RAPORTUL DINTRE SCOPURILE sI MIJLOACELE POLITICE
Orice relatie politică se jnstituie printr-o actiune politică, pre-supunând, deci, existenta a doi
poli, a căror interactiune generează o
relatie: agentui (subiectul) .si obiectul asupra căruia se exercită actiunea sau inf1uenta agentului.
Medierea dîntre cei doi poli este dată de scop, expresie a raporturilor deterministe dintre cauză .si
efect, care înclud posibilitătile de iransformare a obiectului în functie de structura complexă a
jntereselor; motivatiilor (fizice, psihice, afective), aspiratiilor; dorintelor; idealurilor etc..
Dimensiunea axiologică si nomologică a scopurilor, de.si prioritar o problemă de fllosofie politică,
î.si găse.ste locul .si aici, întrucât ea este mediatâ 929e43j de
conditiilor si situatiilor în c
presiunea , , , are actionează raporturile dinire
cauză si efecte (războaie, cataclisme, crize, rupturi revolutionare).
Caracterul acestei medieri este dat de mijloace (intelectuale, tehnice, morale), care arată
posibilitătile reale ale agentului de a înfluenta obiectul peniru atingerea scopului.
Relatia sc op - mijloace în actiunea politică este o relatie funda- mentală în .st iintele po1itice.
Prîn specificul său, ea arată drumul lung străbătut de aceste .stiinte în câ.stigarea con.stiintei de sine,
a statutului de autonomie în ce prive.ste obiectul, scopul, functiile, mijloacele specifice de
investigatie. Între Arjstotel, părintele .stiintei pohtice, care a afirmat peniru prima oară specificul
actiunii .si a1 scopului politic, .si florentjnul Niccolo Machiavelli, fondatorul .stiintei politice
moderne, aceasta a fost considerată în Evul Mediu ca o "ancilla theo- logie", o slujnică a teologiei.
Lupta papilor .si a episcopilor pentru suprematia puterii spirituale (a Bisericii catolice) în dauna
puterii temporale (a regilor .si împăratilor) a făcut ca timp de mai multe sute de ani politicul, ca
domeniu autonom al vietii comunitare, să nu fie separat, în practică, de categoriile de gândire .si
actiune ale religiei si mo ralei ba, mai mult, el să le fie subordonat. Astfel se .si explică oprobriul cu
care a fost receptat de către posteritate cinismul afirmatiilor lui Machiavelli despre natura
mijloacelor politice folosite pentru atingerea scopului. Acest sincretjsm este însă o sursă de confuzii
în gândirea politică contemporană, unde mai dăjnuie para-
lelisme dintre morală .si politică, mai ales în ce prive.ste categoriile, judecătile de valoare .si
obiectivele (scopurile). Or, distinctia dinire politică si morală a fost demonstrată în mod strălucit
încă de Aristotel, atât în ce prive.ste natura, cât .si scopurile lor. Este un fapt îndeob.ste cunoscut că
moralitatea individuală nu este acela.si lucru cu moralitatea publică. Ceea ce nu înseamnă că scopul
actiunilor politice nu contine .si o dimensiune implicit mora1ă: fericirea si prosperitatea comunitătii,
binele public, pacea, securitatea oamenilor. Deosebirea clinire actiunea morală .si cea politică poate
fi evidentiată ctî ajutorul a trei cupluri categoriale: intem/extem; individual/general; responsabilitate
liber asumată/obligatie pe bază de constrângere. Morala răspunde unei exigente jnterjoare
a con.stiintei .si "vizează corecti-tudînea actelor persona1e după normele datoriei, fiecare
asumându-si pe deplin responsabilitatea propriei sale conduite". Neputând face abstractie de
relatiile cu oamenii, a fl un om moral înseamnă a te recunoa.ste ca personalitate în oglinda
identitătii cu cejlalti. Dar actele morale, fiind o expresie a constiintei fiecăruia, nu pot fi supuse con-
trolului cetătji prin acte de coercitie externă, decât dacă au depăsit un anumit prag de periculozitate
socială, adică atunci când lezează "moralitatea publică" sau "bunele moravurj". Cel mult, cei care
comit acte imorale vor fl supu.si blamului opiniei publice, oprobriu- lui si repulsiei, dar fără pedepse
penale, privative de libertate, deoarece se consideră că ele nu întrunesc elementul constitutiv a1 unei
infractiuni. De aici rezultă că normele actiunii morale Sunt obligatii care derjvă din continutul
con.stiintei noastre, pe câtă vreme normele comportamentului politic derjvă din consimtământul
mem-brilor unei comunităti de a -1 primi ca pe o obligatie de la cei pe care i-au desemnat expres
pentru aceasta (parlament, guvem, partide). Politica răspunde unei necesităti a vietjj sociale si
sociabiljtatea înnăscută a omului, ca si traiul în comun, îl obligă să- si asume responsabilitatea
peniru destinele Cetătii. Încă Aristotel definea poli- tica drept ".stiinta binelui public", a "celui mai
mare bines'. Dar, într- un stat, nu toti cetătenii practică virtutea, peniru că nu totj reusesc să ajungă
la cunoasterea "căii de mij1ocs', adică la realizarea de sine, la perfectionarea dezvoltării sale si nu
toti au aptitudini de a indeplini functii publice pentru bjnele Cetătii. Dar se poate întâmpla
13 Julien Freund, Qu'est.ce que la politigue ?, 1963.
ca omul politic să nu fie întotdeauna .si un om moral, însă să aibă apti-tudîni sirălucjte de strateg,
precum Pericle. Altfel spus, scopul politicii este înflorirea Cetătii (Statului), independent de
calitatea moralâ si de vocatia personalâ a membrilor sâi. Printre europenii care au colonizat
Australia, Noua Zeelandă, colonijle engleze, franceze, olandeze din Paciflc erau criminali înrăiti,
hoti, răufăcători. si totu.si, ei s-au încadrat in morala publică, asigurând na.sterea noilor state si
comunităti, în ciuda faptelor lor antisociale sau imorale. Distinctia dîntre politica - artă a
guvemării .si politica - stiîntă, cunoa.sterea realitătii lucrurilor ne ajută în evidentierea raportului
dintre scopuri si mijloace în actiunea politică. În calitate de artă prac-tică a guvemării, eficienta
actiunii politice se măsoară dupâ rezul-tatele concrete obtinute: reducerea impozitelor si a
inflatiei, victo-
ria asupra unui du.sman, îmbunătătirea nivelului de trai. Omul politic trebuie să se adapteze
conditiilor reale; încoltit sau presat de eveni- mente, el nu are timp să-si aleagă mijloacele în lini.stea
cabinetului său, nici să fie indiferent la rezultatul actiunii; el irebuie să convingă .si să manipuleze
pentru a smulge rivalilor avantajele; în focul Iuptei, lui îi trebuie o întelegere sigură .si rapidă a
lucrurilor, o perceptie reală a desfăsurării evenimentelor .si, mai ales, o cunoa.stere profundă a
naturij umane, asupra căruja a insistat atât de mult Machiavellj. Ce s-ar întâmpla dacă un om politic,
obsedat de principiile morale, le-ar aplica în lupta politică cu un adversar care vede în om un
amestec de Bine .si Rău, un aluat maleabil după pofte, ură, invidij si alte scăderi ale naturii umane?
Rezultatul ar fi dezasiruos pentru destinul cetătij sale, cu consecinte grele pentru conditiile
dezvoltării moralitătii pu-blice. "Salvarea adusă de ambitiosul energic nu este mai bună decât
ezitările prea scrupuloase ale unui print scrupulos? Iar orgoliul care actionează si creează nu este
adeseori preferabil umilintei inac-tive?"
Celebra formulă "scopul Scuză mijloacele" a făcut o carieră de invidiat si, ca orice maximă, a
generat interpretări nu întotdeauna conforme cu intentiile cel or care au elaborat-o. S-a presupus că
dacă scopul actiunii politice contine o dimensiune intrinsecă a moralitătii publice, atunci mijloacele
întrebuintate peniru atingerea scopului pot fi indiferente din punct de vedere moral, chiar imorale,
de vreme ce
14 M. Biuntschli, La politique, Librairie Guillaumain et Co., Parjs, 1883, p.
ele sunt absorbite sj neutralizate de moralitatea superioară pe care scopul urmăre.ste să o realizeze o
dată cu binele public. La această confuzie a contribuit si faptul că mijloacele politice (armele luptei)
sunt forta, vi clenia (apanajul inte1igentei practice) .si capacitatea de dedublare si persuasiune. S-a
uitat însă că omul politic lucrează cu multimi, cu diverse medii morale; cel mai adesea el
exploatează vicii-le morale sau faptele culpabile, însă în scopul moralitâtii politice, care nu-i
acelasi Iucru cu morala privatâ. Statele sunt .si ele, din această perspectivă, fiinte morale, iar
omul politic are .si el obligatii morale ca: dragostea de patrie, curajul, fldelitatea, justitia, securitatea
supu.silor, pedepsirea celor vinovati de acte imorale.
Problema delicată care se pune este pragul critic pânâ Ia care omul politic poate să uzeze de
alegerea mijloaceior sale si sâ le justifice în virtutea unor scopuri superioare . Omul politic are,
atât ca cetătean, cât si ca lider, o datorie morală fată de umanitate si de cei pe care-j conduce. Or, a
justifica crimele, asasinatele, genocidul, gulagurile, lagărele de exterminare în numele unui viitor
luminos si al fericirii întregului popor, sau a le tolera, înseamnă o abdicare de la fundamentul
principiilor morale însesi si anume demnitatea elementară a fiintei umane. Epifania moralizatoare
lansată de pe un fundal emotional, fără nici un contact cu probele dure ale injtierji în arta
conducerii, într-o perspectivă escatologică, este mai dăunătoare pentru eflcienta actiunii politice
decât criticile unui adversar dur, dar competent.
|
