RAPORTUL DINTRE SCOPURILE sI MIJLOACELE POLITICE
Orice relatie politicã se jnstituie printr-o actiune politicã, pre-supunând, deci, existenta a doi
poli, a cãror interactiune genereazã o
relatie: agentui (subiectul) .si obiectul asupra cãruia se exercitã actiunea sau inf1uenta agentului.
Medierea dîntre cei doi poli este datã de scop, expresie a raporturilor deterministe dintre cauzã .si
efect, care înclud posibilitãtile de iransformare a obiectului în functie de structura complexã a
jntereselor; motivatiilor (fizice, psihice, afective), aspiratiilor; dorintelor; idealurilor etc..
Dimensiunea axiologicã si nomologicã a scopurilor, de.si prioritar o problemã de fllosofie politicã,
î.si gãse.ste locul .si aici, întrucât ea este mediatâ 929e43j de
conditiilor si situatiilor în c
presiunea , , , are actioneazã raporturile dinire
cauzã si efecte (rãzboaie, cataclisme, crize, rupturi revolutionare).
Caracterul acestei medieri este dat de mijloace (intelectuale, tehnice, morale), care aratã
posibilitãtile reale ale agentului de a înfluenta obiectul peniru atingerea scopului.
Relatia sc op - mijloace în actiunea politicã este o relatie funda- mentalã în .st iintele po1itice.
Prîn specificul sãu, ea aratã drumul lung strãbãtut de aceste .stiinte în câ.stigarea con.stiintei de sine,
a statutului de autonomie în ce prive.ste obiectul, scopul, functiile, mijloacele specifice de
investigatie. Între Arjstotel, pãrintele .stiintei pohtice, care a afirmat peniru prima oarã specificul
actiunii .si a1 scopului politic, .si florentjnul Niccolo Machiavelli, fondatorul .stiintei politice
moderne, aceasta a fost consideratã în Evul Mediu ca o "ancilla theo- logie", o slujnicã a teologiei.
Lupta papilor .si a episcopilor pentru suprematia puterii spirituale (a Bisericii catolice) în dauna
puterii temporale (a regilor .si împãratilor) a fãcut ca timp de mai multe sute de ani politicul, ca
domeniu autonom al vietii comunitare, sã nu fie separat, în practicã, de categoriile de gândire .si
actiune ale religiei si mo ralei ba, mai mult, el sã le fie subordonat. Astfel se .si explicã oprobriul cu
care a fost receptat de cãtre posteritate cinismul afirmatiilor lui Machiavelli despre natura
mijloacelor politice folosite pentru atingerea scopului. Acest sincretjsm este însã o sursã de confuzii
în gândirea politicã contemporanã, unde mai dãjnuie para-
lelisme dintre moralã .si politicã, mai ales în ce prive.ste categoriile, judecãtile de valoare .si
obiectivele (scopurile). Or, distinctia dinire politicã si moralã a fost demonstratã în mod strãlucit
încã de Aristotel, atât în ce prive.ste natura, cât .si scopurile lor. Este un fapt îndeob.ste cunoscut cã
moralitatea individualã nu este acela.si lucru cu moralitatea publicã. Ceea ce nu înseamnã cã scopul
actiunilor politice nu contine .si o dimensiune implicit mora1ã: fericirea si prosperitatea comunitãtii,
binele public, pacea, securitatea oamenilor. Deosebirea clinire actiunea moralã .si cea politicã poate
fi evidentiatã ctî ajutorul a trei cupluri categoriale: intem/extem; individual/general; responsabilitate
liber asumatã/obligatie pe bazã de constrângere. Morala rãspunde unei exigente jnterjoare
a con.stiintei .si "vizeazã corecti-tudînea actelor persona1e dupã normele datoriei, fiecare
asumându-si pe deplin responsabilitatea propriei sale conduite". Neputând face abstractie de
relatiile cu oamenii, a fl un om moral înseamnã a te recunoa.ste ca personalitate în oglinda
identitãtii cu cejlalti. Dar actele morale, fiind o expresie a constiintei fiecãruia, nu pot fi supuse con-
trolului cetãtji prin acte de coercitie externã, decât dacã au depãsit un anumit prag de periculozitate
socialã, adicã atunci când lezeazã "moralitatea publicã" sau "bunele moravurj". Cel mult, cei care
comit acte imorale vor fl supu.si blamului opiniei publice, oprobriu- lui si repulsiei, dar fãrã pedepse
penale, privative de libertate, deoarece se considerã cã ele nu întrunesc elementul constitutiv a1 unei
infractiuni. De aici rezultã cã normele actiunii morale Sunt obligatii care derjvã din continutul
con.stiintei noastre, pe câtã vreme normele comportamentului politic derjvã din consimtãmântul
mem-brilor unei comunitãti de a -1 primi ca pe o obligatie de la cei pe care i-au desemnat expres
pentru aceasta (parlament, guvem, partide). Politica rãspunde unei necesitãti a vietjj sociale si
sociabiljtatea înnãscutã a omului, ca si traiul în comun, îl obligã sã- si asume responsabilitatea
peniru destinele Cetãtii. Încã Aristotel definea poli- tica drept ".stiinta binelui public", a "celui mai
mare bines'. Dar, într- un stat, nu toti cetãtenii practicã virtutea, peniru cã nu totj reusesc sã ajungã
la cunoasterea "cãii de mij1ocs', adicã la realizarea de sine, la perfectionarea dezvoltãrii sale si nu
toti au aptitudini de a indeplini functii publice pentru bjnele Cetãtii. Dar se poate întâmpla
13 Julien Freund, Qu'est.ce que la politigue ?, 1963.
ca omul politic sã nu fie întotdeauna .si un om moral, însã sã aibã apti-tudîni sirãlucjte de strateg,
precum Pericle. Altfel spus, scopul politicii este înflorirea Cetãtii (Statului), independent de
calitatea moralâ si de vocatia personalâ a membrilor sâi. Printre europenii care au colonizat
Australia, Noua Zeelandã, colonijle engleze, franceze, olandeze din Paciflc erau criminali înrãiti,
hoti, rãufãcãtori. si totu.si, ei s-au încadrat in morala publicã, asigurând na.sterea noilor state si
comunitãti, în ciuda faptelor lor antisociale sau imorale. Distinctia dîntre politica - artã a
guvemãrii .si politica - stiîntã, cunoa.sterea realitãtii lucrurilor ne ajutã în evidentierea raportului
dintre scopuri si mijloace în actiunea politicã. În calitate de artã prac-ticã a guvemãrii, eficienta
actiunii politice se mãsoarã dupâ rezul-tatele concrete obtinute: reducerea impozitelor si a
inflatiei, victo-
ria asupra unui du.sman, îmbunãtãtirea nivelului de trai. Omul politic trebuie sã se adapteze
conditiilor reale; încoltit sau presat de eveni- mente, el nu are timp sã-si aleagã mijloacele în lini.stea
cabinetului sãu, nici sã fie indiferent la rezultatul actiunii; el irebuie sã convingã .si sã manipuleze
pentru a smulge rivalilor avantajele; în focul Iuptei, lui îi trebuie o întelegere sigurã .si rapidã a
lucrurilor, o perceptie realã a desfãsurãrii evenimentelor .si, mai ales, o cunoa.stere profundã a
naturij umane, asupra cãruja a insistat atât de mult Machiavellj. Ce s-ar întâmpla dacã un om politic,
obsedat de principiile morale, le-ar aplica în lupta politicã cu un adversar care vede în om un
amestec de Bine .si Rãu, un aluat maleabil dupã pofte, urã, invidij si alte scãderi ale naturii umane?
Rezultatul ar fi dezasiruos pentru destinul cetãtij sale, cu consecinte grele pentru conditiile
dezvoltãrii moralitãtii pu-blice. "Salvarea adusã de ambitiosul energic nu este mai bunã decât
ezitãrile prea scrupuloase ale unui print scrupulos? Iar orgoliul care actioneazã si creeazã nu este
adeseori preferabil umilintei inac-tive?"
Celebra formulã "scopul Scuzã mijloacele" a fãcut o carierã de invidiat si, ca orice maximã, a
generat interpretãri nu întotdeauna conforme cu intentiile cel or care au elaborat-o. S-a presupus cã
dacã scopul actiunii politice contine o dimensiune intrinsecã a moralitãtii publice, atunci mijloacele
întrebuintate peniru atingerea scopului pot fi indiferente din punct de vedere moral, chiar imorale,
de vreme ce
14 M. Biuntschli, La politique, Librairie Guillaumain et Co., Parjs, 1883, p.
ele sunt absorbite sj neutralizate de moralitatea superioarã pe care scopul urmãre.ste sã o realizeze o
datã cu binele public. La aceastã confuzie a contribuit si faptul cã mijloacele politice (armele luptei)
sunt forta, vi clenia (apanajul inte1igentei practice) .si capacitatea de dedublare si persuasiune. S-a
uitat însã cã omul politic lucreazã cu multimi, cu diverse medii morale; cel mai adesea el
exploateazã vicii-le morale sau faptele culpabile, însã în scopul moralitâtii politice, care nu-i
acelasi Iucru cu morala privatâ. Statele sunt .si ele, din aceastã perspectivã, fiinte morale, iar
omul politic are .si el obligatii morale ca: dragostea de patrie, curajul, fldelitatea, justitia, securitatea
supu.silor, pedepsirea celor vinovati de acte imorale.
Problema delicatã care se pune este pragul critic pânâ Ia care omul politic poate sã uzeze de
alegerea mijloaceior sale si sâ le justifice în virtutea unor scopuri superioare . Omul politic are,
atât ca cetãtean, cât si ca lider, o datorie moralã fatã de umanitate si de cei pe care-j conduce. Or, a
justifica crimele, asasinatele, genocidul, gulagurile, lagãrele de exterminare în numele unui viitor
luminos si al fericirii întregului popor, sau a le tolera, înseamnã o abdicare de la fundamentul
principiilor morale însesi si anume demnitatea elementarã a fiintei umane. Epifania moralizatoare
lansatã de pe un fundal emotional, fãrã nici un contact cu probele dure ale injtierji în arta
conducerii, într-o perspectivã escatologicã, este mai dãunãtoare pentru eflcienta actiunii politice
decât criticile unui adversar dur, dar competent.
|
