RELATIILE DIPLOMATICE
RELATIILE INTERNATIONALE SI NECESITATEA STABILIRII DE RAPORTURI DIPLOMATICE SI CONSULARE
Notiunea de relatii diplomatice
Relatiile diplomatice sunt forma normala de contact permanent si oficial intre statele suverane.
Relatiile permanente si oficiale cu caracter « quasi-diplomatic », in sensul ca pot fi asimilate relatiilor diplomatice, se pot stabili si intre statele suverane si alte entitati cu personalitate juridica internationala, precum si intre aceste entitati.
Fiecare stat suveran, independent si recunoscut, are dreptul de a trimite reprezentanti diplomatici in alte state, ceea ce se numeste dreptul de legatie « activ » si sa primeasca reprezentanti diplomatici ai altor state sau dreptul de legatie « pasiv ». Aceasta distinctie nu inseamna ca ar fi vorba de doua drepturi separate ; ea subliniaza doua aspecte al aceluiasi drept de legatie. Dreptul de legatie, adica dreptul de reprezentare diplomatica, este un atribut al independentei si suveranitatii. Trebuie precizat ca dreptul unui stat de a trimite un reprezentant diplomatic trebuie distins de imprejurarea ca acel reprezentant sa fie si efectiv primit de statul in care este trimis, dat fiind ca nici un stat nu este obligat sa primeasca un reprezentant diplomatic. Dreptul de a trimite un reprezentant diplomatic este subordonat consimtamantului statului in care acesta este trimis. Pe de alta parte, nici un stat nu este obligat sa trimita reprezentanti diplomatici, astfel incat exercitarea dreptului de legatie este discretionara. In practica insa, statele primesc si trimit reprezentanti diplomatici in cat mai multe state.
A) Stabilirea relatiilor diplomatice
Stabilirea relatiilor diplomatice este una din formele prin care statele isi manifesta dorinta de a dezvolta colaborarea intre ele si de a contribui astfel la mentinerea si consolidarea pacii mondiale, in cadrul unei ordini internationale menite sa satisfaca tot mai adecvat aspiratiile de progres si bunastare ale tuturor popoarelor.
Existenta relatiilor diplomatice exprima starea normala a raporturilor dintre doua state. Ca atare, relatiile diplomatice se stabilesc pe perioade nedefinite in timp.
Stabilirea de relatii diplomatice se face, asa cum se precizeaza si in articolul 2 al Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice, prin consimtamant reciproc.
Pentru a se ajunge la stabilirea de relatii diplomatice, este nevoie sa fie indeplinite doua categorii de premise :
Premise politice. Motivatia luarii deciziei de stabilire a relatiilor diplomatice poate fi diversa :
un interes politic, cum ar fi spre exemplu apartenenta ambelor state, inainte de independenta, la aceeasi entitate politica, dezvoltarea de-a lungul 636j91g istoriei a unor relatii speciale, apartenenta la aceeasi zona geografica, similitudinea regimurilor politice
interese de natura sociologica - ratiuni culturale, precum afinitatile de limba, religie sau ideologie, sau ratiuni etnice, cum ar fi prezenta semnificativa a unor grupuri de cetateni de aceeasi etnie intr-un alt stat, sau alte ratiuni din aceeasi categorie.
interese economice, care in momentul de fata, constituie un motiv puternic pentru stabilirea de relatii diplomatice, in ideea de a favoriza deschiderea de noi piete pentru produsele proprii sau de a diversifica sursele de aprovizionare cu diverse materii si produse necesare pietei proprii.
Intotdeauna insa, oricare ar fi motivatia, actul stabilirii relatiilor diplomatice raspunde unui interes comun. Un stat nu poate fi fortat sa stabileasca relatii diplomatice cu un alt stat, impotriva vointei sale.
Cu toate aceste premise - necesitatea consimtamantului reciproc si imposibilitatea obligarii la exercitarea dreptului de legatie - unii juristi sunt de parere ca, in cazul in care un stat refuza in mod sistematic sa stabileasca relatii diplomatice cu alte state, sau cu anumite alte state - spre exemplu, Arabia Saudita a refuzat in mod sistematic sa stabileasca relatii cu fostele state socialiste - o asemenea atitudine trebuie considerata ca fiind « contrara principiilor fundamentale ale Dreptului International si, in particular, dispozitiilor Cartei ONU », dat fiind ca aceasta impune statelor membre obligatia juridica de a dezvolta intre ele relatii prietenesti si de a realiza cooperarea internationala, precum si obligatia reglementarii pe cale pasnica a diferendelor internationale, ceea ce nu se poate face in mod efectiv fara stabilirea de misiuni diplomatice si consulare.
Premise juridice. Entitatile care stabilesc relatii diplomatice trebuie sa indeplineasca un numar de exigente cu caracter juridic :
sa aiba personalitate juridica internationala. In regula generala, relatiile diplomatice se stabilesc intre state suverane, recunoscute ca atare, care sunt subiecte de drept international.
Sunt insa si alte tipuri de subiecte cu personalitate juridica internationala, deci care pot exercita drepturi si contracta obligatii in plan international, altele decat statele suverane, si care, in anumite situatii, pot stabili relatii diplomatice sau « quasi - diplomatice »:
au existat pana de curand entitati care posedau o baza teritoriala si care se bucurau de o personalitate juridica internationala limitata sau partiala, cum au fost protectoratele, unele state dependendente de Coroana britanica sau anumite state federale, cum au fost unele republici din componenta fostei Uniuni Sovietice. Acestea nu erau state suverane si independente si, totusi, au putut intra, in anumite situatii, cu anumite tari sau organizatii internationale in relatii diplomatice.
Sfantul Scaun (sau Vaticanul), care din ratiuni istorice, ca centru mondial al Bisericii catolice, isi pastreaza calitatea de subiect de drept international, poate stabili relatii diplomatice cu statele suverane si independente;
beligerantii, care, in anumite conditii, capata si ei calitatea de subiect de drept international, in acele conditii pot stabili relatii diplomatice. Au existat situatii cand personalitati sau forte politice din state aflate in razboi au constituit guverne cu caracter provizoriu, in paralel cu guvernele aflate efectiv in terititoriu, cu care unele state au stabilit relatii diplomatice, fie pentru a acorda sprijin si pe aceasta cale noilor autoritati, fie din alte ratiuni, si care apoi au continuat, dupa ce lupta guvernelor provizorii respective a fost incununata de succes.
miscarile de eliberare nationala, adica formatiuni care s-au constituit pentru a obtine independenta politica de sub diverse forme de dependenta coloniala sau dominatie straina, atunci cand si-au creat forme organizate de reprezentare in plan international.
Este cazul unor miscari de eliberare create indeosebi in Africa, angajate intr-o indelungata lupta armata pentru obtinerea independentei - spre exemplu Frontul National de Eliberare din Algeria (FNLA) sau Frontul de Eliberare a Mozambicului (FRELIMO) -, a caror organizare politico-militara a constituit baza structurilor de stat dupa dobandirea independentei. Pe masura ce aceste formatiuni s-au consolidat in procesul luptei pentru independenta, si au capatat o recunoastere internationala tot mai larga, ele au obtinut si o reprezentare quasidiplomatica pe langa o serie de organizatii internationale, in primul rand OUA si ONU. Relatiile cu aceste formatiuni au constituit o modalitate de anticipare, de fapt, a stabilirii relatiilor diplomatice cu viitoarele state independente.
In aceeasi categorie ar putea intra si Statul Palestina, proclamat de Organizatia pentru Eliberarea Palestinei in 1988, fara insa ca OEP sa detina efectiv controlul asupra teritoriului in cauza, deci fara a indeplini toate criteriile care sunt proprii unui stat suveran si independent.
organizatiile internationale guvernamentale, care sunt subiecte de drept international cu capacitate limitata, pot si ele intra in anumite raporturi cu statele suverane sau unele cu altele, raporturi avand caracteristici ale relatiilor diplomatice (relatii quasi-diplomatice). Este de acum o practica generalizata ca pe langa o serie de organizatii internationale importante - cum sunt, spre exemplu, ONU, UNESCO, FAO, NATO, Uniunea Europeana, OSA - statele sa deschida misiuni diplomatice. Unele dintre ele au chiar competenta de a trimite reprezentanti proprii, cu functiuni practic diplomatice, cum este Uniunea Europeana, care din 1993 a acreditat un reprezentant si la Bucuresti.
cazul particular al Ordinului Suveran de Malta, care, avand sediul la Roma din 1834, nu exercita controlul nici unui teritoriu, dupa ce a pierdut Insula Malta in 1798.
Ordinul de Malta isi mentine personalitatea juridica internationala datorita traditiei si faptului ca are o ordine juridica proprie - legislatie, administratie si jurisdictie - independenta de a celorlalte subiecte de drept international. Este adevarat, insa, ca mai ales datorita legaturilor pe care le-a stabilit in urma unor intelegeri din 1953 si 1966, cu Sfantul Scaun, ca Ordin religios, personalitatea lui juridica internationala este slabita si nu este recunoscuta decat de un numar limitat de state.
In 1991, Romania a restabilit relatiile diplomatice cu Ordinul Suveran de Malta, care are un ambasador la Bucuresti.
sa aiba capacitatea de a exercita dreptul de legatie. Pentru ca doua entitati cu personalitate juridica internationala sa poata stabili relatii diplomatice, este necesar ca ele sa aiba capacitatea de a primi reprezentanti diplomatici ai celeilalte entitati, si, respectiv, de a trimite reprezentanti diplomatici.
Trimiterea sau primirea de reprezentanti diplomatici este facultativa, chiar daca s-au stabilit relatii diplomatice. Conventia de la Viena din 1961 distinge (articolul 2) intre actul stabilirii relatiilor diplomatice si deschiderea de misiuni diplomatice permanente. Chiar daca, in mod traditional, stabilirea relatiilor diplomatice este insotita de deschiderea de misiuni diplomatice permanente, odata cu cresterea masiva a numarului de state independente aceasta practica devine imposibil de urmat de catre numeroase state datorita implicatiilor financiare substantiale, pe care aceste state nu si le pot permite.
Astazi este deplin acceptat principiul ca doua state pot stabili relatii diplomatice fara a deschide si misiuni diplomatice permanente ; este posibil ca numai unul din state sa aiba misiune permanenta in celalalt stat sau ca nici unul sa nu aiba o asemenea misiune.
sa se recunoasca reciproc, ca state suverane si independente, respectiv ca subiecte de drept international cu capacitate limitata.
Recunoasterea trebuie sa fie reciproca. Fara recunoasterea subiectului de drept international, si, implicit, a guvernului sau, se vor putea stabili anumite tipuri de relatii cu acesta, dar nu relatii diplomatice.
Situatiile care pot aparea in ceea ce priveste stabilirea relatiilor diplomatice, legate de problema recunoasterii, sunt extrem de variate. Cel mai adesea ele comporta aspecte si elemente politice.Cateva exemple :
un stat conditioneaza stabilirea relatiilor diplomatice de nerecunoasterea unei entitati terte, chiar daca aceasta intruneste elementele de a fi recunoscuta ca subiect de drept international sau chiar este recunoscuta de un numar de alte state.
Este cazul Republicii Federale Germania pana pe la inceputul anilor '60, cand conditiona stabilirea de relatii diplomatice cu alte state de nerecunoasterea de catre acestea a celuilalt stat german aparut dupa razboi, Republica Democrata Germana (asa numita "Doctrina Hallstein"). Este de asemenea cazul « Republicii China », constituita in anii Razboiului Rece pe insula Taiwan, parte integranta a Chinei. Cu toate acestea, timp de multi ani numeroase state au intretinut relatii diplomatice cu Taiwanul, care intruneste formal toate caracteristicile unui stat, si nu au recunoscut China (Republica Populara Chineza), evident din ratiuni politice. Faptul interesant este ca atat China, cat si « Republica China » conditionau stabilirea de relatii diplomatice cu un stat de incetarea sau nestabilirea de catre acesta de relatii cu cealalta. Desigur, cu estomparea Razboiului Rece, realismul s-a impus, astfel incat astazi, marea majoritate a statelor lumii recunosc si intretin relatii cu China Populara, dar mai sunt inca state care intretin relatii diplomatice cu Taiwanul. La sfarsitul anului 1997, 29 state mai recunosteau Taiwanul ca stat independent si intretineau relatii diplomatice cu acesta.
situatii in care statele se recunosc de facto, si stabilesc intre ele un anumit gen de raporturi cu caracter diplomatic, fara a fi relatii diplomatice in deplinatatea acceptiunii lor, dar care asigura o anumita reprezentare diplomatica reciproca, indeplinind in buna masura functiile pe care in mod obisnuit le indeplinesc misiunile diplomatice.
Un exemplu de astfel de relatii sunt cele care s-au statornicit intre RF Germania si Israel, in perioada postbelica, grevate de incarcatura politica a problemei despagubirilor datorate de Germania evreilor pentru suferintele indurate in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Recunoasterea de jure intre RF Germania si Israel a intervenit abia in 1965, cand aceasta problema a fost reglementata intre ele. Pana atunci, cele doua state au facut schimb de « reprezentante diplomatice », conduse de « reprezentanti diplomatici ».
doua state, recunoscute ca atare in comunitatea internationala, doresc sa stabileasca raporturi mai stranse, dar din motive politice nu pot sa o faca, si atunci recurg la un artificiu prin deschiderea unor reprezentante care pot purta diferite denumiri, altele decat misiune diplomatica - cel mai adesea reprezentanta economica sau reprezentanta economica si consulara, misiune comerciala, birou de legatura, oficiu cultural -, dar care sunt incadrate cu personal diplomatic, sau si diplomatic, care indeplineste functiile obisnuite pe care le-ar indeplini in cazul existentei relatiilor diplomatice. De regula, asemenea situatii au premers stabilirea relatiilor diplomatice, care a trebuit sa astepte conjunctura politica favorabila pentru a se infaptui.
doua entitati care pretind recunoastere internationala ca subiect de drept international, dar nerecunoscute de nimeni ca atare, decid sa stabileasca intre ele relatii diplomatice. Exista, mai rar, si astfel de situatii. In asemenea cazuri, in care entitatile respective nu intrunesc calitatea de subiect de drept international, orice acte ar intreprinde ele, acestea sunt nule si neavenite.
Pot fi date, de asemenea, nenumarate exemple din practica altor state, care arata caracterul de sine qua non al actului formal al recunoasterii.( Romania - Spania , « relatii consular -comerciale « ).
Recunoasterea si stabilirea de relatii diplomatice, desi sunt legate, sunt totusi acte distincte. Este posibil ca, chiar inainte ca doua state sa ajunga la recunoasterea reciproca, ele sa simta nevoia sa comunice intre ele de o maniera oficiala, si o fac, si fara recunoastere si fara relatii diplomatice daca ambele considera important sa comunice unul cu altul.
Statele Unite si RPD Coreeana (Coreea de Nord) nu au stabilit relatii diplomatice, dar cele doua state au realizat un dialog oficial pe diverse probleme de interes comun, in anii '80 si '90, in special legat de programul nuclear al RPD Coreene, in ideea incadrarii lui in regimul stabilit de Tratatul de neproliferare a armelor nucleare.
consimtamantul sa fie reciproc.Consimtamantul reciproc este o cerinta obligatorie a stabilirii relatiilor diplomatice. In mod logic, exprimarea consimtamantului presupune ca entitatile care o fac au si capacitatea de a-si asuma drepturi si obligatii juridice internationale, adica se bucura de jus contrahendi (dreptul de a contracta).
Consimtamantul reciproc se poate exprima in cele mai diferite forme. Forma in care el se exprima nu are nici o importanta. Cel mai adesea, statele sau subiectele de drept international in cauza recurg la intelegeri ad-hoc de stabilire a relatiilor diplomatice, sub forma unei declaratii exprese comune sau a unui comunicat comun dat publicitatii, sub forma unui acord scris, in mod tacit prin deschiderea pur si simplu de misiuni diplomatice, declaratii unilaterale concurente.
In momentul exprimarii consimtamantului, statele convin de regula si nivelul misiunilor diplomatice - ambasada sau legatie. Pana nu de mult, stabilirea relatiilor diplomatice la nivel de ambasada se facea de catre statele mari, cu pondere in viata internationala, intre ele, rezervandu-se nivelul de legatie relatiilor cu celelalte state. Incepand de prin anii '60, odata cu dobandirea independentei de stat de catre tot mai multe popoare si cu afirmarea tot mai puternica a principiului egalitatii in drepturi a statelor, s-a generalizat practica deschiderii de misiuni permanente la nivel de ambasada, toate fostele legatii fiind ridicate la nivel de ambasada. Astfel incat, astazi, se face din ce in ce mai rar referire la nivelul de reprezentare in acordurile de stabilire a relatiilor diplomatice, subantelegandu-se ca acesta este cel de ambasada.
B) Rolul politic al relatiilor diplomatice
Menirea relatiilor diplomatice deriva din interesul statelor de a conlucra unele cu altele pentru dezvoltarea fiecaruia si pentru mentinerea pacii internationale. Aceste relatii au un dublu rol in raporturile dintre state:
Asigurarea unui canal de comunicare permanenta si directa intre guverne. Comunicarea directa si operativa este vitala pentru cunoasterea, abordarea si rezolvarea problemelor de interes comun intre doua state, indeosebi atunci cand acestea pot aduce atingere pacii, securitatii si integritatii lor teritoriale. Prin misiunile diplomatice permanente in capitale, punctele de vedere, pozitiile sau mesajele se transmit direct si in orice moment ; se pot face schimburi de pareri si informatii de interes comun cu mare operativitate ; se pot clarifica nemijlocit eventuale neintelegeri care ar putea duce la diferende. Acestea sunt esentiale pentru asigurarea relatiilor prietenesti si de cooperare intre statele in cauza.
Tehnicile moderne de comunicatie faciliteaza foarte mult realizarea acestei functii.
Asigurarea unui mecanism specializat care se ocupa de intarirea legaturilor politice si facilitarea colaborarii economice, culturale si stiintifice intre state, precum si de apararea intereselor fiecarui stat si a cetatenilor sai in celalalt stat. Prin stabilirea de misiuni diplomatice permanente, in functie de amploarea intereselor si legaturilor existente intre state, acestea sunt incadrate cu personal specializat, care urmareste, cu precadere un anumit domeniu de activitate - consilieri politici, atasati militari, consilieri economici si atasati comerciali, atasati culturali, de presa, stiintifici. Prin activitatea pe care acest personal diplomatic specializat o desfasoara, legaturile intre statele in cauza se dezvolta si se diversifica.
Protectia intereselor patrimoniale ale unui stat si protectia cetatenilor intr-un alt stat se realizeaza in principal prin personalul consular al misiunii diplomatice, dar si prin restul personalului, in functie de natura intereselor in cauza, care pot fi foarte diverse - politice, militare, culturale, de propaganda.
Dat fiind rolul politic al relatiilor diplomatice, absenta acestor relatii intre doua state, in general, nu este propice promovarii unor raporturi de intelegere si colaborare intre popoarele lor. Fara indoiala ca, in conditiile de astazi, cu diversitatea de forte politice care exista in fiecare tara si chiar de sisteme politico-sociale, care se mentine, intre guverne exista deosebiri de vederi, uneori fundamentale, izvorate din interesele diferite urmarite in relatiile internationale, ca si din modul diferit de receptare sau de interpretare a evenimentelor si fenomenelor care se produc pe arena mondiala. Dar aceste deosebiri nu pot si nu trebuie sa impiedice relatii normale intre state, normalitate care presupune in primul rand existenta de relatii diplomatice.
Faptul de a stabili si intretine relatii diplomatice nu inseamna in nici un fel acceptarea politicii sau a punctelor de vedere ale celeilalte tari, sau, in orice caz, a unor pozitii contrare propriei politici.
Incetarea relatiilor diplomatice
Relatiile diplomatice intre doua state pot inceta in mai multe feluri:
Prin ruperea relatiilor diplomatice.Ruperea relatiilor diplomatice este un act unilateral si trebuie sa rezulte din declaratii sau acte fara echivoc. Fiecare stat are dreptul discretionar de a rupe aceste relatii cu un alt stat, fara a putea fi blamat ca ar fi afectat in vreun fel prerogativele celuilalt stat.
Ruperea relatiilor diplomatice se poate produce in imprejurari diverse, ca urmare a unor dificultati intervenite intre statele in cauza, care pot fi dintre cele mai variate:
ratiuni de prestigiu ale statului care initiaza ruperea relatiilor diplomatice ;
deosebiri fundamentale de ordin politic sau chiar ideologic, care capata note acute la un moment dat ;
acuzatii de amestec in treburile interne la adresa statului cu care se rup relatiile ;
dezaprobarea unui anume act politic sau juridic al statului cu care se rup relatiile;
ca mijloc de sanctiune individuala.
De regula guvernul care ia initiativa ruperii relatiilor diplomatice anunta aceasta hotarare intr-o declaratie politica pe care o da publicitatii, declaratie care, de cele mai multe ori, prezinta si motivatia actului.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, ruperea relatiilor diplomatice a devenit un fel de arma politica destul de adesea folosita cu legitimitate. Ea este folosita si astazi destul de larg, in special de catre noile state independente, care o considera ca o modalitate la indemana pentru a exprima maximum de indignare fata de un act politic sau juridic al unui stat ori ca o forma de protest fata de conduita unui stat, fara a avea de suportat riscuri serioase, economice sau de alta natura.
A) Relatia dintre recunoastere si ruperea relatiilor diplomatice.
Schimbarea de guvern intr-un stat, chiar daca este o schimbare fundamentala in cadrul aceluiasi stat - cum ar fi spre exemplu o schimbare revolutionara de guvern, schimbarea formei de guvernamant, schimbarea formei de guvernamant, schimbarea guvernului prin lovitura de stat -, in general nu conduce la intreruperea sau ruperea relatiilor diplomatice, cu exceptia cazului ca una din parti ia initiativa expresa a ruperii relatiilor diplomatice. In asemenea situatii, in principiu, nu este necesara recunoasterea noului guvern, desi multe state obisnuiesc sa o faca, indeosebi cele care privesc favorabil schimbarea produsa.
Romania a fost adepta practicii de a nu proceda la recunoasterea guvernelor, indiferent de modul in care acestea s-au constituit, considerand ca este vorba de probleme pur interne ale statelor respective.
In cazul in care, dintr-un motiv sau altul, un stat retrage recunoasterea guvernului statului cu care are relatii diplomatice, acest fapt antreneaza in mod automat ruperea relatiilor diplomatice. Ruperea relatiilor diplomatice, insa, nu antreneaza automat retragerea recunoasterii guvernului statului cu care s-au rupt relatiile diplomatice.
Prin decizia unui for international. Organizatiile internationale, atat cele universale cat si cele regionale, prevad printre mijloacele de constrangere colectiva si masura ruperii relatiilor diplomatice cu un stat in caz de violare a pacii de catre acesta.
Potrivit articolului 41 al Cartei ONU, care stabileste masurile de constrangere fara folosirea fortei armate pe care Consiliul de Securitate le poate lua, alaturi de masuri precum intreruperea toatala sau partiala a relatiilor economice si a comunicatiilor feroviare, maritime, aeriene, se prevede si ruperea generala a relatiilor diplomatice. Consiliul de Securitate poate hotari aceste masuri si cu titlu obligatoriu pentru statele membre, in virtutea articolului 25 al Cartei, in care caz statele membre se vor conforma. Pana in prezent, insa, nu a existat o situatie in care Consiliul sa fi luat o asemenea decizie.
Au existat insa situatii cand s-au facut recomandari de rupere a relatiilor cu un stat anume, in care caz decizia de a accepta sau nu recomandarea respectiva apartine fiecarui stat, fara nici o repercursiune pentru el daca nu aplica recomandarea.
Prin stingerea personalitatii juridice a unui stat.Exista situatii cand relatiile diplomatice inceteaza ca urmare a unei schimbari fundamentale in situatia internationala sau interna a unui stat, fie el acreditant (cel care trimite reprezentanti diplomatici) sau acreditar (cel care primeste reprezentanti diplomatici), respectiv disparitia acelui stat, fie prin incorporarea sa intr-un alt stat, fie prin dezmembrarea sa in doua sau mai multe state.
Prin izbucnirea razboiului intre cele doua state. Regula clasica este ca starea de razboi duce automat la incetarea relatiilor diplomatice, acestea fiind incompatibile. Astazi aceasta regula este intrucatva alterata de faptul ca razboiul este interzis in Dreptul International, astfel incat, practic, nu se mai fac declaratii de razboi, care marcau oficial inceperea acestuia si, in mod automat, incetarea relatiilor diplomatice. De aceea, exista situatii in care, desi intre doua state pot avea loc ostilitati militare, relatiile diplomatice nu se intrerup.
B ) Suspendarea relatiilor diplomatice
Suspendarea relatiilor diplomatice consta din incetarea temporara a activitatii misiunii diplomatice in unul din statele care intretin relatii diplomatice, sau a misiunilor diplomatice din ambele state. O asemenea situatie poate interveni ca urmare a unei deteriorari survenite in raporturile dintre ele sau ca urmare a aparitiei unui fapt neasteptat.
Spre exemplu, pot aparea situatii in care in statul acreditar se produc schimbari revolutionare, cand statul acreditant este pus in fata deciziei de a recunoaste un guvern revolutionar, care inca lupta impotriva celui pe langa care a acreditat reprezentantii diplomatici. In asemenea situatii, se poate ajunge la o suspendare a relatiilor:misiunea diplomatica nu se inchide, dar evita contactele oficiale pana la clarificarea situatiei, care poate duce fie la continuarea relatiilor diplomatice cu noul guvern, fie la reacreditarea reprezentantilor diplomatici pe langa noile autoritati, fie la refuzul recunoasterii schimbarii, care este in mod necesar urmata de ruperea relatiilor diplomatice.
O alta situatie care conduce la suspendarea relatiilor diplomatice este, spre exemplu, ocuparea tarii de catre o armata straina, guvernul statului acreditar fiind nevoit sa se refugieze in strainatate sau in locuri inaccesibile
Suspendarea relatiilor diplomatice persista atata vreme cat se mentine cauza care a determinat-o. in cazul mentionat, al ocuparii tarii de catre fortele armate ale unui stat strain, relatiile diplomatice se reiau deindata ce s-a restabilit normalitatea sau, in orice caz, guvernul tarii ocupate si-a reluat functiile.
Relatiile diplomatice ca mijloc de potest sau de constrangere
Trebuie facuta distinctia intre ruperea relatiilor diplomatice si alte situatii de incetare sau reducere a activitatii diplomatice, care pot aparea, cum ar fi : absenta temporara a sefului de misiune datorita imbolnavirii, chemarea sa pentru consultari in statul acreditant ori pentru alte motive personale, rechemarea de la post fara a se acredita un nou sef de misiune. In toate aceste situatii, misiunea va fi condusa de un insarcinat cu afaceri, dar relatiile diplomatice raman neafectate.
Statele recurg, insa, la anumite tehnici legate de functionarea relatiilor diplomatice pentru a-si exprima nemultumirea, dezaprobarea, protestul si chiar intentia de constrangere la adresa unui stat, pentru a-l determina sa renunte la o conduita apreciata ca neprieteneasca, de un grad mai mic decat protestul sau intentia de constrangere pe care o constituie actul ruperii relatiilor diplomatice.
In ordine crescanda, aceste masuri conturate in practica statelor pot fi :
Retragerea temporara a sefului misiunii diplomatice "pentru consultari" sau fara nici un fel de precizari. Acest act este, de regula, insotit de declaratii politice ale oficialitatilor care lasa sa se inteleaga clar caracterul de masura de nemultumire, dezaprobare sau protest fata de un act anume al statului acreditar.
Rechemarea sefului de misiune si numirea unui insarcinat cu afaceri a.i., cu un grad diplomatic inferior, pe timp nedefinit.
Inchiderea temporara a misiunii diplomatice si retragerea intregului personal, celalalt stat putand mentine misiunea sa diplomatica in statul care si-a inchis misiunea, daca apreciaza ca nu este cazul sa aplice reciprocitatea.
Consecintele incetarii relatiilor diplomatice
Incetarea relatiilor diplomatice duce in mod automat la inchiderea misiunilor diplomatice ale unui stat in celalalt stat si retragerea intregului personal al misiunii. Raporturile oficiale intre cele doua state se intrerup.
Retragerea personalului se face fara intarziere. Membrii misiunii diplomatice isi mentin privilegiile si imunitatile pana cand parasesc statul acreditar, sau pana la expirarea unei perioade rezonabile de timp, stabilita de statul acreditar.
Localul misiunii diplomatice se va inchide, dar inviolabilitatea lui va continua. In cazul ruperii relatiilor diplomatice, in conformitate cu articolul 45 al Conventiei de la Viena, statul acreditar este obligat, chiar in caz de conflict armat, sa respecte s sa ocroteasca localurile misiunii, precum si bunurile si arhivele sale.
Ruperea relatiilor diplomatice nu duce la anularea tratatelor bilaterale, cu exceptia acelora care presupun necesarmente existenta acestor relatii, si nici la blocarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele in cauza pot intretine, in continuare, relatii consulare, legaturi comerciale si economice, pot trimite si primi misiuni speciale.
Drepturile si situatia juridica a cetatenilor unui stat care a rupt relatiile diplomatice raman neschimbate pe teritoriul celuilalt stat. Fireste, ei isi pierd doar protectia care le era oferita de misiunea diplomatica a statului lor.
In caz de rupere a relatiilor diplomatice ca urmare a izbucnirii unui conflict armat, regulile privind tratamentul aplicat sefului misiunii, personalului diplomatic si proprietatilor este acelasi ca si in timp de pace. In privinta drepturilor cetatenilor statului acreditant in statul acreditar se aplica legile si obiceiurile razboiului.
Protectia intereselor de catre state terte
De altfel, cum s-a aratat mai sus, ruperea relatiilor diplomatice nu duce automat la intreruperea tuturor relatiilor intre statele respective. Relatiile consulare, comerciale, economice, culturale, precum si legaturile de transport aerian, civil, rutier, fluvial sau maritim si de comunicatii - care au o anumita autonomie in raport cu relatiile diplomatice - pot continua, si de cele mai multe ori continua. Ele pot fi influentate negativ de ruperea relatiilor diplomatice, dar nu se intrerup automat, in cazul ruperii relatiilor diplomatice.
In cazul in care aceste relatii sunt semnificative ca volum sau importanta statele care au rupt relatiile diplomatice pot recurge la state terte pentru a le reprezenta si apara interesele, adica ele pot incredinta paza localurilor si arhivei misiunii, precum si protectia cetatenilor sai in statul acreditar unui stat tert prieten, acceptat de statul acreditar.
Conventia de la Viena din 1961, prevede aceasta posibilitate la articolul 45, care stabileste ca « in cazul ruperii relatiilor diplomatice intre doua state, sau daca o misiune este rechemata definitiv sau temporar.statul acreditant poate incredinta paza localurilor misiunii, cu bunurile care se gasesc in acestea, unui stat tert acceptabil pentru statul statul acreditar » si ca « statul acreditant poate incredinta ocrotirea intereselor sale si ale cetatenilor sai unui stat tert acceptabil pentru statul acreditar ».
Modalitatile practice de realizare a protectiei intereselor unui stat in statul acreditar de catre un stat tert sunt foarte variate. Dreptul Diplomatic nu prescrie nici un fel de reguli in aceasta privinta. In anumite situatii, statul tert este cel care se ocupa fizic de protectia statului care a rupt relatiile cu statul acreditar, localurile misiunii acestuia fiind inchise si sigilate.
Proclamarea independentei de stat la 9/21 mai 1877, consacrata prin Tratatul de pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, marcheaza intrarea Romaniei in comunitatea internationala a statelor, ca membru cu drepturi depline. Suveranitatea de stat, dobandita pe campul de lupta si consfintita juridic avea sa se manifeste prin stabilirea relatiilor diplomatice cu celelalte state suverane.
Desigur acest proces a fost pregatit de o intensa activitate diplomatica sustinuta de principatele romane in decursul secolului XIX, indeosebi dupa Unirea de la 1859, in limitele permise - si chiar fortandu-se adesea aceste limite - de raporturile de dependenta ale principatelor de Imperiul Otoman. Relatii diplomatice si, pe cale de consecinta, deschiderea de misiuni diplomatice de catre Romania s-au putut realiza numai dupa dobandirea independentei de stat.
Dupa incheierea Tratatului de la Berlin, Regele Carol I a notificat independenta de stat a Romaniei puterilor europene, exprimand dorinta « de a vedea stabilite relatii de buna si cordiala intelegere ».
Austro -Ungaria a fost prima mare putere europeana care a recunoscut independenta de stat a Romaniei si a decis numirea unui ministru plenipotentiar la Bucuresti, iar la 11/23 septembrie 1878 Ioan Balaceanu a fost numit trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Regelui Carol I pe langa Imparatul Austriei.
Cea de-a doua putere europeana cu care Romania a stabilit relatii diplomatice la nivel de legatie a fost Rusia, la 15/27 octombrie 1878.
In perioada 1878-1880 au fost trimise o serie de misiuni diplomatice extraordinare - Callimaki-Catargi in Belgia, Olanda si Elvetia, Alexandru Plagino in Spania si Portugalia, Basarab Brancoveanu in Suedia si Danemarca, Sergiu Voinescu in Statele Unite si Brazilia.
A urmat in prima parte a anului 1879 stabilirea relatiilor diplomatice cu doua tari vecine - Serbia si Bulgaria, cu aceasta din urma la nivel de agentie diplomatica - tipul de misiuni diplomatice pe care il avusesera Principatele Unite inainte de obtinerea independentei de stat -, pentru ca Bulgaria avea sa dobandeasca independenta deplina in 1909.
La 10/22 octombrie 1879 au fost stabilite relatiii diplomatice cu Imperiul Otoman, iar spre sfarsitul anului cu Italia si Grecia, urmate de Olanda, la inceputul anului urmator.
Prin legea din 2/14 februarie 1879 s-a hotarat infintarea a noua legatii ale Romaniei in strainatate - Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Petersburg, Roma si Viena - urmand ca agentiile diplomatice existente in aceste capitale sa fie transformate in legatii. Ridicarea nivelului reprezentarii diplomatice nu s-a putut insa, produce in acel an.
La 14/27 august 1916, Romania a declarat razboi Austro-Ungariei.Relatiile diplomatice s-au intrerupt, ca si cu Germania, Bulgaria si Turcia, aliate ale Austro-Ungariei, care s-au considerat in razboi cu Romania. In timpul razboiului s-au stabilit relatii diplomatice cu Suedia (1916), Danemarca, Norvegia si Portugalia (1917).
In 1918 Romania si Rusia Sovietica au rupt relatiile diplomatice, in urma arestarii, la 1/13 ianuarie 1918, a ministrului plenipotentiar al Romaniei si a personalului legatiei la Petersburg. Ele aveau sa fie restabilite dupa indelungi negocieri in 1934.
Dupa incheierea primului razboi mondial, relatiile diplomatice ale Romaniei s-au extins, fiind stabilite relatii cu noile state aparute - Polonia, Cehoslovacia (1919), Finlanda, Ungaria si Austria (1920). In 1920 s-au stabilit relatii diplomatice si cu Sfantul Scaun, iar in anii urmatori cu statele baltice - Estonia (1921), Letonia (1922) si Lituania (1924).
Cu venirea lui Nicolae Titulescu in fruntea Ministerului de Externe, relatiile Romaniei s-au extins in America Latina.S-au stabilit relatii cu tarile latino-americane - Chile (1925), Cuba (1927), Brazilia si Argentina (1928), Uruguay, Mexic, Venezuela si Peru (1939). In aceeasi perioada s-au stabilit relatii diplomatice si cu Ordinul Suveran de Malta (1933).
In perioada cresterii pericolului de razboi, din ratiuni politice, relatiile diplomatice cu o serie de tari au fost ridicate la nivel de ambasada - Polonia, Franta, Vatican (1938), Iugoslavia, Turcia si Grecia (1939). Invadarea unor tari europene de catre trupele hitleriste si izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in care Romania a fost impinsa alaturi de Germania hitlerista, au condus la ruperea, intreruperea sau incetarea de facto a relatiilor diplomatice cu numeroase state, acestea reducandu-se substantial. Misiunile diplomatice straine din Varsovia, inclusiv cea romana au parasit Polonia ocupata. Devenind republici sovietice in 1940, in baza Pactului Ribbentrop-Molotov, relatiile Letoniei, Lituaniei si Estoniei cu celelalte state, inclusiv cu Romania, au incetat.In 1940, legatiile din Oslo, Haga, Helsinki, Copenhaga si Luxemburg, precum si cele de la Teheran si Mexico au fost inchise, iar mai multe misiuni diplomatice si-au diminuat rangul :ambasadele de la Ankara, Vichy, Atena, Belgrad si Vatican au fost transformate in legatii, iar legatia din Bruxelles a fost transformata in consulat.
Dupa ocuparea Iugoslaviei de catre Germania hitlerista, Romania a recunoscut statul croat si a stabilit cu acesta relatii diplomatice, ceea ce a determinat guvernul iugoslav sa rupa relatiile cu Romania.
Alaturarea Romaniei Coalitiei Natiunilor Unite a condus la ruperea relatiilor diplomatice cu Germania, Ungaria si Japonia, astfel ca, la sfarsitul razboiului, in mai 1945, Romania intretinea relatii diplomatice cu numai 11 state - Bulgaria, Danemarca, Elvetia, Finlanda, Italia, Portugalia, sfantul Scaun, Spania, Suedia, Turcia si Uruguay.
In 1945, s-au restabilit relatiile diplomatice cu Cehoslovacia, Franta, Iugoslavia, Polonia si URSS, ultimele trei fiind ridicate la nivel de ambasada. In anul urmator, s-au restabilit relatiile, la nivel de legatie, cu Argentina, Belgia, Iran, Luxemburg, Marea Britanie,Norvegia, Olanda, SUA si Ungaria iar in 1947 s-au reluat relatiile diplomatice cu Austria si Egipt, dar s-au intrerupt relatiile cu Portugalia, unde s-a impus regimul dictatorial al lui Salazar.
Pe masura ce situatia interna s-a stabilizat si in tara s-a consolidat un regim ce avea sa intre tot mai pronuntat in sfera de dominatie sovietica, s-au stabilit noi relatii diplomatice, cu prioritate cu state de « democratie populara » si noi state independente desprinse de sub dominatia coloniala.
BIBLIOGRAFIE
- Andrei Miroiu si Sebastian Ungureanu, Manual de Relatii Internationale, Ed.Polirom 2006
- Martin Griffiths, Relatii Internationale, Ed. Ziua 2003
- www.politice.ro/jstore
- www.wikipedia.com
|
