politica regionala a Uniunii Europene. Oportunitati pentru România
Cine beneficiaza de Fondurile Structurale si de Coeziune ?
TEMA XIII
politica regionala a Uniunii Europene. Oportunitati pentru România
Conceptul de politica regionala este definit în Uniunea Europeana ca fiind ansamblul de politici structurale menite sa asigure reducerea si eliminarea, în perspectiva, a disparitatilor dintre diferitele regiuni ale statelor membre. Obiectivul esential al Politicii Regionale îl constituie realizarea coeziunii economice si sociale a Uniunii Europene.
În lume, ca si în 424e48e Europa, exista diferite tipuri de regiuni: regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni aglomerate, regiuni subdezvoltate, regiuni geografice, regiuni în declin, regiuni de planificare etc. În cazul nostru, conceptul de regionalizare considera regiunea ca fiind esentiala în procesele de planificare si dezvoltare.
În Europa, obiectivul dezvoltarii regionale s-a manifestat, de-a lungul timpului, în principal, la doua niveluri:
Al fiecarui stat european;
Al Uniunii Europene.
În Europa occidentala, politica nationala de dezvoltare regionala are o traditie mai veche decât cea comunitara. Prima politica regionala a fost elaborata în Marea Britanie cu mai bine de 70 de ani în urma, respectiv în anii 1934 si 1937, odata cu legile pentru Zonele Speciale. Aceste legi urmareau sa asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de somajul ridicat. Dar, cele mai multe politici nationale de dezvoltare regionala au fost promovate dupa ultimul razboi mondial, când s-a urmarit - prin interventia guvernelor centrale - dezvoltarea mai accentuata a "regiunilor problema" odata cu sprijinirea investitiilor în infrastructura. Începând cu anii '70, interventia statului s-a redus treptat, fiind înlocuita prin politici de liberalizare economica, de reglementare si privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit cu forme indirecte de asistenta: reduceri ale nivelurilor de impozitare, suport pentru formarea profesionala, consultanta, servicii.
În prezent, politicile nationale de dezvoltare regionala, promovate în tarile Uniunii Europene beneficiaza de:
Granturi pentru investitii si stimulente fiscale;
Încurajarea initiativelor tehnologice;
Cresterea mobilitatii fortei de munca;
Sprijin acordat IMM-urilor, în scopul adaptarii acestora la mediul economic, în conditiile globalizarii;
Încurajarea dezvoltarii retelelor de cooperare.
La nivel european, politica regionala s-a dezvoltat în jurul conceptului de coeziune economica si sociala, care constituie - alaturi de uniunea economica , monetara si politica - unul din obiectivele majore ale Uniunii. Coeziunea este definita si se refera la reducerea decalajelor în ceea ce priveste nivelul de dezvoltare a regiunilor si sprijinirea regiunilor ramase în urma sa recupereze decalajul care le separa de regiunile dezvoltate ale Uniunii Europene.
Principalul instrument folosit de UE pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regionala îl constituie Fondurile Structurale (FS). Aceste fonduri sunt rezultatul contributiei financiare a statelor membre, proportional cu nivelul lor de dezvoltare economica, exprimata în valoarea PIB-ului, redistribuite apoi catre acele tari si regiuni ale UE, ramase în urma din punct de vedere economic si social.
Înca prin Tratatul de la Roma, cele 6 state fondatoare ale Comunitatii Economice Europene îsi propuneau "sa refaca unitatea economiilor lor si sa garanteze o dezvoltare armonioasa care sa conduca la reducerea decalajelor dintre diferite regiuni si a ramânerii în urma a celor mai putin favorizate". Pentru atingerea acestui obiectiv, prin Tratatul de la Roma, a fost creat primul fond structural si anume Fondul Social European (FSE). Prin acest fond, au fost co-finantate actiuni pentru:
Crearea de noi locuri de munca;
Integrarea somerilor de lunga durata si a categoriilor sociale expuse excluderii de pe piata muncii;
Promovarea sanselor egale de acces la munca;
Reconversia si îmbunatatirea pregatirii educationale si profesionale.
Asadar, Fondul Social European a urmarit, în principal, diminuarea consecintelor sociale ale restructurarii economice prin sprijinirea ocuparii fortei de munca.
Punerea în aplicare a Politicii Agricole Comune s-a realizat printr-un instrument financiar special, instituit în 1964, întitulat Fondul European pentru Orientare si Garantare pentru Agricultura (FEOGA) cu scopul de a sustine actiunile în favoarea fermierilor. FEOGA are doua sectiuni:
a) Cea de garantare care nu este un fond structural, ci un instrument financiar al PAC;
b) Cea de orientare, care este un fond structural si este destinat:
Sprijinirii actiunilor din zonele defavorizate, în special montane;
Sustinerii tinerilor fermieri;
Organizarii de asociatii rurale si agricole;
Reparcelarii fermelor si padurilor;
Dezvoltarii infrastructurii rurale, legate de dezvoltarea agriculturii si silviculturii;
Îmbunatatirii calitatii pasunilor, irigatii, restaurarii potentialului agricol afectat de dezastre naturale (inundatii, incendii, alunecari de teren etc.);
Încurajarii agro-turismului si a mestesugurilor la sate;
Protectia valorilor rurale.
Abia
începând cu 1970, Uniunea Europeana si-a elaborat si implementat
o politica regionala comuna. Promovarea unei asemenea
politici a devenit mai acuta odata cu cresterea
disparitatilor dintre regiuni ca urmare a primei largiri, din
Crearea FEDER a avut în vedere sustinerea investitiilor productive si în infrastructura (pentru transporturi, telecomunicatii, energie, ocuparea fortei de munca), pentru dezvoltarea locala si sprijinirea IMM-urilor.
Când Grecia, Portugalia si Spania au
intrat în Comunitatea Europeana, dezechilibrele inter-regionale din cadrul
acesteia au crescut dramatic si au condus la dublarea populatiei din
zonele cele
În plus, în 1993, Uniunea a decis crearea celui de-al patrulea fond structural, respectiv, Instrumentul Financiar pentru Orientarea în domeniul Pescuitului (IFOP). Prin crearea acestui fond s-a urmarit:
Sprijinirea sectorului piscicol, al acvaculturii si al industriei de prelucrare a produselor marine;
Restructurarea si modernizarea flotei de pescuit;
Dezvoltarea pescariilor si protectia anumitor zone maritime;
Identificarea de noi piete pentru produsele piscicole.
Prin crearea acestui Instrument se avea în vedere realizarea unui echilibru între resurse si exploatarea acestora, întarirea competitivitatii si îmbunatatirea aprovizionarii populatiei cu peste.
Tratatul
de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a
facut din coeziunea economica si sociala unul din pilonii
de baza ai constructiei europene, alaturi de Piata
Interna/Unica si de Uniunea Economica si
Monetara, care a condus
Articolul
Tratatul a decis crearea unui Fond de Coeziune, destinat realizarii de proiecte în domeniul mediului si al retelelor trans-europene pentru infrastructura din transporturi.
Fondul a fost
creat în
"Agenda 2000.
Pentru o Uniune mai puternica si mai larga", lansata în
iulie 1997 de Comisia Europeana, subliniaza limpede ca promovarea
coeziunii economice si sociale trebuie sa reprezinte, pe mai departe,
o prioritate politica majora a Uniunii. Perspectiva largirii
cu noi membri din Europa Centrala si de Est al caror nivel de
dezvoltare este foarte inegal, face sa creasca aceasta
necesitate. "Solidaritatea europeana va fi ceruta mai mult ca oricând
pentru a realiza obiectivul major de reducere a decalajelor de dezvoltare,
asa cum este prevazut prin art.130 A". Aceasta va reprezenta o
contributie importanta
De Fondurile Structurale dispun acele regiuni al caror PIB/locuitor se situeaza, în ultimii trei ani, sub 75% din media PIB-ului Uniunii Europene. În momentul instituirii lor, au beneficiat de aceste fonduri tari întregi, precum Irlanda, dar si regiuni din Italia, Germania (Berlinul de Rasarit si cele 5 landuri din fosta RDG), Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Olanda, Grecia, Spania sau Portugalia.
În ceea ce priveste Fondul de Coeziune, acesta era destinat tarilor membre al caror PIB/locuitor este inferior procentului de 90% din media comunitara (Grecia, Irlanda, Spania si Portugalia). Îndata ce tara beneficiara depaseste media europeana de 90%, aceasta pierde dreptul de a beneficia de sustinerea Fondului pentru noi proiecte.
Fondul de coeziune finanteaza 80 - 85% din costul proiectelor realizate în domeniul mediului si al retelelor trans-europene în materie de infrastructura a transporturilor. Restul de 15 - 20% este asigurat de tarile beneficiare.
În perioada 1993 - 2006, resursele fondului au fost utilizate dupa cum urmeaza:
Spania (52-58 procente)
Grecia si Portugalia (16-20 procente)
Irlanda (7-10 procente)
Vocatia nationala a Fondului de coeziune permite o actiune comunitara la nivelul întregului teritoriu al tarilor membre mai putin prospere în domeniile protectiei mediului si dezvoltarii transportului. Cu titlu de exemplu, este interesant de vazut cum au folosit doua din cele patru tari beneficiare, în 1996, resursele provenind din Fondul de Coeziune.
Jumatate din asistenta acordata Spaniei a fost folosita pentru 40 de proiecte vizând aprovizionarea cu apa si tratarea apelor uzate în regiunea Madrid, insulele Baleare si insulele Canare, precum si pentru îmbunatatirea mediului urban si împadurirea unor zone afectate de eroziunea solului si desertificare. În domeniul transporturilor, asistenta s-a îndreptat spre finantarea autostrazii care leaga Galitia de sistemul spaniol de autostrazi, precum si de Franta.
Doua treimi din asistenta pentru proiecte de mediu în Grecia au fost alocate tratamentului apelor uzate. Celelalte proiecte au vizat aductiuni de apa potabila. În domeniul transporturilor, sumele alocate s-au îndreptat spre reteaua de drumuri, în special pentru autostrada Patras-Atena-Salonic-Evzoni, precum si spre modernizarea unor aeroporturi.
Cele 4 fonduri Structurale si Fondul de Coeziune reprezinta instrumentele structurale pentru promovarea de catre UE a Politicii sale Regionale.
Importanta acordata de Uniunea Europeana promovarii unei politici regionale coerente decurge si din volumul fondurilor alocate: în perioada 1993 - 1999 au fost prevazute 200 miliarde ECU, ceea ce reprezinta aproape 32% din bugetul Uniunii sau 0,46% din PIB-ul Uniunii Europene.
Pentru perioada 2000-2006, Uniunea si-a prevazut în buget 210 miliarde Euro pentru actiuni structurale. Aceasta înseamna ca Fondurile Structurale si de Coeziune reprezinta al doilea mare consumator al Bugetului Uniunii (cu 31,9 %), dupa Politica Agricola Comuna, care consuma 49,5% din buget.
Punerea în aplicare a politicii regionale a UE se bazeaza, începând cu 1988, pe un numar de principii, între care mentionam:
statele membre trebuie sa prezinte planuri de dezvoltare pentru obiectivele prioritare pentru o perioada de 3 sau 5 ani si sa explice cum vor fi utilizate resursele comunitare;
programele se realizeaza pe baza de parteneriat, prin strânse consultari între Comisia Europeana, autoritatile nationale, regionale si locale precum si partenerii economici si sociali;
aditionalitatea masurilor comunitare, ceea ce presupune ca guvernele nationale trebuie sa contribuie cu cheltuieli proprii si ca fondurile UE nu pot fi folosite ca substitut pentru fonduri provenind din surse nationale, regionale sau locale. Pentru asigurarea acestui principiu al aditionalitatii, fiecare stat trebuie sa mentina fondurile sale publice destinate actiunilor structurate cel putin la acelasi nivel ca în perioada premergatoare programarii;
concentrarea resurselor asupra regiunilor mai putin dezvoltate si care se confrunta cu cele mai mari dificultati, prin asigurarea co-finantarii de catre UE si autoritatile nationale;
tinând cont de criticile adresate de unele tari privind lipsa de transparenta în procesul de alocare a fondurilor, Comisia este obligata sa asigure o transparenta totala asupra proiectelor ce beneficiaza de asistenta comunitara;
asigurarea unei coordonari adecvate între toate tipurile de finantari care converg spre dezvoltarea regionala.
Cu prilejul reformei fondurilor structurale, au fost identificate 3 tipuri de regiuni care sa fie ajutate si anume :
- regiuni ramase în urma (înapoiate) din punct de vedere al dezvoltarii;
- regiuni industriale în declin;
- zone rurale.
Toate aceste tipuri de regiuni cunosteau un somaj ridicat si o emigratie în crestere.
Initial, fondurile structurale se stabileau în functie de urmatoarele obiective:
Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor structural-înapoiate.
Erau regiuni care se confruntau cu cele mai mari dificultati în materie de venituri, locuri de munca, sistem productiv si infrastructura. De regula, nivelul de somaj era cu 60% superior mediei comunitare. Pentru unele regiuni, somajul se ridica la un sfert din populatia activa.
Pentru includerea în acest obiectiv, principalul criteriu trebuie sa fie un PIB/locuitor, în ultimii 3 ani, mai mic de 75% fata de media comunitara.
Acest obiectiv a acoperit 26,6% din populatia comunitara : întreaga Grecie, Irlanda, Portugalia, mari parti din Spania si Italia, Irlanda de Nord, Corsica si Departamentele franceze de peste mari. Pentru a recupera întârzierile în dezvoltare, aceste regiuni trebuiau sa se doteze cu infrastructuri moderne (transport, comunicatii, energie), sa-si îmbunatateasca formarea profesionala si sa-si creeze întreprinderi competitive.
Obiectivul 2 privea reconversia economica si sociala a regiunilor aflate în declin industrial. Este vorba de zone aflate în mutatie economica (industrie si servicii), de zone rurale în declin sau de zone în criza dependente de pescuit sau de cartiere orasenesti în dificultate. Toate aceste zone se confruntau cu probleme structurale care se traduc prin dificultati de reconversie economica, un somaj important sau prin depopularea spatiului rural. În aceste zone traiau peste 50 milioane persoane.
Scopul acestor programe era diversificarea si modernizarea bazei industriale traditionale a respectivelor regiuni, odata cu promovarea de investitii în domeniul educatiei si al formarii profesionale.
Conform orientarii imprimate de Comisia Europeana, acest obiectiv acorda prioritate accesului la munca, educatiei permanente si promovarii initiativelor locale în favoarea muncii. Scopul urmarit, de a sprijini statele membre sa-si adapteze si modernizeze sistemele lor de educatie, de formare si de munca.
Obiectivul 4 era consacrat combaterii somajului, si în special a efectelor negative de pe piata muncii ca urmare a cresterii competitivitatii ce decurge din restructurare. Avea în vedere facilitarea adaptarii muncitorilor la schimbarile industriale, asigurând o pregatire profesionala adecvata, recalificare, consultare si orientare pe piata muncii, inclusiv pentru slujbe alternative.
Obiectivele 5 (a) si (b) priveau ajustarea sectorului agricol, inclusiv a celui piscicol, precum si dezvoltarea zonelor rurale, în care se remarca un procent ridicat al somajului, venituri agricole reduse, depopularea si scaderea nivelului de dezvoltare social-economica.
Obiectivul 6 era destinat regiunilor ultraperiferice, apartinând unor tari ale UE, cu o foarte slaba densitate a populatiei : departamentele franceze de peste mari, insulele spaniole si portugheze din Atlantic.
Una din problemele dificile întâmpinate de tarile membre mai sarace în utilizarea Fondurilor Structurale a fost asigurarea co-finantarii. Potrivit reglementarilor, rata asistentei comunitare nu trebuia sa depaseasca 75% din costul total al masurilor prevazute pentru Obiectivul 1 - Regiuni si 50% în alte cazuri. Totusi "în cazuri exceptionale si bine justificate", contributia UE putea merge pâna la 80% daca este vorba de tari beneficiare ale Fondului de coeziune (Spania, Portugalia, Irlanda si Grecia) sau chiar la 85% pentru regiuni care se aflau sub handicapul distantei.
"Agenda
Ideea forta a acestei reforme o
reprezinta concentrarea resurselor asupra regiunilor cele mai defavorizate,
ceea ce va conduce la reducerea, de la 6 la
Obiectivul 1 cuprinde regiunile slab dezvoltate al caror PIB/locuitor (masurat în puterea de cumparare) este mai mic de 75% fata de media comunitara. Circa 20% din populatia UE urma sa beneficieze de aceste fonduri. Toate cele 5 landuri din fosta Germanie de Rasarit au fost incluse. De altfel, trebuie mentionat ca Landul Brandeburg, cu un PIB/locuitor de 57% din media comunitara, se numara printre regiunile cele mai sarace ale Uniunii Europene. În schimb, o serie de regiuni, precum Lisabona (Portugalia), Valencia (Spania), Corsica si regiunea Valencienne (Franta), Sardinia (Italia), Hainant (Belgia), Flevoland (Olanda), întreaga Irlanda, precum si Irlanda de Nord si Scotia nu vor mai fi eligibile pentru acest obiectiv.
Obiectivul 2 cuprinde zone industriale (10% din populatie), rurale (5%), urbane (2%) sau dependente de pescuit (1%) aflate în reconversie economica si sociala. Aceasta înseamna ca, circa 18% din populatia Uniunii va beneficia de acest obiectiv. Principalul critic al noilor criterii prevazute pentru includerea unor zone în acest obiectiv este Marea Britanie, care cere alocarea fondurilor în functie de nivelul national al PIB-ului si nu pe regiuni (Marea Britanie se considera a fi cea de a patra tara cea mai saraca a Uniunii Europene si risca sa piarda, daca accentul va fi pus pe rata somajului).
Obiectivul 3 se axeaza pe dezvoltarea resurselor umane. Comisia Europeana considera asadar, ca pentru cresterea eficacitatii politicii sale regionale, sunt necesare o concentrare a eforturilor asupra unui numar mai mic de regiuni si un procent mai redus al populatiei care beneficiaza de aceste resurse (de la 51% în prezent, la 35-40%). În plus, gestiunea Fondurilor Structurale va fi descentralizata si simplificata, prin promovarea unui parteneriat între Comisie si autoritatile regionale si locale.
O alta masura
prevazuta de "Agenda
Cele 13 "initiative", care cuprind circa 400 de programe (cam tot atâtea cât toate celelalte actiuni structurale reunite) au fost reduse la 3 domenii:
A) cooperarea trans-frontaliera, trans-nationala si inter-regionala, vizând o armonizare echilibrata a teritoriului;
B) dezvoltarea rurala;
C) resursele umane în contextul egalitatii sanselor.
Initiativele comunitare reprezinta 5% din Fondurile Structurale.
Unitatile teritoriale utilizate pentru calculul disparitatilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni, se bazeaza pe asa - numitul Nomenclator al Unitatilor Teritoriale pentru Statistica (NUTS) si a fost stabilit de catre Oficiul pentru Statistica al Comunitatilor Europene. Nomenclatorul împarte fiecare stat membru într-un numar de NUTS 1, care la rândul lor se divizeaza într-un numar de NUTS 2 si care în sfârsit se divizeaza într-un numar de NUTS 3.
Nivelul NUTS 2 reprezinta nivelul la care se aplica Planul de Dezvoltare Regionala în tarile UE. Dimensiunea medie a regiunii NUTS 2 este de 2 milioane persoane si 13.000 km2.
Uniunea Europeana, cu 15 membri, cuprindea, de exemplu, 71 NUTS 1, 183 NUTS 2 si 1044 NUTS 3.
Câteva exemple:
Belgia cuprinde : 3 NUTS 1 (regiuni), 9 NUTS 2 (provincii) si 43 NUTS 3 (arondismente).
Grecia cuprinde ; 4 NUTS 1 (grupuri de dezvoltare regionala), 13 NUTS 2 (regiuni de dezvoltare) si 51 NUTS 3.
Spania cuprinde: 7 NUTS 1 (grupuri de comunitati autonome), 18 NUTS 2 (comunitati autonome) si 52 NUTS 3 (provincii).
Franta cuprinde : 9 NUTS 1, 26 NUTS 2 (regiuni) si 96 NUTS 3 (departamente).
Irlanda cuprinde : 1 NUTS 1, 1 NUTS 2 si 9 NUTS 3 (regiuni de planificare).
Germania , cea mai mare tara din UE cu 82 milioane locuitori, are 42 MUTS 2.
Cine a beneficiat, pâna acum, de Fondurile Structurale si de Coeziune ? Din prezentarea anterioara rezulta ca, într-o masura sau alta, au beneficiat toate statele membre ale Uniunii.
Desigur, cele mai multe fonduri - urmare nivelului scazut de dezvoltare economica - au primit Irlanda, Grecia, Spania si Portugalia.
Irlanda, de exemplu, este considerata ca fiind o singura regiune din punctul de vedere al Fondurilor Structurale, iar asistenta primita reprezinta între 3 si 4 procente din PIB.
Marea Britanie a primit, între 1989 - 1993, peste 6 miliarde ECU ca fonduri structurale, pentru Irlanda de Nord (Obiectivul 1 - regiune), Scotia (Vestul Scotiei si Estul Scotiei - Obiectivul 2) si Ţara Galilor (cu 2 regiuni).
Sume însemnate a primit si Italia pentru regiunile sale din Sud, mai ales pâna la introducerea unui control mai riguros asupra folosirii fondurilor acordate de Uniunea Europeana.
Aceasta constituie, de altfel, una din cauzele pentru care din partea acestor tari nu s-a manifestat un prea mare entuziasm fata de largirea Uniunii Europene. În conditiile în care media PIB/locuitor reprezinta abia 25% din media PIB/locuitor din Uniunea Europeana, toate cele 10 state din Europa Centrala si de Est sunt eligibile, ca entitati, pentru "Obiectivul 1 - regiuni" al Fondurilor structurale. De aici, teama actualilor membri, pentru o eventuala diminuare a fondurilor, pe seama transferarii lor spre noile tari candidate la aderare.
În realitate, Uniunea si-a propus sa mentina, nivelul Fondurilor Structurale la nivelele actuale, în termeni reali, ceea ce este de natura sa elimine temerile tarilor respective.
La rândul lor, tarile bogate precum Germania, care singura contribuie cu 30 % din bugetul Uniunii, au aratat limpede ca nu sunt dispuse sa-si mareasca contributia, dând de înteles chiar ca intentioneaza sa si-o reduca. Dar, nici aceasta din urma eventualitate nu va afecta nivelul Fondurilor Structurale.
Comisia Europeana a prevazut, prin
"Agenda
Actuala structura administrativa din România este în vigoare din 1968 si se bazeaza pe judete, orase si comune. Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenta existenta unor diferente semnificative în privinta nivelurilor de dezvoltare economica si sociala între judete, precum si în cadrul judetelor.
Evidenta dezechilibrelor regionale în România constituie o mostenire a perioadei interbelice, când activitatea industriala a fost concentrata în doar câteva zone, dependente de accesul la resursele minerale si energetice, precum si la retelele de transport (Bucuresti, Valea Prahovei, Brasov, Hunedoara, Resita, Braila, Valea Jiului, Constanta si Galati).
Perioada comunista s-a caracterizat printr-o politica economica centralizata, având ca scop echilibrarea dezvoltarii teritoriale printr-un proces de industrializare si urbanizare fortata. Aceasta politica a avut ca rezultat dezvoltarea mai rapida a unor zone importante din nord-estul si sud-estul tarii. Dupa 1989 tocmai aceste zone au avut cel mai mult de suferit, ca urmare a procesului de restructurare economica. În consecinta, decalajele economice regionale s-au accentuat, îndeosebi în privinta productiei industriale si a ocuparii fortei de munca, precum si al veniturilor populatiei si resurselor financiare ale gospodariilor. De aceea, dupa 45 de ani de dezvoltare centralizata din perioada comunista, cele mai slab dezvoltate zone ale tarii au ramas Moldova si Sud-Estul Câmpiei Române, iar cele mai dezvoltate român Bucuresti, Constanta, Centrul si Vestul tarii.
În 1998, în baza Legii nr. 151 privind politica de dezvoltare regionala, au fost create 8 regiuni de dezvoltare social-economica, care reprezinta nivelul statistic NUTS 2 si care grupeaza judete si zone cu niveluri diferite de dezvoltare. Din acest motiv se poate considera ca nivelul disparitatilor în România nu este prea ridicat si ca întreaga tara ar putea fi considerata subdezvoltata în comparatie cu nivelul de dezvoltare al UE.
Datele referitoare la PIB indica o tendinta de crestere a decalajelor dintre regiunile cele mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate. Zonele mai putin dezvoltate manifesta o puternica dependenta de o singura industrie, slaba atractivitate a localitatilor, utilitati insuficiente si infrastructura slab dezvoltata.
Disparitatile regionale în România au crescut în conditiile politicii de investitii a ultimilor ani, întrucât nivelul investitiilor a fost mai favorabil regiunilor dezvoltate. În 1999, regiunea Bucuresti Ilfov, având doar 10,2% din populatia tarii, a atras 25% din totalul investitiilor, în timp ce regiunile Nord-Est si Sud cu 17% si 15,5% din populatie, au beneficiat de 10,2 si 9,1% din totalul investitiilor.
Toate datele indica faptul ca o regiune sau un judet sunt cu atât mai sarace, cu cât respectivele zone sunt mai rurale. În plus, zonele rurale sunt puternic dependente de agricultura si înregistreaza o lipsa acuta de populatie tânara si educata, urmare migrarii acestora spre zonele urbane sau emigrarii spre tari din Uniunea Europeana.
De aceea, problema rurala si îndeosebi a saraciei din zonele rurale constituie o mare provocare pentru politica de dezvoltare regionala. Saracia din aceste zone se manifesta si la nivelul educatiei, îngrijirilor medicale si serviciilor publice locale.
În România a avut loc, abia în ultimii ani, o dezbatere de fond, în legatura cu politica regionala a Uniunii Europene. Uneori s-a acreditat temerea ca prin promovarea de catre România a unei asemenea politici, ar exista pericolul desprinderii din trupul tarii a unor provincii istorice.
Evident, ca o asemenea abordare nu
corespunde nici pe departe realitatii, dar nu este mai putin
adevarat ca politica regionala a Uniunii invita guvernele
la cresterea descentralizarii si la sporirea rolului si
atributiilor organelor administrative teritoriale si locale. De
altfel si acum se manifesta o serie de tensiuni între
tarile membre si Comisia Europeana în legatura cu
rolul guvernelor nationale si a structurilor consacrate acestui scop.
Dar, cu toate ca au primit însemnate fonduri de
Alteori s-a facut, probabil din necunoastere, o mare confuzie între politica Uniunii Europene de dezvoltare regionala, inclusiv prin proiecte de cooperare trans-frontaliera (cross-border co-operation), pe de o parte, si politica Consiliului Europei de creare a "Euro-regiunilor" , pe de alta parte. În timp ce euro-regiunile urmaresc mai degraba colaborarea politico-culturala prin atenuarea unor eventuale tensiuni, inclusiv de natura inter-etnica, în zonele de frontiera, politica regionala a Uniunii Europene are ca obiectiv esential eliminarea disparitatilor între nivelele de dezvoltare economico-sociala ale diverselor regiuni din state suverane ale Uniunii.
Chiar proiectele de tip "cooperare trans-frontaliera" dintre tarile membre si tarile candidate la aderare au un profund caracter economic, fiind destinate cu precadere domeniilor infrastructurii, protectiei mediului si amenajarii teritoriului. Din aceasta cauza, anumite rezerve existente într-o anumita perioada în legatura cu Euro-regiunile si mai ales cu modalitatile de constituire, de organizare si functionare ineficienta a acestora s-au rasfrânt, în mod nejustificat si asupra politicii Uniunii Europene în acest domeniu.
Este important de subliniat ca, în România, Constitutia din 1991, ca si Legea privind administratia publica locala modificata în 1996 atribuie competente largi consiliilor judetene si Consiliului municipal Bucuresti, definesc conceptul de amenajare a teritoriului si de dezvoltare economica. România poseda un cadru juridic, administrativ si operational pentru amenajarea teritoriului.
Dezvoltarea regionala se înscrie printre obiectivele principale ale planului de amenajare a teritoriului, care vizeaza cu prioritate reducerea disparitatilor regionale prin combaterea întârzierilor în dezvoltarea economico-sociala a unor regiuni si punerea în aplicare a programelor de amenajare a teritoriului. Aceste competente au fost consolidate, în 2003, prin amendamentele aprobate la Constitutia din 1991.
Trebuie, de asemenea, subliniat ca, în
1995- în contextul elaborarii Strategiei nationale de pregatire
a aderarii României
Începând cu anul 1996, Guvernul României a beneficiat de un program PHARE privind dezvoltarea regionala, program care - printre alte obiective - îsi propunea sa realizeze si identificarea disparitatilor de dezvoltare dintre judetele tarii. A fost întocmit un prim raport asupra disparitatilor regionale, care prin cumularea matematica a disparitatilor economice, demografice, în infrastructura si în standardul de viata a calculat un indice global al dezvoltarii regionale. Pe baza acestui indice, judetele au fost grupate în 6 categorii în functie de gradul de dezvoltare : foarte scazut, scazut, relativ scazut, relativ ridicat, ridicat si foarte ridicat.
Se poate aprecia ca, în România, politica de dezvoltare regionala exista din anul 1998, odata cu elaborarea primelor rapoarte anuale ale Comisiei Europene.
În 1999 Parlamentul a adoptat "Legea privind dezvoltarea regionala în România", care a oferit cadrul legislativ necesar pentru crearea, la nivel national si teritorial, a organismelor în masura sa asigure implementarea politicii regionale a Uniunii Europene, inclusiv gestionarea fondurilor structurale si de coeziune.
Fara îndoiala ca România
va deveni, pe deplin, beneficiara a acestor fonduri numai dupa ce
aceasta va adera
Este cert ca, dezvoltarea regionala ar putea constitui o pârghie importanta în demersurile României pentru aderare, iar crearea cadrului institutional adecvat o face capabila sa preia, din timp, gestionarea asistentei pe care aceasta o va primi prin fondurile structurale si de coeziune. Elaborarea de politici si proiecte privind dezvoltarea regionala, îi va spori, cu siguranta, accesul la noile surse de finantare europeana.
În ultimii ani, în România, s-a desfasurat o dezbatere controversata în legatura cu regiunile. În fapt, a fost confundata împartirea administrativ-teritoriala a tarii cu politica regionala a Uniunii Europene. Cert este ca UE nu se intereseaza de primul aspect, ci doar de crearea mecanismelor si a institutiilor care sa permita absorbtia fondurilor ce decurg din politica regionala a Uniunii.
România a închis, în anul 2003, negocierile la capitolul 21 privind politica regionala.
|
