RELATIILE DINTRE CONSILIUL UNIUNII EUROPENE SI CELELALTE INSTITUTII ALE UNIUNII EUROPENE

Valoarea si semnificatia institutiilor se releva in conexiunea lor. Asa cum la nivel national principiul separatiei puterilor nu presupune izolarea acestora unele de altele, tot asa si la nivel comunitar, principiul autonomiei nu face de prisos comunicarea dintre institutii, ci, dimpotriva, o reclama. Aceasta, deoarece numai in acest fel ele fiecare in parte si toate la un loc pot sa-si realizeze menirea in viata comunitara.

Functionalitatea sistemului institutional comunitar este complexa si pare greoaie. Complexitatea deriva pe de o parte din specificul institutiei, iar pe de alta parte din dificultatea problemelor ce se ridica in fata lor.

Legat de caracterul complex si aparent greoi al functionarii institutiilor comunitare, se impune a fi precizat si faptul ca acestea sunt, pe de o parte rezultatul si produsul dintre national si comunitar, iar pe de alta parte, reprezinta instrumentele prin care se realizeaza, in cele din urma, dinamica raportului dintre respectivele nivele.

Din aceasta cauza, profilul institutiilor comunitare se modeleaza si in functie de aceasta dinamica dintre national si comunitar.

De asemenea, functionalitatea sistemului institutional comunitar se realizeaza intr-un cadru democratic. Acest fapt este evidentiat in activitatea lor de ansamblu. In aceasta privinta este semnificativa evolutia Parlamentului European, care initial a indeplinit functii cu un pronuntat caracter consultativ, dar care, mai apoi, a dobandit un rol mai important in procesul deci 555e48f zional.

Valentele fiecarei institutii comunitare se dezvaluie insa numai in stransa legatura cu intregul din care face parte, asa cum sistemul institutional este rezultatul interactiunilor partilor componente.

Pornind de la acest fapt, analizarea functionalitatilor respectivului sistem in cadrul Comunitatii presupune tratarea atat a relatiilor dintre institutiile comunitare cat si a relatiilor dintre nivelul comunitar si cel national.

Asadar, functionalitatea globala a sistemului institutional comunitar rezulta atat din functionalitatea fiecareia dintre institutii cat si din interactiunea lor.

4.1. Consiliul European si Consiliul U.E.

§ 1. Consiliul European

Consiliul European, institutie comunitara ce reuneste sefii de state si guverne ai celor 27 de state comunitare nu a fost prevazut in tratatele initiale, fiind rezultatul unui proces istoric. Crearea Consiliului European a raspuns cerintelor de cooperare politica la nivel inalt intre statele comunitare.

Consiliul European a fost reglementat prin Actul Unic European (art.2) si prin Tratatul de la Maastricht (art.D).

Constituirea Consiliului European a fost decisa la Conferinta la nivel inalt de la Paris la 10 decembrie 1974, reunindu-se pentru prima data in martie 1975 la Dublin. Intalnirile anterioare intre sefii de state si guverne comunitare se inscriu ca premise ale constituirii Consiliului European.

Initial, dupa constituirea Comunitatilor europene, intalnirile la nivel inalt in cadrul conferintelor de cooperare politica, nu au avut in vedere problemele comunitare. In februarie 1961 are loc la Paris o conferinta a sefilor de state si guverne comunitare (la initiativa Frantei) - in cadrul careia s-a pus problema crearii unui sistem de cooperare politica europeana.

Au urmat alte conferinte la nivel inalt, care nu pot fi considerate ca facand parte din procesul institutional comunitar, deoarece nu au beneficiat de un cadru organizatoric legal, desfasurandu-se exceptional, in functie de evenimentele politice.

In Comunicatul final al Conferintei de la Paris din 9-10 decembrie 1974 a fost prevazuta hotararea sefilor de state si guverne de a se intalni de trei ori pe an sau de cate ori va fi necesar, asistati de ministrii de externe, intr-un Consiliu al Comunitatilor, in vederea cooperarii politice.

Intr-o anumita masura, initial, fundamentul juridic al Consiliului European il constituie Actul Unic European care prevedea in art. 2 din Titlul I (Dispozitii comune) infiintarea acestuia, compunerea si frecventa reuniunilor. Conform Actului Unic European, Consiliul European reunea sefii de state si guverne comunitare, asistati de ministrii de externe si de catre un membru al Comisiei, precum si presedintele Comisiei.

Tratatul de la Maastricht a completat dispozitiile Actului Unic European privind Consiliul European, statuand ca reuniunile au loc de cel putin doua ori pe an, sub presedintia sefului de stat sau de guvern al statului membru care exercita presedintia Consiliului Ministrilor.

Tratatul de la Maastricht a fost la randul sau modificat prin Tratatul de la Amsterdam, acesta din urma inscriindu-se ca un moment important in procesul evolutiv al integrarii europene, fiind cel care a adus elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare si in adancirea integrarii.

Tratatul de la Amsterdam nu a reprezentat faza ultima in evolutia Comunitatilor, continuarea reformei institutionale a UE, in perspectiva primirii de noi membrii cu drepturi depline a facut obiectul Conferintei a VII-a Interguvernamentala convocata de Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) care s-a incheiat cu elaborarea unui nou tratat, adoptat de Conferinta de la Nisa (decembrie 2000).

In incercarea de a-si aduce cat mai mult contributia la solutionarea problemelor respective, Conferinta de la Nisa, derulata sub presedintia franceza, a reiterat atributiile esentiale ale principalelor institutii comunitare si a adus, totodata, modificari esentiale sau completari in functionarea lor. De remarcat, in cadrul acestor inovatii, rezervarea anticipata a locurilor si numarului de voturi ce urmeaza sa revina in structurile comunitare statelor aflate in negociere de aderare, atunci cand vor deveni membre ale UE.

Tratatul convenit la Conferinta de la Nisa si care a intrat in vigoare dupa ratificarea lui de catre statele membre ale UE, in 2003, a marcat un pas important in pregatirea institutionala a extinderii Uniunii in tarile Europei Centrale, de rasarit, mediteraneene si baltice.

Tratatul de la Lisabona nu schimba fundamental structura Consiliului European,dar devine, la randul sau, o institutie a Uniunii, fara a primi insa noi atributii. Este creat totusi un nou post,cel de Presedinte al Consiliului European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani si jumatate si va avea rolul de a asigura pregatirea si continuitatea lucrarilor Consiliului European si de a gasi solutii care sa conduca la obtinerea consensului. Presedintele Consiliului European nu poate ocupa alte functii la nivel national.

§ 2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri)

In conformitate cu prevederile Tratatului de Fuziune din 1967, cele trei Consilii aferente Comunitatilor europene (Comunitatea Europeana Carbunelui si Otelului - CECO, Comunitatea Economica Europeana - CEE si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice - Euratom) s-au unificat intr-un Consiliu unic care se subroga in rolul si atributiile celor trei.

Constituirea sa a corespuns unor necesitati obiective reclamate de noul stadiu al integrarii si de asigurarea progresului in cadrul Comunitatii, precum si de dezvoltarea conlucrarii armonioase intre statele comunitare.

Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecarui stat membru la nivel ministerial, abilitat sa angajeze guvernul acestui stat membru.

Ministrii afacerilor externe sunt, in principiu, considerati ca principali reprezentanti ai statelor membre in Consiliu, insa in functie de importanta unor anumite domenii sau a problemelor inscrise pe ordinea de zi, pot participa la reuniunile Consiliului si alti ministri (ai agriculturii, transporturilor, finantelor, industriei) fie alaturi de ministrii afacerilor externe, fie, cel mai adesea singuri.

Prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht si in aplicarea principiului unitatii, Consiliul a adoptat un nou Regulament interior[1] astfel incat sa fie pusa in evidenta Componenta sa generala, inclusiv in afara planului comunitar. De asemenea, ministrii afacerilor externe au avut grija sa confirme principiul potrivit caruia Consiliul este unic, desi, de regula, se reuneste in formatii diferite.

Presedintia Consiliului este exercitata prin rotatie de fiecare stat membru pe o durata de sase luni, dupa o ordine fixata de tratat. De regula, presedintia Consiliului se schimba la 1 ianuarie si 1 iulie a fiecarui an. Statul membru care exercita presedintia apara punctul de vedere comunitar mai curand decat interesele nationale.

Consiliul se reuneste la convocarea presedintelui sau, la initiativa acestuia, a unui stat membru ori a Comisiei[2].

Consiliul este asistat in sarcinile sale de un Secretariat general care asigura bunul mers al multiplelor activitati ale institutiei insasi. Secretariatul general se afla sub conducerea unui secretar general. Acesta este numit de Consiliu statuand in unanimitate. Consiliul decide organizarea Secretariatului general.

Comitetul reprezentantilor permanenti ai statelor membre (COREPER)[3] are sarcina de a pregati lucrarile Consiliului si de a executa mandatele care le sunt incredintate de acesta. Reprezentantii permanenti sunt ambasadori ai statelor respective pe langa comunitate[4].

Reprezentantii statelor membre participa la lucrarile organelor comunitare fie prin insusi COREPER fie prin grupuri de lucru instituite sau autorizate de acestea sa pregateasca lucrarile Consiliului. Grupurile de lucru pot fi permanente, pentru problemele de durata (de exemplu: pentru probleme sociale, grupul de relatii externe, pentru transporturi) sau ad-hoc: insarcinate sa urmareasca anumite probleme ce survin. In caz de urgenta, Consiliul poate sa decida in unanimitate sa delibereze fara ca o examinare prealabila din partea COREPER sa fi avut loc .

In legatura cu atributiile Consiliului de Ministri, art. 45 din Tratatul CE (art 115 din Tratatul CEEA) arata ca in vederea asigurarii realizarii obiectivelor fixate prin tratat si in conditiile prevazute de acesta, Consiliul:

a    asigura coordonatele politicilor economice generale ale statelor membre: dispune de o putere de decizie;

a    Consiliul in actele pe care le accepta, are competenta de a executa regulile pe care le stabileste. Consiliul poate supune exercitarea acestor competente anumitor modalitati. El poate de asemenea sa-si rezerve, in cazuri specifice, dreptul de a exercita in mod direct asemenea competente.

In cadrul Tratatului CECO atributiile Consiliului sunt in principiu mai reduse, misiunea sa esentiala nefiind aceea de a lua decizii ci mai degraba de a exercita o putere de coordonare, in comparatie cu Comisia.

Comisia Europeana

Conform Tratatului de la Nisa, fiecare stat membru, in prezent, are cate un reprezentant in Comisie, in total 27 de membri (comisari).

Tratatul de la Lisabona aduce schimbari la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotatiei egale intre statele membre, incepand din 2014, colegiul va fi format dintr-un numar de comisari egal cu doua treimi din numarul statelor membre (adica 18, in cazul unei Uniuni cu 27 de tari). Numarul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi.Alta schimbare importanta:Tratatul de la Lisabona introduce o legatura directa intre rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European si alegerea candidatului la presedentia Comisiei.De asemenea, trebuie mentionat ca rolul presedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta ii va putea obliga pe membrii colegiului sa demisioneze.

Tratatul Uniunii Europene, prevede Comisiei patru functii distincte, legate explicit de modul de operare si dezvoltare al Pietei Comune[6]:

a        prima este vegherea la aplicarea Tratatului (rolul de gardian al Tratatelor).

a        a doua vizeaza inaintarea de recomandari sau opinii referitoare la Tratat (rolul de initiator legislativ).

a        a treia preia decizii in domeniile specificate in Tratat (rolul de manager).

a        a patra este legata de actiunea in domeniile in care Consiliul ii confera responsabilitate.

Comisia detine un rol important in adoptarea hotararilor Consiliului. Ea are drept de initiativa in cvasi-unanimitatea cazurilor in care Consiliul urmeaza sa decida, indiferent daca se cere conditia majoritatii calificate sau cea a unanimitatii. Acest drept poate fi exercitat oricand considera ea necesar, afara de dispozitii legale care prevad altfel. Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei sa intreprinda orice studii pentru atingerea obiectivelor comune si sa-i prezinte propunerile care se compun. Daca in urma studiilor efectuate Comisia constata ca nu este cazul sa faca propuneri, ea informeaza Consiliul in cadrul procedurilor de consultare. (In caz contrar rolul Comisiei ar putea fi limitat la unul executoriu pur si simplu, fara posibilitate de apreciere, Consiliul urmand sa obtina solutia in sensul pe care l-a preconizat ab initio.) Comisia  isi poate modifica propriile propuneri facute Consiliului sau chiar le poate retrage, in timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atata vreme cat Consiliul n-a decis inca. Propunerile sunt pregatite de serviciile Comisiei compuse din experti numiti de guvernele statelor membre care actioneaza in nume propriu. Pot fi consultate si partile interesate sau orice alta parte. Dupa mai multe sedinte de lucru, Comisia adopta decizia si o prezinta Consiliului sub forma propunerii. Daca este cazul, se consulta Parlamentul, Comitetul economic si social si alte comitete.

Avand in vedere propunerea Comisiei si avizele pe care le primeste, decizia Consiliului este pregatita in cadrul COREPER (Comitetul reprezentantilor permanenti). In discutiile de aici pot fi prezentate amendamente de catre administratiile nationale prin reprezentantii lor. Acestea pot fi avute in vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide dupa deliberari daca va inainta propunerea Comisiei in forma initiala sau amendata, anexand totodata amendamentele propuse si orice alte avize ale institutiilor consultate.

Comisia respecta principiul subsidiaritatii in exercitarea dreptului de initiativa, pregatind acte legislative doar in acele domenii in care UE este mai bine pozitionata decat statele membre.

Odata ce propunerea Comisiei este prezentata Consiliului de Ministri si Parlamentului European, aceste trei institutii lucreaza impreuna pentru a ajunge la un rezultat de compromis. In acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere cu majoritate calificata, dar in cazul unui dezacord, modificarea reclama votul in unanimitate. Parlamentul imparte puterea de codecizie cu Consiliul in majoritatea domeniilor si dispune de drept de consultare in altele. Atunci cand revizuieste propunerile, Comisia ia in considerare amendamentele Parlamentului. Cele patru functii cu care este investita Comisia si care au fost enumerate mai sus, sunt esentiale pentru  functionabilitatea Comunitatilor.

Comisia este gardianul tratatelor, sens in care vegheaza la aplicarea corecta a legislatiei comunitare. Daca ea considera ca un stat membru, nu si-a indeplinit obligatiile, procedeaza la consultari cu statul respectiv. In cateva domenii prevazute de tratatele comunitare acestea nu sunt posibile. Daca consultarile se dovedesc eficiente, in sensul incetarii neindeplinirii obligatiilor, procedura nu mai este declansata. In caz contrar, Comisia organizeaza o procedura legala prevazuta de tratate, care da posibilitatea statului membru sa-i supuna observatiile si comentariile sale. In cazul nesolutionarii litigiului, Comisia actioneaza in consecinta, printr-o decizie motivata, si acorda un termen pentru indeplinirea ei. Decizia este executorie, in termenul fixat. Cu acordul Consiliului, Comisia suspenda plata oricarei sume de bani pentru care este raspunzatoare Comunitatea fata de statul respectiv; autorizeaza celelalte state membre sa ia masuri derogatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar in scopul corectarii efectelor neindeplinirii obligatiilor.

In sistemul Tratatelor CE si EURATOM, spre deosebire de Tratatul CECO (care a si iesit din vigoare in 2002), daca se constata ca statul in litigiu persista in actiunea initiala, Comisia pronunta un aviz motivat apoi sesizeaza Curtea de Justitie.

Conditiile necesare de admisibilitate a actiunii Comisiei (faza procedurala administrativa) se declanseaza atunci cand se constata: existenta unei neindepliniri sau a unei incalcari, nerespectari de catre statele membre a obligatiilor lor. Pentru a depasi situatia, Comisia este obligata sa initieze discutii formale, care da posibilitatea celui considerat in culpa, sa-si prezinte observatiile. Intr-o procedura formala il invita printr-o scrisoare sa infatiseze problemele in litigiu si elementele necesare pentru a-si pregati apararea. Discutiile care urmeaza dupa primirea scrisorii pot sa ajunga la un rezultat pozitiv, in sensul ca statul admite observatiile si constatarile Comisiei. In caz contrar, se trece la  avizul motivat. Faza procedurala administrativa ia sfarsit prin acest act Comisia considerand cu titlu definitiv ca statul respectiv nu a indeplinit obligatiile ce decurg din tratate. Ea evalueaza dosarul si da avizul statului membru. Acest aviz va constitui elementul de referinta pentru o actiune in fata Curtii si pentru dezbaterile acesteia. Comisia stabileste un termen pentru avizare. Daca statul nu se conformeaza in termenul fixat sesizeaza Curtea de Justitie cu problema litigioasa.

 In calitate de institutie executiva, Comisia gestioneaza politicile europene si negociaza acordurile de comert si de cooperare internationala. In anumite domenii, ca cele ale agriculturii, concurentei si comertului, se bucura de o autonomie considerabila pentru a lua decizii fara a supune Consiliului de Ministri propunerile, in virtutea puterilor specifice care-i sunt conferite de tratate sau a puterii delegate de Consiliu.

Limitele puterii Comisiei sunt insa si ele clar definite. Deciziile legislative se iau in Consiliu si Parlament. Chiar daca  se bucura de drept de initiativa, Comisia nu adopta deciziile principale in ceea ce priveste politicile si prioritatile UE. Aceasta responsabilitate incumba Consiliului ai carui membri sunt ministri guvernelor statelor membre, si Parlamentului European, dupa caz. Datorita neutralitatii si a cunostintelor sale tehnice, insa, Comisia este adesea chemata sa rezolve situatiile conflictuale dintre statele membre. Impartialitatea si angajamentul in favoarea interesului comun o fac un mediator acceptat de catre toti.

In cazul CECO, prin Tratat, puterea de decizie apartinea Comisiei (fosta Inalta Autoritate) si o exercita autonom, Consiliul si Parlamentul, fiind chemati sa intervina pentru a-si da avizul. Avizul Consiliului trebuia sa fie conform pentru anumite decizii importante pe care Tratatul  CECO le detaliaza cu minutiozitate. Practica a atenuat caracterul supranational in masura in care Comisia a cautat sa aiba consimtamantul Consiliului inainte de a-si exercita puterea, instaurand un fel de codecizie de facto. Mentinerea autonomiei bugetului operational CECO explica existenta unei proceduri bugetare distincte de cea care guverneaza bugetul general al Comunitatilor. Comisia este autorizata sa procure fonduri prin stabilirea unor prelevari si sa contracteze imprumuturi. In practica insa, ea nu decide decat cu acordul prealabil a Consiliului si Parlamentului, fapt care aseamana procedura bugetara CECO de procedura adoptarii bugetului general.

In Tratatul CEE Comisia are putere autonoma de decizie mai ales in privinta dreptului concurentei. (Ea are dreptul de a adopta decizii privind statele pentru a sanctiona masurile anticoncurentionale ale acestora si are putere de decizie in domeniul controlului ajutoarelor de stat).

Delegarea puterilor de executie a actelor Consiliului, Comisiei a devenit realitate sub presiunea necesitatilor din domeniul politicii agricole comune. Art. 155 din Tratatul CEE prcizeaza: Comisia exercita competentele pe care i le confera Consiliul pentru a executa reglementarile stabilite de el. Delegarea puterilor de la Consiliu catre Comisie a fost in general insotita de interventia comitetelor, compuse din reprezentanti ai statelor membre. In anumite cazuri Comisia este nevoita sa actioneze fara interventia comitetelor, datorita gestiunii cotidiene si situatiilor urgente.

Comisia este structurata din punct de vedere ierarhic, pe doua paliere: primul grupeaza Colegiul celor 27 de comisari, cati are Comisia in prezent, iar pe al doilea palier se afla cei peste 15.000 de membri ai personalului permanent care lucreaza la Bruxelles, grupati in 23 departamente sau Directorate Generale.

Comisarii sunt resortisanti ai statelor membre si sunt desemnati in functie, pe criterii de competenta. In indeplinirea indatoririlor, ei nu trebuie sa solicite si nici sa accepte instructiunile vreunui guvern sau partid si trebuie sa se abtina de la orice incompatibilitate cu caracterul functiei. La randul lor, statele membre se angajeaza sa respecte acest caracter si sa nu caute sa influenteze membrii Comisiei in exercitarea atributiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitarii mandatului, sa realizeze orice activitate profesionala remunerata sau nu. La instalare ei isi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitarii functiei si dupa aceea, obligatiile decurgand din insarcinarea avuta, in special datoria de onestitate si de prudenta in ceea ce priveste acceptarea de anumite functii si avantaje.

Comisarii sunt numiti, incepand cu 1995, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reinnoit. Guvernele statelor membre, in consultare cu Presedintele Comisiei anterior desemnat - prin acordul comun al guvernelor si dupa consultarea Parlamentului - desemneaza celelalte personalitati pe care intentioneaza sa le numeasca in calitate de membri ai Comisiei. Presedintele si membrii Comisiei sunt supusi impreuna, colectiv, votului de aprobare din partea Parlamentului. Dupa aceasta aprobare ei sunt numiti, de comun acord, de guverne. Comisia trebuie sa  cuprinda cel putin un resortisant de fiecare stat membru, fara ca numarul membrilor avand nationalitatea unui stat sa fie mai mare de 2.

In practica, fiecare comisar primeste o responsabilitate speciala cu privire la un sector anume al activitatii comunitare, potrivit articolului 12 din Regulamentul interior (din 17 februarie 1993) al Comisiei. In cadrul Comisiei este instituit, prin acelasi Regulament, un sistem de delegare de competenta. Astfel, Comisia poate, cu conditia ca principiul raspunderii colegiale sa fie pe deplin respectat, sa abiliteze pe unul sau mai multi dintre membrii sai, sa ia in numele si sub controlul sau masuri de gestiune si de administrare clar definite si in special acte preparatorii la o decizie de luat ulterior de catre membrii Comisiei. Ea mai poate sa insarcineze pe unul sau mai multi dintre membrii sai, in acord cu presedintele, sa adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri de supus celorlalte institutii, al carei continut ea l-a definit in cursul deliberarilor sale. Functia de membru al Comisiei inceteaza prin: reinnoirile obisnuite, la expirarea mandatului;  prin demisie voluntara: demisie din oficiu; deces. O modalitate aparte de incetare a mandatului este cea care se produce prin votarea unei motiuni de cenzura, cand Comisia demisioneaza in bloc. De asemenea, daca un membru al Comisiei nu mai indeplineste conditiile necesare exercitarii functiilor, el poate fi declarat demisionar de catre Curtea de Justitie, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Cel mai prestigios si mai influent post  din Comisie este cel al Presedintelui. Cu toate ca deciziile importante sunt luate colectiv, Presedintele este reprezentantul Comisiei in dialogul cu alte structuri institutionale, cu alte state. In nominalizarea sa rolul cel mai important il are Consiliul European, pe baza propunerilor facute de catre statele membre; investitura este supusa aprobarii Parlamentului.

Comisia poate sa si numeasca unul sau doi vicepresedinti. In indeplinirea sarcinilor, fiecare comisar este ajutat de un grup de specialisti - Cabinetul personal. Aceste grupuri sunt formate dintr-un numar mic de oficiali, cu exceptia Cabinetului Presedintelui care este mai mare si numara in jur de 12 persoane. Membrii Cabinetului sunt, de regula, din aceeasi  tara cu comisarul, dar cel putin unul trebuie sa fie dintr-o alta. Intre indatoririle Cabinetului se numara: elaborarea rapoartelor, strangerea de informatii pentru a tine la curent comisarul in legatura cu celelalte parti ale Comisiei, sau sa actioneze in Comisie ca un protector neoficial al tarii comisarului. Sefii de Cabinet se intrunesc saptamanal pentru a pregati sedintele.

Comisia dispune de un Secretariat General, care are sarcina sa-l asiste pe Presedinte in indeplinirea atributiilor privitoare la coordonarea activitatilor interne si asigurarea relatiilor curente cu celelalte institutii.

Personalul administrativ al Comisiei este de departe cel mai numeros din structura administrativa a UE. Din 26.400 functionarii UE in 1993, aproape 18.000 lucrau pentru Comisie - 12.000 in administratie, 3.400 in cercetare si dezvoltare tehnologica, iar 1.600 erau traducatori si interpreti. Majoritatea lor isi desfasoara activitatea la Bruxelles, sunt angajati prin concurs. Cei de grad A sunt clasificati pe o scala de 8 puncte in care varful este A1 pentru Directori generali si A8 pentru noii angajati. In structura de cariera se respecta ordinea interioara si in consecinta majoritatea posturilor importante sunt obtinute prin promovari.

Activitatea Comisiei este impartita in mai multe domenii, asemanator cu ministerele unui guvern national. Fiecare comisar este responsabil de un anumit domeniu sau portofoliu si raspunde de departamentul numit Directorat General. Cu exceptia agentiilor si serviciilor specializate - cum ar fi Biroul Statistic sau Centrul comun de cercetare - unitatile de baza ale Comisiei sunt Directoarele Generale. Acestea sunt: DG I -Relatii externe economice; DG IA-Relatii externe politice; DG II-Serviciul economic si financiar; DG III-Serviciul piata interna si industrie; DG IV-Concurenta; DG V-Forta de munca; DG VI-Agricultura; DG VII-Transport; DG VIII-Dezvoltare; DG IX-Serviciul personal si administratie; DG X-Audiovizual, informare, comunicatii si cultura; DG XI-Mediu inconjurator, securitate nucleara si protectia civila; DG XII-Stiinta, cercetare, dezvoltare; DG XIII-Telecomunicatii, tehnologii informationale si industrie; DG XIV-Pescuit; DG XV-Institutii financiare si de drept; DG XVI-Politica regionala; DG XVII-Energie; DG XVIII-Credit si investitii; DG XIX-Buget; DG XX-Control financiar; DG XXI-Taxe vamale si taxare indirecta; DG XXII-Politici de coordonare structurale; DG XXIII-Politica intreprinderilor, turism.

Pe langa cele 23 de Directorate Generale in structura Comisiei mai intra Biroul Statistic, Biroul Juridic, Biroul de traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar al Comunitatilor, Servicii etc.

Marimea si organizarea interna a unei Directii Generale variaza de regula intre 150 si 450 persoane. Importanta si specializarea Directoratului General hotareste dimensiunea acestuia. Pentru a se adapta la noile cerinte si pentru a-si mari eficienta, structura organizatorica a DG se modifica destul de des.

Structura ierarhica in Comisie este urmatoarea: 1. Directoratele Generale, conduse de Directori generali, care raspund in fata comisarului sau comisarilor; 2. Compartimentele conduse de sefi de compartiment care raporteaza Directoratului corespunzator.

O problema structurala provine din pozitia intermediara in care se afla comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenti si inferiori ministrilor din punct de vedere decizional. In timp ce sunt principalii purtatori de cuvant ai Comisiei in domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Ministri, institutia care ia deciziile politice finale in probleme importante. In plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuala a comisarilor, asa cum este cazul ministrilor. Comisia are responsabilitate colectiva, fapt ilustrat de demiterea ei in cazul unei motiuni de cenzura votate de Parlament. Responsabilitatea colectiva pare a fi pozitiva, pe de o parte, deoarece deciziile si propunerile Comisiei se iau colectiv si nu in numele unui comisar individual, dar in acelasi timp este si negativa, deoarece este dependenta de Consiliul de Ministri.

In ceea ce priveste functionarea Comisiei, ea se reuneste o data pe saptamana si ori de cate ori este necesar. Intrunirile au loc miercurea si sunt precedate si pregatite prin reunirea sefilor de Cabinet. Sedintele nu sunt publice, dar in fiecare joi au loc intalniri cu reprezentantii mass-media.

Deciziile in cadrul Comisiei se iau, de obicei, de catre grupuri de comisari, chiar daca fiecare are raspundere directa numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, dupa caz, dintr-un numar mai mare sau mai mic de comisari, in functie de materia in care urmeaza a se adopta decizia respectiva. Aici opereaza principiul raspunderii colective.

Sedintele in plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea sefilor de Cabinet este suficienta. Presedintele Comisiei convoaca sedintele si le stabileste ordinea de zi.

Desfasurarea sedintelor se face dupa proceduri speciale:

q       procedura scrisa fiecare comisar face propunerile pe care le considera necesare domeniului pe care-l coordoneaza si le comunica in scris, celorlalti comisari. Acestia, la randul lor, pot formula observatii si pot propune amendamente. Daca nu formuleaza observatii ori amendamente, propunerile se considera adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fara a mai urma o alta procedura. Daca se formuleaza amendamente, propunerile urmeaza a fi discutate in plenul Comisiei;

q       procedura delegarii - este cea in cadrul careia un comisar poate actiona in numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, folosindu-se sistemul mandatarii.

Comisia actioneaza independent in indeplinirea atributiilor sale. Intr-o serie de cazuri este necesara o procedura de consultare cu alte organisme comunitare, obligatie care rezulta fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales in domeniul CECO.

In exercitarea puterilor pe care Consiliul i le incredinteaza, Comisia procedeaza la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentantii acestora, experti sau reprezentanti ai partilor interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respecta in luarea hotararilor, implicand comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) si comitete de reglementare (regulatory comitee).

Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Daca proiectul nu este controversat, sau daca trebuie rezolvata o urgenta, procesul se simplifica. Unele dintre proceduri permite Comisiei sa dea imputernicire catorva comisari, sa decida in locul tuturor. O alta este procedura scrisa dupa care proiectul se trimite comisarilor si se adopta oficial daca nu se ridica nici o obiectie intr-un interval de timp suficient, de obicei o saptamana. Proiectele urgente se pot adopta prin procedura scrisa urgenta.

4.3. Parlamentul European

In textul original al tratatelor institutive, institutia democratica era denumita Adunarea. Aceasta Adunare a primit titlul de Parlament european inca din 1962. Denumirea a fost oficializata prin art. 3 din Actul Unic European din 1987[7].

Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificari in competentele Parlamentului European in sensul ca i-a crescut influenta, in special in procedura de decizie.

Parlamentul European ii reprezinta pe cetatenii statelor membre. Tratatul de la Lisabona sporeste competentele acestuia la nivel legislativ, bugetar si in materie de aprobare a acordurilor internationale. De asemenea, Tratatul modifica structura institutiei: numarul parlamentarilor europeni nu poate depasi 751 (750 plus presedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se face dupa principiul "proportionalitatii degresive". Altfel spus, deputatii din tarile cu mai multi locuitori vor reprezenta un numar mai mare de cetateni decat cei din tarile cu populatie mai mica. Tratatul mai precizeaza ca numarul de parlamentari reprezentand fiecare stat membru poate fi minim 6 si maxim 96.

Parlamentul este in curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care in aprecierea pozitiilor se contureaza un adevarat  "triunghi institutional". O buna parte a dialogului intre Parlament si Comisie se bazeaza pe cererea acestuia adresata Comisiei de a-i asuma pozitiile pentru a le apara in fata Consiliului. Comisia refuza insa sa fie neconditionat legata de pozitiile Parlamentului.

Comisia publica pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel putin o luna inainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru ca permite urmarirea activitatii si a progreselor Comunitatilor. Apoi, Comisia isi intocmeste un program de lucru, avut in vedere la elaborarea  discursului-program al Presedintelui, (in sesiunea din luna februarie a fiecarui an). Discursul este urmat de dezbaterea generala asupra politicii trecute si viitoare, incheiata prin rezolutia asupra politicii generale a Comunitatilor. In ceea ce priveste primul program de actiune prezentat de Comisie dupa intrarea in functiune la fiecare 4 ani, tinde sa devina un program de legislatura, iar dezbaterile imbraca forma de investitura, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al motiunii de investitura.

Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Daca o motiune de cenzura este adoptata cu o majoritate de 2/3 intreaga Comisie trebuie sa demisioneze si sa fie inlocuita. In acest caz mandatul noilor membri ai Comisiei va expira cand trebuia sa expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are insa limite. In primul rand nu este consultat in numirea membrilor Comisiei care ii inlocuiesc pe cei din Comisia impotriva careia s-a adoptat motiunea de cenzura, astfel ca statele pot numi in functie exact aceeasi membri.

Parlamentul poate adresa Comisiei si Consiliului interpelari in scris sau intrebari directe in sesiunile plenare si se ajunge la dezbateri pe temele in discutie. Aceasta practica faciliteaza un control permanent asupra desfasurarilor din politica comunitara in general si in legatura cu subiecte specifice, inclusiv cooperarea politica.

Parlamentul este abilitat sa comenteze problemele in momentul in care acestea apar, sa nu se limiteze la actiunea de investigare prin comitetele parlamentare.

Ca organ consultativ, Parlamentului European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politica in Uniunea Europeana.

Procesul de consultare are loc intr-una sau in ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul dupa ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia insasi poate sa consulte Parlamentul in procesul de elaborare al propunerii. In mod frecvent Comisia si-a trimis propunerile Parlamentului European in acelasi timp in care le-a trimis Consiliului.

Atributiile consultative Parlamentul si le exercita in mare parte prin comitete. O propunere anume este inaintata comitetului de resort care produce un raport continand o schita de opinie. Schita de opinie este dezbatuta in plenul Parlamentului. Versiunea finala se comunica Consiliului sau Comisiei, dupa caz. Acest drept de consultare nu are si putere de decizie. Consiliul nu este restrictionat si nici Comisia nu este obligata sa acorde atentie opiniei Parlamentului. Totusi, in conditiile in care Tratatele cer Consiliului sa consulte Parlamentul inainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importanta pentru ca un act sa fie adoptat in mod legal.

Potrivit fostului comisar, Leon Brittan, locul Parlamentului  se situeaza la valoarea unui veto. Realizarile acestei institutii se traduc in: procedura de codecizie - dreptul de a propune amendamente pe care Consiliul le ia in considerare sau de a bloca legislatia daca majoritatea se opune; dreptul de a aproba sau respinge numirea presedintelui Comisiei; de a aproba acorduri internationale si de acceptare de noi membri in Uniune; dreptul acordat unui individ de a-i adresa petitii; dreptul de a forma Comisia de Ancheta pentru investigarea presupuselor probleme de administrare si dreptul de a numi un Avocat al poporului pentru a investiga reclamatiile.

Conform Tratatului de la Maastricht, o larga zona a legislatiei supuse votului cu majoritate calificata in Consiliu (referitoare la problemele legate de piata unica, servicii, libera circulatie a lucratorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare si de protectie a mediului, probleme legate de educatie si cultura) este supusa initiativei Parlamentului. In aceasta noua zona de competente se manifesta doua mari categorii de circumstante:

1. Consiliul are o pozitie comuna cu Comisia in cazul proiectului legislativ, insa, Parlamentul il respinge (cu majoritatea absoluta a membrilor). In acest caz se formeaza un Comitet de Conciliere intre Consiliu si Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Daca dupa analiza finala acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absoluta, sa blocheze adoptarea textului;

2. Parlamentul European propune amendamente pozitiei adoptate de Consiliu (cu majoritatea comuna a membrilor sai). Consiliul aproba amendamentele cu votul majoritatii calificate sau le respinge (in care caz intra in actiune Comitetul de Conciliere, ca si in cazul anterior).

Activitatea partidelor politice in Parlamentul European se desfasoara la nivel de  federatii transnationale, grupuri politice si partide nationale.

Federatiile s-au creat in anii '70 - Partidul Oamenilor (Poporului) Europei (EPP); partide Crestin-Democrate si ramurile acestora; Partidul Liberal, Democrat si Reformist (ELDR); si Partidul Socialistilor Europeni (PES).

Pentru grupurile politice numarul minim de persoane  se specifica  prin   Regulamentul   Parlamentului.   Grupurile s-au format si dezvoltat din mai multe motive, intre care cele ideologice si beneficiile organizationale sunt importante. De exemplu, fondurile pentru administrare si cercetare sunt distribuite pe baza unor sume fixate pe grup (independentii sunt considerati un grup in acest caz).

Partidele politice si parlamentele nationale sunt si ele implicate in activitatile legate de Parlamentul European care organizeaza reuniuni anuale cu presedintii parlamentelor statelor membre, ai Consiliului European si ai Adunarii Uniunii Europei Occidentale (Conferintele Mari), si pre-sesiuni ale reprezentantilor Adunarii Palamentare cu cei ai parlamentelor nationale ale statelor membre (Conferintele Mici), pregatite si precedate de reuniuni ale secretarilor generali.

Intalnirile intre comisiile corespondente. nu sunt la randul lor, ingradite de diferentele de structura interna intre parlamentele nationale si cel european (numar variabil de comisii, competente si rol diferit). Din 1981 au avut loc peste 100 de intalniri de lucru, adesea sub forma simplificata de delegatii ale unei comisii a parlamentelor nationale si a Parlamentului European. Apoi, a fost creat in 1977 in cadrul unei Conferinte Mari, Centrul European de Cercetare si Documentare Parlamentara, al carui scop este de a promova schimburile de informatii intre parlamente inclusiv accesul la bancile de date ale Comunitatilor si la cele ale statelor membre.

Organizarea si functionarea Parlamentului European este realizata in linii generale prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Presedintele si Biroul. Din Birou, alaturi de Presedinte, fac parte 14 Vice-presedinti , 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinta presedintilor reuneste Presedintele Parlamentului si presedintii grupurilor politice. Ea este competenta pentru organizarea lucrarilor si fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul tine o sesiune anuala care incepe  in cea de a doua zi de marti din luna martie. Parlamentul poate sa lucreze in sesiune extraordinara la cererea majoritatii membrilor sai, a Consiliului si a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc in intervalul sesiunilor si asigura continuitatea lucrarilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare, comisia temporara de ancheta, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri in vederea aderarii.

4.4. Curtea de justitie si Tribunalul de Prima Instanta

§ 1. Curtea Europeana de Justitie

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a fost instituita in temeiul primului T.U.E., Tratatul CECO din 1952

Curtea de Justitie Europeana cu sediul in Luxemburg a devenit un actor important al familiei institutiilor Uniunii, un arbitru final al legii comunitare in luarea deciziilor in cazul disputelor intre Comisie si statele membre.

Dezvoltarea graduala a unei institutii a legislatiei europene si a jurisprudentei interpretative oferita de catre Curte, nu a fost prevazuta in procesul de elaborare a Tratatelor; evolutia ei ilustreaza natura revolutionara aproape organica a Uniunii. Nu ar fi gresit sa sugeram ca, in timp ce integrarea europeana a fost tema dominanta de la nasterea Comunitatii, cea mai importanta inovatie institutionala s-a dovedit a fi aplicarea legii europene fara de care Piata Comuna nu s-ar fi putut dezvolta, si cu siguranta nici piata unica. Liderii politici au intampinat greutati in atingerea consensului asupra formei constitutionale si politice codificate a viitoarei Comunitati si Uniuni; a existat o problema asemanatoare la alinierea la legislatia europeana.

Legea comunitara a devenit o forta unificatoare puternica. Procesul legislativ este asumat tacit, "pacificator", deoarece Curtea nu detine o institutie coercitiva care sa-i impuna legile.

Misiunea Curtii este sa se asigure ca legislatia UE este interpretata si aplicata in mod uniform in toate statele membre UE, astfel incat legile sa se aplice in mod egal tuturor cetatenilor. Spre exemplu, Curtea se asigura ca instantele nationale nu pronunta sentinte diferite in acelasi caz.

Curtea se asigura si ca statele membre si institutiile UE aplica prevederile legislative. Curtea are puterea de a solutiona litigiile care apar intre state membre UE, institutii UE, operatori economici si persoane fizice.

Curtea are in alcatuire un judecator din fiecare stat membru, astfel incat toate sistemele juridice nationale din cadrul UE sunt reprezentate. Cu toate acestea, din motive de eficienta, Curtea functioneaza rar in structura completa. De obicei, Curtea se intruneste in "Marea Camera" cu numai 13 judecatori sau in camere de cinci sau trei judecatori.

Curtea este asistata de opt "avocati generali". Rolul acestora este sa isi sustina punctele de vedere in cazurile inaintate Curtii spre solutionare. Pledoariile trebuie sustinute public si trebuie sa fie impartiale.

O atentie particulara in structurarea dreptului comunitar merita acordata analizei impactului a trei hotarari ale Curtii.

Prima din 1963 a dispus ca legea Comunitatii Europene sa aiba efect direct in statele membre si  se aplica nu numai guvernelor  (asa cum se obisnuieste in tratatele internationale), ci si persoanelor fizice si companiilor. Ca si corolar, mai inseamna ca persoanele fizice si companiile pot  invoca legea comunitara in tribunalele judetene cu consecinte dintre cele mai importante asupra mecanismelor de creare a  pietei unice.

In 1964 Curtea de Justitie a luat o noua hotarare simbolica pentru viitorul Uniunii: in cazul unui conflict intre legea nationala si cea comunitara (aspect neclarificat in Tratat) legea comunitara are suprematie fata de cea nationala, prin crearea unei Comunitati pe o durata indeterminata, cu propriile institutii, propria personalitate, capacitate legala, cu abilitatea de a avea reprezentanta internationala si, mai ales, cu puteri reale rezultand dintr-o limitare a autoritatii sau dintr-un transfer de atributii dinspre state inspre Comunitate, statele si-au limitat prerogativele de suveranitate - desi doar in domenii restranse - si astfel au creat un corp legal care leaga atat cetatenii lor cat si pe ele insele.

In 1979 Curtea a luat faimoasa hotarare in cazul "Cassis de Dijon" pe care, mai tarziu, Comisia a folosit-o la completarea pietei unice.

Hotararea din 1979 a fost luata cu privire la o problema specifica legala conform careia legile germane referitoare la gradul de tarie al bauturilor alcoolice nu trebuie sa constituie o bariera comerciala in calea importurilor din Franta. Din acest caz si din alte similare a derivat conceptul "recunoasterii reciproce" a standardelor nationale. Principiu, vital pentru extensia Pietei Comune in sectorul serviciilor, nu ar fi putut aparea fara jurisprudenta deja existenta a Curtii.

Se observa, asa cum a considerat si Monnet, initial, Comunitatea poate fi conceputa ca o retea de reguli - legi - care strabat granitele nationale ale statelor membre. Curtea are un rol vital in clarificarea, prezentarea si in stabilirea modului lor de aplicare. In interpretarea de zi cu zi a largii game a legilor comunitare si in compararea legilor nationale cu legea comunitara, Curtea exercita - in sfera sa de operare - o autoritate directa mai putin spectaculoasa, dar comparabila cu independenta si puterea Inaltei Autoritati.

Tratatul de la Roma a prevazut Curtii competenta de a se pronunta asupra interpretarii actiunilor institutiilor comunitare si, unde este posibil, asupra interpretarii statutului organismelor create de Consiliu. Altfel spus, puterile Curtii sunt bazate pe Tratat, nu are prerogative in pronuntarea problemelor care nu sunt cuprinse in acesta.

Tratatul de la Maastricht, care furnizeaza baza legala noii institutii - Banca Centrala Europeana, a adaugat ca jurisdictia Curtii se intinde si asupra validitatii si interpretarii actelor sale ca jurisdictia Curtii nu se intinde in domeniile politicii de aparare, politicii externe, cooperarii, problemelor legate de justitie si afaceri interne (de exemplu problemele politiei). Cu alte cuvinte, Curtea de Justitie nu se ocupa in mod explicit cu problemele mai ample ale justitiei penale si civile din Uniune, ci doar cu activitatea Comunitatii si a institutiilor sale.

Tratatul de la Maastricht a dat Curtii de Justitie puterea de a impune amenzi asupra statelor membre care nu se supun legii comunitare.

§ 2. Tribunalul de Prima Instanta

A fost infiintat in 1989 printr-o decizie a Consiliului de Ministri, cu scopul de a consolida garantiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autoritatii judiciare,solutionand disputele dintre Comisia Europeana si persoanele fizice sau juridice, precum si pe cele dintre institutiile comunitare sau dintre acestea si functionarii lor, si permitand astfel Curtii de Justitie sa se concentreze asupra atributiei sale de baza, interpretarea uniforma a legislatiei Comunitare. Tratatul de la Nisa a prevazut o mai buna repartizare a responsabilitatilor intre curte si Tribunal (la TPI se judeca actiuni precum: apeluri la sentinte, daune, recursuri in anulare, recursuri in carenta, recursuri in reparatie (pot fi intentate de catre cetatenii sau societatile comerciale care au suferit un prejudiciu de pe urma unei erori comise de catre un functionar sau un agent comunitar), recursul in baza unei clauze compromisorii (referitoare la contracte de drept public sau privat, care includ o astfel de clauza), crearea de complete de judecata pentru actiuni de prima instanta, ca si dreptul de a lua unele decizii in diverse domenii. Are in componenta sa 27 de judecatori numiti pe o perioada de 6 ani, ce poate fi reinnoita. Desi la Tribunalul de Prima Instanta nu sunt avocati generali, aceasta functie poate fi indeplinita in unele cazuri de catre un judecator. Procedura include, ca si in cazul celei de la CJCE, doua etape: una scrisa si una orala, derulate in limba aleasa de reclamant. Sediul este la Luxemburg.

In vederea degrevarii Curtii de Justitie si ameliorarii functionarii sistemului jurisdictional al CE, Actul Unic European, modificand Tratatele comunitare, a prevazut posibilitatea crearii Tribunalului de prima instanta, care sa solutioneze anumite categorii de actiuni sub rezerva recursului la Curtea de Justitie. In acelasi timp, a fixat si limitele competentei Tribunalului.

Potrivit textului, categoriile de actiuni precum si componenta Tribunalului de prima instanta sunt fixate de Consiliu la cererea Curtii de Justitie, dupa consultarea Parlamentului European si a Comisiei.

Membrii Tribunalului - cate unul pentru fiecare stat; sunt alesi dintre persoanele care ofera garantiile de independenta si au capacitatea necesara pentru a exercita functiile jurisdictionale

Membrii TPI au un statut analog celui al membrilor CJE. Ei isi desemneaza, pentru o perioada de trei ani un presedinte al carui mandat poate fi reinnoit. Tribunalul se intruneste in Camere compuse din trei sau cinci judecatori. Compunerea Camerelor si atribuirea cauzelor sunt fixate prin regulamentul de procedura, care determina si situatiile in care Tribunalul se intruneste in plenul sau.

4.5. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

Curtea de Conturi Europeana a luat fiinta in urma initiativei arlamentarului german, Dr. Heinrich Aigner[9], si a fost prevazuta in Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Si-a inceput activitatea in 1977. Are  sediul propriu in Luxemburg din anul 1988.

Premergator Curtii de Conturi Europene a fost Comisia de Control a Planului de Buget al Comunitatii Europene alcatuita din functionari nationali - experti contabili.

In prezent, Curtea de Conturi Europeana este formata din 27 membri (cate unul din fiecare stat membru) alesi pe o perioada de 6 ani de catre Consiliul European dupa consultarea prealabila a Parlamentului European.

Membrii Curtii de Conturi Europene raspund unor criterii ce reflecta o inalta competitivitate - un "background" profesional diversificat si experienta in domeniile de administrare a finantelor, expertiza contabila, politica. Ei nu pot detine concomitent si alte functii si actioneaza pe baza principiului "autonomiei spre bunastarea generala a comunitatii".

Din cadrul "Celor 27" se alege prin vot secret un presedinte pe o perioada de 3 ani.

Membrii Curtii, cu exceptia presedintelui, sunt responsabili pentru un sector de expertiza, de exemplu expertiza fondului regional, fondului social european, a repartizarii fondurilor pentru politica agricola comunitara etc. Trei pana la cinci membrii formeaza o Camera de expertiza.

In textul Tratatului de la Maastricht  la art. 188 C sunt prevazute, atributiile Curtii de Conturi Europene: examineaza toate veniturile si cheltuielile comunitatii si se convinge asupra realitatii economice a bugetului.

Tratatul de la Amsterdam (Articolul 248) ii atribuie calitatea de a raporta neregularitatile constatate in executarea bugetului, si de a realiza calcule de expertizare.

In acelasi articol se prevede colaborarea cu institutiile nationale similare, cu respectarea principiului autonomiei.

Una dintre functiile esentiale ale Curtii de Conturi este de a sustine activitatea Parlamentului European si a Consiliului prin prezentarea anuala a unui raport de audit pentru anul financiar anterior. Parlamentul examineaza acest raport in detaliu inainte de a hotari daca aproba sau nu modul in care Comisia a gestionat bugetul. In caz afirmativ, Curtea de Conturi trimite Consiliului si Parlamentului si o declaratie prin care confirma ca banii contribuabililor europeni au fost utilizati in mod adecvat

Curtea de Conturi contribuie la imbunatatirea sistemului administrativ si la eficienta folosirii mijloacelor financiare ale UE,  in avantajul contribuabililor (platitorilor de impozit); ea garanteaza o mai buna folosire a finantelor Comunitatii si este pentru contribuabilul european cel mai bun izvor de informatie despre modul de folosire a fondurilor comunitare. Autonomia ei vis-à-vis de celelalte institutii si organe ale Uniunii Europene si de statele membre ii ofera garantarea indeplinirii in cele mai sigure conditii a functiei de control pe care o exercita.

Rolul principal al Curtii este de a verifica daca bugetul UE este aplicat corect - cu alte cuvinte, daca veniturile si cheltuielile UE sunt obtinute, cheltuite si inregistrate legal si de a asigura un management financiar sanatos. Prin urmare, activitatea curtii reprezinta o garantie a faptului ca sistemul UE functioneaza in mod economic, eficient, efectiv si transparent.

Pentru a-si indeplini atributiile, Curtea poate investiga documentele apartinand oricarei persoane sau organizatii care lucreaza cu veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectueaza frecvent controale la fata locului. Constatarile sale sunt consemnate in rapoarte, care aduc orice problema existenta in atentia Comisiei si a guvernelor statelor membre UE.

Curtea de Conturi Europeana are ca obiective de baza realizarea expertizelor bugetului UE, a expertizei contabile si a verificarii legalitatii tuturor cheltuielilor si redistribuirilor efectuate de UE, precum si de organele sale, reflectarea cu acuratete a inregistrarilor contabile in EURO si contribuie prin activitatile pe care le desfasoara la consolidarea monedei unice comunitare.