PUTEREA, CA FENOMEN SOCIAL

Privita prin prisma rolului pe care îl detine în ansamblul vietii sociale, puterea[1] constituie un atribut social în afara caruia nu poate exista activitate umana ordonata.

a fenomen social fundamental, care organizeaza si regleaza viata sociala, puterea fixeaza scopurile activitatii umane, mijloacele pentru realizarea lor, strategia dupa care se actioneaza în acest sens. Astfel, ea asigura punerea în valoare a energiilor umane prin actiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea sociala, care, la rândul sau, genereaza putere: acesta este modul de manifestare a relatiei directe dintre cele doua elemente.

Puterea este, în principal, un fenomen politic, cea mai importanta componenta a institutiilor politice. În acest sens, ea este folosita pentru mentinerea si consolidarea unei anumite ordini sociale, pentru asigurarea functionarii tuturor institutiilor sociale, pentru mentinerea coeziunii sociale, pentru controlul comportamentului cetatenilor si prevenirea comportamentelor nedorite[2].

De-a lungul timpului, fenomenul puterii a suscitat un interes constant, dar si vii si îndelungi dezbateri si controverse în rândul specialistilor din domeniul stiintelor politice, materializate în abordari teoretice diverse, pe masura importantei sale în societate. Nu putine dintre acestea au fost marcate de ambiguitatea caracteristica puterii. Astfel, Karl Loewenstein arata în lucrarea "Puterea politica si procesul guvernamental" (Chicago, 1957): "Noi stim sau credem ca stim ceea ce face puterea, dar suntem incapabili de a-i defini substanta si esenta sa". În acelasi context, Julien Freund releva în "Esenta politicului" (Paris, 1965): "Unde se afla puterea? Este greu de a determina cu precizie. Ea este în sindicate, în presa, saloane, partide, asociatii de toate felurile, în academii si î 323h79d n laboratoare tehnice si stiintifice, ea este si în guvern"[3].

În prefata la lucrarea sa intitulata "Puterea" (1996), Keith Dowding a facut referire, bunaoara, la existenta unor curente de gândire, care abordeaza puterea, între altele, fie într-o maniera elitista (care considera ca, în ciuda structurilor democratice, puterea este detinuta, în mare masura, de o minoritate formata din cei cu vechime în functii politice sau de grupuri cu interese birocratice si de afaceri), fie pluralista (potrivit careia elitele au un rol important, dar nu neaparat decisiv, în exercitarea puterii, fiind influentate, în procesul decizional, de fenomenul de grup), nici unul dintre acestea nereusind sa-si apropie recunoasterea unanima a comunitatii stiintifice[4].

Studiul stiintific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate sociala, presupune analiza metodica a elaborarii hotarârilor de actiune colectiva, a modului de coordonare a actiunilor particulare, a reglementarilor tensiunilor sau conflictelor si a organizarii formale a relatiilor de conducere-supunere. De asemenea, el presupune explicitarea sistemului ce rezulta din îmbinarea acestei structuri cu procesele de control social[5], retelele de influenta si de ascendenta si relatiile de dominare-subordonare (forma alienata a puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea.

1.1. PUTEREA SOCIALĂ - FORMA CEA MAI GENERALĂ

A PUTERII

Puterea sub forma sa cea mai generala, puterea sociala, este mijlocul prin care societatea se regleaza si se autoregleaza si care asigura functionarea normala a acesteia. Puterea sociala este elementul care pune în miscare întregul angrenaj social pe linia progresului istoric, forta motrice prin care se realizeaza dezvoltarea sociala, având la baza o anumita ordine. Ea reprezinta liantul între întregul complex de structuri si fenomene sociale, pe care le organizeaza, ierarhizeaza, coordoneaza si dirijeaza în conformitate cu scopurile urmarite.

1.1.1. DEFINIRE

Se cuvine sa relevam aici dificultatea definirii conceptului de putere, unul dintre cele mai importante, de altfel, ale stiintei politice. Din multitudinea preocuparilor destinate acestui scop, retine atentia cea a lui Max Weber[6], care a definit puterea ("Economie si societate") ca pe ".sansa de a face sa triumfe, în sânul unei relatii sociale, propria vointa, chiar în ciuda rezistentelor; putin conteaza pe ce trebuie sa se sprijine aceasta sansa" .

Între cercetatorii straini cu contributii semnificative în domeniu pot fi mentionati, de asemenea, Amitai Etzioni, care considera puterea ("Societatea activa. O teorie a proceselor societale si politice", New-York/Londra, 1968) ca fiind o forma de mobilizare a energiei sociale în serviciul scopurilor comunitare, si Georges Balandier[8], ce arata ("Antropologie politica", Paris, 1967) ca acest fenomen semnifica capacitatea cuiva de a produce "efecte de ordine" asupra persoanelor si lucrurilor, folosind structuri sociale care se pot mentine nu numai prin interventia unei cutume sau legi, ci si prin intermediul constrângerii .

Sunt semnificative si abordarile problematicii definirii puterii realizate de politologi români. Astfel, Sergiu Tamas a identificat trei sensuri ale conceptului de putere ("Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica"): a) abilitate sau drept de a face ceva; b) capacitate de a impune propria vointa sau de a exercita autoritatea asupra altora; c) raport de dominatie[11], în timp ce Calin Vâlsan întelege, prin putere sociala ("Politologie"), capacitatea pe care o are sau o dobândeste un om sau un grup de oameni de a-si impune vointa asupra altora în vederea efectuarii unei activitati cu o anume finalitate, privind conducerea si orientarea societatii spre anumite scopuri .

1.2. TRĂSĂTURILE PUTERII, CA FENOMEN SOCIAL

Puterea sub forma sa cea mai generala, puterea sociala, este mijlocul prin care societatea se autoregleaza si care asigura desfasurarea de ansamblu a tuturor activitatilor umane pe linia progresului istoric. 

Puterea sociala, în sens larg, manifestata prin decizii ne-politice, în anumite colectivitati umane, desi exprima actul social al conducerii, generând supunere, subordonare, acceptare sau refuz, care pot crea chiar si tensiuni, nu afecteaza conditia esentiala, respectiv, globala a societatii. Decizia puterii sociale angajeaza doar periferic sau punctual anumite zone ale realitatii sociale sau comunitare.

Exercitarea puterii se întemeiaza pe cunoasterea realitatii, promovarea unui anumit sistem de valori, sprijinul oferit de cetatenii care o accepta, recompensele acordate sustinatorilor, mentinerea legitimitatii si folosirea constrângerii. În societatile si regimurile totalitare, puterea functioneaza ca putere unica (puterea executiva absoarbe puterea legislativa si pe cea judecatoreasca în numele asigurarii unitatii de actiune a puterilor), în timp ce în societatile democratice, ea se realizeaza pe baza principiilor separatiei, colaborarii si controlului reciproc al puterilor mai sus mentionate.

Abordarea din perspectiva stiintifica a fenomenului puterii releva o serie de trasaturi (caracteristici) distincte ale acesteia, asupra carora vom încerca sa ne oprim, pe scurt, în cele ce urmeaza.

Manifestarea ca relatie sociala. Puterea sociala consta invariabil în existenta unei relatii sociale specifice (de regula, de subordonare, de la conducatori la condusi, dar si de conlucrare, pentru realizarea unor scopuri comune) între oameni sau grupuri de oameni, caracteristice oricarei comunitati, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, natiune), atât la scara nationala, cât si internationala.

Între membrii oricaror grupuri sociale mari, organizate si complex stratificate se manifesta raporturi diverse, întemeiate pe interese (de putere, de solidaritate, de colaborare, de conflict etc.), între care cele de putere ocupa un rol deosebit.

Se cuvine, în primul rând, sa relevam faptul ca exista o legatura clara între orice tip de organizare sociala si anumite forme de putere, ca exercitarea puterii este dinamica centrala în cadrul procesului de organizare sociala[13]. În acelasi timp, trebuie remarcat ca puterea nu caracterizeaza toate categoriile de relatii sociale. Un exemplu semnificativ este cel al grupurilor legate prin preocupari comune, constituite spontan si fara a avea la baza norme precise si severe, aparute pentru satisfacerea unor nevoi spirituale sau de alt gen, care nu sunt organizate si conduse în mod centralizat, nu exercita asupra membrilor lor nici un fel de constrângere exterioara, în afara vointei proprii sau a liberei lor alegeri.

Prin urmare, în lucrarea "Studii de sociologie politica", Virgil Magureanu arata ca puterea, ca relatie sociala, se manifesta în grupurile umane permanente, mai largi sau mai restrânse, bazate pe ierarhii si pe interese distincte si de lunga durata, cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau în legi si unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane sau ocazionale, ci, dimpotriva, sunt dirijate de catre persoane sau grupuri si sunt executate de catre alte persoane si grupuri, chiar daca acestea din urma nu doresc întotdeauna acest lucru si ar fi chiar tentate sa opuna rezistenta[14].

Puterea se manifesta, deci, ca o relatie sociala foarte generala, ale carei mecanisme sunt asemanatoare în cadrul unor institutii diferite precum statul, organizatia economica, partidul politic, sindicatul, biserica sau familia.

Asigurarea organizarii si conducerii vietii sociale. Puterea constituie un element de importanta majora în organizarea, conducerea si reglarea vietii sociale. Ea fixeaza scopurile activitatii umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri, strategia dupa care trebuie sa se actioneze în acest sens si asigura valorificarea energiilor umane prin actiuni sociale organizate. În acest mod, puterea este cea care stabileste, respectiv impune ordinea la nivel social, ordine care, la rândul ei, genereaza fenomenul puterii.

Esentialitatea si permanenta Aceste trasaturi releva ca puterea constituie un element esential (de mare importanta) si permanent (durabil) al relatiilor sociale, asigurând functionarea normala a societatii.

Globalitatea Puterea are, între altele, si calitatea de factor global si integrator, care dirijeaza si integreaza toate celelalte forme de conducere si organizare a activitatilor sociale.

Sintetizarea valorilor sociale. Valorile promovate de putere reprezinta o sinteza a celorlalte valori manifestate la nivel social, care va reflecta, prin intermediul unor considerente de ordin general, interesele majoritatii sociale, dar fara a omite pe cele care tin de traditia istorica, morala sau culturala.

Asimetria rolurilor în cadrul relatiei de putere. În cadrul gruparilor umane complexe, necesitatea organizarii si conducerii diverselor forme de activitate a determinat diviziunea sociala, respectiv asimetriile (inegalitatile) de roluri asumate de diferitele categorii de indivizi care le compun (conducatori si condusi). Cu cât gradul de complexitate al unei comunitati umane (rezultat din natura relatiilor care se creeaza între membrii sai) este mai ridicat, cu atât se adânceste si diviziunea de roluri îndeplinite la nivelul acesteia.

Asimetria rolurilor determina si o asimetrie a relatiilor ce se stabilesc între conducatori si condusi, respectiv de dominatie si de subordonare (supunere). Relatiile dintre conducatori si condusi devin tot mai complexe si mai cuprinzatoare pe masura dezvoltarii sociale, aflându-se într-un continuu proces de fluctuatii si chiar schimbari spectaculoase. Asimetriile mentionate rezulta din faptul ca detinatorul puterii (conducatorul) exercita un control mai mare asupra comportamentului supusilor decât invers, desi reciprocitatea influentei ramâne valabila. Asimetria arata, de asemenea, ca resursele de putere sunt inegal distribuite si ca acest tip de relatie nu poate functiona în afara diviziunii conducatori-condusi.

Folosirea coercitiei. Data fiind asimetria (inegalitatea) raporturilor dintre conducatori si condusi, puterea se poate folosi si de coercitie (constrângere) pentru îndeplinirea atributiunilor sale de organizare si conducere sociala. Toate democratiile recurg la instrumentele coercitiei fizice (politie, jandarmerie, armata etc.), având dreptul sa ameninte cu aplicarea sau sa aplice violenta sistematica pentru a mentine ordinea publica, securitatea cetatenilor, stabilitatea politica, functionarea normala a statului de drept. Desigur, armata si politia pot interveni în viata politica pentru a instaura si mentine un regim nedemocratic. Cerinta unei guvernari democratice implica însa subordonarea armatei si politiei unui control parlamentar. Aceste organizatii trebuie sa fie ele însele subiectul unor procese democratice . Recurgerea la coercitie este îndreptatita, prin urmare, numai atunci când apelul puterii la alte resurse sau mijloace (economice, normative etc.) nu are eficienta scontata pentru a se putea face ascultata.

Diversitatea formelor de manifestare ale puterii. Una din problemele esentiale cu care s-au confruntat cercetatorii din domeniul stiintelor politice o constituie diferentierea formelor de putere care se manifesta în societate. Opiniile lor cu privire la criteriile functie de care sunt reliefate formele de manifestare a puterii sunt diferite, pe masura unghiurilor de abordare a acestei problematici.

Dintr-o perspectiva generala, în societate ar trebui sa existe tot atâtea forme de putere câte genuri de grupuri sociale stabile exista (caracterizate prin asimetrie de roluri, alocare inegala de resurse si valori etc.).

Din acest punct de vedere, una din conceptiile referitoare la formele sub care se exprima puterea tine seama de urmatoarele criterii[17]:

a) natura domeniului de activitate umana. Formele specifice de putere care exista într-o societate sunt strâns dependente de domeniul în care se manifesta. Se poate vorbi, din aceasta perspectiva, de:

- putere politica   (manifestata în sfera relatiilor create între membrii societatii în procesul de organizare si conducere sociala);

- putere legislativa (din lat. "lex" - lege, "latum" - a aduce) careia îi revine rolul de a face, amenda sau anula legi pentru societate. Ea determina scopurile fundamentale, principiile generale care dirijeaza dezvoltarea unei societati si, pe baza lor, elaboreaza normele de comportament;

- putere executiva (responsabila de aplicarea politicilor si legilor elaborate de puterea legislativa);

- putere judecatoreasca (responsabila pentru interpretarea autoritara a legii facuta de legislativ si administrata de executiv, în cazul în care apar dispute cu privire la semnificatiile si validitatea respectivelor legi);

- putere bugetara (abilitate de a elabora deciziile politice privind veniturile si cheltuielile în domeniul banilor publici si de a dispune de modul în care se cheltuiesc fondurile aprobate de Parlament);

- putere economica (determinata de posibilitatile de actiune si de rezistenta de care dispune o persoana, un grup sau o organizatie - bancara, industriala etc. - în promovarea propriilor interese si care îsi au originea în avere, rezerve financiare, pachete de actiuni, dimensiunile activitatii desfasurate, pozitia de monopol etc.);

- putere militara (care reprezinta capacitatea de actiune armata a unui stat, asigurata de potentialul sau militar - soldati, cadre, armament, logistica etc.);

- putere civila, tehnica, informationala, culturala, religioasa, spirituala etc.;

b) specificul comunitatii umane, care împarte puterea în

putere familiala (institutionalizata în familie si manifestata în relatiile stabilite, în acest context, între parinti si copii);

- putere societala (specifica raporturilor create între guvernanti-guvernati);

- putere interna (forma de putere politica proprie vietii interne a societatii) si putere internationala (manifestata în sfera relatiilor internationale, în care unul sau mai multe state tind sa îndeplineasca, în viata internationala, un rol analog celui pe care statul îl are în viata interna a societatii);

c) scopuri si mijloace, care releva ca formele de manifestare a puterii sunt:

- putere democratica (constituita ca rezultat al consultarii si consimtamântului cetatenilor si ale carei decizii concorda cu aspiratiile si interesele de progres ale societatii);

- putere dictatoriala (putere care nu emana de la popor, nu tine cont de optiunile politice ale cetatenilor si se constituie ca o forta straina si ostila acestora).

În lucrarea intitulata "Relatiile umane si puterea" (New-York, 1957), A. Mueller-Deham distingea, la rândul sau, diferite forme ale puterii, între care puterea reala (actuala) si puterea potentiala, sau, de asemenea, puterea sociala, economica, politica, administrativa, individuala, culturala .

Jean-William Lapierre arata, în lucrarea "Puterea politica" (Paris, 1959), ca exista cel putin trei forme de putere, respectiv: imediata (care se aplica tuturor membrilor unui grup, fara a fi exercitata de cineva anume: nimeni nu comanda, dar toata lumea se supune - traditie , obiceiuri, tabuuri sociale etc.); individuala (apare odata cu evolutia spre bogatie, specializarea profesiunilor si monopolizarea accesului la functiile economice, militare, religioase, structurarea societatii pe principiul diviziunii sociale a muncii; ea este intim legata de proprietatea privata); institutionalizata (presupune organizare sociala în temeiul unor norme, reguli care o sustin, independente membrii unui grup social si recunoscute de acestia; în aceasta ultima categorie poate fi identificata si puterea politica) .

Este important de retinut ca rolul esential al oricarei forme de putere este de a asigura, în interesele categoriilor sociale care o detin si o exercita, coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme ale societatii umane, coordonarea activitatilor care se desfasoara în interiorul acesteia.

1.3. ESENŢA SUBIECTIVĂ sI ESENŢA OBIECTIVĂ

A PUTERII POLITICE

Cercetatorii domeniului stiintei politice, dar si istoricii si sociologii au acordat, nu de putine ori, o îndreptatita atentie problemei esentei subiective si esentei obiective a puterii.

Esenta subiectiva a puterii. Conform lui Ioan Petru Culianu, cunoscut istoric al religiilor, esenta subiectiva (personala, individuala) a puterii este pusa, în mod special, în evidenta atunci când individul traieste o experienta de crestere a puterii sale (de ex. când asista la o dezlantuire a fortelor naturii, când ajunge în stare de euforie dupa consumul de alcool sau droguri, când se dezlantuite în ritmul dansului sau când actioneaza ca parte a unei mase umane aflate în ofensiva). În asemenea situatii, se produc modificari (concentrari) ale energiei interioare a persoanei, iar trairile sale asociate acestor concentrari energetice sunt, dupa caz, teama, furia, libertatea, abandonul autoconservarii etc.[21].

Esenta obiectiva a puterii. Esenta obiectiva (impersonala, sociala) a puterii este data de caracterul exterior si constrângator al normelor sociale pe baza carora conducatorii intra în raporturi cu cei pe care îi conduc (supusii) în cadrul activitatii de guvernare. Normele în cauza sunt rezultatul adaptarii specifice a fiecarei comunitati la spatiul în care traieste si se constituie în mecanisme integratoare si reglatoare ale manifestarilor energiilor individuale, la nivel macrosocial, generate de fiecare cultura sau civilizatie umana.

Esenta obiectiva a puterii este resimtita, de regula, de catre individ sub forma unei "presiuni" asupra libertatii sau asupra experientei sale subiective, care are rolul de a-i disciplina initiativele în folosul ordinii si pacii comunitare .

1.4. ACTUALITATEA PROBLEMEI

Vasta si diversificata literatura politica aparuta înca din antichitate si pâna astazi confirma si nuanteaza interesul constant al gândirii politice pentru fenomenul puterii. Concluzia la care a ajuns cercetarea stiintifica, în diferitele ei faze, este ca puterea a aparut în cadrul miscarii sociale odata cu evolutia comunitatilor umane, când existenta socializata si diferentierile grupale au impus cu necesitate organizarea si conducerea sociala globala.

Interesul mentionat este cu atât mai justificat în perioada contemporana, în contextul aparitiei unor noi structuri economico-sociale si, implicit, al unor noi forme ale puterii, dar si ca urmare a dezvoltarii cercetarii teoretice asupra puterii politice, determinata de necesitatea rationalizarii proceselor conducerii politice, maririi eficientei structurilor puterii prin folosirea rezultatelor cercetarii întreprinse de stiinta politica.

Abordarea problematicii puterii, de catre specialisti de marca din domeniile politologiei , sociologiei politice , antropologiei politice etc., de pe pozitii filosofice si metodologice diverse sau chiar contradictorii este, fara îndoiala, efectul complexitatii definirii fenomenului, esentei, rolului si finalitatii lui sociale. Din aceasta perspectiva, este interesant de relevat faptul ca, pe masura ce teoria politica actuala acorda puterii un loc esential în investigarile sale, creste si gradul de ambiguitate al acesteia, se amplifica variatiile sale semantice si dificultatea distingerii elementelor sale definitorii.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.

DOWDING, Keith, Puterea, Editura "Du Style", Bucuresti, 1998.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

HASTINGS, Michel, Abordarea stiintei politice, Institutul European, Iasi, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura "RAO", Bucuresti, 2003.

Idem, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.

Idem, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.

MIHĂILESCU, Ioan, Sociologie generala. Concepte fundamentale si studii de caz, Editura Universitatii din Bucuresti, 2000.

NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale "Mircea cel Batrân", Constanta, 2002.

ROMANATO, Gianpaolo; LOMBARDO, Mario; CULIANU, Ioan Petru, Religie si putere, Editura "Nemira", Bucuresti, 1996.

VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.