REZOLVAREA SUBIECTELOR DE EXAMEN POLITICA SOCIALA
SECTIUNEA 1.
Politici sociale. Concept, caracteristici, tendinte si obiective.
Politica sociala este un concept care desemneaza : orientarea principala si, respectiv, obiectivele ce se urmaresc a se realiza īn sfera sociala, pe termen lung, mediu si scurt; mijloacele, instrumentele si masurile concrete de realizare a obiectivelor propuse.
Asa cum rezulta din experienta internationala obiectivele politicii sociale apar, pe termen lung, ca fiind subsumate unor principii. Cel mai frecvent invocat este principiul "justitiei sociale", cu multiplele sale interpretari derivate din conceptia despre societate. Obiectivele exprima, de regula, atingerea unui nivel de bunastare, pentru īntreaga populatie si/sau pentru anumite grupuri ale acesteia. Īn plus, obiectivele politicii sociale sunt delimitate si de raporturile dintre justitia sociala si eficienta economica. De aici, diversitatea si diferentele importante ce se pot constata īn ceea ce priveste politicile sociale ale diferitelor tari sau grupuri de tari, tipologia acestora.
Dincolo de fundamentele de natura ideologica ce confera politicii sociale o anumita particularitate, politica sociala se defineste prin masuri ce vizeaza bunastarea sociala si individuala, termeni care au, īn general, o semnificatie pozitiva.
Īn ultimele decenii, se observa conturarea unor tendinte spre un consens īn ceea ce priveste obiectivele sociale, definite principial. Aceasta se īntāmpla datorita:
manifestarile evidente a unor obstacole de natura economica (riscuri) īn satisfacerea unor nevoi sociale, de aici a necesitatii interventiei puterii publice;
recunoasterii si constientizarii īntr-o masura crescānda a unitatii proceselor economice si sociale si, din acest motiv, a unei tendinte de corelare mai buna, de integrare a politicilor economice si a politicilor sociale;
faptului ca se manifesta preocuparea de a lega procesul dezvoltarii economice de satisfacerea nevoilor umane.
Īn plan practic, politica sociala se concretizeaza īn seturi de masuri orientate spre:
obiective sociale "globale" (eradicarea saraciei, etc.);
realizarea unor obiective pe domenii sociale (sanatatea, īnvatamāntul, locuintele, securitatea sociala, etc.);
realizarea unor programe sociale ce vizeaza segmente ale sferei sociale (ex.: programe de sustinere a unor categorii defavorizate ale populatiei - batrāni, tineri, copii, handicapati - programe de ocupare si protectie a somerilor, programe de sustinere a familiilor si de protectie a copiilor, etc.).
Elementul de referinta īl constituie problemele sociale reale ce se manifesta īn planul national īn anumite perioade. Odata ce se contureaza un acord asupra obiectivelor politicii sociale, alegerea mijloacelor, a metodelor de actiune devine o problema tehnica. Īn acest fel politica sociala poate fi caracterizata prin totalitatea prestatiilor orientate spre gospodarii sau persoane. Din ratiuni de analiza, acestea pot fi grupate īn:
prestatii (venituri ) sociale īn bani: pensii, ajutor de somaj, etc.;
prestatii (venituri) sociale īn natura: servicii de sanatate, de asistenta sociala, īnvatamānt, etc.;
subventii pentru bunuri si servicii de consum;
prestatii fiscale: reduceri sau scutiri de impozite si taxe.
Pentru o cāt mai corecta īntelegere a configuratiei politicii sociale, consideram utile urmatoarele precizari:
politicile sociale īn fiecare tara se particularizeaza īn functie de conceptiile ce domina guvernarea si de problematica sociala existenta īntr-o perioada data;
politicile sociale sunt si rezultatul jonctiunii īntre obiectivele de realizare a echilibrelor macroeconomice si a eficientei, pe de o parte, cu cele care se refera la bunastarea individuala, pe de alta parte.
stiinta economica poate sprijini īntelegerea acestui concept prin analize referitoare la:
efectele pe care masurile de politica sociala le au īn realizarea obiectivelor fixate si sesizarea modificarilor īnregistrate īn nivelul de trai sau īn alte segmente ale vietii umane;
confruntarea dintre problemele de functionare pietei si implicarea statului, īn special īn problemele de (re)distribuire;
concordanta, corelatiilor dintre parametrii si componentele economice ale dezvoltarii, īn scopul sesizarii unor dezechilibre sau a unor surse pentru posibile dezechilibre (ex.: aspecte legate de finantare).
Statul dezvolta o serie de activitati īn variate sfere: economica, culturala, educationala, de sanatate, a populatiei si familiei, a copilului, a persoanelor cu nevoi speciale, a minoritatilor nationale, a sexelor, a mediului īnconjurator etc. Īn acest mod s 959v2112j e urmareste rezolvarea unor probleme sociale, creāndu-se conditii de dezvoltare a indivizilor la nivelul unui mod decent de viata, acceptat de catre comunitate la un moment dat. E. Zamfir (1995, p.22-23) evidentiaza urmatoarele tipuri de obiective ale politicii sociale.
1. Promovarea unor bunuri publice: apararea, securitatea, infrastructura urbanistica, sanatate, educatie, cultura, stiinta.
2. Protectia sau securitatea sociala a segmentelor populatiei, care dintr-un motiv sau altul, sunt īn dificultate. Aceasta are īn vedere doua componente relativ distincte: sistemul asigurarilor sociale si sistemul asistentei sociale.
3. Dezvoltarea sociala. La acest nivel, politica sociala formuleaza obiective de asigurare a unor conditii sociale care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate īn procesul de dezvoltare a stiintei si culturii, a sistemului de educatie , de difuzare a culturii, de promovare a familiei si a īngrijirii copilului, de crestere a solidaritatii sociale si a spiritului de colaborare international, a responsabilitatii umane.
Evolutia politicilor sociale. Tipologii de politici sociale.
Īntr-un plan concret si din perspectiva temporala, politica sociala a evoluat diferentiat pe tari, diferentieri ce se pot vedea reproduse si astazi. Īncepānd cu ultima parte a secolului XIX si pāna spre anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge doua modele contrastante de politica sociala:
1.Primul, īn regimurile liberale, se regaseste īn tarile anglo-saxone. Unul dintre cei mai mari creatori a fost William Henry Beveridge (sef al serviciului de somaj si ocupare, economist si administrator britanic). Politicile sociale din aceasta categorie au fost orientate spre sisteme traditionale de combatere a saraciei si de īncurajare a solutiilor private de asigurari sociale. Aceasta abordare a fost conforma cu ideile economiei politice liberale clasice, politicile sociale avānd, ca principale instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de trai si prestatii publice orientate numai spre nevoi care pot fi dovedite a fi, īn mod real, neacoperite si care nu greveaza esential bugetul public.
2.Cel de-al doilea model este regasit īn Europa continentala. El s-a bazat pe asigurarea sociala - lansata de Otto von Bismarck īn anii 1880-, initial privata si voluntara, devenita ulterior obligatorie. Acest model s-a construit īn ideea unui rol puternic si direct al statului, īn special prin stipularea participarii obligatorii a populatiei si prin stabilirea unor standarde ce trebuie atinse. Aceasta a favorizat dezvoltarea de programe de asigurari sociale pe principii ocupationale, cu statut distinct si administrare autonoma.
Politicile sociale, īn evolutia lor, au īnregistrat o "explozie" īn special dupa cel de-al doilea razboi mondial, anii '50 si '60 reprezentānd perioada cea mai fertila. Aceasta dezvoltare, īndeosebi īn tarile occidentale, a fost sustinuta de cresterea economica puternica īnregistrata īn respectiva perioada. Ea a permis elaborarea si punerea īn practica a unor programe sociale importante, care au ajuns astazi sa acopere īn īntregime problematica sociala, evident cu particularitati si accente de la o tara la alta.
Chiar daca au avut la baza constructiei si functionarii lor conceptii politice diferite, de nuanta liberala sau social-democrata, politicile sociale īn tarile occidentale nu s-au dezvoltat īn forme pure, acestea modelāndu-se, īn timp, īn functie de o multitudine de factori.
Pe de alta parte, se constata deosebiri semnificative īntre tari sau grupuri de tari privind unele caracteristici majore ale politicilor sociale, deosebiri derivate īn special din perceptia si respectiv din conceptia privind solutionarea diferitelor probleme sociale. De exemplu, īn unele tari ale Europei occidentale ca Franta ori Suedia programele de protectie a familiilor cu copii au capatat o amploare deosebita, īn timp ce altele ca SUA acest gen de programe nu exista sau nu sunt semnificative.
Astazi, "statele bunastarii" sunt departe de cele doua modele initiale. Potrivit experientelor īnregistrate īn tarile occidentale se pot distinge cāteva categorii de regimuri de politici sociale:
a)Un prim grup este alcatuit din tari care au reformat numai marginal model de asistenta sociala de traditie liberala, denumit uneori si "statul bunastarii reziduale". Exponentul cel mai radical īl constituie SUA, unde se urmareste cu prioritate combaterea saraciei, interventia statului īn domeniul social fiind mult redusa, caracterizata ca reziduala īn comparatie cu modelul european, īn special cu cel nord-european.
Modelul SUA se circumscrie, īn linii mari, la programe centrate pe asistenta sociala, pe prestatii acordate īn special saracilor, pe baza unei verificari drastice a veniturilor. El nu cuprinde programe publice de īngrijire medicala, ajutoare de boala si programe pentru familii cu copii. Aceasta este o abordare īn care guvernul se abtine īn general de la politici active de ocupare a fortei de munca (de ex., nu au fost organizate sisteme publice de reorientare ocupationala a fortei de munca).
Criteriul de accesibilitate la prestatii sociale este definit, īn principal, de nevoi sau de capacitatea de plata. Rezultatul este un proces de redistribuire redus si o inegalitate mare īn distributia veniturilor, comparativ cu modelele vest-europene. Din 1993, administratia americana a īnceput o companie puternica īn favoarea promovarii unor programe de anvergura īn domeniul sanatatii si al ocuparii fortei de munca.
b) Un al doilea grup īl constituie tarile scandinave, cu exemplul cel mai des citat si cel mai mult admirat pāna nu demult: Suedia. Īn acest caz, īnceputul l-a constituit o buna si extinsa traditie de asistenta sociala, evolutia statului bunastarii fiind sub influenta conceptiilor social-democrate care au dominat guvernarea aproape patru decenii. Sloganul "casa oamenilor" a exprimat ideea (principiul) de a include īntreaga populatie īn principalele domenii ale politicii sociale, indiferent daca nevoia era sau nu manifesta.
Filozofia care a stat la baza acestui model a fost aceea ca o natiune mica, pentru a fi competitiva pe plan international, trebuie sa se bazeze pe propriile resurse umane si ca productivitatea optima este cel mai bine realizata daca indivizii si familiile au garantata o bunastare adecvata.
Principalele obiective le-au constituit: eradicarea saraciei; realizarea solidaritatii sociale; echitatea prin politica sociala.
Īn aceasta conceptie se promoveaza o politica de venituri de baza garantate, īntr-o gama larga de prestatii sociale, dintre care cele mai importante sunt: alocatiile universale pentru copii, pensiile de baza, īngrijirea sanatatii, etc. Obiectivele se realizeaza preponderent pe cai redistributive, prin transferuri si prin sistemul de impozitare si taxe.
c) Īn zona vest-europeana se particularizeaza - prin anumite trasaturi - tarile ale caror politici sociale sunt de inspiratie bismarckiana, reprezentate de Germania si Austria. Acest grup este denumit, adesea, ca fiind de tip "conservator", situāndu-se, din punct de vedere al doctrinei care-l defineste, īntre cel liberal si cel social-democrat. Acest grup s-a constituit prin reformarea schemei traditionale de asigurari sociale si prin stabilirea unui sistem puternic de protectie pentru grupuri care nu se pot proteja singure.
Modelul (vest) german de politica sociala este astazi cunoscut ca fiind bine integrat īn cerintele economiei de piata, iar instrumentele politicii sociale sunt concepute astfel īncāt sa fie conforme cu principiile de functionare eficienta a pietei.
Literatura de specialitate utilizeaza pentru economia germana termenul de "economie sociala de piata". Acest calificativ este motivat de faptul ca se urmareste ca functionarea pietei sa nu fie stānjenita de dezvoltarea programelor sociale, fara ca aceasta sa īnsemne limitarea dezvoltarii politicilor sociale.
d) Īn cadrul tarilor dezvoltate cu economie de piata se particularizeaza, de asemenea, modelul japonez, de tip paternalist, īndepartat īn multe privinte de modelele vest-europene si de cel american. Este un model care se bazeaza pe jonctiunea elementelor traditionale de īntrajutorare īn mediul familial cu interventia statului si antrenarea substantiala a patronatului īn solutionarea problemelor sociale.
Literatura de specialitate ofera o dezbatere larga referitoare la diferitele modele de politica sociala si, īn acest context, la rolul statului īn procesele de redistribuire a veniturilor. Īntr-o anumita masura, astfel de dezbateri au fost stimulate de nevoia fostelor tari socialiste de a se "inspira" din modelele occidentale admirate pentru performantele lor, inclusiv īn domeniul social.
Pe de alta parte, dezbaterile au fost impulsionate de īnsesi cerintele de reformare a politicilor sociale din tarile dezvoltate, de regāndire a rolului diferitilor actori sociali īn acest domeniu, precum si de modelul īn care politica sociala a statelor dezvoltate se cupleaza cu economia si cu cerintele de functionare eficienta a acesteia, cu sistemul de valori nationale sau regionale.
Michel Albert, īn lucrarea sa "Capitalism contra capitalism" propune o analiza comparativa a modelului american si (vest) european (renan, īn special). De altfel, īn tarile dezvoltate, preocuparea majora de reformare a politicilor lor sociale este impusa cu prioritate de modificarile importante ale mediului economico-social, ostil, īn general, expansiunii programelor sociale si, deopotriva, de tendintele de armonizare a politicilor sociale; acesta din urma este cazul tarilor vest-europene, preocupate de realizarea Uniunii Economice si Monetare.
Īn acelasi timp, se simte nevoia initierii unor programe sociale īn scopul ameliorarii unor tensiuni acumulate īn anumite segmente ale sferei sociale; un exemplu este reforma īn domeniul asigurarilor de sanatate īn SUA.
Īn spatiul est-european fostele tari socialiste constituie un grup īn care politica sociala a fost marcata de ideologia care a determinat modul de functionare a īntregului sistem. Īntr-un anumit sens politica sociala din aceasta categorie de tari s-a constituit īntr-o componenta inseparabila de sistemul social īn general, de cel economic īn special, fiind o zona īn care fundamentul sau ideologic a avut consecinte benefice.
Colapsul sistemului socialist si criza pe care o traverseaza īn prezent fostele tari socialiste au scos īn evidenta limitele "de sistem" ale politicii sociale si trasaturile comune īn acest domeniu, care disting tarile foste socialiste de tarile dezvoltate cu economie de piata.
Īn aceasta categorie de tari, politica sociala promovata s-a bazat pe principii egalitariste, "echitatea socialista" fiind un principiu declarat īn toate domeniile sociale, inclusiv īn cel al repartitiilor veniturilor. Statul a fost superpatron, singurul detinator al resurselor pentru politica sociala, individul fiind īn general exclus de la responsabilitatea īn acest domeniu, īnlaturat de la dreptul de a lua decizii viabile privind propria sa existenta, deciziile politice discretionale au condus la diluarea coeziunii sociale, au adus prejudicii constiintei sociale si comportamentului populatiei.
Politicile sociale din sistemul socialist au avut o configuratie diferita de cele din tarile occidentale, īn special europene. Caracterul particular al politicilor sociale din fostele tari socialiste ar putea fi rezumat de urmatoarele trasaturi:
o dezvoltare a politicilor sociale bazata preponderent pe legislatia muncii (drepturi preferentiale celor cu statut de salariat);
un sistem de asigurari sociale suprasolicitat din punct de vedere functional si īn conditiile absentei sau ale subestimarii protejarii oamenilor si prin alte mijloace, cum ar fi asistenta sociala;
exercitarea directa de catre stat a functiei sale sociale.
Bunastarea ca obiectiv al politicii sociale.
Rolul statului īn producerea bunastarii.
Conceptul de politica sociala se refera la "o sfera larga de activitati ale statului care au ca obiectiv modificarea, īntr-un sens specificat a caracteristicilor vietii sociale a unei colectivitati. Cu alte cuvinte, politica sociala reprezinta interventia statului īn configuratia proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivitati, īn scopul modificarii lor īntr-o directie considerata de catre actorii politici a fi dezirabila. Astfel, prin mecanisme proprii de distribuire si redistribuire a resurselor existente īn comunitate la un moment dat, se īncearca realizarea unei bunastari colective.
Īn 1970, T.H.Marshall sublinia ca "obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului al XX-lea este bunastarea". Desi, orice stat are o politica sociala proprie - cu obiective specifice -, ceea ce apare comun īn politica sociala a societatilor dezvoltate īn ultimele 8 decenii este punerea bunastarii ca obiectiv central.
O noua ideologie se lanseaza īn perioada postbelica: WELFARE STATE (statul bunastarii). Acest concept presupune, īn primul rānd, o transformare radicala a functiilor statului care īsi asuma din acest moment responsabilitatea asigurarii bunastarii colective. Acest ultim concept se defineste, astfel, īn complementaritate cu statul bunastarii. Fundata pe termenul de standard de viata normal, (decent la nivelul colectivitatii respective), conceptul de bunastare colectiva se refera la asigurarea īntregii colectivitati cu bunurile si serviciile necesare asigurarii acestui standard.
In societate s-au delimitat doua modele distincte de producere a bunastarii colective: statul capitalist al bunastarii dezvoltat īn Occident, pe baza unei economii de piata, si statul socialist al bunastarii, fundat pe o economie de tip socialist. Ambele modele ale statului bunastarii au reprezentat o reactie la limitele impuse de economia de piata, īn realizarea unei bunastari colective acceptabile.
Īn producerea bunastarii, economia de piata se caracterizeaza prin urmatoarele mecanisme:
a. Alocarea optima a resurselor si orientarea productiei: producatorii independenti vor fi interesati spre obtinerea de profit prin vinderea produselor lor, iar consumatorii vor fi stimulati spre cumpararea de pe piata a produselor. Apare pe piata jocul cererii si ofertei ca mecanism eficace de reglare a productiei. Piata devine reglatorul perfect: aici, cumparatorul īsi exprima preferintele, iar producatorul īsi va orienta efortul sau īn scopul satisfacerii acestora.
b. Economia de piata este - prin competitie si prin cāstigul individual - cel mai īnsemnat motivator al muncii si al investirii. Competitia stimuleaza performanta īntreprinderilor, reglānd preturile si calitatea produselor. Competitia actioneaza bidirectional : pe de o parte spre scaderea preturilor si la stabilirea lor la un nivel cāt mai scazut cu putinta, si pe de alta parte la cresterea calitatii spre nivelul maxim posibil īn conditiile tehnologice date.
c. Mobilizarea resurselor reprezinta un alt element definitoriu pentru economia de piata: nevoia de produse si bunuri care pot fi cumparate prin bani creeaza, la rāndul ei, o nevoie de bani. "Aceasta nevoie universala asigura mobilizare resurselor pentru productie: oamenii cauta locuri de munca, cei care dispun de capital īl vor investi" (E. Zamfir, 1995, 25).
d.Īn sfārsit, un ultim element definitoriu al economiei de piata īl reprezinta distributia veniturilor si a bunurilor. Salariile si profiturile din capital sau proprietate asigura veniturile populatiei. Produsele se distribuie īn functie de veniturile de care dispune fiecare persoana. Accesul la bunuri se face numai prin intermediul pietei, prin actul vānzarii-cumpararii.
Īn societatile capitaliste, bunastarea colectiva este produsa printr-un complex de mecanisme dintre care doua se disting: un mecanism primar prin intermediul economiei de piata si un mecanism secundar prin mecanismele politicii sociale.
Distributia primara a bunastarii presupune obtinerea veniturilor prin eforturi personale īn sfera activitatii economice. Veniturile primare sunt obtinute prin doua mecanisme: venituri din munca (cel mai important venit este salariul, dar exista si venituri nesalariale din munca - veniturile din munca proprie) si venituri din proprietate. Īn acest ultim caz ne referim la profituri (dobānda pentru capitalurile īmprumutate reprezinta o parte a profitului) si chiriile (venituri din īnchirierea unei locuinte) sau arenda ( venitul din īnchirierea pamāntului īn vederea utilizarii sale agricole).
Redistribuirea secundara a bunastarii presupune ca actiunile sociale corective sa ia doua forme: cea de politica sociala propriu-zisa ( include mecanismele statale la nivel national sau local) si forma activitatilor voluntare, non-guvernamentale ( ce pot fi organizate la nivel local, national sau international).
Ceea ce caracterizeaza īnsa ambele forme este faptul ca nu sunt activitati de tip economic, orientate spre profit, ci se organizeaza īn jurul unor obiective sociale. Pentru aceasta, ele utilizeaza resurse secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare.
Redistribuirea bunastarii īn " welfare state" se realizeaza īn mai multe forme:
1. Finantarea de catre stat (dar si de catre colectivitate īn formele sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public: cheltuieli urbanistice, de protectie a naturii (de poluare), infrastructura vietii urbane si economice (sosele, sisteme de comunicatii), stiinta, cultura, sanatate, educatie.
Se desprind trei modalitati de sprijinire a consumului individual de bunuri de interes social( apud. E. Zamfir, 1995, 37).
a. Gratuitatea: sunt bunuri de care indivizii īn nevoie pot beneficia gratuit - educatie, sanatate, mese pentru scolari, tabere etc.
b. Subventia: statul sau alte instante acopera o parte din costul respectivelor bunuri. Consumatorul va trebui sa plateasca īn consecinta doar o parte din pret, fapt care duce la cresterea consumului.
c. Alte forme de īncurajare a consumului : reducerea de taxe/impozite pentru consumul respectivului bun (este cazul reducerii de impozite īn cazul construirii de locuinte sau de cumpararea de asigurari private de batrānete).
2. Transferurile financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai putine (īn nevoie). Veniturile secundare sunt rezultatul transferului : statul preia o parte din veniturile primare ale indivizilor si le redistribuie celor care sunt īn nevoie. Se disting doua tipuri de transferuri si trei mecanisme distincte de transfer financiar.
a. Transferuri financiare : indivizii primesc o suma de bani pe care o pot utiliza asa cum doresc: pensii, ajutor de somaj, ajutor de boala, alocatii familiale , asistenta sociala.
b. Transferuri īn natura: bunuri si servicii pe care le primesc īn mod gratuit:educatie, īngrijire medicala, alimente (bonuri de alimente pentru cei saraci īn S.U.A.), tabere etc. Īn aceasta categorie intra sfera larga a asistentei sociale : serviciile sociale oferite gratuit ( sau īn mare masura gratuit) persoanelor īn situatii de dificultate.
Cele 3 mecanisme distincte de transfer financiar sunt: asigurarile sociale (transfer financiar contributoriu);transferuri universale (categoriale, non-contribuitorii); si asistenta sociala financiara (transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare)
a)-Cea mai importanta forma de asigurare sociala o reprezinta pensiile.
b)- Se adauga alte transferuri universale (care nu sunt determinate, īn general, de situatia financiara a primitorului): alocatiile familiale (alocatii pentru copii, alocatii pentru mamele cu mai multi copii etc.); alocatii pentru persoanele handicapate, alocatii pentru invalizii de razboi, bursele pentru elevi, studenti, īngrijirea medicala. Īn plus, īn multe tari, o serie de servicii universale sunt gratuite: īnvatamāntul, sanatatea, anumite forme de participare la cultura etc.
c)- Īn ceea ce priveste asistenta sociala financiara, prin acest mecanism se asigura celor īn nevoie - īn functie de dimensiunile nevoii existente si pe baza testarii resurselor financiare ale familiei de provenienta -, resursele necesare. Sprijinul este īn raport cu nevoia si are drept sursa bugetul de stat. Asistenta sociala include, la rāndul sau, 3 mari tipuri de activitati :
1. Ajutor īn bani sau īn natura. Un asemenea ajutor se acorda familiilor sarace, plasate sub un anumit nivel de viata; burse pentru copiii familiilor cu venituri scazute, īngrijire sanitara gratuita (īn tarile īn care ea nu este gratuita) pentru persoanele cu venituri scazute, alocatii pentru copii, mese gratuite pentru cei saraci, mese gratuite pentru copiii saraci etc.
2. Finantarea unor institutii care se ocupa de persoane care au nevoie de īngrijire speciala permanenta : orfelinate pentru copii, institutii pentru copiii maturi handicapati, institutii pentru batrāni etc.
3. Furnizarea de servicii specializate celor īn nevoie : suport social si psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adoptia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure īn situatii dificile, furnizarea de locuinte pentru familiile sarace īn nevoie, diferite tipuri de consultatii educationale, maritale etc.).
Ciocnirea acestor doua tendinte reprezinta principala contradictie a procesului de reīnnoire democratica a societatilor din Sud-estul Europei, proces care se dezvaluie īntr-o mare varietate de acte si evenimente politice si economice. Īn 2002, "rezultatele acestei confruntari sunt īnca incerte, <<jocurile nu sunt īnca facute>>, deoarece raportul fortelor social-politice de care depinde evolutia sa īn plina miscare, implica numeroase variabile ce ne pot oferi multe surprize".
Cetatenia - principiu de legitimare a politicilor sociale. Cetatenia europeana
Argumentele morale īn favoarea politicilor sociale sunt echitatea, justitia sociala si egalitatea. Cu ce drept li se ofera protectie sociala indivizilor unui stat? Pe ce baza li se confera oamenilor dreptul de a beneficia de protectie sociala din partea statului?
Īn 1950, TH Marshall ofera raspunsul teoretic la aceasta īntrebare, prin fundamentarea conceptului de citizenship īn lucrarea Citizenship and Social Class.
Punctul de plecare al analizei lui Marshall l-au constituit ideile lui Alfred Marshall care, īn 1885, a ajuns la concluzia ca, prin progresul stiintei cantitatea de munca fizica depusa de catre muncitori se va reduce substantial, astfel īncāt acestia vor deveni cu totii gentleman, adica domni, persoane civilizate si educate. Numai astfel, working - class - clasa muncitorilor - va fi desfiintata.(A. Marshall, cf. T.H.Marshall, Citizenship and Social Class, 1950, 5)
T.H.Marshall propune īnlocuirea termenului de gentleman cu cel de civilised, argumentānd ca inegalitatea sistemului claselor sociale poate fi acceptata numai cu conditia de a fi recunoscuta egalitatea statutului de cetatean: "exista o forma de egalitate umana primara asociata cu conceptul de apartenenta deplina la o comunitate si care nu este compatibil cu inegalitatile care diferentiaza diferitele niveluri economice din societate". (ed. cit, 6)
Īn opinia sociologului britanic - profesor de sociologie la Cambridge si Presedinte al Asociatiei Internationale de Sociologie īn perioada 1959 - 1962 -conceptul de cetatenie este format din trei parti distincte: o parte civila, una politica, iar cea de a treia sociala.
a.- Componenta civila a conceptului de cetatenie se fundamenteaza pe apararea drepturilor civile, respectiv pe drepturile necesare pentru asigurarea libertatii individuale: libertatea de gāndire, libertatea de exprimare,libertatea persoanei si a dreptului la proprietate individuala, libertatea de a īncheia contracte si dreptul la justitie. Institutia corespunzatoare componentei civile a cetateniei o reprezinta curtile de justitie.(op. cit, 8)
b.- Componenta politica a conceptului de cetatenie se refera la libertatea individului de a participa ca elector sau ca ales la exercitarea puterii politice locale sau centrale.
c. - Componenta sociala a conceptului de cetatenie include īntreaga gama de drepturi, de la dreptul la o minima bunastare economica si securitate sociala si pāna la dreptul de a beneficia īn mod egal de patrimoniul social si de a trai o viata civilizata conform standardelor predominante īntr-o societate. Institutiile cele mai puternic legate de componenta sociala a cetateniei, spune T.H..Marshall, sunt serviciile sociale si sistemul de educatie.(op. cit, 8)
Initial amestecate, o data cu evolutia societatii, cele trei componente ale cetateniei s-au desprins treptat unele de celelalte: astfel, partea civila a cetateniei s-a desprins īn secolul al XVIII-lea (drepturile civile au fost definitiv consfintite o data cu Legea Reformei din 1832); partea politica īn secolul al XIX-lea (drepturile politice au fost generalizate o data cu generalizarea dreptului de vot īn 1918), iar cea sociala īn secolul al XX-lea.
Pentru T.H.Marshall,1918 a reprezentat momentul generalizarii cetateniei. Argumentul sau se fundamenteaza pe faptul ca, īnainte de 1918, persoanele carora li se acordau ajutoare sociale din partea societatii - cei foarte saraci, handicapatii, femeile si copiii abandonati - nu erau considerate a fi cetateni si aveau un statut inferior celui de cetatean. .(op. cit, pp. 26-36)
Īn ceea ce priveste componenta sociala a conceptului de cetatenie, Marshall identifica trei elemente fundamentale: serviciile minime de sanatate si de locuire, venitul minim garantat si educatia. Dreptul la educatie este acordat copiilor pentru ca, desi acestia nu sunt, prin vārsta, cetateni, numai prin educatie se pot forma ca viitori cetateni. In plus, statul s-a implicat īn furnizarea unor servicii minime de sanatate si de locuire si īn asigurarea unui venit minim garantat pentru acoperirea nevoilor de baza ale indivizilor. Venitul minim garantat s-a realizat prin pārghii ce apartin asigurarilor sociale si asistentei sociale: pensii, ajutoare pentru familiile sarace, ajutoare de somaj.
Un moment important īn evolutia componentei sociale a cetateniei l-a reprezentat schimbarea accentului de la īndatoriri la drepturi, precum si modificarea normei bunastarii sociale prin trecerea de la servicii cumparate la servicii furnizate cetatenilor. Prin acceptarea statutului de cetatean, o persoana dobāndeste atāt dreptul la protectie, cāt si obligatiile aferente. Referindu-se la balanta dintre drepturi si īndatoriri, Marshall identifica patru īndatoriri obligatorii: īndatorirea de a munci, plata taxelor si a contributiilor de asigurari, satisfacerea serviciului militar si frecventarea īnvatamāntului obligatoriu. Restul īndatoririlor, spune sociologul britanic, "sunt vagi si includ, īn general, obligatia de a duce o viata de bun cetatean, facāndu-ti datoria cāt se poate, astfel īncāt sa promovezi bunastarea comunitatii". (op. cit, 45)
Se impun doua observatii asupra carora Marshall a insistat. Prima dintre ele este explicita: "cetatenia a devenit un arhitect al inegalitatii sociale" pentru ca, spune sociologul britanic, desi ne referim la o egalitate a sansei de a beneficia de drepturile sociale, exista, īn acelasi timp, o inegalitate calitativa a beneficiilor. Exemplul pe care īl ofera este elocvent: īn virtutea drepturilor de cetatean, o persoana poate solicita un acoperis deasupra capului, dar nu o locuinta confortabila. (op. cit, 36)
O a doua observatie asupra careia Marshall insista se refera la pozitia dihotomica pe care o adopta fata de sindicalisti īn legatura īntelegerea conceptului de echitate īn stabilirea salariilor. Astfel, spune Marshall, acest concept trebuie sa fie īnteles ca fiind social si nu economic, asa cum propuneau sindicatele. Īn sens contrar, cresterea nivelului de civilizatie a muncitorilor s-ar opune pietei libere, fapt ce ar conduce catre o societate de tip socialist (īn perioada anilor '50 termenul de socialism se utiliza avānd īntelesul de comunism). Din acest motiv, sociologul britanic considera aparitia sindicatelor ca fiind o anomalie, o amenintare la adresa modalitatilor de constituire a drepturilor cetatenesti, din cel putin doua ratiuni: neacceptarea de catre sindicalisti a clasificarii membrilor lor īn categorii si neacceptarea īn cadrul negocierii colective a notiunii de status īn descrierea salariului corect (fair wage).
Referindu-ne la lucrarea lui T.H.Marshall Citizenship and Social Class si la conceptul de cetatenie pe care īl fundamenteaza evidentiem faptul ca toti analistii sociali au acceptat conceptul de cetatenie. Mai mult, desi se refera la Marea Britanie, analiza lui Marshall privind aparitia si succesiunea celor trei componente ale cetateniei este valabila pentru tarile europene, Nord - Americane si pentru Australia.
Astazi, conceptul de cetatenie propus de catre T.H.Marshall este īnca valabil.
Īn contextul globalizarii, noile evolutii ale economiei, politicii si sistemelor militare exercita o anumita presiune asupra conceptului de cetatenie: aceste influente, īnsa, "presupun doar o extindere a conceptului de cetatenie si nu renuntarea la el".(Marian Preda, Politica sociala romāneasca īntre saracie si globalizare, 2002, 58)
Īn lucrarea Politica sociala romāneasca īntre saracie si globalizare, Marian Preda face referire la distinctia operata īn 1992 de catre Brubaker dintre cetatenia formala (cea care apare ca rezultat al drepturilor legate de componenta ei nationala) si cetatenia concreta, substantiala - substantive citizenship - (īn sensul de prezenta substantiala pe teritoriul unui stat, īn interiorul unui subsistem, precum cel economic cu toate derivatele sale sociale a imigrantilor, multi dintre ei rezidenti pentru perioade foarte lungi de timp). Astfel, Brubaker, si apoi Bottomore pun īn evidenta situatiile īn care īntr-un stat exista, pe de o parte, cetateni īn mod formal, dar care sunt exclusi de la unele drepturi civile, politice sau sociale, iar pe de alta parte, exista persoane care nu sunt cetateni ai acelui stat - rezidenti sau azilanti - dar care se bucura de unele drepturi concrete ce tin de cetatenie, precum drepturile sociale. (apud M. Preda, op. cit, 58).
Īn special Bottomore ridica problema "cetateniei duale" tot mai frecventa si care apare ca o consecinta a numarului tot mai mare de imigranti integrati īn piata muncii dar care nu si-au schimbat cetatenia initiala.
La īnceput de mileniu al treilea, cea mai importanta īntrebare care se ridica este aceea daca, īn contextul globalizarii, conceptul de cetatenie se limiteaza la granitele unui stat. Suntem de acord cu opinia exprimata de catre Marian Preda care, referindu-se la procesele de regionalizare si de globalizare mentioneaza ca "aceste evolutii au facut ca apararea nationala , interesele economice nationale si chiar limba (īn cazul limbii engleze, īn primul rānd), care pāna de curānd erau apanajul statului national .sa īsi piarda granitele nationale. Īn Europa, notiunea de cetatenie a unui stat se completeaza cu cea de cetatenie a Uniunii Europene, care este esentiala pentru circulatia persoanelor, muncii si capitalului. Suntem judecati de tribunale regionale (la Strassbourg) sau mondiale (la Haga), tribunale pentru drepturile omului si nu pentru drepturile cetatenesti, suntem prinsi īn razboaie declansate, de asemenea pentru drepturile omului, ceea ce presupune dez-nationalizarea prin inter-nalizare a cetateniei. Suntem aparati de armate transnationale precum NATO, care are si parteneri din afara aliantei si actioneaza sub mandat ONU, se semneaza tratate internationale, precum cele pentru drepturile copilului sau de protectie a mediului oro de dezarmare nucleara.. Toate acestea contribuie la imperativul definirii cetateniei, unii vorbind de fapt din ce īn ce mai des despre drepturile omului ca nou concept care sa īl īnlocuiasca pe el de drepturi cetatenesti". (op. cit, 59)
Cetatenia europeana.
Notiunea de cetatenie europeana īsi are originea īn documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul īntālnirii sefilor de state si guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de constituire a unui grup de lucru care urma sa studieze conditiile si termenele īn care se va putea acorda, pentru cetatenii celor noua state membre īn momentul respectiv, drepturi speciale provenite din calitatea de cetateni ai statelor comunitare, īn baza acestor documente, Comisia a īnaintat Consiliului un raport cu privire la aceasta problema, desi nu se contura īnca instituirea institutiei cetateniei europene īn documentele respective.
Aceasta problema a fost reluata cu prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990), cānd s-a avut īn vedere instituirea unei cetatenii europene. Pe baza acesteia urma sa se recunoasca unele drepturi politice si sociale pentru persoanele care urmau sa beneficieze de ea. Ea aparea deci ca un suport al uniunii politice care urma sa se creeze.
Se avea īn vedere nu numai o contopire a identitatii nationale, ci o modalitate de comunicare īntre acestea. In prima faza s-a avut īn vedere mai ales libera circulatie a persoanelor. Ulterior, s-a apreciat ca ea trebuie sa se refere, īn finalul constructiei comunitare, mai ales la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fara considerarea frontierelor si a altor limitari de natura nationala.
In urma exprimarii mai multor puncte de vedere īn legatura cu aceasta problema, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 si-a axat discutiile pe doua probleme esentiale: recunoasterea unei duble cetatenii si atribuirea de drepturi cetatenilor comunitari fara sa se tina seama de cetatenia acestora. In legatura cu problema dublei cetatenii, s-a avut īn vedere faptul ca orice persoana are, de regula, cetatenia statului sau, care īi confera anumite drepturi si obligatii. Cetatenia dubla, europeana, trebuie sa fie un complement al cetateniei nationale si nu o substituire a acesteia. Deci cetatenia de baza a oricarei persoane este stabilita conform normelor juridice interne, iar cetatenia europeana este o consecinta a detinerii unei cetatenii a unui stat care este membru al Uniunii Europene.
Aceasta conceptie a fost īntarita prin Tratatul de la Maastricht (art. F, par. 1), care precizeaza ca: "uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice". Cetatenia europeana a fost astfel instituita prin tratatul de la Maastricht (art. 8 par. 1 C.E.).
Persoanele care beneficiaza de cetatenia europeana se bucura de o serie de drepturi. Astfel, persoana are dreptul la libera circulatie si sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decāt limitarilor si conditiilor prevazute de Tratatul de la Maastricht si dispozitiilor adoptate īn vederea aplicarii acestuia. Dreptul de vot la alegerile nationale si europene reprezinta o alta consecinta a recunoasterii calitatii de cetatean european, īn acest domeniu exista īnsa o serie de deficiente cauzate de reglementarile nationale privind acordarea dreptului de vot īn cadrul alegerilor interne .
Cetatenia europeana are implicatii si īn ceea ce priveste protectia diplomatica a persoanelor care o poseda, īntrucāt īntr-un stat tert, unde statul national al respectivei persoane nu este reprezentat, el poate solicita protectia diplomatica a oricarui alt stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht).
Dreptul de petitionare este de asemenea recunoscut īn baza cetateniei europene. Fiecare cetatean european are dreptul de petitionare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al Parlamentului European, īn baza acestui drept, poate sa prezinte, individual sau īn asociere cu alti cetateni ai Comunitatilor, cereri sau doleante scrise catre Parlament. Tratatul de la Maastricht, īn art. 138 D precizeaza persoanele care pot adresa petitii Parlamentului si continutul acestora. Sunt astfel īndreptatite sa adreseze petitii persoanelor fizice sau juridice cu privire la o problema care priveste domeniul de activitate al Comunitatilor.
Mediatorul este īmputernicit sa primeasca reclamatii de la cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene si de la alte persoane.
SECTIUNEA 2
Populatie: indicatori sociali referitori la marimea,structura, fluxurile si distributia geografica a populatiei. Familii si gospodarii. Semnificatia indicatorilor medii.
Domeniul populatiei este tratat, cel mai adesea , de sine statator, pentru ca starea si evolutiile fenomenelor si proceselor demografice sunt de multa vreme cunoscute drept subiect distinct de preocupare īn sistemul stiintelor sociale. Populatia īn totalitatea sau numai segmente ale acesteia constituie subiectul ansamblului preocuparilor din sfera sociala si economica, fiind axul de legatura la care este racordata īntreaga activitate economico-sociala. Populatia reprezinta, prin urmare, principalul punct de plecare pentru orice evaluare a domeniului social. De aceea, toate statisticile sociale debuteaza cu indicatori referitori la populatie. Mai mult se constata o tendinta cu largi rezonante īn rāndul specialistilor, promovata de mai mult timp de catre organismele specializate ale ONU, de integrare a statisticii sociale cu statistica demografica si cu alte statistici īnrudite, īn ideea standardizarii unor indicatori si alcatuirii unor serii de date posibil de utilizat si īn lucrari de comparatii internationale.
a.Marimea, structura si fluxurile populatiei
Indicatorii referitori la marimea si structura populatiei pe sexe, grupe de vārsta, nationalitati sau grupuri etnice si la ritmurile modificarilor acestora sunt esentiali pentru īntelegerea - īn sine - a trendurilor pe care le īnregistreaza populatia; de asemenea, pentru īntelegerea impactului lor asupra conditiilor si problemelor economice si sociale, asupra cererii si utilizarii bunurilor si serviciilor, pentru explicarea ratelor si modalitatilor de participare la viata economica si sociala.
Un segment important al indicatorilor demografici pentru conturarea politicilor sociale īl reprezinta cei referitori la structura pe grupe de vārsta si la trendul acestei structuri. O atentie speciala capata grupa de vārsta pāna la 15 ani; tinerii īn vārsta de 15-24 ani si vārstnicii de peste 60-65 ani; de asemenea, structura dupa sex īn cadrul grupelor de vārsta. Ei sunt indicatori cu o semnificatie deosebita pentru relevarea procesului de īmbatrānire a populatiei, caracteristic tarilor europene. Marimile acestor indicatori, īn special proiectiile acestora, constituie e3lementele de referinta pentru politica īn domeniul ocupari si al veniturilor. Deosebit de semnificativa din perspectiva politicii sociale este rata de dependenta, expresie indirecta a capacitatii economice de sustinere a politicii sociale, a sarcinilor sociale ce revin unei persoane īn vārsta apta de munca.
Indicatorii referitori la fluxurile populatiei ( exprimate de : nasteri, decese, migratie) explica tendintele īn componentele populatiei nationale, īn modificarea numarului si structurii populatiei. Astfel, clasificarile dupa sex, vārsta, categorie socio-profesionala, nationalitate sau grup etnic, judete etc. permit identificarea unor grupuri de populatie cu un comportament demografic specific, iar ritmul de crestere a populatie din astfel de grupuri, asociat cu diferite componente ale bunastarii, furnizeaza informatii utile pentru fundamentarea unor masuri de politica sociala. De mare importanta sunt indicatorii privind natalitatea si fertilitatea factori esentiali ai modificarilor demografice cu implicatii pe termen lung, sociale si economice, acesti indicatori facānd legatura īn principal cu politica familiala; de asemenea, indicatorii de mortalitate (generala si īndeosebi infantila) care fac trimitere cu deosebire la politica īn domeniul sanatatii, la ansamblul conditiilor de existenta.
b.Distributia geografica a populatiei
Cresterea rapida a populatiei īn zonele urbane genereaza probleme sociale noi legate de: aglomerari urbane, alimentare cu energie electrica si apa, transport, oferta de bunuri si servicii, īngrijire medicala si chiar un anumit tip de saracie. Cunoasterea unor asemenea probleme presupune informatii si respectiv indicatori, legati, īn primul rānd, de distributie geografica si densitatea populatiei.
Īn strānsa legatura cu distributia geografica a populatiei, o importanta aparte prezinta gradul de satisfacere a nevoilor de locuinte, care īn sine este o problema ce solicita o informatie adecvata, prin faptul ca reprezinta o componenta majora a nivelului de trai.
Legat de locuinte, o prima grupa de indicatori se refera le stocul de locuinte, caracteristicile locuintelor si distributia acestora pentru diferite categorii ale populatiei. Ei ofera informatii care permit identificarea categoriilor de populatie cu spatiu de locuit necorespunzator. Astfel de informatii ofera si indicatorii referitori la gradul de aglomerare a locuintelor, exprimat de ponderea care ocupa locuinte īn care densitatea standard pe o camera este depasita (de ex.: o persoana pe o camera); acesti indicatori sunt o expresie a aspectelor calitative ale locuirii.
Calitatea locuirii este influentata (depinde) de:
accesibilitatea fizica la elemente de confort, īnteleasa īn sensul existentei infrastructurii de tip urban: racordarea la reteaua de distribuire a energiei electrice, termice, a apei, gradul de dotare a locuintei cu baie, telefon, etc.;
accesibilitatea economica, de disponibilitatea resurselor financiare - la nivelul familiei - pentru cumpararea de locuinte si / sau pentru utilizarea de servicii care confera locuintelor confortul confortul necesar. Acest aspect poate fi relevat de indicatori care se refera la cheltuielile pe care le absoarbe satisfacerea nevoii de locuinta. Ponderea cheltuielilor legate de locuinta īn totalul cheltuielilor de consum ale diferitelor categorii de familii si structura cheltuielilor cu locuinta pe principalele lor componente (chirie, consum de energie electrica, termica, etc.) constituie un important punct de reper pentru factorii de decizie din sfera sociala.
Avānd īn vedere ca problemele conditiilor de locuit trebuie privite si analizate nu īn sine, ci īn raport cu caracteristicile economice si sociale ale spatiului īn care se afla amplasata locuinta (acestea fiind diferite īn mediul urban si īn mediul rural si chiar īn localitati de acelasi tip), se contureaza necesitatea studierii si īnregistrarii proceselor si fenomenelor legate de caracteristicile mediului exterior locuintei (de ex.: calitatea mediului īnconjurator), care influenteaza direct modul si conditiile de viata, activitatea economica, sanatatea, relatiile sociale, etc.
a) Familii si gospodarii.
Strāns legat de fenomenele demografice si situatia locuintelor si a gospodariilor, un interes aparte īl prezinta problemele legate de formarea familiilor, dimensiunea si componenta gospodariilor, factori fundamentali care influenteaza conditiile de viata ale populatiei.
Indicatorii legati de formarea si disolutia familiilor, de structurarea gospodariilor sunt importanti si īn legatura cu cererea viitoare de bunuri si servicii, īn special cea legata de locuinta si de alte bunuri de uz casnic.
De asemenea, clasificarile pe medii (urban / rural) īn functie de anumite caracteristici demografice si alcatuirea, pe aceasta baza, de serii de date, ofera informatii asupra modificarilor ce au loc īn modelul familiei traditionale, utile pentru cunoasterea directiei īn care se structureaza īn perspectiva.
Cei mai multi dintre indicatorii sociali disponibili reflecta media. Indicatorii medii au o anumita semnificatie; ei ascund īnsa, mari discrepante īn interiorul sistemului social. Dezagregarile sunt putine, iar rezultatele calculelor devin disponibile cu mare īntārziere, astfel īncāt fenomene evidente nu pot fi analizate din lipsa de informatie. De aici, necesitatea lansarii unui program tehnic de indicatori sociali, care sa finalizeze cu un compendium de indicatori.
Īn selectia indicatorilor s-au avut īn vedere urmatoarele:
racordarea indicatorilor la problemele sociale majore ale Romāniei īn aceasta perioada;
disponibilitatea datelor;
relevanta lor pentru politica sociala, īn special cei care reflecta o stare precara a unui fenomen sau proces social si / sau o degradare semnificativa īn ultima perioada.
Pentru domeniul "populatie", Romānia dispune de o statistica elaborata. Sursa de date cea mai recenta si cuprinzatoare este recensamāntul populatiei si locuintelor din 7 ianuarie 1992. Conform acestuia, populatia Romāniei este de 22.810.035 locuitori.
La īnceputul anilor '90 se semnaleaza unele evolutii demografice cu caracter negativ si cu impact major pentru politica sociala īn perspectiva. Cauzele principale ale acestei evolutii au fost:
scaderea drastica a natalitatii;
nivelul īnalt al mortalitatii generale;
emigrarea;
multe familii tinere nu doresc sa aiba copii sau doresc doar 1-2 copii.
Evolutiile īn structura pe vārste a populatiei arata:
instalarea unui proces de īmbatrānire; o consecinta a acestui proces este cresterea ratei de dependenta care este un factor de īmpovarare a populatiei active, īn special al salariatilor;
cresterea presiunilor economice exercitate de cerintele tot mai īnalte determinate pe de o parte de rata īnalta a somajului, iar pe de alta parte, de vārsta scazuta de pensionare.
Indicatorii referitori la structura populatiei pe familii si gospodarii permit relevarea unor probleme grave ale nivelului de trai al unor familii. Īn acest sens indicatorii referitori la numarul si distributia populatiei dupa: marimea familiilor monoparentale si a familiilor cu multi copii, īn urban si rural, caracteristicile locuintelor, etc.
SECTIUNEA 3
Dimensiuni economice ale politicii sociale īn Romānia. Finantarea cheltuielilor sociale: pārghii de realizare si fonduri. Cheltuieli publice sociale īn Romānia, pe topuri de cheltuieli si pe surse de finantare.
Fiind constituita īntr-un agregat cu o autonomie relativa, politica sociala este puternic marcata de caracteristicile si evolutiile mediului economic, dupa cum volumul si modul de utilizare a resurselor economiei nationale sunt ordonate de configuratia politicii sociale.
Descifrarea raporturilor dintre politica sociala si economie presupune, īntre altele, clarificari legate de implicarea puterii publice prin:
reglementari si responsabilitati financiare si organizatorice īn legatura cu accesul la īnsusirea de prestatii sociale;
dimensiunea si structura productiei de servicii sociale publice care influenteaza oferta;
transferurile monetare si flexurile acestora prin intermediul prestatiilor banesti, al sistemului de contributii, impozite si taxe, care determina cererea.
Asadar, politica sociala nu constituie o entitate izolata de mecanismele, de piata, ale cererii si ofertei. Pe un alt plan, politica sociala absoarbe resurse (capital fix, capital uman, cheltuieli curente) si da rezultate īn sfera social-umana, la rāndul lor, cu impact asupra economiei.
Alocarea de resurse politicii sociale īnseamna, totodata, implicarea agentilor economici (persoane, firme, stat) īn formarea veniturilor bugetare sau a altor fonduri cu vocatie sociala. Antrenarea agentilor economici īn acest proces are un impact direct asupra costurilor si preturilor de productie si, implicit, asupra miscarii preturilor bunurilor si serviciilor obtinute īn economie, asupra evolutiei puterii de cumparare a veniturilor populatiei.
Īn consecinta, modul si masura implicarii diferitilor agenti economici īn finantarea cheltuielilor sociale constituie un factor important al functionalitatii pietei, al echilibrului bugetar, al puterii de cumparare a veniturilor. Īn acest fel, cheltuielile sociale si finantarea acestora devin dimensiuni economice fundamentale ale politicii sociale.
Cunoasterea contextului economic este īnsa indispensabila pentru aprecieri cāt mai corecte legate de formarea si alocarea resurselor necesare promovarii politicii sociale, de nevoile si directiile de schimbare īn politica sociala, precum si de racordarea instrumentelor politicii sociale la mecanismele specifice sistemului economic.
Principalele caracteristici ale mediului economic cu impact deosebit asupra starii sociale si politice sunt:
dificultatile bugetare - constituie unul din principalii factori care au condus si impus "inovari" si adaptari īn politica sociala, mai ales īn legatura cu finantarea, cu implicarea agentilor economici si a indivizilor, precum si īn legatura cu organizarea sistemului institutional responsabil;
somaj - se traduce, pe de o parte, īn mai putina forta de munca si, pe de alta parte, īn nevoi mai mari de protectie sociala, deci extinderea sferei politicii sociale, ceea ce īnseamna nu numai costuri tot mai mari cu prestatiile, ci si pierderi substantiale īn veniturile bugetare sau ale unor fonduri cu vocatie sociala īn conditiile scaderii numarului contribuabililor;
cresterea puternica a costului vietii - necesita luarea unor masuri de indexare si de corelare a nivelului veniturilor, inclusiv a celor care provin din redistribuire
Toate acestea sunt elemente care conduc la cresterea puternica a costurilor si, respectiv, a cheltuielilor pe care le presupune promovarea politicii sociale.
Īn consecinta, una din problemele critice ale politicii sociale devine finantarea, modificarea mecanismelor acesteia, astfel īncāt acestea sa contribuie eficient la satisfacerea nevoilor sociale si sa joace un rol stimulativ īn procesul cresterii economice.
Finantarea
Finantarea cheltuielilor sociale poate sugera corelatii ce se impun a fi urmarite īn contextul reformei economice si sociale.
Aceasta finantare a cheltuielilor sociale se realizeaza din:
veniturile bugetului public (ale bugetului de stat si ale bugetelor locale);
fonduri create pe principii de asigurari sociale (de ex.: cele care sustin financiar sistemul asigurarilor sociale de stat, asigurarea pentru somaj);
fonduri speciale extrabugetare (de ex.: fondul de risc si accident) ale caror venituri se formeaza īntr-un sistem mixt de participare a unor contribuabili, a firmelor si eventual a statului;
īmprumuturi sau surse externe īn restituirea carora este implicat statul, respectiv bugetul;
veniturile proprii ale unor institutii cu caracter socio-cultural si fonduri proprii ale agentilor economici (īntreprinderi, organizatii).
De asemenea, un loc aparte īn finantarea cheltuielilor sociale īl ocupa fondurile create īn cadrul unor sisteme de asigurare sociala, de tip clasic.
Cel mai important este fondul asigurarilor sociale de stat din care se platesc pensii (toate tipurile), indemnizatii pentru incapacitate de munca si īngrijirea copilului, alte ajutoare īn bani si īn natura. Acest fond īsi colecteaza veniturile din contributii platite de īntreprinderi si institutii, reprezentānd un procent aplicat la cāstigul brut realizat de salariati. Aceste cote cuprind si un procent din care se formeaza veniturile fondului special pentru sanatate, creat pentru acoperirea diferentelor de pret īn cazul unor medicamente necesare īn tratament ambulatoriu.
Īn cadrul asigurarilor sociale de stat se constituie 3 tipuri de fonduri:
un fond separat pentru pensia suplimentara format dintr-o contributie obligatorie platita de salariati;
un alt fond este cel pentru asigurarea de somaj, din care se platesc: ajutorul de somaj, alocatia de sprijin (care are un caracter de prestatie de asistenta sociala) si se efectueaza cheltuieli pentru pregatirea profesionala a somerilor. Veniturile acestui fond se formeaza din contributii obligatorii aplicate la fondul de salarii, platite de īntreprinderi si institutii (5%) si de salariati (1%);
a treia categorie ar putea cuprinde unele fonduri speciale extrabugetare ale caror venituri provin din diverse surse (de ex.: fondul de risc si accident creat pentru protectia speciala a persoanelor cu handicap; fondul de asigurari sociale pentru agricultori; fondul special pentru sanatate; etc.).
Asadar, īncepānd cu 1990, politica sociala s-a derulat īntr-un climat economic ostil. Au fost īnregistrate evolutii nefavorabile īn economie care au restrictionat alocarea de resurse pentru politica sociala, īn conditiile īn care volumul de protectie sociala a populatiei a crescut deosebit de mult sub influenta unor factori obiectivi si subiectivi.
Īn legatura cu aceasta se fac urmatoarele precizari:
criza economica de care economia romāneasca era deja marcata si pāna īn 1989 s-a accentuat;
efortul investitional a scazut permanent;
īn primii ani de reforma, evolutiile īn plan social n-au fost concordante cu cele din domeniul economic. Astfel, īn timp ce rezultatele din economie au fost īn scadere permanenta, īn plan social fie s-au promovat unele masuri sociale populiste, fie din cauza presiunilor nevoilor sociale nesatisfacute, a rezultat o scadere mai lenta a cheltuielilor sociale;
procesul de destructurare-restructurare din economie, alaturat lipsei de preocupare pentru investitii si liberalizarii principalelor pārghii economice (preturi la bunuri si servicii, dobānda, eliminarea subventiilor, trecerea la convertibilitatea limitata a monedei nationale, etc.), neīnsotita de masuri preventive pentru degradarea vietii sociale, au condus la cresterea, īncepānd cu 1991, a inflatiei si somajului;
īn scopul sustinerii unor masuri absolut necesare de protectie sociala (ajutor de somaj, compensare-indexare), īn conditiile scaderii resurselor la nivel national, solutia la care s-a apelat a fost aceea de crestere a gradului de fiscalitate a salariilor. Aceasta afirmatie este sustinuta de ridicarea īn aceasta perioada a marimii cotelor procentuale aplicate la salarii, cote ce reprezinta contributiile platite de īntreprinderi si institutii si d salariati pentru asigurari sociale, pentru somaj, pentru formarea altor fonduri, precum si impozitul pe salarii.
Toate cele de mai sus releva faptul ca masurile din domeniul social īn ultima perioada au fost luate sub imperiul necesitatii, pe de o parte, din cauza resurselor īn scadere, generate de disfunctionalitatile grave din economie si, pe de alta parte, presiunii nevoilor sociale crescānde. De aici, importanta ce revine managementului si utilizarii eficiente a resurselor economiei nationale, inclusiv a celor alocate domeniilor sociale, īnsemnatatea preocuparii pentru o mai buna integrare a dimensiunilor economice ale politicii sociale īn mecanismele de ansamblu ale sistemului economic.
Societatea romāneasca: configuratia saraciei si excluziunii sociale
Standardul de viata al populatiei a fost afectat de trei procese social-economice: explozia oportunitatilor de cāstig si de consum, scaderea resurselor financiare pe ansamblul comunitatii, datorita caderii economiei si dezorganizarea sociala a unui segment restrāns de populatie.
Prin combinare, aceste trei procese au dus la o puternica polarizare a populatiei:
Un segment restrāns, dar important de populatie a beneficiat spectaculos de noile oportunitati, datorita unui acces rapid la o masa mare de resurse financiare: o īmbogatire rapida.
Majoritatea populatiei traieste tensiunea exploziei oportunitatilor de consum, complementar cu o diminuare substantiala a resurselor financiare disponibile, datorita caderii globale a economiei: un proces difuz de saracire.
Un segment restrāns, dar important de populatie se confrunta cu o saracie severa dublata adesea de degradare umana si sociala: lipsa resurselor elementare pentru o viata civilizata, fapt care produce o degradare greu reversibila a īnsasi persoanei umane.
Explozia saraciei
1989 - punctul de pornire al tranzitiei. Analiza bugetelor de familie indica o proportie de 8% a saracilor, estimare rezonabil de corecta, reprezentānd īnsa foarte probabil o anumita subestimare.
Tranzitia a produs o adevarata explozie a saraciei, realizata īn doua valuri:
* Un prim val s-a facut simtit īn 1991-1993, ca urmare a erodarii masive a veniturilor. Saracia, pentru cei mai multi dintre cei afectati, nu era profunda, ei plasāndu-se mai degraba īn apropierea pragului de saracie.Cresterea economica din anii 1995-96 a avut ca efect o reducere importanta a saraciei.
* Un al doilea val īntre 1997-1999; un indicator īn acest sens este scaderea veniturilor totale reale ale gospodariilor īn anul 2000 la 68,3% din nivelul 1995.
Pentru a evidentia dinamica veniturilor populatiei īn perioada 1990-2005, īn lipsa unor date complete pentru īntreaga perioada, vom folosi un indicator partial al veniturilor populatiei: indicatorul agregat al veniturilor salariale si beneficiilor sociale (pensii, ajutor de somaj, alocatie pentru copii) - IAV. Acest indicator nu ia īn calcul profiturile, veniturile din activitati pe cont propriu si din autoconsum, dar care acopera peste 75% din totalul veniturilor totale īn ultimii ani. Cu aceasta rezerva, IAV ofera o aproximare a dinamicii standardului de viata pe toata perioada tranzitiei.
Populatia Romāniei a fost surprinsa de noul val de saracire tocmai īntr-un moment critic al tranzitiei spre un mod modern de viata. Datorita cumularii unor multipli factori destabilizatori - desradacinarea din mediul traditional, lipsa de oportunitati de ocupare si prin aceasta lipsa de acces la multe beneficii sociale conditionate de pozitia de salariat - valul de saracire a afectat īn mod accentuat unele zone ale colectivitatii, fiind īnsotit de un proces rapid de dezagregare sociala, manifestata prin anomie, dezorganizarea familiei, alcoolism, deresponsabilizare fata de propria familie, alienare cronica de sistemul ocupational.
Politica agresiva de fortare a natalitatii adoptata de regimul socialist īn 1966 a reprezentat un soc puternic mai ales pentru segmentele sociale fragilizate de tranzitia stopata spre o societate moderna prospera. Incapabile de a-si planifica cu mijloace proprii natalitatea, īn conditiile presiunii violent pronataliste, segmentele de populatie cele mai sarace, cu un grad ridicat de dezorganizare sociala, sunt victime ale unei cresteri bruste a natalitatii nedorite, fapt care amplifica enorm saracia si dezorganizarea sociala.
III. Tranzitia: o noua explozie a saraciei si excluziunii sociale
La īnceputul tranzitiei, economia romāneasca se caracteriza prin distorsiuni structurale majore, cu sectoare artificial dezvoltate, dominata de complexe industriale rigide, care au aglomerat disproportionat populatia īn anumite centre economice; largi zone rurale cu infrastructura slab dezvoltata si populatie īmbatrānita; o populatie al carui consum a fost sacrificat de-a lungul a peste zece ani pentru a compensa criza cronicizata a economiei.
Perioada de tranzitie de dupa 1989, care ne apare din perspectiva prezentului īn mod special confuza si dezarticulata, a generat un val accentuat de saracire, cu efecte amplificate de terenul social debilizat de 15 ani de criza a sistemului socialist. Factorul cel mai important a fost, cel putin īn prima faza, caderea economiei datorita configuratiei ei irationale, dar si a strategiei politice de restructurare si privatizare care pe de o parte a indus un management dezastruos, īmpingānd īntreprinderile de stat spre faliment, angajānd masiv suportul statului pentru mentinerea lor īn functie, iar pe de alta parte incapabila a asigura o dezvoltare rapida a sectorului privat.
Se poate vorbi despre o adevarata explozie a saraciei, desfasurata īn toate directiile:
* Un proces de saracire a majoritatii populatiei, produs atāt prin erodarea veniturilor si prin degradarea acumularilor (īn mod special a stocului locativ), dar si prin cresterea aspiratiilor de consum datorita contactului cu piata mondiala si cu societatile occidentale.
Extinderea saraciei severe: Un segment important al colectivitatii se confrunta cu o saracie severa. Persoanele din aceasta zona sunt constant victime ale reasezarii preturilor si crizelor din diferite zone ale productiei si consumului. Ele īnregistreaza un deficit permanent de consum, reusind cu greu si cu sacrificii sa faca fata nevoilor zilnice; stocul de bunuri acumulate se erodeaza, deficitul sever de venituri nepermitānd īnnoirea sau reabilitarea lui. In mod special, nevoia de reparatii a locuintei genereaza cel mai adesea situatii grave de criza. Exemplul cel mai elocvent este dificultatea cu care o mare masa a populatiei urbane se confrunta datorita cresterii rapide a costului utilitatilor publice: caldura, apa calda, apa, electricitate. Chiar si partial compensate pentru cei mai saraci, ele vor produce un stres economic considerabil, putānd īmpinge pe multi īn situatie de criza.
Zone cu risc scazut de saracie
Familiile unde capul familiei este active economic (patronii sau salariatii) prezinta ratele cele mai scazute de saracie
Familiile de pensionari prezinta o rata intermediara de saracie, dar mai redusa decāt media populatiei
Familiile cu 1 copil prezinta de asemenea un risc de saracie ceva mai scazut decāt media
Zone cu risc ridicat de saracie
Familiile cu multi copii (3 sau mai multi copii) reprezinta grupul care este pe departe cel mai afectat de saracie, inclusiv de saracia severa
Urmeaza cāteva categorii socio-profesionale - taranii si lucratorii pe cont propriu - si somerii
Copiii si tinerii prezinta si ei, pe ansamblu, o rata de saracie mai ridicata decāt media.
Probabil ca socul cel mai puternic va fi resimtit de cei cu venituri ceva mai ridicate decāt nivelul de compensare, si care vor trebui īn lunile de iarna sa plateasca mai mult din veniturile lor lunare pentru acoperirea acestor costuri. Riscul este fie acumularea de datorii imense, fie deconectari masive, voluntare sau fortate. Acumularea de datorii, mai ales la īntretinere, arunca unele familii īn situatii disperate, riscul imens fiind pierderea unicei ancore īntr-o viata normala: locuinta.
Saracia extrema a cunoscut o explozie grava. Pe lānga situatiile cu impact emotional enorm - copiii strazii, familii fara locuinta, traind īn strada sau īn preajma gropilor de gunoi sau īn locuinte mizere mai degraba improvizate - un numar mare de persoane se afla īn situatii critice care īi pot arunca: datorii acumulate la īntretinere, cu reduceri severe ale alimentatiei, īn imposibilitatea de a īngrijire medicala minimala īn caz de nevoie. In aceasta categorie probabil ca se plaseaza cāteva procente din populatie.
Excluziunea sociala este probabil procesul cu efecte sociale cele mai negative, datorita paralizarii capacitatilor de redresare. Saracia extrema genereaza, prin permanentizare si reproducere la nivelul tinerei generatii, excluziune sociala greu reversibila. Dar si alte procese decāt saracia pot duce la excluziune: criminalitatea, atāt pentru autori, cāt si pentru victime, intrarea īn sisteme criminale si degradante uman, copiii strazii, evolutia īn colectivitati de tip īnchis, bazate pe patternuri de viata mai degraba marginale prin natura lor, care blocheaza capacitatea de a fructifica oportunitatile oferite de o societate moderna. Sunt cāteva grupuri cu risc ridicat de excluziune sociala: copii si tinerii ajunsi īn strada, tinerii care ies din casele de copii, familiile care si-au pierdut locuinta, cu sanse minime de a mai obtine o locuinta cu conditii absolut minimale, familii dezorganizate, familii cu someri cronici, cazurile de alcoolism si dependenta de drog; īn fine o parte semnificativa a populatiei de romi care cumuleaza un manunchi larg de handicapuri sociale: educatie scazuta, lipsa de calificare, o istorie de neparticipare la economia formala, numar mare de copii, lipsa de locuinta, lipsa de pamānt īn proprietate pentru locuitorii de la tara.
Grupuri cu risc ridicat de saracie persistenta si excluziunii sociale severa
Urmatoarele grupuri sunt īn situatii de risc ridicat, trebuind sa faca obiectul unei politici concentrate de suport:
Copii aflati īn una din urmatoarele situatii:
o abandonati, īn institutii, īn familii de plasament sau pur si simplu īn strada, cu dificultati accentuate de dezvoltare normala si de insertie īn viata adulta
o neglijati sever/ abuzati, victime ale violentei, chiar a exploatarii, īn propria familie
o traind īn conditii de saracie extrema, cu deficite masive de dezvoltare normala
Familii ai caror membri se confrunta cu somaj cronic, lipsa oportunitatilor de ocupare, traind adesea īn locuinte improvizate sau mizere
Familii cu multi copii care nu pot asigura un minim de viata pentru copiii lor
Femei victime ale violentei domestice; victime ale traficului de persoane si exploatarii sexuale, lipsite de accesul la o locuinta minima si la oportunitati de ocupare normala
Comunitati/ zone cazute economic, cu resurse marginale de venit din activitati economice
Populatia roma saraca
Īn concluzie, se poate estima ca Romānia nu se confrunta cu o stare de saracie/ excluziune produsa de o evolutie īn parametrii unei dinamici normale a unei societati, ci cu o explozie a saraciei si a excluziunii sociale, generata de o puternica criza cumulata a socialismului si tranzitiei, īntinsa pe mai mult de un sfert de secol. Riscul fundamental nu-l reprezinta extensia saraciei, care īn mare parte a ei este mai degraba nu foarte profunda, ci tendinta ei de cronicizare, prin degradare a capacitatilor si a patternurilor social-culturale de viata.
Problema la care aceasta strategie trebuie sa raspunda nu este numai aceea de a face fata unor procese mai mult sau mai putin marginale de saracire si excluziune, ci aceea de absorbtie a efectelor sociale dezastruoase ale unui regim socialist irational, urmat de o tranzitie confuza, īn care nu odata importante decizii strategice s-au dovedit a fi fost eronate.
|
