Politica agrara - stiinta îndrumarii si încurajarii agriculturii românesti

Diviziunea sociala a muncii a determinat aparitia si dezvoltarea stiintelor economice, iar în cadrul acestora a Economiei si Politicii Agrare, disciplina care, generic, se ocupa cu studiul fenomenelor economice din agricultura la nivel macro si microeconomic.

Agricultura, ca ramura a economiei nationale, are un specific aparte, ceea ce a determina un anumit interventionism al puterii publice în paralel cu mentinerea autonomiei gestionare a producatorilor agricoli.

stiinta are 2 componente distincte:

Politica agrara - nivel macroeconomic

Economia agrara - nivel microeconomic

Politica agrara în România a fost generata si se manifesta atât dupa modelul german- aceasta disciplina este subordonata disciplinelor economice, cât si dupa modelul francez- conform caruia politica agrara este subordonata disciplinelor tehnologice.

Economia agrara îmbraca mai multe forme - se regaseste si sub denumirea de economie rurala sau management agrar (SUA).

Perspectiva istorica

- P.S. Aurelian a realizat primul manual de economie rurala - a întreprins cercetari asupra fenomenelor la nivel macro si microeconomic din agricultura.

1913 - Gh. Ionescu Sisesti în lucrarea sa Politica agrara abordeaza urmatoarele probleme: exploatatiile agricole în general, comportamentul conducatorilor de exploatatii mari, ingerinta statului asupra raporturilor agrare etc.

În perioada interbelica - Victor Slavescu profesor în Academia de Înalte Studii Comerciale si Industriale în cadrul cursului Economia Nationala (actualul curs de Economie Politica) avea un capitol intitulat Economie Agrara în care aborda: Politica populatiei si agricultura, Statul si valorificarea productiei agricole, Politica comerciala de stat si agricultura. Problemele de politica agrara erau tratate în subsidiar, prin prezenta statului în sustinerea agriculturii cu ajutorul unor pârghii specifice.

Virgil Madgearu - începe cursul de Economie Nationala cu capitolul Politica Agrara. Acesta concepe raportul dintre economie si politica agrara ca fiind un raport între teorie si practica economica. Dupa Madgearu deosebirea dintre ele consta în aceea ca, în timp ce prima cerceteaza cauzele sa cauta sa formuleze legile care conduc fenomenele economice din agricultura, a doua cerceteaza efectele pe care le au anumite cauze.

În perioada comunista, politica agrara este îndepartata ca obiect de studiu, ramânând ca obiect de studiu doar economia agrara.

Delimitari conceptuale

Conceptul de Politica agrara trebuie abordat dintr-o dubla perspectiva:

În sens restrâns politica agrara cuprinde totalitatea masurilor întreprinse de institutiile si organismele create de stat, menite sa influenteze agricultura.

În sens larg politica agrara are ca obiect de studiu nu numai actiunile statului, ci si toate actiunile, masurile si organizatiile care pornesc din initiativa privata pentru sprijinirea agriculturii. 

În mod obligatoriu de aici rezulta obiectul disciplinei:

dezvoltarea agriculturii

bunastarea producatorilor

asigurarea securitatii alimentare.

Existenta politicii agrare este conditionata de existenta statului, iar rolul politicii agrare difera de la un tip de stat la altul, de la o perioada la alta, ceea ce da posibilitatea fundamentarii doctrinelor, metodelor de sustinere a agriculturii de catre puterea publica.

Economia agrara este o notiune organica, care îmbraca forme concrete, materiale. Spre deosebire de politica agrara, are un continut dinamic si studiaza urmatoarele elemente:

factorii naturali si economici care influenteaza dezvoltarea unei economii agrare nationale;

etapele de evolutie istorica, juridica si economica, pentru a întelege situatia actuala si pentru a putea preconiza evolutia viitoare;

sistemele de exploatare agricole, determinate de factorii naturali, sociali, economici si politici;

raportul dintre agricultura si ramurile din amonte si aval de aceasta, în procesul de organizare si valorificare a productiei agricole.

Relatiile cu celelalte discipline

Prima legatura naturala este cu economia politica, si în cadrul ei cu politicile economice - legaturile sunt foarte strânse, deoarece politica agrara e definita ca politica economica în domeniul agriculturii. O alta legatura se realizeaza cu managementul exploatatiilor agricole, dar de care se deosebeste prin:

sfera de cuprindere (de studiu si cercetare) - în timp ce Politica Agrara studiaza agricultura ca ramura a economiei nationale, Managementul studiaza exploatatiile agricole ca si celula sociala de baza din agricultura.

Modalitatea de dirijare a productiei agricole Politica agrara se manifesta prin îndrumare, încurajare, sustinere, în timp ce Managementul se manifesta prin conducere si administrare.

Politica agrara studiaza masurile de folosire &# 16116m1223q 351;i întarire a relatiilor de productie, pe când managementul studiaza modelul de utilizare si eficienta functiilor de productie.

Metodele de cercetare

Metoda inductiv - deductiva - este utilizata pentru cercetarea efectelor si cauzelor diferitelor masuri de politica agrara, pe baza informatiilor furnizate în mod oficial sau semioficial prin statistici, anchete, monografii;

Metoda comparativa - consta în compararea unor masuri sau actiuni de politica agrara prezente sau nationale cu masuri sau actiuni din trecut sau din alte tari, pentru a deprinde noi cai de dezvoltare a agriculturii. Eficienta acestei metode este conditionata de similitudinea în timp si spatiu, de ex. nu se pot face comparatii între masurile de politica agrara din prima jumatate a secolului trecut si cele ce urmeaza a fi adoptate în perspectiva mileniului III. Tot asa nu pot fi comparate masuri aplicate într-un stat industrializat cu cele aplicate într-un stat industrial-agrar.

Metoda izolarii si abstractizarii fenomenelor economice si sociale

Principiile politicii agrare

În perioada actuala, politica agrara are la baza urmatoarele principii:

Asigurarea unui mediu economic sanatos, în vederea actiunii neîngradite a legilor economice obiective, cu deosebire a legii valorii si legii cererii si ofertei;

Asigurarea legaturilor dintre macro si microeconomie, principiu ce impune definirea obiectivelor, alegerea si dimensionarea instrumentelor, scurtarea canalelor de transmitere a fondurilor, precum si stabilirea responsabilitatilor pentru structurile economico - administrative implicate;

Eliminarea interventiei statului sub forma coercitiei, care sa afecteze autonomia agentilor economici;

Interzicerea aplicarii direct în practicaa actiunilor de politica agrara, fara o cercetare economica si sociologica prealabila, altfel actiunea devine experiment, care în domeniul economic nu este permis;

Consecventa, cu prioritate în problemele de importanta generala, indiferent de dificultati, dar si flexibilitate în functie de cerintele momentului;

Formarea, întarirea si respectarea proprietatii, îndeosebi a proprietatii private, predominanta în agricultura;

Sustinerea, directionarea si impulsionarea productiei prin fonduri banesti nerambursabile;

Promovarea progresului tehnic si a metodelor moderne de organizare si conducere a productiei si muncii;

Protejarea mediului ambiant;

Realizarea unei eficiente economice maxime la nivelul exploatatiilor agricole prin utilizarea resurselor proprii si a fondurilor alocate de stat.

Cadrul institutional

Pentru materializarea sa, politica agrara are nevoie de un cadru institutional format din:

Structuri administrative, în componenta carora intra:

La nivel central: ministere (agriculturii, finantelor, apelor si mediului), Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fost FPS, ulterior APAPS, iar acum AVAS)

La nivel judetean: prefecturi, directii agricole, directii de finante, etc

La nivel local: consiliile locale, centrele agricole.

Structuri economico-productive din agricultura (gospodarii taranesti, ferme agricole, asociatii familiale, societati agricole, societati comerciale agricole, regii autonome)sau din ramurile din amonte si aval interconectate prin fluxuri comerciale.

Structuri financiare, în cadrul carora sunt incluse: BCR, Raiffeisen-Banca Agricola, Cooperativele de credit

Rolul agriculturii în economia României

Agricultura este o ramura importanta a economiei nationale si a aparut ca urmare a diviziunii sociale a muncii.

În sens agronomic agricultura este definita ca o ramura a productiei brute sau primare în cadrul economiei rurale, care furnizeaza societatii produse brute de natura vegetala si/sau animala.

Într-o acceptiune mai complexa agricultura e definita ca fiind ramura productiei materiale care cu ajutorul organismelor animalelor vii ale plantelor verzi si sub actiunea omului are loc transformarea energiei cinetice a soarelui în energie potentiala, sub singura forma accesibila organismului uman - materie organica. Din acest punct de vedere cresterea animalelor apare ca o prima industrie de prelucrare a materiilor prime agricole.

Trasaturile agriculturii

Aparitia si dezvoltarea agriculturii, ca ramura a economiei nationale, a fost conditionata de evolutia procesului de diviziune sociala a muncii;

Agricultura începe si se termina odata cu participarea omului la procesul de productie;

Agricultura se deosebeste de industrie, întrucât, la baza productie agricole stau procese organice, biologice, iar la baza celorlalte procese de productie (cu exceptia Ind. Fermentilor ) stau procese anorganice.

Însemnatatea economico-sociala a agriculturii

Agricultura ramâne baza economica pentru dezvoltarea industriala a statelor moderne, indiferent de stadiul de dezvoltare în care se afla;

Agricultura este singura ramura a productiei materiale care acumuleaza energie cinetica solara, comparativ cu celelalte ramuri ale economiei care sub diferite forme consuma sau transforma energia acumulata de catre natura sau agricultura. În prezent agricultura este singura ramura capabila sa îmbunatateasca zestrea energetica a omenirii;

În agricultura, cu referire speciala la cultivarea pamântului, datorita proceselor de crestere biologica, consumul de materii prime (seminte, îngrasaminte, pesticide) este mai mic decât produsul finit, mai ales din punct de vedere valoric. În structura valorica a productiei agricole ponderea cheltuielilor materiale este mai mica decât cea a productiei nou create. La aceeasi valoare a productiei globale, agricultura produce un venit national mai mare decât ramurile non agricole.

Pe fondul crizei alimentare mondiale, produsele agricole îsi au asigurata în mod cert desfacerea. Marile puteri politice si alimentare ale lumii au transformat ajutoarele alimentare într-o arma politica de dominare a tarilor slab dezvoltate sau cu penurie de produse agricole.

Particularitatile agriculturii

Pamântul functioneaza concomitent ca obiect al muncii si mijloc de munca, ceea ce îi confera statutul de principal mijloc de productie în agricultura.

Este obiect al muncii atunci când prin intermediul plantelor si animalelor (ca mijloace de munca vii specifice agriculturii) se actioneaza asupra lui cu ajutorul uneltelor de munca si al energiei de tractiune animala sau mecanica.

Este mijloc de munca când prin intermediul lui se actioneaza asupra plantelor si animalelor pentru a le oferi capacitati productive.

Plantele si animalele functioneaza ca si pamântul, atât ca mijloace de munca, cât si ca obiecte ale muncii

Sunt obiecte ale muncii când prin intermediul uneltelor de munca, a fortei de tractiune si a pamântului omul le foloseste pentru a obtine produse vegetale sau animaliere.

Sunt mijloace de munca atunci când omul actioneaza prin intermediul lor asupra pamântului, ca obiect al muncii.

Conditiile climatice (resursa importanta de productie) pot influenta în mare masura productia obtinuta la acelasi consum de munca.

Conditiile climatice, reprezentate de temperatura, regimul precipitatiilor si regimul eolian, nu pot fi înlaturate sau modificate de om - sunt fenomene naturale si pot fi numai influentate în directia dorita.

Neconcordanta dintre timpul de munca si timpul de productie

Timpul de productie la culturile agricole se întinde de la pregatirea terenului pâna la recoltare si este întrerupt de mai multe ori de timpul de munca sezonier. În intervalele dintre timpii de munca, culturile se afla sub influenta exclusiva a factorilor naturali de productie, cu observatia ca la unele ramuri ale productiei animaliere timpul de productie este de 2-3 ani.

Neconcordanta dintre timpul de munca si timpul de productie determina sezonalitatea productiei agricole, fapt ce implica utilizarea incompleta dar si sezoniera a factorilor de productie din ramura.

Cheltuielile de productie din agricultura se avanseaza tot timpul anului si se recupereaza o singura data - dupa recoltare în momentul valorificarii productiei.

Acesta trasatura genereaza doua aspecte negative:

necesitatea unui capital de exploatare initial foarte mare;

necesitatea apelarii la surse externe de finantare.

Numai Ľ pâna la ˝ din productia finita reprezinta productie principala, restul fiind productie secundara, care este voluminoasa, perisabila si greu de transportat;

Procesul economic de reproductie se îmbina cu cel natural, ceea ce exclude posibilitatea realizarii unui ritm accelerat si nelimitat de crestere a productiei agricole, asa cum se poate întâmpla în ramurile neagricole. De aici decurge necesitatea corelarii ritmului de dezvoltare a agriculturii cu celelalte ramuri nonagricole din amonte sau aval de aceasta.

Autoproducerea unor mijloace de productie, atât în cultura plantelor, cât si în cresterea animalelor. Aceasta face ca progresul tehnic în agricultura sa depinda de propriile posibilitati si preocupari de a produce noi mijloace de productie;

Procesul de productie din agricultura, în special cultivarea pamântului, se desfasoara pe suprafete întinse, spre deosebire de alte ramuri unde activitatea de productie este concentrata în spatii relativ restrânse. Aceasta particularitate presupune existenta tractoarelor si a mijloacelor mecanizate, ca singura solutie tehnica eficienta si cu randament înalt în cultivarea pamântului pentru etapa actuala;

Procesul de diviziune a muncii are un caracter complex multilateral. În industrie, pe baza cooperarii este posibila specializarea îngusta, pe când în agricultura specializarea pe produs sau pe faze tehnologice este foarte dificil de realizat, de cele mai multe ori chiar imposibil.

Functiile agriculturii

Agricultura furnizeaza produse agroalimentare pentru consumul intern al populatiei.

Este considerata cea mai importanta functie a agriculturii oriunde si oricând. Nivelul si ritmul de crestere a productiei agricole determina nivelul de trai al omenirii.

Inelasticitatea relativa a consumului de produse agroalimentare nu constituie o piedica pentru cresterea continua a productiei agricole. În prezent asistam la o crestere sustinuta a productiei agricole în marea majoritate a tarilor lumii.

Referitor la consumul agroalimentar, în România sunt necesare 2 precizari:

disponibilitatile calorice rezultate în cea mai mare parte din consumul de cereale erau si sunt suficiente pentru a nu arunca România în rândul tarilor slab sau subdezvoltate. Afirmatia este valabila si dupa 1990, în conditiile involutiei productiei ca urmare a reformei;

disponibilitatile proteice, mai ales cele de provenienta animala sunt în scadere în consumul alimentar al populatiei datorita actiunii conjugate a doua cauze:

scaderea efectivelor de animale la toate speciile dupa 1990;

cresterea necontrolata a preturilor produselor agricole la consumator comparativ cu cresterea veniturilor reale ale populatiei.

Valorificarea deplina a resurselor de productie natural economice de care dispune România.

România dispune de o mare diversitate de conditii pedoclimatice favorabile practicarii unei agriculturi moderne eficiente. Agricultura, prin marea diversitate a ramurilor si culturilor, prin cerintele diferite fata de conditiile de productie (sol, temperatura) este singura ramura a productiei materiale care poate valorifica economic aceste resurse;

Furnizoare de materii prime pentru industria prelucratoare.

Sub acest aspect, rolul agriculturii este determinant prin nivelul si ritmul de dezvoltare al tuturor industriilor din aval de ea.

Importanta piata de desfacere pentru produsele industriale.

Pentru agricultura sunt achizitionate din industrie mijloacele de productie - tractoare si masini agricole, instalatii de irigat, pesticide, îngrasaminte chimice etc, iar agricultorii achizitioneaza bunuri de folosinta îndelungata, dar si produse agroalimentare rezultate din procesul de industrializare a materiilor prime agricole (zahar, ulei, paste fainoase etc.).

Exportul de produse agricole reprezinta o importanta sursa valutara în scopul echilibrarii balantei de plati externe;

Contribuie la reducerea ratei somajului prin atragerea de forta de munca disponibilizata din alte sectoare de activitate

Ramura antipoluanta.

Prin procesul de asimilatie clorofiliana, agricultura contribuie la reducerea poluarii provocata de activitatile nonagricole, cu deosebire de industrie. Dar, agricultura poate provoca ea însasi poluarea mediului, fie prin consum exagerat de substante chimice, fie prin gestionarea necorespunzatoare a acestora.

Locul agriculturii în ansamblul economiei nationale

Indicatori utilizati în perioada interbelica - propusi si sustinuti de Virgil Madgearu:

ponderea fortei de munca agricole în total forta de munca ocupata;

ponderea agriculturii în venitul national total.

Principalii Indicatori utilizati în perioada totalitara, dar care se utilizeaza si astazi:

ponderea suprafetei agricole în suprafata totala a tarii;

ponderea fondurilor fixe din agricultura în totalul fondurilor fixe nationale.

În prezent se utilizeaza indicatori ce se pot grupa d.p.d.v. al

resurselor (factorilor de productie)

rezultatelor

D.p.d.v. al resurselor

Munca reprezinta o resursa activa de productie si poate caracteriza locul agriculturii prin urmatorii indicatori:

ponderea populatiei din mediul rural în totalul populatiei tarii

ponderea populatiei ocupate în agricultura în total populatie din mediul rural

ponderea populatiei ocupate în agricultura în total populatie activa a tarii

Între anii 1950 - 1990 toti acesti indicatori au fost în involutie, astfel:

- populatia rurala a scazut de la 76% la 45,6%

- populatia ocupata în agricultura a scazut de la 74,1% la 27,5%

Dupa 1990 si pâna în prezent pop. rur a stationat, iar pop. ocupata în agric a înregistrat cresteri ajungând în anul 2000 la peste 40%.

Acesti indicatori fixeaza agricultura pe locul 2 în ansamblul ec. nationale.

Capitalul caracterizeaza locul agriculturii prin urmatorii indicatori:

- ponderea capitalului fix utilizat în agricultura în total capital fix la nivel national

- ponderea investitiilor din agricultura în total investitii realizate la nivel national

- ponderea energiei consumate în agricultura în total consum energetic al tarii.

Ponderea acestui indicator a scazut odata cu dezvoltarea industriala a tarii si, de asemenea, fixeaza agricultura pe locul 2 în ansamblul ec. nationale.

Pamântul ca element principal al capitalului agricol, fixeaza locul agriculturii printr-un sistem proprii de indicatori:

- ponderea terenului agricol în total fond funciar al tarii

- ponderea folosintelor agricole superioare (arabil, vii, livezi) în total fond funciar al tarii

Ponderea terenului agricol în România a crescut din 1950 pâna în prezent de la 60% la 63%. Nivelul si evolutia acestui indicator arata ca agricultura ocupa primul loc în fondul funciar al României.

D.p.d.v. al rezultatelor indicatorii se împart în 2 subgrupe:

indicatori care reflecta contributia agriculturii la cresterea economica generala a tarii

indicatori care evidentiaza aportul agriculturii la acoperirea consumului alimentar

Din prima subgrupa fac parte:

ponderea agriculturii în PIB

ponderea agriculturii în VAB

ponderea VN realizat în agricultura în total VN

ponderea agriculturii în balanta comerciala a tarii (importuri/exporturi)

Din cea de-a doua grupa fac parte:

productia de grâu, porumb, lapte, carne / pe o persoana

Pentru ca acesti indicatori sa fie relevanti este necesara compararea lor cu cei realizati în alte tari.

Reforma din agricultura

Dupa 1989, România, ca de altfel toate tarile din centrul si estul Europei abandoneaza experimentul comunist si opteaza pentru economia de tip capitalist bazata pe actiunea libera, democratica a fortelor pietei.

Noua orientare s-a înfaptuit prin reforma, care, s-a manifestat în toate domeniile de activitate: politic, social, economic, cultural etc. În consecinta, agricultura, ca si întreaga economie nationala, se afla dupa 1990 si pâna în prezent în plin proces de reformare.

Cauzele declansarii schimbarilor din agricultura româneasca s-au regasit în cadrul structurilor socialiste existente pâna în 1989, sub forma:

Relatiile de proprietate si productie de tip socialist;

Sistemul de conducere hipercentralizat din economie;

Dimensiunile mari si foarte mari ale unitatilor de productie;

Transferurile fara echivalent de venit net din agricultura catre alte ramuri ale economiei, în special industria;

Decalajul dintre nivelul de dezvoltare al agriculturii si cel al industriei;

Nivelul de trai scazut al agricultorilor în comparatie cu alte categorii ocupate în diferite ramuri ale economiei.

La sfârsitul anilor '80, agricultura României era organizata în cea mai mare parte în unitati socialiste de stat si cooperatiste de mari dimensiuni, importanta proprietatii private fiind extrem de redusa prin resursele detinute si rezultatele obtinute.

Decolectivizarea agriculturii în România a reprezentat cel mai amplu proces al reformei funciare, având în vedere faptul ca, la sfârsitul anului 1989, aproximativ 60% din suprafata agricola a tarii (respectiv 8,6 milioane hectare) si 70% din cea arabila (6,5 milioane hectare) era exploatata de unitatile agricole cooperatiste. De asemenea, aceste unitati detineau ponderi importante din efectivele de animele, respectiv 66,5% la bovine, 19,3% la porcine, 35,7% la ovine si 13% la pasari.

Reforma în agricultura a presupus realizarea mai multor obiective si anume

Crearea unui nou cadru macroeconomic, care include liberalizarea preturilor si a pietei, atât pentru produsele agricole, cât si pentru input-urile agricole

Privatizarea pamântului si restructurarea unitatilor agricole socialiste, care sa conduca la formarea unor noi structuri agricole bazate pe proprietatea privata asupra pamântului si mijloacelor de productie;

Crearea unui mediu concurential pentru agricultura, inclusiv privatizarea si demonopolizarea întreprinderilor din sfera procesarii produselor agricole, input-urilor agricole, serviciilor si comertului;

Crearea si dezvoltarea unui sistem financiar bancar în mediul rural, care sa raspunda cerintelor agriculturii private;

Crearea unui cadru legislativ si institutional specific economiei de piata.

Elementele principale al procesului de restructurare al agriculturii s-au concretizat în decolectivizarea pamântului si restructurarea si privatizarea fermelor agricole socialiste.

În termeni legali, terenurile agricole detinute de cooperativele agricole de productie nu erau în proprietatea statului. Reforma din acest sector este denumita în literatura de specialitate "privatizare", dar aceasta trebuie privita ca un transfer de proprietate catre domeniul privat.

Astfel, principalul proces al reformei agrare a fost reprezentat de reconstituirea dreptului de proprietate al membrilor cooperatori asupra terenurilor agricole, actiune ce a fost reglementata în martie 1991, odata cu adoptarea Legii Fondului Funciar nr. 18 din 1991, a continuat cu adoptarea Legii nr. 169 din 1997 privind modificarea si completarea Legii 18/1991 si care s-a finalizat cu aplicarea Legii nr.1 din 2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere, solicitate potrivit Legii 18/1991 si 169/1997.

Legea Fondului Funciar din 1991 în forma ei initiala a reprezentat punctul de plecare al reformei funciare în România, reglementând desfiintarea Cooperativelor Agricole de Productie din economia socialista si restituirea terenurilor agricole fostilor proprietari.

În cazul cooperativelor agricole de productie privatizarea s-a desfasurat în urmatoarele etape:

Lichidarea

Stabilirea dreptului de proprietate

Punerea în posesie

Eliberarea titlurilor de proprietate.

Lichidarea a însemnat încetarea activitatii de productie si îndeplinirea formalitatilor juridice si financiare prin care cooperativa a luat sfârsit.

În esenta, legea stabilea urmatoarele coordonate ale lichidarii C.A.P-urilor:

Comisii de lichidare pentru fiecare unitate;

Valorificarea prin licitatie a bunurilor patrimoniale;

Înfiintarea de asociatii ale membrilor cooperatori care sa preia elementele patrimoniale importante: plantatii viti-pomicole, constructii agrozootehnice si cele de interes social si altele;

Restituirea creditelor catre banci si a obligatiilor catre bugetul statului, asigurari sociale, furnizori;

Despagubirea membrilor cooperatori în functie de suprafata adusa în cooperativa si aportul de munca.

Stabilirea dreptului de proprietate s-a îndeplinit prin reconstituirea si constituirea proprietatii funciare, care s-a aplicat membrilor cooperatori sau mostenitorilor acestora, în functie de suprafata înscrisa în cooperativa. De dreptul de constituire au beneficiat mai multe categorii de persoane din mediul rural, fara pamânt, în limita suprafetelor disponibile de la nivelul fiecarei comune, fie ca au participat sau nu la activitatea din cooperativa agricola.

Punerea în posesie s-a realizat în prima faza prin eliberarea unei adeverinte eliberata de comisia de aplicare a Legii Fondului Funciar în care erau înscrise parcelele si dimensiunea acestora, pe proprietati. Aceasta adeverinta nu confere dreptul de proprietate. A doua faza, premergatoare eliberarii titlului de proprietate, a fost eliberarea de catre comisie a procesului verbal de punere în posesie, în care se stabileau amplasamentul fiecarei parcele, vecinatatile si dimensiunea acestora.

Eliberarea titlurilor de proprietate s-a facut în baza procesului verbal de punere în posesie de catre organele judetene abilitate, respectiv Prefectura, Directia Agricola si Oficiul de Cadastru si Organizarea Teritoriului.

Privatizarea fermelor agricole de stat a fost precedat de transformarea fermelor agricole socialiste în societati comerciale si de restructurarea unitatilor agricole de dimensiuni mari în unitati mai mici. (Legea nr. 15/1990 si Legea nr. 31/1990)

Procesul de privatizare a terenurilor agricole proprietate de stat s-a desfasurat lent datorita inexistentei unui cadrului legislativ si institutional adecvat, dar si din motive politice.

În România în ceea ce priveste privatizarea societatile comerciale agricole foste IAS s-a facut distinctie între fondul funciar si valoarea activului acestor unitati. Astfel, pamântul a fost exclus o buna perioada de timp de la privatizare (1990-2000), deoarece Legea Fondului Funciar stabilea caracterul inalienabil al suprafetelor din componenta fostelor unitati agricole de stat, indiferent de modul de dobândire a acestora.

Situatia juridica a terenurilor agricole apartinând acestor societati a fost solutionata abia dupa adoptarea Legii nr. 1 din 2000, ceea ce a împiedicat privatizarea societatilor comerciale agricole cu capital majoritar de stat care detineau în patrimoniu terenuri agricole.

Privatizarea acestor societati comerciale a fost posibila prin adoptarea Legii nr.268 din 2001 privind privatizarea societatilor comerciale ce detin în administrare terenuri proprietate publica si privata a statului cu destinatie agricola si înfiintarea Agentiei Domeniilor Statului.

Legea reglementeaza cadrul juridic privind privatizarea societatilor comerciale agricole care detin în exploatare terenuri cu destinatie agricola, statutul juridic al Agentiei Domeniilor Statului, precum si administrarea societatilor comerciale si regimul concesionarii sau arendarii terenurilor proprietate publica si privata a statului, aflate în exploatarea acestora

Sisteme agricole contemporane

n principal, exista trei sisteme agricole consacrate, agricultura traditionala, agricultura industriala si agricultura ecologica (biologica, organica), dar în realitate în functie de caracteristicile economice, ecologice, socioculturale, traditii etc., pot exista si variante intermediare ale celor trei sisteme de baza.

Agricultura traditionala se caracterizeaza prin folosirea unor cantitati reduse de input-uri economice, un volum mare de forta de munca, iar productivitatea agricola depinde în cea mai mare masura de potentialul natural (suprafete agricole însemnate, conditii climatice favorabile etc.). Efortul puterii publice este minim, ceea ce reprezinta o cauza definitorie pentru promovarea sistemului agriculturii traditionale în tarile cu un nivel redus al PIB/locuitor.

Structurile de exploatare predominante sunt cele de dimensiuni mici si foarte mici - exploatatiile familiale, care utilizeaza pe scara larga munca manuala si cea animala, practica cu preponderenta fertilizarea naturala si ocazional substante chimice, iar rotatia culturilor este extrem de putin practicata. În structura culturilor prevaleaza culturile extensive care se bazeaza pe folosirea fertilitatii naturale a solului, de regula culturile cerealiere (grâu, porumb, orz etc.), iar tehnologiile utilizate sunt cele traditionale, ca rezultat al experientei dobândite de-a lungul timpului de generatiile de agricultori. Volumul productiei agricole este asigurat de existenta unui numar mare de exploatatii agricole de mici dimensiuni.

Eficienta economica a acestui sistem este redusa datorita randamentelor slabe obtinute la unitatea de suprafata sau pe cap de animal, productia obtinuta fiind destinata într-o proportie însemnata autoconsumului familiei si doar cantitatile ocazional excedentare de produse sunt destinate pietei. Sistemul are ca obiectiv principal subzistenta familiei de agricultori si din aceasta cauza se adapteaza greu la cerintele pietei si la presiunile exercitate de mediul de piata.

Agricultura traditionala este dominanta, ca sistem de productie, în tarile Central si Est europene aflate în tranzitie dupa 1990, a caror situatie economica de ansamblu a suferit dezechilibre importante, iar reformele funciare, cu precadere decolectivizarea agriculturii a generat fragmentarea excesiva a suprafetelor agricole (de exemplu, România si Bulgaria si, într-o proportie mai redusa, în Ungaria si Polonia).

De asemenea, agricultura traditionala cu productivitate redusa poate fi întâlnita si în unele tari ale Europei de Sud, în zonele mai putin industrializate, unde regimurile funciare, structurile de productie si tehnologiile de cultura sunt profund marcate de traditie. Este cazul regiunilor interioare ale Spaniei, sudul Italiei si Grecia[1]. Dar, spre deosebire de tarile Europei de Est, marea proprietate funciara reglementata temeinic sub raport juridic si social constituie fundamentul acestor sisteme agricole. Trebuie mentionat ca în aceste tari agricultura traditionala nu reprezinta regula ci doar exceptia.

Avantajele agriculturii traditionale constau în faptul ca dezechilibrele pe care le produce asupra mediului ambiant sunt minime, din acest motiv fiind considerat "sistemul agricol cel mai susceptibil adaptarii la cerintele si principiile impuse de agricultura ecologica"[2], prin costuri minime de conversie.

Apreciem ca, prin practicarea sistemului agricol traditional se urmareste, cu prioritate, asigurarea securitatii alimentare, care de cele mai multe ori nu este realizata în totalitate, iar tarile în care acest sistem este preponderent sunt dependente de importuri agroalimentare pentru acoperirea consumului populatiei nonagricole.

Agricultura industriala este acel tip de agricultura puternic marcata de elementele modernizarii, presupunând utilizarea pe scara larga a factorilor purtatori ai progresului tehnic - cantitati masive de îngrasaminte chimice, pesticide, biostimulatori, mutatii genetice etc., mecanizarea si automatizarea complexa a proceselor tehnologice, lucrari de îmbunatatiri funciare, soiuri de plante si rase de animale de înalta productivitate.

Structura culturilor este foarte variata si dictata de cerintele pietei, iar tehnologiile practicate sunt intensive si superintensive. Utilizarea unor tehnologii performante reclama existenta concentrarii suprafetei agricole în exploatatii de dimensiuni mijlocii (10-50 ha) si mari (peste 50 ha).

Practicarea agriculturii industriale necesita fonduri investitionale de cele mai multe ori considerabile, care, cu siguranta nu pot fi suportate integral de agricultori, aici intervenind rolul puterii publice prin sustinerea unei parti din costul factorilor de productie sau/si sustinerea preturilor produselor agricole.

Agricultura intensiva este caracteristica tarilor cu economii puternic dezvoltate (Franta, Germania, Marea Britanie, Olanda, Danemarca), în care pot fi sustinute eforturile investitionale solicitate de acest sistem agricol.

Eficienta economica a acestui sistem agricol este foarte ridicata datorita randamentelor superioare obtinute la hectar sau pe cap de animal si preturilor înalte determinate de cresterea cererii solvabile manifestata pe piata produselor agroalimentare, cu conditia ca masurile de politica agrara sa asigure mentinerea unui echilibru între preturile produselor agricole si preturile produselor industriale, astfel încât "foarfecele preturilor" sa nu actioneze prea puternic în defavoarea agriculturii.

Practicarea cu preponderenta a sistemul agriculturii industriale, asigura în mod cert securitatea alimentara, un mare excedent de produse agricole destinat exportului, si, pe lânga acestea, o profitabilitate ridicata, care permite dezvoltarea în continuare a sectorului agricol. Cel mai mare inconvenient, însa, este legat de perturbatiile pe care le poate produce mediului natural, calitatii produselor si sanatatii consumatorilor. Mecanizarea, dar în special chimizarea, elementele specifice agriculturii industriale, pot provoca degradarea ecosistemelor agricole, cu impact nefavorabil pe termen lung asupra echilibrelor naturale si ecologice (poluarea solului, apei freatice, produselor agricole).

Agricultura ecologica (biologica sau organica) reprezinta opusul agriculturii industriale si poate fi considerata, în egala masura, o alternativa a agriculturii traditionale si a celei de tip industrial.

Agricultura ecologica este puternic dependenta de factorii ecologici, iar pe lânga obiectivul de asigurare a securitatii alimentare, vizeaza protejarea mediului natural si siguranta în alimentatie, respectiv sanatatea consumatorului si a mediului.

Agricultura ecologica impune renuntarea totala la folosirea îngrasamintelor chimice, necesarul de elemente nutritive fiind asigurat prin mijloace neconventionale. Astfel, "activitatea bacteriana face posibila preluarea azotului din sol, iar asolamentele cu plante leguminoase îmbogatesc continutul în azot al solului. Potasiul este asigurat prin arderea resturilor vegetale, iar fosforul urmeaza sa fie preluat din materia organica. Materiile organice provenite din zootehnie (gunoi de grajd), tratarea namolurilor si composturi sunt îngrasamintele naturale de baza utilizate în acest sistem agricol .

În ceea ce priveste lucrarile agrotehnice, agricultura ecologica interzice mecanizarea excesiva, pentru a se evita tasarea solului si deteriorarea însusirilor fizico-mecanice si biologice ale stratului fertil de sol.

Din punct de vedere tehnologic si economic, agricultura ecologica nu necesita investitii financiare considerabile, si nici dimensiuni mari ale exploatatiilor agricole, dar necesita un consum mai mare de forta de munca. Desi productivitatea acestui sistem agricol este destul de scazuta, deoarece randamentele la hectar sau pe cap de animal se situeaza aproximativ sub jumatatea celor obtinute în sistemul agriculturii industriale, eficienta acestui sistem se justifica prin preturile superioare ale produselor agricole ecologice si efectele pozitive pe care le are atât asupra mediului ambiant, cât si asupra sanatatii consumatorilor.

Agricultura biologica a adaptat un unic model de dezvoltare, fundamentat de '' legile vietii'' ale caror coordonate sunt:

solul este un organism viu;

un organism viu, oricât de simplu ar fi, este, totusi, mai complicat decât un calculator electronic;

exista, înca, multe procese biologice pe care omul nu le cunoaste, dar o serie de observatii practice, apreciate de multe ori empirice, pot fi folosite, cu rezultate bune;

interventiile într-un proces biologic au repercusiuni în întregul organism; unele interventii ale omului în procesele biologice din sol au efecte, uneori pe o perioada lunga de timp;

introducerea în ciclul biologic a unor substante chimice obtinute industrial, din care unele nici nu exista în natura (pesticide, erbicide) pot sa aiba efecte periculoase asupra vietuitoarelor, întrucât în natura nu existau, la data folosiri lor, sisteme enzimatice specifice pentru degradarea lor;

unele tehnici agricole traditionale, cu caracter empiric, nu sunt daunatoare pentru mediul ambiant;

tehnicile agricole moderne (chimizarea, mecanizarea, irigarea) constituie, uneori, interventii agresive

în procesele biologice din natura nu trebuie sa se intervina decât cu mare prudenta.

Principiile agriculturii biologice pornesc de la stimularea ''fortelor naturii'', pentru restabilirea armoniei energetice între natura si plantele cultivate, prin minima interventie umana si nefolosirea produselor chimice realizate industrial.

Pentru ca agricultura biologica sa devina eficienta sub raporturi ecologice si economice au fost stabilite urmatoarele criterii de functionare:[5]

1. solul, plantele cultivate, animalele domestice si omul reprezinta un sistem integrat în cadrul unui ciclu trofic format la rândui din mai multe cicluri biogeochimice care se regasesc în lanturile alimentare dintr-un agroecosistem. Agroecosistemul ca parte a ecosistemelor naturale, de ansamblu, contine acele specii din lanturile trofice care prezinta o amplificata productie de substante organice utile omului.

2. utilizarea unor practici gospodaresti nepotrivite poate determina regresul întregului sistem agricol organic, prin pierderea fertilitatii solului sau prin dezechilibre ecologice induse în sistem.

3. reciclarea elementelor esentiale vietii este absolut necesara prin utilizarea în cele mai favorabile conditii a deseurilor fiecarei verigi trofice, deoarece acumularea lor constituind o permanenta sursa de poluare.

4. solul trebuie mentinut în starea sa de maxima fertilitate conservând structura lui ordonata si materialele în descompunere de la suprafata.

5. stratul fertil de sol trebuie aproape în permanenta sa fie acoperit cu organisme sau cel putin cu substante organice aflate în descompunere.

6. plantele si animalele trebuie sa coexiste într-o forma apropiata de rânduielile ecosistemelor naturale; prin organizarea rotatiei culturilor si a fermelor mixte.

7. resursele specifice unei regiuni biogeografice sunt cele mai potrivite pentru a sustine cresterea durabila a acelei regiuni.

Datorita caracterului sau extensiv, în Uniunea Europeana sistemul a fost sustinut si promovat în cadrul Politicii Agricole Comune, dupa 1992, ca urmare a reformei Mac Sharry, constituind o alternativa a agriculturii de tip industrial, prin aceasta urmarindu-se diminuarea efectelor generate de criza de supraproductie si deteriorarea mediului ambiant.

În România preocuparile privind implementarea agriculturii ecologice sunt relativ recente, concretizându-se dupa anul 2000 prin adoptarea unui cadru legislativ specific, adaptat si armonizat cu cel din Uniunea Europeana . Suprafetele agricole certificate în sistemul ecologic de productie erau în 2004 de 75.500 ha (0,007 % din suprafata agricola utilizata), iar principalele culturile practicate sunt cerealele, plante furajere si pasuni, plante oleaginoase, legume si fructe (visine, cirese). Efectivele de animale din sistemul de crestere certificat ecologic, tot la nivelul anului 2004, se cifrau la: 10.000 capete vaci de lapte, 70.000 oi pentru lapte si 6.000 capete gaini ouatoare. Produsele ecologice obtinute în România sunt comercializate în proportie de 20% pe piata interna si de 80% pe pietele de export .

Din datele prezentate anterior, rezulta ca dimensiunea sistemului agricol ecologic în România este practic extrem de redusa, dar, în viitor, ar putea constitui o alternativa viabila a agriculturii traditionale, în primul rând, datorita costurilor de conversie mai scazute, iar în al doilea rând deoarece peste 60% din suprafata agricola a tarii este exploatata de gospodariile taranesti cu o dimensiune de pâna la 10 hectare.

Domeniile de proprietate

Domeniile de proprietate definesc cadrul de manifestare, specifica, al formelor de proprietate, pe care le includ.

În functie de caracteristicile bunurilor ce compun proprietatea (juridice si economice), dar si de destinatia acordata acestora (uz public sau obtinerea de profit) exista o dubla clasificare a domeniilor de proprietate: domeniul public si domeniul privat (fig. 4).

4.1.1.Domeniul public

4.1.1.1. Definire

Presupune proprietatea publica care exprima dreptul de proprietate - posesie, dispozitie, folosinta - asupra bunurilor care, prin natura lor, sunt destinate satisfacerii unor utilitati sau unui interes public.

1.1.2. Caracteristici

Bunurile apartinatoare domeniului public, proprietatii publice sunt caracterizate:

juridic, prin aceea ca sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile si nu pot fi lovite de vreo servitute, în afara dreptului de folosinta a publicului în conformitate cu destinatia lor, dupa cum urmeaza[9]:

a.   nu pot fi înstrainate decât numai prin administrare, concesionare sau închiriere;

b. nu pot fi supuse executarii silite, fapt pentru care asupra lor nu se pot constitui garantii reale;

c. nu pot fi dobândite de alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinta.

Sunt situatii când uzul public asupra unui bun poate înceta, fapt datorat, fie unor cauze naturale, independente de vointa statutului, judetului, municipiului, orasului sau comunei, cum este cazul când un râu îsi schimba cursul, asa încât vechea albie care facea parte din domeniul public devine alienabila; fie unui act administrativ, deci voluntar, prin care bunul este declasat. Odata declasate, bunurile sunt trecute în domeniul privat si în proprietatea unor persoane fizice sau juridice.

economic, prin non-excluziune si non-rivalitate. Non-excluziunea este atunci când nici o persoana nu poate fi exclusa din sfera consumatorilor potentiala ai unui bun public (ex., orice exploatatie agricola poate sa beneficieze de rezultatele cercetarii agricole, fara a afecta capacitatea altcuiva de a face acelasi lucru). Non-rivalitatea, când consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea bunului public pentru alti agenti (ex., de rezultatele cercetarii agricole nu beneficiaza un agricultor, ci întreaga masa a producatorilor agricoli, fie ca sunt persoane fizice , fie juridice). Non-excluziunea este generata de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice, în timp ce non-rivalitatea se datoreaza indivizibilitatii ofertei.

4.1.1.4. Continut si dimensiuni

În contextul schimbarilor intervenite în societatea româneasca dupa prabusirea sistemului totalitar, bunurile (inclusiv cele funciare) apartinatoare fostei proprietati socialiste de stat au fost încadrate începând cu anul 1990 pe domenii de proprietate astfel:

domeniul public de interes national (2,0% din suprafata agricola a tarii);

domeniul public de interes local (15,4% din suprafata agricola a tarii);

domeniul privat al statului (12,3% din suprafata agricola a tarii).

A. Domeniul public de interes national

a. Definire

Se refera la proprietatea asupra bunurilor care se manifesta "în regim de drept public [si apartine statului" , iar utilizarea se rasfrânge asupra tuturor, fara limite teritorial-administrative.

b. Continut

Principalele bunuri funciare de destinatie agricola încadrate în acest domeniu sunt:

"terenurile destinate cercetarii si productiei de seminte si de material saditor din categoriile biologice si de animale de rasa"

"canalele magistrale si retelele de distributie pentru irigatii, cu prizele aferente"

"digurile de aparare împotriva inundatiilor" si altele*

c. Institutii

Bunurile enuntate mai sus sunt în administrarea unor institutii de interes public, cum ar fi:

institute si statiuni de cercetare agricola;

unitati de învatamânt agricol si silvic;

unitati de interes national din subordinea directa a Ministerului Agriculturii si Alimentatiei** sau altor organe administrative centrale.

B. Domeniul public de interes local

a) Definire

Include bunurile destinate spre utilizare membrilor ce compun o unitate administrativa bine determinata (judet, municipiu, oras sau comuna), fapt pentru care se afla în proprietatea comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor (tot "în regim de drept public"[14]).

b)Institutii

Administrarea bunurilor respective se face de catre consiliile locale sau, dupa caz, de catre prefecturi.

c)Continut

În componenta acestui domeniu preponderente sunt izlazurile si fânetele naturale care reprezinta categoriile de folosinta agricole a proprietatii publice, cea mai întinsa, dar si cea mai importanta din punct de vedere socio-economic, pentru sprijinul acordat de stat agricultorilor privati.

Importanta socio-economica a acestor terenuri este relevata de ajutorul pe care statul îl acorda gospodariilor taranesti în cresterea si întretinerea propriilor efective de animale (cu deosebire a speciilor erbivore: bovine, cabaline, ovine si caprine), fapt care a generat, în final, un nivel de trai îmbunatatit, prin aportul de produse animaliere.

4.1.2. Domeniul privat

4.1.2.1. Definire

Este format din bunurile aflate în proprietate privata a unor persoane fizice sau juridice, bunuri care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru a produce venituri si pot fi înstrainate.

4.1.2.2. Caracteristici

- Juridice, bunurile apartinând acestui domeniu se caracterizeaza prin aceea ca nu sunt uzului public , sunt în comert, nu sunt supuse vreunui regim exceptional, sunt general alienabile, prescriptibile si susceptibile de a fi de a fi lovite de vreun drept de servitute;

- Economice, caracteristica dominanta rezulta din scopul utilizarii lor, respectiv obtinerea de venituri de catre proprietarii acestora.

Reducerea totala, sau aproape totala, a controlului si respectiv a proprietatii statului asupra bunurilor, si cu deosebire a celor funciare agricole, a constituit problema cheie a politicii agrare privitoare la reformarea domeniului privat din agricultura, dupa trecerea la economia de piata libera.

4.1.2.3. Continut si dimensiuni

Subordonat acestei orientari, dupa aplicarea Legii fondului funciar în 1991, si pâna la pragul anului 2000, în componenta domeniului privat s-a regasit peste 82% din suprafata agricola totala a tarii (tabelul 9).

Tabelul 9

Evolutia ponderala a fondului funciar agricol din domeniul privat (%)

Sursa: Ministerul Agriculturii si Alimentatiei

Din acest punct de vedere, agricultura a fost primul sector din economie care a depasit pragul de 80% de privatizare propus a se realiza în perioada de tranzitie. Dar aceasta apreciere este interpretabila, întrucât terenurile din domeniul privat al statului s-au aflat in administrarea societatilor comerciale agricole, foste unitati agricole de stat socialiste, asupra carora statul si-a mentinut controlul aproape total, deoarece detinea pachetul majoritar de actiuni.

A. Domeniul privat al statului

a) Definire

Are în compunere bunurile (altele decât cele din domeniul public) asupra carora se exercita dreptul de proprietate privata a statului si care sunt încredintate spre administrare unor societati comerciale, regii autonome, unitati administrativ teritoriale.

b) Dimensiuni

În momentul declansarii procesului reformator, respectiv 1990, domeniul privat al statului avea în compunere 1 808,1 mii ha teren, care era încredintat spre administrare la:

r     Societatile comerciale cu profil agricol (1 723,8 mii ha). Initial au fost 1 653 de astfel de unitati (din care 433 foste I.A.S.-uri), care aveau ca obiect de activitate cultura plantelor, cresterea animalelor si pasarilor, prelucrarea furajelor concentrate;

r     Societati comerciale cu profil neagricol în numar de 662, care activau în sectorul serviciilor si industriilor pentru agricultura si care administrau 64,5 mii ha, în special terenuri de incinta;

r     Regiile autonome în numar de sapte (Romcereal, Îmbunatatiri funciare, Cai de rasa, Horticultura, Montanologie, Tutunului si Pasteur) cu 19,8 mii ha teren.

Aceste noi structuri socio-economice au mentinut în urmatorii zece ani de tranzitie, în linii generale, multe din trasaturile:

profilul de activitate eterogen, deoarece se regasesc în toate sectoarele din agricultura (vegetal, animal, servicii, prelucrare, comert), perpetuându-se astfel teza comunista, ca statul trebuie sa produca;

dimensiunile mari, întrucât exploatarea terenurilor se face pe suprafete de peste 2 100 ha, iar cresterea animalelor se realizeaza în complexe de tip industrial care adapostesc mii si zeci de mii de capete de bovine, porcine, ovine si pasari, fapt care a condus la mentinerea gigantismului de tip sovietic în agricultura;

managementul a fost în continuare sub controlul statului, care, cu abstinenta, a promovat tot elementele cu pregatire tehnica, a caror perceptie economica a fost confuza fata de cerintele pietei libere;

legaturi minime, de multe ori contradictorii, între interesul personal si cel general, manifestari care au condus la slabirea bazei tehnico-materiale si la rezultate descrescatoare în productie si eficienta.

La începutul anului 2000, se apreciaza ca în componenta acestui domeniu existau aproximativ 1,7 milioane hectare, din care vor mai ramâne, dupa aplicarea Legii nr.1/2000, circa 0,5 milioane hectare. "În noiembrie 1999, din 547 companii comerciale agricole prevazute pentru privatizare, doar 20 au fost efectiv privatizate . Celelalte sunt înca în proprietatea statutului si F.P.S. detine majoritatea actiunilor. Mersul încet al privatizarii în acest sector este motivat de regimul juridic înca neclar asupra proprietatii funciare.

s-a manifestat, totodata si o opozitie politica puternica pentru privatizarea acestor unitati, considerate un element crucial al securitatii alimentare. În plus rezultatele economico-financiare obtinute, de cele mai multe ori negative, au facut neatractive aceste unitati pentru investitorii particulari, fapt pentru care, nu de putine ori, s-a aplicat procedura de lichidare.

B. Domeniul privat particular

a) Continut

Are în componenta bunurile din proprietatea privata nemijlocita a unor persoane fizice sau juridice.

b) Caracteristici

Dreptul de proprietate da posibilitatea celui care-l detine sa faca ceea ce doreste cu lucrul pe care-l poseda, în limitele legii. Prerogativele dreptului de proprietate sunt urmatoarele: posesia, utilizarea, dispozitia si uzufructul. Proprietatea individuala implica exercitarea de catre individ a tuturor acestor componente definitorii ale dreptului de proprietate. Delegarea unuia din elementele dreptului de proprietate nu schimba caracterul de individualitate al proprietatii sale.

Caracteristica fundamentala a economiei de piata o reprezinta autonomia decizionala a agentilor economici, bazata pe proprietatea individuala asupra resurselor economice si, în special, asupra capitalului.

În aprecierea proprietatii private trebuie avute în vedere urmatoarele avantaje, comparativ cu cea publica:

asigura o autonomie deplina a agentilor economici;

stimuleaza initiativa, inovarea tehnica si comerciala;

genereaza o concurenta reala între agentii economici;

diminueaza riscul economic prin buna adaptare la modificarea fenomenelor perturbatorii de piata;

constituie baza tuturor libertatilor individului, dar si baza democratiei economice, sociale si politice.

Esentiala este însa dominatia proprietatii taranesti, individuale asupra capitalului si restrângerea proprietatii de stat la minimum necesar, determinat de necesitatile de asanare a unor sectoare economice si de asigurarea protectiei sociale, cerinte specifice la un moment dat unei anumite economii nationale.

d) Structuri de exploatare

Gospodariile taranesti

Asociatiile familiale (fara personalitate juridica) se constituie pe baza de întelegere libera între doua sau m multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, cresterea animalelor, conditionarea, prelucrarea si vânzarea produselor, prestarea unor servicii. Aceste unitati îsi satisfac singure obiectul si conditiile în care îsi desfasoara activitatea.

Asociatiile agricole cu personalitate juridica sunt societati de tip privat, cu capital constituit prin participarea libera a membrilor asociati în numar variabil; au ca obiect de activitate exploatarea pamântului, uneltelor, animalelor si alte mijloace aduse în societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol. Asociatiile agricole nu au caracter comercial.

Societati comerciale agricole cu capital privat (pe actiuni) se pot constitui în conditiile Legii nr.31/1990. Asemenea societati se organizeaza pentru productia agricola, prelucrarea, desfacerea produselor. Terenurile acestor societati sunt proprietate privata individuala, aduse în folosinta comuna, arendate sau cumparate, circulatia lor fiind reglementata numai prin lege.