

Cu toate ca aparitia acestei politici este în general legata de latura cantitativa a integrarii (extinderea reprezentând noi factori de productie, noi piete de desfacere dar si noi disparitati) ea trebuie vazuta si prin prisma laturii calitative, reprezentata de adâncirea sau cresterea în intensitate a integrarii.

Adâncirea înseamna trecerea dinspre uniunea economica spre uniunea economica, monetara si politica, ceea ce presupune acea egalizare a conditiilor economice (unitatea), ca suport pentru integrarea politica.

La baza politicii de dezvoltare regionala se afla nevoia de dezvoltare echilibrata la scara comunitara, denumirile de "comunitate" si "uniune" economica implicând o acceptare a intereselor comune care transced frontierele statelor membre.

Principiile care stau la baza ei, cel al echitatii, conform caruia e inechitabil ca standardul de viata sa difere semnificativ de la o regiune la alta si cel al eficientei, conform caruia resursele Uniunii Europene sunt subutilizate în regiunile mai sarace, sunt si principiile care stau la baza crearii Comunitatilor Europene, transformate ulterior în Uniunea Europeana. La cele doua principii, cel al echitatii si eficientei se adauga un al treilea, cel al solidaritatii, alimentat tot de considerente de natura economica, conform caruia pentru atingerea echitatii si eficientei e nevoie de un transfer de resurse dinspre zonele bogate spre cele sarace, în completare la cel realizat în spatiul national de catre guvernele nationale. E vorba aici de un transfer de fonduri comunitare spre zone comunitare, care pot sa îmbrace forma unor regiuni sau, acolo unde sunt îndeplinite criteriile de eligibilitate, spre economiie nationale ale statelor membre.

In aceste conditii a aparut nevoia unei noi politici la scara comunitara, conceputa initial pentru a completa principalele tipuri de politici nationale specifice dezvoltarii regionale, îndreptate spre investitii si stimulente fiscale, cresterea mobilitatii fortei de munca, încurajarea introducerii de tehnologii avansate, dezvoltarea firmelor mici si mijlocii, relocalizarea activitatilor prin stimulente indirecte si incurajarea retelelor de cooperare.

Continentul european în general si în cadrul acestuia Uniunea Europeana în particular reprezinta un spatiu puternic fragmentat din punct de vedere al structurilor pietei, dar în acelasi timp puternic centralizat si polarizat din punct de vedere al performantelor economice, eficientei si al nivelului veniturilor.

Fragmentarea, data de acea "unitate în diversitate" specifica acestui spatiu, reprezinta suportul pentru concentrare si polarizare.

Din acest punct de vedere, gruparea economiilor statelor membre se poate realiza în functie de o serie de criterii, dintre care cel al indicatorilor macroeconomici care exprima cel mai bine nivelul de trai grupeaza economiile în regiuni de centru, intermediare si periferice.

Astfel, din punctul de vedere al numarului populatiei[2], in categoria statelor mari, cu peste 35 de milioane de locuitori intra Germania, Marea Britanie, Franta, Italia, Spania si Polonia, a caror populatie acopera aproximativ trei patrimi din cele aproximativ 549 de milione de locuitori ai Uniunii Europene cu 27 de membri. Statele de mici dimensiuni care au o populatie cuprinsa între 8 si 10 miliooane de locuitori sunt Grecia, Belgia, Portugalia, Suedia, Austria, Republica Ceha si Ungaria iar cele de dimensiuni foarte mici, în numar de 11, acopera aproximativ 5% din totalul populatiei Uniunii cu 27 de membri: Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg si Malta. Între categoriile mentionate anterior se situeaza Olanda cu 16 milioane de locuitori si Romania cu 22.

Diferente mari se manifesta si în privinta venitului pe cap de locuitor. În categoria statelor cu venituri pe cap de locuitor peste medie

(peste 20.000 Euro) intra Danemarca, Irlanda, Austria, Olanda, Belgia, Finlanda, Italia, Germania, Franta, Marea Britanie, Suedia si Luxemburg.[3] În categoria veniturilor medii (între 10.000 si 20.000 euro) intra Spania, Grecia si Portugalia, Cipru, Slovenia, Cehia, Malta, si Slovacia. În categoria statelor cu un venit mic pe cap de locuitor intra Estonia, Polonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Romania si Turcia.

Tabel nr. 1. Economia spatiului european, pentru UE 27[4], în anul 2000

Sursa tabelului: "Second report on economic and social cohesion", European Commision, (2001)

Centrul economic al Europei, format din partea de vest a Germaniei, Belgia, Olanda, Luxemburg, nord estul Frantei si sud estul Marii Britanii acopera mai putin de 15% din total suprafetei comunitare, cuprinde peste o treime din populatie si în cadrul lui se desfasoara mai mult de jumatate din activitatile economice. Regiunile intermediare si cele periferice, care acopera aproximativ 85% din teren, 70% din populatie si 50% din activitatea economica sunt si cele mai înapoiate din punct de vedere economic

Disparitatile, calculate în functie de raportul dintre venitul pe cap de locuitor între statele membre si media Uniunii, respectiv în functie de rata somajului si ponderea acesteia în cadrul populatiei tinere, se manifesta atat între statele membre cât si la nivel subnational. Spre exemplu, în Marea Britanie, cea mai bogata regiune, Inner London, are un venit pe cap de locuitor cu 166% mai mare decat media pe UE 25, în timp ce cea mai saraca regiune, Merseyside se situeaza cu 30% sub media pe UE. În Spania, Madridul se situeaza cu peste 21% peste media UE 25, iar Extremadura cu 47% sub medie. Cea mai mica diferenta e în Suedia, unde veniturile medii din cea mai bogata regiune sunt cu 60% mai mari decât ale celei mai sarace.

În privinta disparitatilor între statele membre, calculate în functie de venitul anual pe cap de locuitor, diferentele sunt enorme; Bulgaria are un venit de 4750 Euro (aproximativ 26% din media comunitara pentru 27 de state), iar Luxemburg 38300 Euro, care reprezinta 212% din medie.

Tabel nr. 2. Disparitati regionale la nivelul statelor membre UE15, între 1983-2000

Sursa tabelului: R.Baldwin & C. Wyplosz, The Economics of European Integration, manuscris, (2003), pag.95

În ultimele doua decenii se observa o diminuare a dispersiei veniturilor între statele membre concomitent cu cresterea dispersiei veniturilor între regiunile statelor membre. În ceea ce priveste distributia geografica a activitatilor economice în interiorul statelor membre, aceasta a inregistrat o tendinta de concentrare, în timp ce în privinta specializarii pe natiuni se observa o modesta realocare a industriilor, combinata cu o crestere a dispersiei industriilor manufacturiere între natiuni, în timp ce la nivel subnational industria e mai concentrata spatial.

În tabelul anterior sunt prezentate evolutiile deviatiei standard a venitului national pe cap de locuitor în statele membre si în cadrul acestora între regiunile componente. Astfel, deviatia standard a înregistrat o tendinta progresiva de scadere (de la -4,3% în perioada 1983-1993 pâna la -2,7% între 1990 -1994) ceea ce demonstreaza o diminuare a disparitatilor masurate prin prisma PIB-ului pe cap de locuitor între statele membre. Grecia, Spania, Portugalia si în special Irlanda, beneficiare ale Fondului de Coeziune si a unei parti importante din fondurile structurale, au înregistrat ritmuri de crestere spectaculoase. Irlanda, spre exemplu, a trecut de la un PIB pe cap de locuitor care reprezenta, în 1998, aproximativ 64% din PIB-ul EU 15 la unul care se situeaza cu 15% peste media uniunii, în numai doi ani.

Tendinta de convergenta a veniturilor medii între statele membre este conjugata cu cea de crestere a inegalitatii veniturilor la nivel regional. În perioada analizata se observa o crestere constanta a inegalitatilor interregionale la nivelul fiecarui stat membru, cu exceptia Olandei, al carei indice de deviere standard a fost descrescator pe perioada 1983-1989, respectiv a Finlandei si Marii Britanii, care au înregistrat evolutii descrescatoare ale aceluiasi indice pentru perioada 1990-1994.

Intrarea, în 2004 si respectiv 2007 a noilor state ca membri cu drepturi depline, a marit si mai mult disparitatile atât la nivel interstatal cât si la nivel interregional, stiute fiind diferentele mari care exista între nivelul veniturilor acestora si media UE.

Analiza datelor din tabelul anterior scoate în evidenta si un alt aspect: în ciuda faptului ca se observa o usoara convergenta a veniturilor între statele membre, integrarea economica ( vazuta ca un proces care are drept scop cresterea echilibrata a veniturilor la nivelul spatiului integrat) a avut un impact modest asupra localizarii industriilor, fapt demonstrat de lipsa unor modificari de substanta la nivelul statelor membre.

În privinta structurii activitatilor economice, integrarea economica a favorizat concentrarea (clustering-ul) industriilor la nivel sectorial si nu la nivel regional. Utilizând un instrument specific de masura, indicele Krugman[6] si analizând pe baza acestuia economiile statelor membre se observa ca structura pe ramuri industriale ale statelor membre se abate de la media structurii pe ramuri a economiei UE.

Daca consideram drept standard structura mediana a UE, cele mai multe economii ale statelor membre au inregistrat o crestere a specializarii pe segmentele industriale specifice. Aceasta tendinta se datoreaza într-o mare masura liberalizarii schimburilor comerciale care au permis statelor membre sa-si concentreze resursele productive spre acele domenii în care detin avantaje comparative.

Liberalizarea, pe baza integrarii europene, a schimburilor comerciale a determinat specializarea în producerea acelor bunuri si servicii în a caror productie economia respectiva este bine dotata cu factorii de productie care reprezinta componenta de baza a produselor exportabile. Prin aceasta, resursele se disperseaza între sectoare în cadrul fiecarei economii si ca efect productia se relocalizeaza pe baze sectoriale.

Integrarea economica europeana este asociata cu specializarea statelor membre, specializare determinata de existenta diferentelor nationale în oferta de factori de productie în general si de forta de munca în particular datorita barierelor, în special a celor informale, mobilitatea fortei de munca în spatiul Uniunii Europene este mult mai redusa decat cea a capitalului, ca atare egalizarea pretului acesteia, între statele membre, care inseamna egalizarea salariilor si implicit a unei parti din veniturile reale se realizeaza altfel decât în interiorul acestora, prin modificarea structurilor productive la scara interstatala.

Economiile la scara si dimensiunea costurilor tranzactiilor genereaza forte care incurajeaza concentrarea (clustering-ul) activitatii economice. Clusteringul poate imbraca doua forme distincte: cel al clusteringului general, atunci cand concentrarea mai multor activitati economice are loc la nivelul unei regiuni, ceea ce conduce la polarizare si la cresterea disparitilor între regiuni, marind prin aceasta diferentele între centru si periferie, sau a clusteringului sectorial atunci când are loc o concentrare a firmelor apatinând unui sector distinct la nivelul unei regiuni, astfel incât fiecare regiune beneficiaza de dezvoltarea unei ramuri sau a unui sector industrial. Aceasta a doua forma a clusteringului face ca fiecare regiune sa devina "centrul" pentru o industrie sau activitate si "periferia" pentru toate celelalte activitati economice dezvoltate în interiorul ei.

Clusteringul este rezultatul actiunii a doua forte care actioneaza asupra mecanismului pietei, aglomerarea si dispersia. Aglomerarea se manifesta atunci când concentrarea spatiala a uneia sau mai multor activitati economice determina cresterea în dimensiuni a pietei si prin aceasta o noua concentrare spatiala a industriilor, în timp ce dispersia favorizeaza disiparea activitatilor economice în cadrul unui spatiu economic dat.

Dimensiunea aglomerarii este dictata de marimea cererii, care la rândul ei este determinata de dimensiunea pietei si de puterea de cumparare a consumatorilor si de eficienta utilizarii factorilor de productie, care se reflecta în costul mediu total al produsului.

Marimea cererii, dependenta de dimensiunea pietei reprezinta un stimulent pentru firmele sau ramurile industriale care doresc sa-si micsoreze costul tranzactiilor exploatând apropierea de piata de desfacere, de furnizori dar si economiile la scara generate de dimensiunea pietei.

Intrate pe o piata de mari dimensiuni, aceste firme vor stimula activitatea pe aceasta piata, prin aprovizionari de la furnizori locali, angajare de forta de munca locala care inseamna, per total, cresterea veniturilor, a cererii agregat si implicit a concentrarii pe acea piata Orice delocalizare a unei firme sau industrii modifica sectorizarea initiala a pietei, determinând concentrarea activitatii economice.

Opuse concentrarii, fortele de dispersie favorizeaza împrastierea geografica a activitatii economice. În acesta categorie intra pretul pamântului sau al fortei de munca necalificata, factori care, conjugati cu lipsa concurentei vor actiona ca un pol de atractie pe aceste piete. Aglomerarea, care înseamna concentrare si dispersia care înseamna anticoncentrare opereaza simultan, determinând distributia geografica a activitatii economice.

Asa cum am aratat deja, integrarea europeana a generat doua tipuri de efecte de localizare: unul în interiorul statelor membre, în care disparitatile regionale s-au adâncit pe masura cresterii în intensitate a integrarii si un al doilea, între statele membre, unde se observa o diminuare a disparitatilor pe fondul dispersiei activitatii economice la nivel comunitar. Aceste efecte confirma teoriile cauzalitatii cumulative ale lui Myrdal (1957), Hirschman (1958) si Kaldor (1971), conform carora disparitatile initiale se perpetueaza printr-o miscare cumulativa care este alimentata de migrarea factorilor de productie si de cresterea schimburilor comerciale.

Migratia factorilor de productie poate, ea singura, sa genereze venituri crescatoare, ceea ce înseamna ca se creaza fluxuri de capital, forta de munca, bunuri si servicii dinspre regiunile sarace spre cele bogate, cu efecte asupra cresterii diferentelor de venit dintre centru si periferie. În acelasi timp, în prezenta veniturilor crescatoare, comertul intre regiuni poate mari diferentele între costurile comparative. Procesul prin care avantajul initial al regiunii care se dezvolta este sustinut si alimentat a fost denumit de catre Hirschman polarizare, iar de catre Myrdal dispersie. Atunci când efectele de dispersie la nivelul unui spatiu integrat sunt suficient de puternice, toate economiile beneficiaza de pe urma cresterii economice a centrului, iar problema care se pune este doar cea a ratelor diferite de crestere care genereaza sau, dupa caz, maresc disparitatile existente.

Conform teoriei lui Hirschman, efectele de disipare contracareaza o parte din efectele de polarizare care, pe termen scurt, au generat ritmuri diferite de crestere, determinând în ultima instanta cresterea gradului de convergenta între economii. Myrdal considera ca , atunci când efectele de disipare sunt reduse, succesul zonelor cu ritmuri de crestere rapida inhiba dezvoltarea celorlalte zone din interiorul spatiului dat.

Teoriile cauzalitatii cumulative au fost completate de catre Kaldor, care a explicat disparitatile pornind de la cresterea resurselor ca fiind initial generata din surse proprii si determinata de raportul în care progresul tehic este încorporat în capital si echipament, care la rândul lui este determinat de catre rata de crestere a venitului si productiei.

Ca atare, cresterea economica este determinata nu de dotarea cu factori, ci de marimea cererii autonome. În context regional, principalul factor autonom al cererii îl constituie cererea pentru exporturi, care induce, în mod indirect, cresterea investitiilor la nivelul regiunii.

Un model formal care explica diferentele de crestere la nivel regional si implict disparitatile care apar din acesta este cel dezvoltat de catre Dixon si Thirlwall în 1975. În cadrul acestuia, rata de crestere economica la nivel regional depinde de patru factori importanti: (1) elasticitatea cererii în functie de venit pentru exporturi; (2) elasticitatea cererii în functie de pret pentru exporturi; (3) rata inflatiei si (4) efectul Verdoorn, care la rândul lui este determinat de elasticitatea cererii pentru exporturi.

Conform acestui model, disparitatile regionale persista atunci când sunt sustinute, conform efectului Verdoorn, prin legaturile care se stabilesc între exporturi si crestere economica prin intermediul preturilor.

13.2. POLITICA DE DEZVOLATRE REGIONALĂ. OBIECTIVE, FONDURI. INSTRUMENTE sI INSTITUŢII. .

Politica de dezvoltare regionala face parte din rândul politicilor comunitare relativ nou aparute ca raspuns la nevoia de dezvoltare echilibrata a Uniunii, vazuta prin prisma intereselor comune care transced granitele nationale ale statelor membre.

Tratatul de la Roma se refera în preambul la nevoia de a întari unitatea economiilor statelor membre si de a asigura dezvoltarea armonioasa prin reducerea decalajelor care exista între diferitele regiuni si ajutorarea regiunilor ramase în urma, însa cu toate acestea nu se poate vorbi de o abordare formal institutionala comuna decât începând cu deceniul sapte al secolului trecut. Aceasta nu înseamna ca problemele generate de dezvoltarea economica inegala între regiuni nu au fost identificate în primele decenii de constructie europeana, ci doar ca ele si-au gasit rezolvarea, în perioada respectiva, în plan national.

Politicile de dezvoltare regionala în plan national pentru tarile din vestul Europei au aparut în deceniul al 6-lea al secolului XX În acel moment rolul guvernelor nati 414b18e onale în cresterea economica echilibrata si în reducerea disparitatilor între zone si regiuni din spatiul national era considerat drept unul foarte important.

Începând cu anii 70 obiectivele si instrumentele politicii regionale s-au modificat profund în sensul ca interventia statului s-a redus gradual, manifestându-se prin politici de liberalizare economica, de reglementare si privatizare; suportul direct acordat firmelor a fost înlocuit de forme indirecte de asistenta, cum ar fi niveluri reduse de impozitare si subventionarea educatiei, serviciilor de consultanta si inovatie.

Pe acest fond au aparut si s-au dezvoltat, fara a face obiectul unei politici specifice de dezvoltare regionala, Fondul Social European (FSE) în 1958, Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii (FEOGA), în 1962, respectiv Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR), în 1975.

În anul 1986 Actul Unic European pune bazele Politicii de coeziune, îndreptata spre regiunile mai putin dezvoltate si spre statele membre nou intrate în spatiul comunitar.

Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, a stabilit coeziunea ca fiind unul din obiectivele majore ale Uniunii, alaturi de uniunea economica si monetara. Acelasi tratat a stipulat crearea Fondului de Coeziune pentru a sprijini proiecte de dezvoltare în domeniul mediului si a infrastructurii de transport pentru statele mai putin dezvoltate la nivel comunitar.

În cadrul Consiliului European de la Edinburgh a fost creat un nou instrument structural, numit Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului, care s-a alaturat fondurilor structurale deja existente (Fondul Social European, Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii , respectiv Fondul European de Dezvoltare Regionala).

Tot în perioada respectiva s-au creat fondurile de preaderare, PHARE, ISPA si SAPARD, destinate finantarii unor programe comunitare menite sa ajute statele candidate din centrul si estul Europei în perioada de pregatire pentru intrarea în Uniune.

În prezent politicile de dezvoltare regionala la nivel national urmeaza dinamica schimbarilor continue generate de problemele restructurarii productiei si cresterii competitivitatii la nivel national si local si a stabilitatii macroeconomice.

Mecanismul utilizat de catre Uniunea Europeana pentru a promova coeziunea economica si sociala este format din:

Politicile nationale îndreptate spre cresterea coeziunii economice si sociale

Politicile comune ale Uniunii care ating obiective de convergenta si competitivitate

Politica de dezvoltare regionala si coeziune economica si sociala

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALA

Obiectivele politicii de dezvoltare regionala, în viziunea sunt îndreptate spre convergenta, Competitivitate regionala si ocupare, respectiv Cooperare Teritoriala Europeana si sunt acoperite, pentru Perspectivele Financiare 2007-2013 dupa cum urmeaza:

Obiectivul Convergenta promoveaza îmbunatatirea condittilor care conduc la cresterea convergentei reale pentru statele membre si regiunile mai putin dezvoltate.

În UE-27 acest obiectiv acopera, în 17 state membre un numar de 84 de regiuni cu o populatie totala de 154 de milioane de locuitori si cu un PIB-locuitor mai mic decât 75% din media comunitara.

Obiectivul Competitivitate regionala si ocupare tinteste întarirea competitivitatii si atractivitatii regiunilor dintr-o dubla perspectiva. Prima este legata de promovarea schimbarilor economice prin prin inovare, cea de a doua de cresterea gradului de ocupare prin investirea în resursa umana.

În UE 27 sub obiectivul competitivitate regionala si ocupare sunt eligibile 168 de regiuni.

Obiectivul Cooperare teritoriala europeana se adreseaza întaririi cooperarii trans frontaliere prin initiative coumne la nivel local si regional,la colaborare intreregionala si trans nationala. Acest obiectiv acopera practic toate regiunile spatiului comunitar.

Obiectivele generale, prezentate mai sus, ale politicii de dezvoltare regionala sunt stabilite pe diferitele niveluri teritoriale: cel al Uniunii pe ansamblul acesteia, cel al fiecarui stat membru si cel al unor unitati teritoriale care cuprind mai multe state care formeaza o regiune.

Din considerente statistice si de colectare a datelor s-a creat un sistem unitar la nivelul Uniunii, numit NUTS (Nomenclature of Territorial Units) organizat pe sase niveluri teritoriale pornind dinspre structurile mari spre cele mici. Nivelul NUTS II reprezinta nivelul de baza la care se aplica politica de dezvoltare regionala în tarile UE. Dimensiunea medie a unei regiuni NUTS II este de 0, 2 milioane persoane si 13.000 km² iar numarul mediu de unitati pe tara este 15. Germania cu cele 82 de milioane de locuitori este împartita în 40 de regiuni NUTS II. Marimea regiunilor în Europa este inevitabil - tinând cont de specificitatile fiecarui stat si ale culturii administrative ale fiecaruia - un fel de puzzle cu o pondere institutionala si economica diferita, o diversitate pe care aderarea noilor state membre a accentuat-o si mai mult.

La nivel european, politica regionala s-a construit în jurul conceptului de coeziune economica si sociala, iar politica de coeziune este unul din instrumentele majore utilizate în cadrul Uniunii Europene pentru dezvoltarea echilibrata si sustenabila a acesteia.

care utilizeaza ca instrumente structurale:

a)      FONDURILE STRUCTURALE

Fondurile structurale sunt: Fondul European de Dezvoltare Regionala (creat pentru a diminua disparitatile între regiuni); Fondul Social European; Fondul European de Orientare a Agriculturii; Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului. Aceste fonduri sunt rezultatul contributiei financiare proportionale a statelor membre în concordanta cu nivelul de dezvoltare economica, redistribuite spre acele state si regiuni ale UE care sunt înapoiate din punct de vedere economic si social.

În primele etape ale dezvoltarii Comunitatilor Europene, singurul fond structural utilizat a fost Fondul Social European, ale carui fundamente se regasesc în Tratatul de la Roma În acea perioada primele politici regionale europene au fost politicile sectoriale: politica comuna privind transporturile si politica agricola comuna. Politica agricola comuna a fost creata în 1962 si doi ani mai târziu a beneficiat de instrumentul financiar FEOGA (Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii). Acest fond este compus din 2 sectiuni: una pentru garantare, care este instrumentul financiar al PAC-ului si o alta pentru orientare care este un fond structural. În urma reformei PAC, sectiunea de garantare a disparut, în schimb s-a extins sectiunea de orientare si consultanta.

În plan institutional, în 1967 a fost creat, în cadrul Comisiei Europene, Directoratul General "DG REGIO", având misiunea precisa de a planifica elaborarea unei politici regionale comune. Aceasta politica a început sa fie implementata în mod real numai în anii 70. Un an important a fost 1974 când Comunitatile Economice Europene s-au confruntat cu primul soc energetic. Aceasta criza a generat o crestere a disparitatilor economice, iar somajul a început sa creasca. La declinul regiunilor industrializate traditionale s-a adaugat înapoierea cronica a unor regiuni cum ar fi sudul Italiei. Nevoia unui ajutor specific a devenit imperativa în contextul primei extinderi a Uniunii, care a adus în spatiul comunitar Marea Britanie (care refuza strict sa devina un contribuabil net la bugetul UE), Irlanda (care se afla în acel moment într-o puternica înapoiere) si Danemarca.

În aceste conditii, a aparut nevoia unui nou fond structural, Fondul European de Dezvoltare Regionala Acest al doilea Fond structural a avut drept scop finantarea proiectelor de infrastructura si a investitiilor productive în regiunile mai putin favorizate. Regulamentele privind acest fond au fost profund revizuite dupa aderarea Greciei în 1981, a Spaniei si Portugaliei în 1986.

Extinderea spre sud a marit disparitatile economice si sociale ale Uniunii. În 1993 numarul fondurilor structurale a crescut la patru prin crearea Instrumentului Financiar pentru Orientarea Pescuitului ca masura legata de integrarea, în 1995, a celor doua tari scandinave Finlanda si Suedia.

În anii' 80 si începutul anilor 90 Fondurile structurale au suferit noi transformari. Actuala arhitectura a fondurilor structurale s-a stabilizat în jurul momentului semnarii Tratatului de la Amsterdam. La initiativa lui Jaques Delors s-a semnat Actul Unic European, în 1986, consacrând un nou pas în constructia europeana. Principiul coeziunii economice si sociale a fost reafirmat cu putere alaturi de acela al pietei unice si al uniunii monetare. Fondurile structurale au devenit un instrument major de atingere a coeziunii printr-o interventie coordonata si integrata în jurul obiectivelor de dezvoltare comuna.

Începând cu 1993 cele patru fonduri structurale au fost corelate cu fondul de coeziune, înfiintat pentru a sustine protectia mediului si expansiunea retelelor de transport transeuropene în cele mai sarace patru state din UE: Grecia, Portugalia, Spania si Irlanda.

b)      FONDUL DE COEZIUNE

c)     

Reprezinta un instrument structural creat în 1994 care se adreseaza statelor membre în scopul ajutorarii acestora de a reduce disparitatile economice si sociale si pentru a-si stabiliza economia.

Pentru finantarile prin Fondul de Coeziune sunt eligibile cele mai putin prospere state membre care au un PIB-locuitor mai mic de 90% din media comunitara. De acest fond beneficiaza: Grecia, Portugalia, Spania, Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria si România

Acordarea finantarii prin Fondul de Coeziune e conditionata de capacitatea statului beneficiar de a îndeplini obiectivele programelor de convergenta pentru uniunea economica si monetara (deficit bugetar, datorie pubica cumulata, inflatie scazuta).

Proiectele eligibile prin Fondul de coeziune pot fi finantate în proportie de maximum 85% din partea Uniunii si trebuie sa apartina umatoarelor categorii:

a.       Proiecte de mediu, legate de mentinerea unui mediu curat în conditiile dezvoltarii sustenabile

b.      Proiecte de infrastructura si transport care pot fi identificate în Retelele de Transport Transeuropene.

INIŢIATIVELE COMUNITARE reprezinta programe de actiune complementare operatiunilor fondurilor structurale pe domenii specifice. Fiecare initiativa comunitara poate fi finantata dintr-un singur fond.

INTERREG III, privind cooperarea transfrontaliera, transnationala si interregionala prin crearea de parteneriate în scopul încurajarii dezvoltarii echilibrate a zonelor multiregionale. INTERREG III este finantat din Fondul European de Dezvoltare Regionala

EQUAL creat pentru a elimina factorii care conduc la inegalitati si discriminari pe piata muncii, finantat din Fondul Social European ,

URBAN II privind recuperarea unor zone urbane aflate în declin si regenerarea oraselor, finantat prin Fondul European de Dezvoltare Regionala

Leader + destinat dezvoltarii rurale în contextul dezvoltarii sustenabile, finantat din Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii, componenta de orientare.

INSTRUMENTELE STRUCTURALE

Instrumentele structurale sunt sustinute de catre cele patru fonduri structurale pentru toate regiunile statelor membre ale Uniunii, suplimentar celor sustinute prin fondul de coeziune finantate prin aceste fonduri raspund obiectivelor specifice si se supun unor obiective stricte.

Începând cu 1988 fondurile structurale sunt organizate în jurul a 4 mari principii care permit clarificare misiunilor, rationalizarea utilizarilor, organizarea unei coordonari relative astfel încât sa poata oferi o mai mare coerenta suportului comunitar: concentrarea, programarea, aditionalitatea si parteneriatul.

1. concentrarea: interventia fondurilor structurale este concentrata pe teritorii sau grupuri sociale prioritare. Aceste teritorii sau grupuri sociale sunt selectate în concordanta cu diferite criterii socio economice. Pentru primele doua fonduri structurale, din prima generatie (1988 - 1993, 1994 - 1999), s-a urmarit reducerea disparitatilor regionale dintre statele membre identificând initial cinci, apoi sase axe de dezvoltare. Fiecare obiectiv s-a concentrat asupra unei probleme majore de dezvoltare. În completarea acestor obiective au fost lansate 14 Programe de initiativa comunitara pentru mai multe obiective clar delimitate, esentiale pentru a sustine actiuni experimentale sau inovative (dezvoltare locala în zonele rurale - programul Leader, promovarea cooperarii transfrontaliere - INTERREG, etc.).
2. programarea: Implementarea fondurilor structurale s-a realizat printr-o abordare multianuala (1988-1993;1994-1999;2000-2006; 2006-2013). Monitorizarea se poate realiza la nivel national ori la nivel regional, uneori fiind implicate ambele niveluri. Partenerii nationali si regionali elaboreaza si negociaza suportul financiar comunitarpe baza documentelor cadru specifice, al documentului unic de programare, al programului operational sau programului complementar. Pe baza evaluarii exacte aceste programe definesc obiective clare, strategii de actiuni si axe prioritare. Aceste axe sunt definite prin masuri si actiuni implementate de catre parteneri pentru a raspunde nevoilor identificate printr-un diagnostic pus pe baza analizei SWOT.
3. aditionalitatea: reprezinta principiul conform caruia ajutorul structural al UE trebuie sa suplimenteze si nu sa înlocuiasca resursele oferite deja de catre autoritatile nationale regionale si locale în scopul dezvoltarii regiunilor si a pietei muncii. Astfel ajutorul structural reprezinta o valoare adaugata efectiva pentru teritoriile eligibile; statele membre sunt obligate sa mentina angajamentele financiare la acelasi nivel la care se aflau la începutul perioadei de programare.
4. parteneriatul: presupune concentrarea eforturilor de finantare venind dinspre Uniunea Europeana, statele membre, autoritatile regionale si locale si partenerii economici si sociali. Acest principiu este aplicat în fiecare etapa a perioadei de finantare de la programare la implementare, monitorizare si evaluare.

În 1992 Tratatul de la Maastricht a întarit ponderea si rolul politicii de coeziune.fapt pentru care în 1993 s-a creat Fondul de Coeziune îndreptat spre protectia mediului si retelele de transport în tarile membre UE cuprinse în obiectivul I cu un PIB sub 90% din media pe UE (Irlanda, Spania, Grecia si Portugalia). Acest fond trebuia sa ajute statele membre mai putin dezvoltate sa atinga criteriile de convergenta stipulate prin Tratatul de la Maastricht ca fiind necesare pentru a apartine Uniunii Economice si Monetare. Cu un prim buget de 16,5 miliarde Euro acest fond a permis progresul substantial al dezvoltarii economice în aceste patru state membre.

Dupa o perioada de 10 ani sumele alocate FS s-au dublat: de la 45 miliarde ECU pentru perioada 1988 - 1993 la 90 miliarde ECU pentru perioada 1994 - 1999; în acest interval finantarea PAC a ramas la acelasi nivel. Cresterile succesive ale bugetului pentru politicile de coeziune si de dezvoltare regionala ale UE au determinat si o crestere proportionala a cheltuielilor de la 3,7 miliarde ECU în 1985 la 33 miliarde ECU în 1999. Proportia bugetului EU alocat acestor fonduri a crescut de la 18 % la 37% în perioada respectiva.

Primul raport asupra coeziunii economice si sociale prezentat de catre CE în 1996 a pus bazele unei noi reforme care a fost prezentata în raportul Agenda 2000 - pentru o Uniune mai puternica si mai extinsa, publicat de catre Comisia Europeana în iulie 1997. Consiliul European de la Berlin a adoptat reforma politicii de coeziune a UE în iunie 1999 [10].

Pâna în 2000 politica de dezvoltare regionala a fost îndreptata spre reducerea disparitatilor regionale dintre statele membre, în concordanta cu cele 6 prioritati de dezvoltare numite (obiectivele 1 la 6) [11]. Aceste obiective de dezvoltare au fost atinse cu ajutorul Fondurilor structurale si a Fondului de Coeziune.. Pentru a creste concentrarea asistentei FS s-a decis o reducere drastica a numarului obiectivelor PDR. În martie 1999 Summit-ul de la Berlin a decis reducerea numarului de criterii de eligibilitate la 3 dupa cum urmeaza:

Obiectivul 1 va promova dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor a caror dezvoltare este întârziata. Statutul obiectivului 1 pentru perioada 2000 - 2006 se bazeaza pe: regiunile care în prezent se afla pe nivelul NUTS II ale caror PIB pe cap de locuitor e mai mic decât 75% din media comunitatii si cele mai multe regiuni îndepartate (departamentele Frantei din teritorii, Insulele Azore, Madeira si Canare), care sunt toate sub 75% si zonele eligibile sub obiectivul 6 pentru perioada 1995 - 1999 respectând Protocolul nr. 6 al Actului de Acces al Finlandei si Suediei. "Obiectivul 1" este de departe cel mai semnificativ acoperind aproximativ 51% din populatia totala a UE si cheltuind peste doua treimi din totalul FS alocate în tarile UE. În ultimii 6 ani regiunile asistate prin obiectivul 1 au primit aproximativ 100 Euro pe cap de locuitor din FS.

Obiectivul 2 are drept scop sustinerea conversiei economice si sociale a zonelor aflate în dificultati structurale. Ar trebui sa includa zonele în care au loc schimbari economice si sociale în sectoarele industrial si de servicii, în zonele rurale în declin, în zonele urbane în dificultate si în zonele dependente de pescuit, definite pe baza criteriilor obiective stabilite în textele legislative. Statele Membre vor propune CE o lista de zone care întrunesc criteriile privind obiectivul, care în functie de un plafon al populatiei pot fi aplicabile oricarui stat membru. Un maximum de 18% din populatia Uniunii poate fi acoperita prin noul Obiectiv 2 (care va cuprinde zonele din fostul obiectiv 2 si 5, dar si câteva din fostele zone 3 si 4);

Obiectivul 3 va oferi suport adaptarii si modernizarii politicilor si sistemelor educationale, instruirii si ocuparii fortei de munca. Se va aplica în afara Obiectivului 1, fiind activ pentru regiunile cuprinse în Obiectivul 2 precum si cele care nu sunt cuprinse în vreun obiectiv. Se considera ca nivelul de asistenta mediu pe cap de locuitor în cadrul Obiectivului 3 trebuie sa ia în considerare prioritatea acordata ocuparii fortei de munca, educatiei si instruirii (va cuprinde în principal fostele zone din obiectivele 3 si 4).

Numarul Programelor de initiativa comunitara a fost de asemenea redus la patru: Interreg III, (pentru cooperare transfrontaliera), Leader +, (pentru dezvoltarea locala a zonelor rurale), Equal (de lupta împotriva discriminarii pe piata muncii) Urban II (pentru zonele urbane aflate în dificultati severe). Un singur fond structural poate sa ofere finantare pentru fiecare din cele patru programe de initiativa comunitara. .

Inca de la crearea lor, Fondurile structurale au fost considerate instrumente esentiale pentru dezvoltarea dezvoltarea economica si sociala echilibrata a Uniunii. Efectul de propagare al fondurilor structurale este acum indiscutabil. Volumul transferurilor catre tarile membre a adus o contributie importanta la cresterea si dezvoltarea lor economica cel mai bine observabila în cazul Irlandei si Portugaliei. În spatiul Uniunii însa, într-o masura diferita Fondurile au generat cresterea interesului în gândirea strategica si planificarea dezvoltarii economice si au încurajat cooperarea institutionala implicând parteneriatul noilor actori sociali institutionali si economici si a grupurilor în formularea si programarea strategiilor. Ele au promovat dinamism si inovatie în abordarea dezvoltarii regionale cu toate ca aceasta nu a fost întotdeauna bine primita sau considerata potrivita de catre autoritatile statelor membre.