PRINCIPALELE STRUCTURI EUROPENE, CREATE DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

PRINCIPALELE STRUCTURI EUROPENE, CREATE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Anul 1947 - odata cu lovitura de stat comunista de la Praga si blocada Berlinului instituita de sovietici, lansarea de catre americani a "politicii de îndiguire a comunismului" (containem 343f53d ent policy) si a Planului Marshall de refacere a Europei post-belice - marcheaza începutul asa-numitului "razboi rece" între lumea occidentala, dominata de SUA si cea rasariteana, dominata de URSS.

Fiecare din aceste lumi reprezenta un bloc cu o ideologie proprie (capitalism sau comunism), iar logica de bloc - în plan economic, politic si al securitatii - a marcat viata continentului european si a întregii lumi pâna la prabusirea regimurilor comuniste în Europa Centrala si de Est la sfârsitul anilor '80.

Ca expresie a acestei politici, fiecare bloc si-a creat propriile organisme economice, politice si de securitate, diametral opuse. Abia dupa prabusirea acestor regimuri si autodestramarea Uniunii Sovietice, a fost posibila dizolvarea structurilor din Europa Rasariteana si crearea unor organisme pan-europene, ca expresie a optiunii spre unitate a popoarelor continentului.

Care au fost cele mai importante structuri ?

A. În Europa Occidentala.

a) În domeniul economiei si comertului au luat fiinta:

• Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE), a fost creata la 16 aprilie 1948 în scopul gestionarii "Planului Marshall", prezentat de secretarul de stat american înca în iunie 1947.

"Planul Marshall" pornea de la aprecierea ca europenii aveau nevoie imediat de un ajutor dinafara si ca se cuvenea ca Statele Unite sa acorde acest ajutor gratuit. Dar, ajutorul urma sa nu constea în bunuri de consum sau articole de lux, ci în echipamente industriale si capital pentru refacerea si modernizarea economiei tarilor europene. "Planul Marshall" s-a concretizat în "Legea privind Reconstructia Europei", adoptata de Congresul american, la începutul anului 1948 si care prevedea un fond de 4 milioane dolari, ca ajutor.

În scopul gestionarii acestui ajutor s-a creat Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana, formata din 17 state vest-europene, cu sediul la Paris. Spania a fost provizoriu exclusa din cauza regimnului franchist, iar tarile est-europene aflate sub dominatia sovietica au refuzat ajutorul oferit. Uniunea Sovietica a vazut în "Planul Marshall" o încercare a americanilor de a crea un bloc antisovietic, fapt care a determinat-o sa exercite presiuni asupra tarilor din Europa Rasariteana sa-l refuze.

OCEE a fost o strucutura inter-guvernamentala cu doua misiuni importante:

a)          Sa organizeze distribuirea ajutorului american destinat tarilor membre în vederea reconstructiei si revigorarii economiilor vest-europene;

b)          Sa coordoneze politicile economice ale statelor membre si sa adopte masuri în vederea reducerii tarifelor vamale si liberalizarii schimburilor comerciale, precum si a garantarii stabilitatii financiare prin stabilizarea monedelor si echilibrarea finantelor.

Desi trebuia sa-si înceteze activitatea în 1952, odata cu încheierea functionarii Planului Marshall, OCEE a functionat pâna în 1960, când a cedat locul unui alt organism.

Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE).

OCDE a depasit cadrul strict european al OCEE întrucât reuneste tari industrializate cu economie de piata din Europa, America de Nord si Asia-Pacific. Obiectivul OCDE îl reprezinta expansiunea continua si sanatoasa a economiei statelor membre, cresterea nivelului de trai si dezvoltarea comertului international prin formularea de reglementari comune. De asemenea, OCDE asigura coordonarea asistentei economice a tarilor membre catre tarile în curs de dezvoltare. La începutul anilor '90 OCDE a sprijinit tranzitia tarilor din Europa Centrala si de Est catre economia de piata. Sediul OCDE se afla la Paris

Comunitarea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO), creata în 1951 prin Tratatul de la Paris;

Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM), înfiintate în 1957 prin Tratatul de la Roma. Aceste structuri vor fi tratate într-un capitol separat.

Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) a fost creata în 1960, la initiativa Marii Britanii. Aceasta nu a aderat, de la început, la Tratatul de la Roma prin care se puneau bazele Copmunitatii Economice Europene deoarece nu dorea o integrare a economiilor tarilor membre. Initial, AELS, a avut 10 membri. Înafara de Marea Britanie din AELS au mai facut parte Norvegia, Danemarca, Suedia, Austria, Portugalia, Islanda, Liechenstein, Elvetia si Finlanda.

În prezent, mai sunt membre ale acestei structuri doar 4 tari: Norvegia, Islanda, Elvetia si Liecheinstein, întrucât, celelalte tari au devenit, între timp membre, ale Uniunii Europene.

AELS a fost conceputa ca o alternativa la Comunitatea Economica Europeana, propunându-si crearea unei zone de liber schimb si dezvoltarea cooperarii pe baza principiului unanimitatii. În conditiile în care CEE a creat o uniune vamala, AELS a favorizat doar instituirea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale.

Spatiul Economic European (SEE). A fost creat prin Tratatul de la Porto, din 2 mai 1992 si cuprinde tarile Uniunii Europene si ale AELS. Elvetia, semnatara a Tratatului, l-a respins prin referendum, ceea ce a însemnat si retragerea Liechtenstein-ului având în vedere uniunea vamala existenta între cele doua tari. Negocierile purtate de Austria, Finlanda si Suedia prin aderarea la SEE, în calitate de membri ai AELS, au facilitat aderarea lor ulterioara la Uniunea Europeana.

b) În domeniul politic, la 5 mai 1949, a fost creat Consiliul Europei. Statutul acestuia a fost semnat, la Londra, de 10 tari fondatoare: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Marea Britanie si Suedia.

Este o organizatie eminamente politica.

Consiliul Europei a cunoscut un nou suflu, în anii '90 odata cu prabusirea regimurilor comuniste în Europa Centrala si de Est si extinderea valorilor democratice la întregul continent.

În prezent, Consiliul Europei numara 46 de tari membre, reprezentând cca 800 milioane persoane. Dintre statele europene doar Belarus, Muntenegru si Vatican nu fac parte din Consiliul Europei: Belarus din cauza derapajelor antidemocratice si neîndeplinirii standardelor europene, Muntenegru pentru ca, în calitate de nou stat independent dupa separarea de Serbia, trebuie sa îndeplineasca toate procedurile de admitere iar Vatican pentru ca nu si-a manifestat dorinta sa adere la aceasta organizatie. În acest fel, dintr-o structura politica vest-europeana, Consiliul Europei a devenit o organizatie pan-europeana.

România a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, la 7 octombrie 1993.

Calitatea de membru al Consiliului Europei reprezinta o confirmare a respectarii de catre statul respectiv a democratiei pluraliste si a drepturilor omului, ceea ce îi confera statutul de "antecamera a Uniunii Europene".

Înca de la creare, sediul Consiliului Europei este la Strasbourg (Franta), în Palatul Europei. Imnul sau este "Oda Bucuriei" (Beethoven), iar drapelul este steagul albastru cu 12 stelute în cerc. Ulterior, aceste însemne au fost însusite si de Uniunea Europeana.

Principalele obiective ale Consiliului Europei sunt urmatoarele:

Apararea si promovarea drepturilor omului, a democratiei pluraliste si a statului de drept;

Punerea în valoare a identitatii culturale a Europei, precum si a diversitatii sale;

Identificarea de solutii pentru problemele societatii (minoritati, xenofobie, intoleranta, protectia mediului, droguri, crima organizata, terorism, clonarea);

Dezvoltarea stabilitatii democratice în Europa prin sprijinirea reformelor politice, legislative si constitutionale.

Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeana sau cu Summit-ul acesteia, care este Consiliul European. Cele doua organizatii sunt complet autonome si distincte: Consiliul Europei este o organizatie politica, în timp ce Uniunea este un organism economic si politic. De retinut ca toate statele membre ale UE sunt si membre ale Consiliului Europei.

Pâna în prezent, Consiliul Europei a organizat trei reuniuni la nivelul sefilor de stat si de guvern din tarile membre: în 1993, la Viena; în 1997, la Strasbourg si în 2005, la Varsovia.

Principalele instante de decizie ale Consiliului Europei sunt

Comitetul Ministrilor, compus din ministrii de externe ai tarilor membre sau din reprezentantii lor permanenti (ambasadori);

Acest organism exprima vocea guvernelor si se reuneste de doua ori pe an, iar reprezentantii lor permanenti se întâlnesc saptamânal, la Strasbourg

Pentru prima data de la primirea ca membru cu drepturi depline, România si-a asumat, pentru 6 luni, presedintia Comitetului de Ministri, în noiembrie 2005.

Comitetul Ministrilor decide asupra activitatilor si bugetului Consiliului, studiaza recomandarile Adunarii Parlamentare si propunerile diferitelor comitete interguvernamentale.

Deciziile Comitetului, adoptate cu 2/3 din sufragiile exprimate, sunt transmise guvernelor sub forma de recomandari, conventii sau acorduri europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru tarile care le-au ratificat. Pâna în prezent, Comitetul Ministrilor a adoptat peste 180 de conventii si acorduri europene, între care mentionam:

Conventia europeana a drepturilor omului, adoptata în 1950 si intrata în vigoare în 1954;

În scopul urmaririi modului de aplicare si respectarii acestei Conventii, la Strasbourg functioneaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO).

Carta sociala europeana, adoptata în 1961;

Conventia pentru prevenirea torturii si a pedepselor si tratamentelor inumane sau degradante, adoptata în 1987;

Conventia - cadru pentru protectia minoritatilor adoptata în 1004 si intrata în vigoare în 1998.

Adunarea Parlamentara reprezinta fortele politice din parlamentele statelor membre. A fost, în 1994, prima adunare parlamentara din istoria continentului si ramâne cea mai larga adunare cu adevarat pan-europeana.

Membrii titulari si supleanti ai Adunarii - spre deosebire de cei ai Parlamentului European - sunt desemnati de catre parlamentele nationale din membrii acestora.

Fiecare tara membra dispune de la 2 la 18 reprezentanti titulari si tot atâtia supleanti, în functie de numarul populatiei. România dispune de 10 delegati titulari si 10 supleanti, plasându-se pe locul 9 dupa Franta, Marea Britanie, Germania, Italia si Rusia (cu câte 18 reprezentanti), Polonia, Spania si Ucraina (cu câte 12 reprezentanti).

Adunarea numara 5 grupuri politice si lucreaza în 10 comisii de specialitate, cea mai importanta fiind Comisia politica.

Adunarea Parlamentara se reuneste de 4 ori pe an, timp de câte o saptamâna, în Palatul Europei de la Strasbourg, în sedinta plenara publica. Aceasta tine, de asemenea, o reuniune extraordinara, într-unul din statele membre.

Adunarea îsi alege dintre membrii sai, un presedinte, în mod traditional pentru trei mandate consecutive de câte un an. În ianuarie 2005 a fost ales, prin consens - urmare aplicarii acordului dintre grupurile politice - ca presedinte al APCE, democrat-crestinul olandez René van der Linden.

Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa (CPLR) este din 1994, un organ consultativ, cu urmatoarele obiective:

Sa sprijine noile state membre pentru promovarea autonomiei locale si regionale;

Sa reprezinte interesele regionale si a municipalitatilor;

Sa consilieze Comitetul Ministrilor si Adunarea Parlamentara asupra politicii locale si regionale;

Sa organizeze conferinte, seminarii si alte actiuni la nivel local si regional în scopul promovarii unei democratii locale veritabile.

Congresul este compus din doua camere: Camera puterilor locale si Camera regiunilor, ambele cuprinzând 313 membri plini si 313 supleanti

c) În domeniul securitatii si apararii:

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creata la initiativa SUA pentru a asigura securitatea si protectia Europei Occidentale fata de o posibila amenintare sovietica. Initial, a fost - ca si Pactul de la Varsovia - un produs al "razboiului rece".

Tratatul de la Washington - prin care se puneau bazele Aliantei Nord Atlantice - a fost semnat la 4 aprilie 1949, de catre 12 tari (Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia si SUA). În 1952 au aderat Grecia si Turcia, în 1955 RFG, în 1982 Spania, iar în 1999 - Polonia, R.Ceha si Ungaria.

În primavara anului 2004 au aderat la NATO alte 7 tari: România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia si Slovenia.

NATO cuprinde, la ora actuala, 26 tari.

Este o organizatie politico-militara (de securitate), pentru ca scopul esential stabilit prin Tratatul de la Washington era salvgardarea libertatii si securitatii tuturor membrilor prin mijloace politice si militare.

Articolul 4 din Tratat stabileste ca statele membre se vor consulta între ele de fiecare data când una dintre ele considera ca-i este amenintata integritatea teritoriala, independenta politica sau securitatea. Din acest motiv, NATO serveste ca un forum transatlantic pentru consultari între aliati asupra unor probleme care afecteaza interesele vitale ale statelor membre.

Fundamental este, însa, art. 5 al Tratatului, care cuprinde angajamentul Aliatilor de a descuraja si a se apara împotriva oricarei amenintari cu agresiunea la adresa oricaruia dintre Aliati. Potrivit Tratatului de la Washington un atac armat petrecut împotriva unuia sau mai multor state din Alianta, va fi considerat un atac împotriva tuturor membrilor.

La cererea sa, obiectivul fundamental al NATO era apararea Europei Occidentale împotriva unui eventual atac din partea Uniunii Sovietice, fiind asadar, un sistem de aparare colectiva. Odata, însa, cu încetarea "razboiului rece" si auto-dizolvarea Pactului de la Varsovia, NATO a adoptat o noua strategie globala, care tine seama de schimbarile produse în Europa si în lume. Aceasta strategie pornea de la aprecierea ca riscurile la care este supusa securitatea Aliatilor tin mai putin de eventualitatea unei agresiuni deliberate împotriva unei sau unor tari membre, cât de consecintele negative ale instabilitatilor interne si internationale. În aceste conditii, fara a exclude aparitia unor crize care sa puna în cauza stabilitatea Europei, inclusiv a unor conflicte armate, NATO si-a stabilit si alte obiective pentru a face fata marilor amenintari si a garanta pacea si securitatea continentului, între care:

Lupta împotriva terorismului international;

Descurajarea si la nevoie aplanarea conflictelor interetnice, precum cele din Balcanii de Vest;

Combaterea comertului ilegal cu arme de distrugere în masa, îndeosebi cu materiale nucleare;

Lupta împotriva criminalitatii organizate;

Rezolvarea unor crize externe care depasesc granitele Aliantei (Balcani, Afganistan).

NATO are sediul la Bruxelles (Mons), dupa ce, initial, fusese la Paris. Este o organizatie inter-guvernamentala, ale carei tari membre îsi pastreaza suveranitatea si independenta, fiind dotata cu structuri politice si militare.

Alianta dispune , din 1955, de o Adunare Parlamentara, compusa din 248 membri, mandatati de parlamentele nationale ale tarilor membre. România are o delegatie formata din 10 membri plini si 10 supleanti.

Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost creata la 23 octombrie 1954, ca structura de securitate si aparare a Europei Occidentale prin semnarea Acordurilor de la Paris. Initial, a avut 7 membri (Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, RFG si Italia). În 1988 au aderat Spania si Portugalia, iar în 1995, Grecia. În prezent are 10 membri cu drepturi depline, 8 membri afiliati, 3 membri asociati, 2 membri afiliati asociati (România si Bulgaria), 5 observatori.

Multa vreme UEO s-a aflat "în adormire", în umbra NATO. A fost reactivata cu prilejul primei crize iugoslave de la începutul anilor '90 prin introducerea de catre Consiliul de Securitate al ONU a embargoului asupra R.F. Iugoslavia. La solicitarea României, UEO a trimis o misiune de observare pe Dunare pentru a supraveghea respectarea embargoului asupra Iugoslaviei.

Prin Tratatul de la Amsterdam al Uniunii Europene, din 1997, s-a stabilit ca UEO face parte integranta din Uniunea Europeana, devenind "bratul înarmat" al acesteia.

UEO are misiunea de a elabora si pune în practica deciziile si actiunile UE care tin de aparare. UEO secondeaza Uniunea Europeana în elaborarea si promovarea unei politici europene de aparare, în parteneriat cu NATO.

Are sediul la Paris.

În 1955 s-a reunit pentru prima data si Adunarea Parlamentara a UEO, care reprezinta singura adunare interparlamentara europeana competenta în problemele legate de securitate si de aparare. Constituie o tribuna de dezbateri axate îndeosebi pe Politica europeana de securitate si aparare (PESA) a Uniunii Europene si pe activitatile de gestionare a crizelor.

Adunarea este formata din 370 reprezentanti ai parlamentelor nationale din 28 tari (membri cu drepturi depline - tarile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, membri afiliati, membri asociati, membri afiliati asociati). România are o delegatie de 10 parlamentari cu drepturi depline si 10 supleanti.

Secretarul general al Consiliului UE este si secretar general al UEO, în perioada lui Javier Solana.

B. În Europa Rasariteana.

a) În plan economic: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), creat în 1949, ca reactie la "planul Marshall" acceptat de tarile vest-europene si respins de tarile blocului sovietic.

A functionat efectiv doar din 1959. Sediul a fost la Moscova. Înafara tarilor socialiste din Europa (mai putin Albania), CAER a mai cuprins Cuba, Mongolia, R.P.D.Coreeana, Laos si Vietnam. Inegalitatea frapanta între nivelurile de dezvoltare economica a membrilor (a se vedea Cehoslovacia - Mongolia, de exemplu) fundamentarea relatiilor economice pe ideologie si nu pe regulile pietei, ca si prezenta, între membri, a unui colos reprezentat de URSS, pe care l-a folosit pentru propria reconstructie, au facut ca acest organism sa nu fie eficient pe masura obiectivului propus.

Integrarea economica socialista a fost un esec, România opunându-se, în mod constant, unui asemenea proiect.

S-a autodizolvat pe 28 iunie 1991, dupa prabusirea regimurilor comuniste în Europa Centrala si de Est, cu putin timp înainte de prabusirea însasi a Uniunii Sovietice.

b) În planul securitatii a fost creat,în 1955, Pactul de la Varsovia, ca structura de aparare si securitate, urmare înfiintarii NATO si intrarii RFG în aceasta alianta.

Initial a cuprins 8 tari: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG, România, Ungaria si URSS. În 1968 - dupa invadarea Cehoslovaciei - Albania s-a retras din Pactul de la Varsovia.

Comandamentul Pactului s-a aflat la Varsovia. Pactul s-a compromis pe plan international, în august 1968 prin invadarea Cehoslovaciei de catre 6 tari ale Pactului pentru a pune capat reformelor promovate de liderul Partidului Comunist din acea perioada, Alexander Dubcek. Invadarea Cehoslovaciei, la care România nu a luat parte, a reprezentat expresia doctrinei brejneviste a "Suveranitatii limitate" a tarilor socialiste. Pactul s-a autodizolvat la 1 iulie 1991.

c) La nivel pan european exista Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE). Este o organizatie de securitate, reunind 55 de state cu statut deplin de la Vancouver (Canada) la Vladivostok (Federatia Rusa) precum si parteneri de cooperare (mediteraneeni si asiatici).

OSCE a aparut în anii '70, initial sub denumirea de Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa (CSCE), într-un moment prielnic caracterizat printr-o destindere în relatiile Est-Vest. Numai ca unii vedeau Conferinta ca o cale pentru a depasi divizarea Europei de dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar altii pentru a consacra granitele postbelice.

Între 1973-1975, expertii statelor europene, Statelor Unite si Canadei au pregatit - prin negocieri dificile - Conferinta propriu-zisa si au redactat documentul acesteia. De notat, însa, ca negocierile au avut loc între cele 35 de state ca entitati distincte si nu apartinând celor doua blocuri politico-militare, având aceleasi drepturi si prerogative, indiferent de marimea si alianta din care faceau parte.

Urmare a procesului îndelungat si complex de negocieri multilaterale, la 1 august 1975, la Helsinki, sefii de stat sau de guvern ai statelor europene (fara Albania), SUA si Canadei au semnat Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa (CSCE). De aceea, este cunoscut ca "Actul final de la Helsinki".

El contine urmatoarele capitole de baza:

I. Politic si de securitate (cele zece principii ale relatiilor dintre state si unele prevederi privind importanta si aplicarea lor, precum si masuri de întarire a încrederii).

II. Cooperarea în domeniul economic si tehnico-stiintific.

III. Cooperarea în domenii umanitare.

IV. Actiuni de viitor (Urmarile CSCE = follw-up)

Actul Final al Conferintei s-a constituit într-o adevarata carta a relatiilor intereuropene, marcând astfel începutul procesului edificarii securitatii si dezvoltarii cooperarii pe continentul european.

Cel de-al treilea capitol (al treilea cos) recunostea importanta respectarii drepturilor omului, ca si a liberei circulatii a persoanelor si ideilor între tarile participante la Conferinta. De aceea, se considera ca acest capitol este cel care a favorizat, în unele tari, aparitia unor organizatii anticomuniste, precum "Carta 77" în Cehoslovacia si a condus, în final, la prabusirea regimurilor totalitare în Europa Centrala si de Est.

Perioada post-Helsinki a fost marcata, între anii 1976-1989, de evolutiile sinuoase ale climatului politic international cauzate de confruntarea ideologica între Est si Vest, de raporturile tensionate dintre SUA si URSS.

Ca urmare, prevederile cele mai semnificative ale Actului final au fost aplicate în mod sporadic: negocierile pentru dezarmare au fost tergiversate de rivalitatea si suspiciunile dintre cele doua superputeri, tarile occidentale au practicat un marcat protectionism economic, iar regimurile comuniste est-europene au nesocotit drepturi si libertati cetatenesti fundamentale.

Aceste aspecte au marcat negativ si desfasurarea reuniunilor follow-up de la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983) si Viena (1986-1989), unde nerespectarea unora sau altora dintre prevederile Actului final de la Helsinki a constituit principala acuzatie care si-au adus-o reciproc grupurile de state europene.

Noul climat politic european, de dupa 1989, a creat conditiile pentru trecerea la o noua etapa de institutionalizare si consolidare a procesului CSCE, fiind subliniata necesitatea si utilitatea continuarii, în forme perfectionate, a cooperarii multilaterale pe continent.

Reuniunea CSCE la nivel înalt de la Paris, desfasurata în perioada 19 - 21 noiembrie 1990, a pus capat oficial razboiului rece si a adoptat documente de importanta majora în domeniul dezarmarii: Tratatul privind reducerea armelor conventionale în Europa, Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de încredere si securitate.

Semnata cu acest prilej, "Carta de la Paris pentru o Noua Europa" schiteaza directiile principale de dezvoltare a procesului CSCE, punând bazele unor institutii si structuri necesare pentru ca, în noile conditii, CSCE sa-si joace rolul sau. Au fost astfel create primele institutii permanente în istoria CSCE:

Secretariatul CSCE (cu sediul la Praga);

Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (cu sediul la Viena).

În decembrie 1994, cu prilejul reuniunii la nivel înalt de la Budapesta, CSCE s-a transformat în OSCE, stabilindu-si sediul la Viena.

OSCE a devenit primul instrument pentru prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor, dotându-se cu capacitatea de a înfiinta misiuni de lunga durata în zone conflict sau potential conflictuale.

În cadrul OSCE toate deciziile se iau prin consens, adica prin absenta oricarei obiectii manifestate expres de un stat participant.

Principalele obiective ale OSCE sunt:

Prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor prin instrumente ale diplomatiei preventive, mecanismul alertei timpurii si misiunilor de ancheta a reglementarii pasnice a diferendelor si participarii la operatiuni de mentinere a pacii;

Reducerea armamentelor în Europa;

Apararea drepturilor omului;

Dezvoltarea cooperarii în economie, cultura si protectia mediului.

Organele OSCE sunt urmatoarele:

Întâlnirile sefilor de stat sau de guverne (Summit-uri) din tarile membre, organizate din 2 în 2 ani;

Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe se reuneste, de regula, o data pe an;

Comitetul înaltilor Functionari, se reuneste la fiecare 3 luni sau mai des, în cazuri de urgenta. Asigura gestionarea unor crize;

Consiliul Permanent al OSCE, compus din reprezentantii statelor membre si se ocupa de activitatea politica, decizionala si operationala curenta;

Secretarul general este numit pe 3 ani;

Adunarea Parlamentara - formata din reprezentanti ai parlamentelor tarilor membre - se reuneste o data pe an. Secretariatul international al Adunarii Parlamentare se afla la Copenhaga;

Presedintele în exercitiu - ministrul de externe al tarii care gazduieste reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs - este investit cu responsabilitatea generala asupra activitatii executive a OSCE.

România a detinut, prin ministrul sau de externe, mandatul de Presedinte în exercitiu al OSCE în anul 2001.

Înaltul Comisar pentru Minoritati Nationale - instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipienta a acestora, cu potential de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, securitatea sau relatiile dintre state - are rolul de a preveni situatiile conflictuale si de criza, identificând solutii pentru reducerea tensiunilor;

Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varsovia este institutia OSCE responsabila cu promovarea drepturilor omului, democratiei si statului de drept. ODIHR are un rol important în monitorizarea alegerilor si dezvoltarea institutiilor electorale nationale, acordând asistenta tehnica pentru dezvoltarea institutiilor juridice, sprijinirea organizatiilor neguvernamentale si a societatii civile, precum si pregatirea observatorilor pentru alegeri.

În cadrul negocierilor pregatitoare organizarii si desfasurarii Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, România a fost, împreuna cu alte tari mici si mijlocii, neutre si nealiniate, promotorul ferm al orientarii democratice a procesului început la Helsinki. Desfasurând o politica externa relativ independenta, România concepea securitatea europeana ca pe un sistem de angajamente clare si precise, asumate liber de catre state, însotite de masuri si garantii concrete, care sa le puna la adapost de folosirea fortei, sa le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, si de a stabili relatii de cooperare pe baza principiilor dreptului international.

România a fost initiatorul regulilor si normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverana a statelor, rotatia la conducerea reuniunilor si adoptarea deciziilor prin consens.

În ceea ce priveste problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea si afirmarea decalogului de principii, convenirea unor masuri de crestere a încrederii si securitatii, a diverselor programe de cooperare economica.

În prezent, eforturile României vizeaza adaptarea OSCE la noile realitati, transformarea organizatiei într-un instrument eficient în domeniul prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor, ca si al promovarii securitatii prin cooperare.