PUTEREA POLITICÃ
Cu analiza puterii po1itice ne situãm la nivelul cel mai general al societãtii, una dintre
caracteristicile acestei forme de putere fiind legatã de exercitarea sa la nivelul global al unei
comunitãti umane. Datoritã caracterului sãu int 444f58e egrator, ea are capacitatea de a cuprinde în sine si asi
subordona, ca resurse si mijloace proprii, celela1te forme de putere. Aceste forme pot avea, cum
am amintit, o inf1uentã deosebitã asupra puterii politice, având, uneori, chiar tendinta de a i se
substitui sau de a- i impune mijloacele de acti une, ori de a-i dicta scopurile, însã, în principiu,
subordonarea lor fatã de aceasta repre- zintã conditia esentialã a realizãrii procesului politic în
ansamblu, a dirijãrii societãtii luate ca întregl
16 Vezi. în acest sens, Knorr Ktaus, op. cit.
17 A se vedea, de ex., tucrãrite cunoscutului sociolog al politicii si ãl retatiiloi civili-militari,
Morris Janoviz.
18 În ceea ce priveste caracteristiciie puterii politice, modul ei de manifestare si trasãturile ei
esentiale, vezi si Viisgi1 Mãgureanu, Puterea politicã, Editura Politicã, Bucuresti, 1979, p. 96-127.
Puterea politicã serveste necesitãtii de a asigura echilibrul diferitelor colectivitãti ce alcãtuiesc
societatea sÎ compatibilitatea activitãtilor ce se desfãsoarã în interiorul ei. Scopul ei este, asadar,
de a asigura existenta societãtii si posibilitatea dezvoltãrii ei. G.sorges Balandier considerã cã
"puterea va fi definitã ca rezultând, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva
entropiei care o amenintã cu dezordinea - asa cum aceasta amenintã orice sistem"
Determinismul intem, care relevã puterea ca o necesitate socialã, rezultã din importanta mentinerii
echilibrului si coeziunii interne ale oricãrei societãti. Dar ea rezultã si dintr-o necesitate extemã,
deoarece fiecare societate este în legãturã cu exteriorul, este, în mod direct sau indirect, în relatie cu
a1te societãti; scopul puterii este, în acest caz, de a organiza aliantele si apârarea, de a afirma, în
raport cu exteriorul, unitatea si coeziunea, trãsãturile distincte ss interesele comunitãtii pe care o
reprezintã.
Cei mai prestigiosi exponenti ai teoriei puterii politice recunosc suveranitatea drept una
dintre irãsãturile sa1e esentiale. Aceasta pre-supune calitatea puterii de a fi instanta supremã dintr-o
societate sau, altfel spus, inexistenta unei alte autoritãti superioare ei, la care sã se poatã face
apel penlru a-i contesta deciziile. Scopurile politice cer ca aceastã formã de putere sã fie superioarã
în raport cu celelalte pu-teri sociale, sâ fie supusã numai unor limitãri constitutionale si, în ultimã
instantã, ca numai aceastã putere sã aibã drept de coercitie în caz de nesupunere fatã de deciziile
sa1e. Aceasta însã nu împiedicã sustragerea guvemantilor de la orice control socia1, sau
independenta lor în fata reglementãrilor legale; detinãtorii puterii politice, -legislatori si
guvernanti -, având ca functie sã hotãrascã în numele ansamblului societãtii globa1e, guvemeazã
prin deciziile lor toate celelalte puteri socia1e, fãrã a fi obligati sã se supunã vreuneia dintre acestea.
Asadar, a spune cã societatea globalã este colectivitate supremã, care nu depinde de nici o alta,
înseamnã a spune cã autoritatea acestei colectivitãti este si ea supremã. În acest sens, puterea
politicâ este puterea suveranâ"
Întelegerea puterii politice ca o capacitate generalizatâ (la
19 Georges Ba1andier, Anthropologie Politique, PIJF, Paris, 1969, p. 43.
20 Jean-William Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoir politique, Editions Ophrys,
nivelni societãtii globale) de decizie si control necesitã sublinierea cã aceastã calitate nu
reprezintã ceva efemer si cã ea este întruchipatã în diferite mijloace rea1e de înfãptuire a vointei
sale, fiind consolidatã de puterea aparatului de conducere. Este esential sã se înte leagã cã pentru
menti nerea ss consolidarea puterii sa1e, o anumitã clasã sau grup social nu foloseste numai un
anumit mijloc, chiar dacã acesta este foarte eficace (ca, de exemplu, constrângerea), ci totalitatea
mijloacelor economice, socia1e, politice ss ideologice.
Controlul politic reprezintã functia fundamentalã a oricãrei pu-teri de acest fel, care Ie
subordoneazã pe toate celelalte. Aceastã dimensiune a manifestãrii sa1e este atât de importantã,
încât ana1isti prestigiosi ai puterii (Talcott Parsons s.a.) o definesc ca pe o varie-tate de control
imperativ. Prin exercitarea controlului politic, pu-terea îi asigurã finalizarea actelor si realizarea
intereselor fortelor sociale pe care ea le reprezintã. Aceastã functie nu semnificã doar verificarea
conformitãtii actiunilor reale cu vointa puterii, ci ea reprezintã ansamblul procedeelor si mijloacelor
(economice, politice, ideologice sau morale) care decurg din resursele si valorile acestei puteri si fac
posibilã reglarea mecanismului social globa1, precum si dinamica acestuia, potrivit cu imperativele
puterii.
În functie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestãrii fatã de valorile
promovate de putere, ca si de metodele prin care se exercitã, controlul puterii poate fj slab sau,
dimpoirjvã, eficient m raport cu societatea. Acest control este corelat, de aseme- nea, cu
legitimitatea puterii; natura procedeelor sa1e este determinatã de nivelul de dezvoltare a democratiei
si de echilibrtil care existâ, în societatea datâ, între controlul exercitat de putere asupra
Societâtii si cOnso1u1 pe care Societatea 11 poate avea asupra pu-terii sau de garantiile care existã
împoiriva abuzurilor acestei puteri. Atunci când existã o disociere între va1orile puterii si interesele
majoritãtii sociale si când controlul puterii este coercitiv în mod nediferentiat, rezultã o scãdere a
nivelului activitãtii socia1e, ceea ce echivaleazã, de fapt, cu o scãdere a capacitãtii de control din
partea puterii.
Cum am mai amintit, regimurile totalitare, dintre care cele comu- niste au avut, din pãcate, o
longevitate mai snare, au încercat sã exercite un control cât mai accentuat asupra societãtii în
ansamblu si
a membrilor acesteia. De fapt, tendinta, niciodatã satisfãcutã. pe deplin, de a exercita un
control total asupra membrilor unei societãti dã si denumir ea genericã a unor astfel de regimuri.
"Sã-1 urmãrim pe individ pânã sub plapuma de acasã" era, odinioarã, unul dintre slo-ganele
regimului nazist din
mai deplin asupra societãtilor în care a luat fiintã, mai întâi sub forma extremismului bolsevic în
Rusia si apoi, dupã cel de-a1 doilea rãzboi mondial, cu sprijinul direct sau indirect a1 baionetelor
Armatei Rosii, într-o serie de tãri din Europa de Rãsãrit
(între care si Rom ânia) si din
extin-dere si mentinere a unor asemenea regimuri a putut avea loc si datoritã unor crize specifice pe
continentul european (între care
aparitia fascismului), dar si a unor er ori grave de apreciere din partea unor regimuri
democratice cu traditie din Europa, cu privire la natu-ra si posibila evolutie a bolsevismului. În
virtutea unor astfel de erori, fosta Uniune Sovieticã, guvematã, de la aparitia sa si pânã în ultimii ani
de dinaintea rãsunãtoarei sa1e prãbusiri din 1991, de cele mai tiranice ssi crimina1e regimuri, a
putut apãrea drept aliatul natura1 a1 Occidentului în lupta împotriva nazismului hitlerist, desi s-ar
fiputut imagina o po1iticã prin care, de pe urma marii conf1agratii care a fost cel de-al doilea rãzboi
mondial, sã se fi prãbusit si nazismul si bolse- vismul. Controlul total cãtre care au tins aceste
regimuri a uti1izat cele mai diverse mijloace, de la cele de represiune propriu- zisã (cu multe
milioane de victime) si pânã la încercarea de a inocula noilor generatii, printr-o propagandã pe cât
de perfidã, pe atât de zgomo-toasã, ideea unui viitor "de aur", care, desigur, nu urma sâ fie unul
capita1ist. În mod paradoxal, atunci când un regim încearcã sã fie cât mai opresiv, utilizând o gamã
nesfârsitã de mijloace, el nu reuseste tOtusi Ss exercite un control total, ci, dimpotrivã (ceea ce este
un sever avertisment din partea istoriei), rezultatul final nu poate fi decât cel cunoscut deja: o
rezistentã tot mai generalizatã împotriva unei ast- fel de puteri.
Un alt aspect esential a1 puterii care reproduce, de fapt, modul sãu de generare într-o
colectivitate rezidã în caracterul sãu relational si asimetric, totodatã. Puterea se înfãptuieste într-O
relatie socialã caracteristicã, conducere-supunere, care constituie cele douã laturi inseparabile ale
oricãrui fenomen de putere. "Intre cei care exercitã
puterea si ceilalti memb ri ai grupului se stabileste o relatie specificã; ea constã în
comunicarea ss executarea hotãrârilor ... A comunica o hotãrâre pentru executare înseamnã a
conduce. A rãspunde acestei comunicãri, efectuând actiunile cer ute prin hotãrâre, înseamnã a te
supune"
Acest fapt determinã puterea sâ fie o relatie asimetriCasiSa exprime o diferentâ de potential
între cei care conduc si cei care se supun. Între conducere ti supunere se stabi1este o interactiune
determinantâ, prin care una din pãrti cautã sã determine com-portarea celeilalte. Este necesarã
studierea actiunii determinante a puterii în comparatie cu a1te forme de determinare socialã.
Dia1ectica puterii se rea1izeazã între cei doi termeni ai relatiei - condu cãtori si condusi. Spre
deosebire de a1te acte ale conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ, obligatoriu,
care presupune o prio-ritate determinantã a unei pãrti a relatiei puterii. În destule cazuri, anumiti
exponenti ai gândirii conservatoare, de dreapta, plecând de la constatarea inegalitãtii rolurilor în
relatia de putere, procedeazã la fetisizarea inegalitãtii sociale, a relatiilor sociale în general, prezentatã
apoi ca o bazã permanentã a puterii.
Dimpotrivã, plecând de la acelasi fapt, autori apartinând extre-mismului de stânga, anarhist,
contestã valabilitatea si legitimitatea oricãrei puteri, considerând cã societãtile umane îti vor regãsi
echili-brul necesar numai dupã ce se vor emancipa de manifestarea oricãrei puteri si autoritãti. Ten
dintele extremiste, în genera1, indiferent de orientarea lor, nu pot fi în nici un fel relevante pentru
studiul stiintific al puterii. Existenta acestui statut inega1 între conducere si supunere în cadrul
puterii nu trebuie sã ascundã faptul cã, în procesul realizãrii ei, cele douã pãrti se inf1uenteazã
reciproc, ceea ce determinã ca pu-terea sã fie o rezultantâ a interactiunii asnbilor factori.
Asimetria rolurilor in cadrul relatiei de putere exprimã un fapt istoric si tehnic, totodatã. Orice
societate resimte nevoia de a fi reprezentatã si cort-dusã la nivel globa1, de a-si echilibra feluritele
forme de putere din interiorul sâu, precum si de a se manifesta în raport cu a1te natiuni. Este
necesarã, deci, o selectare a celor mai valorosi indivizi dintr-o comunitate umanã pentru a organiza
si conduce societatea la diverse niveluri. Sistemul ierarhic al puterii nu exprimã neapãrat forme de
21 J.-w. Lapierre, op. cit., p. 44.
oprimare a unor majoritãti socia1e, consacrarea unor caste sau elite care se diferentiazã de
restul societãtii, se suprapun ei ss în cele din urmã o dominã în mod abuziv. Ierarhiile si niv elurile
puterii sunt, în principiu, mecanisme de organizare si conducere care asigurâ randamentul
necesar si o selectare corectâ a valorilor în interio- rul unei societâti; si în acest sens, ele pot
exprima potentia1ul de pro-gres a1 comunitãtii în cauzã, în mãsura în care ea ajunge sã fie
reprezentatã de cei mai prestigiosi membri ai sãi.
In evolutia regimurilor tota1itare, în locul supunerii obtinute prin metode persuasive,
neviolente, se obtine subordonarea exclusiv prin mijloace violente (constrângere psihologicã,
violentã fizicã). Legitimitatea regimului este contestatã de majoritatea societãtii, detinãtorii puterii
devin incapabili sã hotãrascã si pierd controlul instrumentelor puterii publice sau exercitã teroarea
pentru a-si recâstiga pozitia pierdutã. "Atunci se manifestã ... puterea fãrã autori-tate, care dominã
printr-o combinare a propagandei si a controlului politienesc. Relatiilor de conducere-supunere li
se substituie relatii de dominare-subordonare"
Regimurile democratice (care nu pot reprezenta nici ele tipuri ide a1e) trebuie în mod necesar
sã echilibreze sau sã determine compati-bilitatea controlului exercitat de putere asupra societãtii cu
proce-durile democratice pe care societatea, la rândul ei (diversele grupãri din cadrul ei , de opozitie
mai a1es), le desfãsoarâ pentru a
si fortele
mentine puterea sub un control cât mai atent si riguros. Existã destui sceptici care sustin cã nu
este posibilã mentinerea puterii sub un con-trol adecvat, cã acesta nu poate fi decât formal sau cã
orice putere corupe etc.. Este adevãrat cã experienta de pânã acum oferã destule motive de îndoialã
cã puterea, chiar si într- un stat cu traditie demo-craticã si cu destule garantii în ce priveste
ascendenta institutiilor abilitate sã exercite controlul asupra guvemantilor, ar putea fi feritâ de
abuzuri. Nici nu mai punem 1a socotealã regimurile totalitare de care am pomenit si cãrora analistii
nu mai pot decât sã încerce sã le descifreze mecanismele care au fãcut posibilâ Oprimarea
generalizatã si acele crime abominabile (unele dintre ele cu proportii de geno cid) care s-au petrecut
în acest secol. Cu tot caracterul ei retrospectiv, aceastã analizã este necesarã în mod imperios,
pentru cã avertismentul
22 Ibidem, p. 57.
lansat de Albert Camus în fina1ul romanului "Ciuma" mai este, din pãcate, actua1. Odatâ
consumatã experienta totalitarismului la acest fina1 de secol si mileniu, nu putem considera cu totul
depãsit acest risc, mai a1es cã unele din conditiile si cauzele care l-au generat mai persistã încã.
Probabil câ sociologii si politologii care se ocupã de studiul puterii în societãtile demo cratice ar
trebui, înainte de a se pronunta asupra sanselor acestora de a- si controla guvemantii, sã facã o
eva1uare cât mai exactã asupra mãsurii în care societãtile totalitare amintite au indus în societãtile
occidentale anumite sindromuri si comportamente strãine de traditia democraticã . Acest lucru s-a
petrecut în mai toate societãtile occidentale, o datã cu instalarea ordinii mondiale bipolare sub
hegemonia celor douã superputeri:
S.U.A. si U.R.S.S..
Existã în aceastã carte un capitol special referitor la stat si la rolul acestuia în societãtile
modeme. La aceastã temã, referitoare la putere, ne mãrginim doar la a nota în mod lapidar raportul
dintre stat si putere, asa cum se regãseste el în societâtile co ntemporane.
În cadrul sistemului politic al oricãrei societãti actua1e, statul reprezintã principa1ul
instrument al puterii politice, ipostaza în care el asigurã realizarea deciziilor ei specifice, precum ti
o mare parte a functiei de control pe care puterea o exercitã în raport cu societatea. Actualele
cercetãri stiintifîce referitoare la stat relevã faptul cã acest mstrument de putere concentreazã sub
autoritatea sa majoritatea resurselor economice, normative sau coercitive de care poate dispune o
societate. Aceastã crestere continuã a prerogativelor stata1e, precum
a mijloacelor sale de interventie în raport cu societatea determinã ca el sã poatã îndeplini o
functie socialã generalã. Dar confundarea puterii politice cu statul, care este de fapt numai un
instrument al acesteia, poate duce 1a teorii irelevante cu privire la natura puterii, la modul ei de
realizare într-o societate, la dinamica "puterilor" care i se opun si la rolul sãu în ansamblul social.
Aceastã viziune denatureazã ti ipostaziazã rolul statului, considerat drept puterea însâsi si nu
23 Perioada de debut a anilor .50, în S.U.A., a fost marcatã de o veritabilã "vânã-toare de
vrãjitoare" împotriva tuturor ceior bãnuiti a avea si mpatii de stânga sau pro- sovjetice. Era, de
fapt, o reactie târzie si oarecum înutilã dupã descoperirea de cãtre responsabilii politicj ai
Occidentutui, a adevãruiui teribil cã regimul stalinist nu este cu nsmsc mas putm amenintãtor decât
nazismul. Era însã prea târziu, cortina de fter fuse- se deja instalatâ.
permite analiza rolului a1tor factori politici - partide, diverse organizatii politice si socia1e
etc. - în sistemul puterii.
Considerãm, pe de altã parte, cã acesti factori politici extrastata1i, care în societãtile de azi si
în cele viitoare vor concura tot mai evident la realizarea puterii într-un cadru democratic, vor fi tot
mai în mãsurã sã ofere acestor societãti o imagine pluralistã si lipsitâ de constrân-geri de naturã
nedemocraticã.
|
