Procesul de constructie europeana (1950-1970)

Procesul de constructie europeana (1950-1970)

In continuare, cursul prezinta o serie de aspecte care tin de istoria constructiei europene, pe parcursul deceniilor scurse de la intemeierea primei comunitati europene.

In primul rand, trebuie subliniata contributia lui Jean Monnet, Sef al Comisiei de Planificare a Frantei, in conturarea planului de realizare a unei comunitati de ordin economic in jurul nucleului franco-german - plan pe care l-a prezentat ministrului francez de externe. La 9 mai 1950, la conferinta de presa a ministrului francez de externe, Robert Schuman, acesta lanseaza declaratia privind formarea unei comunitati a carbunelui si otelului, declaratie cunoscuta ulterior sub numele "Declaratia Schuman".

4.1. Anii 50 sau Deceniul 6

4.1.1. Tratatul CECO[1] (Paris, 1951)

Prin acest tratat se bun bazele unei comunitati a carbunelui si otelului intre cele sase state din Europa Occidentala care au agreat in prealabil sa intre in aceasta organizatie: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda.

Tratatul CECO inlocuieste Autoritatea Internationala a Ruhrului - care fusese infiintata in 1948 pentru a controla productia si vanzarea carbunelui, cocsului, otelului - si la conducerea careia Germania avea putin cuvant de spus. Fosta Autoritate Internationala a Ruhrului  corespundea perioadei imediat postbelice, interventioniste, in care 242j95c Germania era monitorizata si limitata ca putere.

Tratatul CECO a fost precedat de incercari de integrare - cum ar fi de pilda Uniunea Vamala a celor trei tari cunoscute sub numele de Benelux (1947).

Semnatarele Tratatului CECO sunt 6 state, din care 3 mari si 3 mici. Marimea este semnificativa, in vederea puterii de decizie a membrilor. Ratificarea Tratatului a fost facilitata de prezenta puternica a crestin-democratilor in toate 6 tari semnatare. Opozitia cea mai puternica s-a manifestat in Germania si Franta; in Germania, din partea social-democratilor (SPD Schumacher), pe temeiuri nationaliste; in Franta, De Gaulle (considerand ca noua organizatie este combinatie "fara directie") si comunistii. Acceptarea in final a CECO a fost facilitata si de termenii destul de vagi ai tratatului care permitea interpretarea in multe feluri.

Tratatul impune un model sectorial de integrare, propunandu-si demolarea tarifelor interne si a altor restrictii comerciale, abolirea subsidiilor; ulterior instituirea unei piete comune in sectorul carbunelui, otelului, cocsului.

4.1.1.1. Structura institutionala a CECO

Inalta Autoritate (IA) avea 9 reprezentanti (2 reprezentanti din fiecare dintre cele 3 tari mari si 1reprezentant din celelalte 3 tari mici), cu un mandat de 6 ani. Jean Monnet a fost primul Presedinte al IA. El a demisionat insa in 1955, fiind deziluzionat de incetineala si rezistenta la federalizare. IA avea urmatoarele puteri:

Facea recomandari si decizii obligatorii, luate cu vot majoritar.

Avea dreptul de interventie pozitiva: directionarea investitiilor si controlarea productiei si a preturilor.

Avea dreptul de interventie negativa: pedepsirea celor care ignora deciziile.

Avea autoritatea de a influenta industriile nationale ale carbunelui si otelului, fara a fi contramandate de guvernele nationale. Acesta era elementul supranational fundamental al CECO.

Avea buget propriu. Finantarea sa provenea dintr-un impozit prelevat direct de la industriile carbunelui si otelului, de la firmele din domeniu.

Consiliul Special al Ministrilor este o alta institutie a CEO, ce avea rolul de a contrabalansa puterea supranationala a IA. Asupra acestei probleme au insistat mai ales tarile mici.

Adunare Comuna - era institutia care reunea cei mai multi reprezentanti ai celor 6 tari membre. Avea abilitatea de a cere demisia colectiva a IA, dar nu era un legislativ, ci mai mult o cenzura pentru IA. In aceasta Adunare Comuna reprezentantii se reuneau dupa culoarea politica si nu dupa apartenenta la un stat. Avea 78 membri, numiti, si reprezinta precursoarea Parlamentului European de azi (care abia din 1979 a inceput sa fie ales).

Curtea de Justitie a CECO avea rolul de a verifica legalitatea oricarei actiuni a IA, pe baza plangerilor guvernelor sau firmelor.

Ambiguitatea Tratatului CECO a facut ca protectia nationala a industriilor implicate sa fie mare. Carbunele belgian si otelul italian inca in 1955 erau protejate, carbunele francez a ramas in afara structurii CECO (Urwin, 1991). Dar a fost un experiment de succes. Discriminare comerciala a fost in mare parte inlaturata pana in 1958. Au fost modernizate aceste industrii si au fost facuti pasi mari in comparatie cu alte tari europene. Totusi IA nu a reusit sa faca fata crizei de supraproductie din 1959, statele componente fiind cele care au luat masuri individuale.

Trebuie subliniat ca CECO a fost conceputa de Monnet si Schuman nu doar ca o integrare sectoriala ci cu intentia de a contribui la unificarea politica a statelor europene.

Anii '50 reprezinta si un deceniu al Tratatelor ratate: European Political Community (EPC)[3], European Defence Community (EDC) - despre care vom mai vorbi la cursurile referitoare la politicile de externe, securitate si aparare. Este interesant de observat ca aceste tratate propuse au avut ca obiect zone in care s-ar fi putut realiza o federalizare cu consecinte asupra intregului continent. Si totusi, se pare ca europenii au ales politica pasilor marunti, cum au dovedit-o deceniile scurse de la Tratatul CECO.

4.1.2. Tratatele CEE si Euratom (Roma 1957)

Semnatarele celor doua tratate sunt aceleasi 6 ca si pentru CECO. Toate tarile europene au fost invitate sa ia parte la CEE si Euratom dar, din diferite motive, doar cele 6 le-au semnat.

Piata comuna propusa prin CEE este mai ambitioasa decat EDC, dar mai putin revolutionara. Erau prevazute eliminarea barierelor pentru realizarea pietei comune in 12 ani (Art.8). Deci Tratatul CEE prevede mai mult decat o Uniune Vamala (UV). El prevede, fundamental:

Crearea unei Piete Comune (PC), adica libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor, capitalurilor, pentru a realiza un spatiu economic comun si a asigura competitia neingradita in interiorul acestui spatiu.

Politici comune: agricola, transport, comerciala[5] - pentru inceput.

Coordonarea si rationalizarea politicilor sociale.

Crearea unei independente de venit a Comunitatilor (dincolo de contributia fiecarui guvern - sa elimine dependenta de contributii guvernamentale).

In ce priveste coordonarea politicilor sociale, trebuie mentionat ca Italia a insistat asupra acesteia, avand in vedere problemele economice si saracia cu care se confruntau anumite zone ale ei.

Fondul Social European (European Social Fund) a fost creat prin Tratatul de la Roma ((Articolul 123). El a fost infiintat pentru a imbunatati oportunitatile de angajare ale cetatenilor europeni prin promovarea angajarilor si cresterea mobilitatii geografice si ocupationale.

4.1.2.1. Institutiile CEE

Comisie cvasi-executiva avea rolul de a administra Tratatul CEE, dar avea un rol mai mic decat IA a CECO.

Consiliu de Ministri era o institutie cu sistem complicat de vot - incepand de la majoritate calificata pana la unanimitate.

Adunare Parlamentara, paradoxal, nu avea puteri legislative, dar avea puterea de a demite Comisia, cu 2/3 din voturi.

Curtea de Justitie avea rol similar Curtii de Justitie a CECO, doar ca atributiile sale erau extinse la mai multe ramuri economice.

Se poate afirma, daca privim atributiile institutiilor aferente, ca tratatul CEE este un pas inapoi dinspre supranationalism (CECO) inspre interguvernamentalism. Putem face, in acest sens, o comparatie succinta, dupa cum e prezentat in tabelul urmator.

Comparatie CECO - CEE

4.2. Deceniul 7 sau anii '60

In anii '60 interesul statelor din afara pentru Comunitatile Europene a crescut sensibil. Iata cateva exemple de expresii de interes a unor state europene din afara Comunitatilor:

1954 - semnarea unui Acord de Asociere CECO - UK.

1959 - Grecia si Turcia aplica pentru a deveni membri CEE; incep negocierile de asociere cu ambele.

1961 - Irlanda , UK, Danemarca aplica pentru a deveni membre CEE; ele s-au lovit de impotrivirea constanta a Frantei pe parcursul deceniului 7.

4.2.1. Modificari institutionale

In anii '60 au loc evolutii contradictorii in ce priveste evolutia Comunitatilor: centralizare institutionala, creare de politici comune - pe de o parte, dar si stagnare procedural-institutionala pe de alta parte (prin perpetuarea unanimitatii in Consiliu si deci a puterii de decizie a guvernelor individuale).

4.2.1.1. Reforma institutionala din 1965

Tratatul care a contopit executivele celor trei Comunitati (CECO, CEE, Euratom) a fost semnat la Bruxelles in 1965 (Merger Treaty) si a intrat in vigoare la 1 iulie, 1967. Prin acest Tratat sunt contopite institutiile analoage ale celor trei Comunitati. De atunci incoace un singur rand de institutii deservesc cele trei Comunitati. Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie sunt comune Comunitatilor inca din 1958. Din 1965 doar Comisia si Consiliul de Ministri devin si ele institutii comune.

Prin acest tratat se infiinteaza COREPER - institutie interpusa intre Consiliul de Ministri si Comisie. COREPER a erodat puterea Comisiei, dar a adaugat eficientei lucrului si comunicarii intre cele doua institutii sus-mentionate.

In 1965 liderii comunitari fac o prima incercare de a transfera taxe vamale si prelevari fiscale din agricultura catre un fond de resurse proprii ale CEE - fapt realizabil avand in vedere politicile comune: comerciala si agricola. Dar opozitia Frantei, care a dus la compromisul Luxemburg si care aduce o noua modificare institutionala Comunitatilor.

4.2.1.2. Compromisul de la Luxemburg 1966

Din iulie 1965 si pana la realizarea compromisului (ianuarie 1966) locul Frantei la sedintele Consiliului de Ministri a fost lasat gol - Franta s-a restras in urma neintelegeri legate de Politica Agricola Comuna (PAC) si de intentia de a trece la votul majoritar legat de aceasta politica - ca faza de dezvoltare a Pietei Comune. Finalmente, De Gaulle a reusit mentinerea votului unanim in Consiliu pentru probleme de "interes national vital". Iar PAC este una din aceste probleme. Dar acest Compromis istoric are o semnificatie pentru constructia europeana in sensul ca el creeaza un precedent in privinta folosirii veto-ului in Consiliu. Orice astfel de veto incetineste procesul de integrare si actioneaza in favoarea statelor individuale membre - poate chiar in detrimentul cetatenilor statelor membre.

4.2.1.3. Tratatul care amendeaza Anumite Prevederi Bugetare

Acest Tratat a inlocuit sistemul prin care Comunitatile erau finantate prin contributii nationale cu un sistem de resurse proprii; a creat un buget unic pentru Comunitati. Tratatul de la Roma prevedea ca CEE se finanteaza din contributii nationale in perioada de tranzitie. La summitul de la Haga din 1969 s-a hotarat amendarea unor prevederi bugetare, dupa ce s-a constatat realizarea uniunii vamale, in 1968. Tratatul care amendeaza anumite prevederi bugetare vine sa concretizeze aceasta decizie de la Haga. Prin acest Tratat resursele proprii ale CEE se constituie de acum incolo din prelevari vamale, taxe pe produse agricole, o parte fixa din TVA si un procent fix din PIB.

4.2.2. Politici comunitare

Politica Agricola Comuna

PAC a derivat din interesul Frantei (care avea procente insemnate la acea vreme de populatie ocupata in agricultura) si al Germaniei (Germania de Vest (RFG) era separata de zonele de agricultura traditionale din Est; Sindicatul Fermierilor a luptat pentru subsidii ridicate in agricultura). Amintirea foametei si penuriei alimentare din timpul celui dea-l Doilea Razboi Mondial era vie si deci agricultura a constituit un element cheie inca de la inceputul CEE.

Tratatul de la Roma a definit obiectivele generale ale PAC. In 1960, mecanismele PAC au fost adoptate de catre cei 6 si in 1962 PAC a intrat in vigoare. A fost de la inceput cea mai mare consumatoare de buget comunitar (azi sub 50% si in proces de descrestere).

PAC are o semnificatie simbolica, in sensul este o politica asociata cu o larga arie de transfer a suveranitatii nationale catre Europa.

Politica comerciala comuna

Cea mai buna expresie a faptului ca exista si functioneaza o Politica Comerciala Comuna este faptul ca statele membre nu mai au reprezentanti individuali la negocieri comerciale internationale, ci Comisia este cea care reprezinta interesele statelor membre. De pilda, incepand din 1963 vorbim de o participare comunitara la rundele de negocieri GATT (runda Kennedy, si negocieri la Yaounde cu tari africane etc)

Desi s-a realizat uniunea vamala in 1968, prin abolirea tarifelor interne si adoptarea de tarife unice cu exteriorul, si dupa aceea au ramas bariere netarifare - reglementari si practici care aveau ca efect inhibarea comertului liber si protejarea pietelor nationale. In acest sens, abia in anii 80 s-au realizat progrese semnificative, prin semnarea Actului Unic European in 1986.

Concluzii

Putem sa concluzionam, uitandu-ne la deceniile 6 si 7 ca s-a produs o un proces de schimbare dinspre ambitii supranationale (CECO) inspre ambitii economice majore (Piata Comuna) si prudenta in ce priveste supranationalizarea (CEE).

In aceasta perioada se remarca realizari economice semnificative: inca din 1961 comertul intern s-a dublat fata de comertul cu terte parti si s-a triplat in 1965. CEE a devenit cea mai mare putere comerciala din lume inca de la inceputul anilor '60, trezind interesul altor tari europene. Au fost create alternative "mai slabe" la CEE. Este vorba in principal despre EFTA , creata in 1960 la Stockholm de catre: UK, Austria, Suedia, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Elvetia (sau Asociatia Europeana a Liberului Schimb, in romana,(AELS)).

In 1970, la implinirea celor 12 ani prevazuti prin Tratatul Roma ca Piata Comuna va intra in functiune, s-a putut constata ca aceasta nu a fost realizata. Ambitiile unei PC intr-un timp atat de scurt s-au dovedit a fi fost desarte. Constructia unei Piete Comune ramane un proiect de realizat.

Asigurarea de resurse proprii ale CEE prin amendamentul Tratatului din 1970, are o semnificatie federala - desi acest fapt este mai putin mentionat in aprecierea progreselor de constructie europeana si desi ca proportii, resursele proprii ale CEE sunt mici.

Inca din 1970 Comisia a trimis catre Consiliu un memorandum privind pregatirea unui plan pentru realizarea unei uniuni economice si monetare. In anii 80, Jacques Delors va reusi sa impuna cu mai mare putere aceasta idee, cum vom vedea intr-un curs ulterior.

Putem aprecia ca evolutia CEE in deceniile 6 si 7 a avut loc in directiile urmatoare:

adancire -

o       a liberalizarii economice

o       a reglementarilor si politicilor comune

o       a angajamentelor si interdictiilor statelor membre

largire - a domeniului de aplicare a competentelor comunitare, economice si de alt tip

absenta extinderii Comunitatilor cu noi tari.