ROLUL sI FUNCŢIILE PUTERII POLITICE

Puterea politica este fenomenul fundamental al structurii politice a societatii, impus de aceasta din necesitatea conducerii si administrarii rationale a activitatilor sociale, a satisfacerii aspiratiilor si intereselor umane, în contextul unui sistem social aflat în permanenta miscare, schimbare si transformare. În acest scop, puterea politica a creat un sistem de institutii statale si ne-statale, politice si ne-politice cu rolul de a asigura functionalitatea sistemului social.

Puterea politica are rolul de a ordona si orienta evolutia sociala în raport cu directiile miscarii sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revolutii, stari de tranzitie, reforme)[1].

Rolul puterii politice în societate este motivat prin mai multe argumente[2]:

- respectarea regulilor si legilor necesare pentru dezvoltarea normala a societatii, în conditiile lipsei unei conformitati automate a indivizilor fata de acestea;

- orientarea, dirijarea si mentinerea în stare de functionare a societatii pentru îndeplinirea anumitor scopuri de interes general;

- mentinerea coeziunii si ordinii în societate, pe fondul competitiei politice între indivizi si grupuri sociale care poate genera instabilitate;

- pastrarea anumitor proportii si împiedicarea cresterii peste anumite limite a disimetriilor, în conditiile existentei inegalitatilor economice si injustitiei sociale;

- apararea societatii împotriva unor agresiuni posibile sau desfasurarea de relatii politice, economice, culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societati, în contextul existentei unor raporturi de colaborare, concurenta sau ostilitate între acestea.

Îndeplinirea rolului puterii politice se realizeaza prin mai multe functii. Cele mai importante dintre acestea sunt:

6.1. FUNCŢIA DE SUVERANITATE FAŢĂ

DE CELELALTE FORME DE PUTERE

Cercetatori prestigiosi din domeniile politologiei si sociologiei politice sunt unanim de acord ca suveranitatea constituie una din trasaturile esentiale ale puterii politice. Societatea globala este colectivitate suprem& 545b19f #259;, care nu depinde de nici o alta. Pe cale de consecinta, autoritatea acestei colectivitati este o autoritate suprema, care nu depinde de nici o alta autoritate. În acest sens, puterea politica este puterea suverana.

Aceasta functie releva faptul ca puterea politica, ca subsistem al sistemului puterilor sociale, are un rol precumpanitor în raport cu celelalte puteri (economica, juridica, militara, tehnica, cultural-stiintifica, religioasa, civila, mass-media etc.) si îsi impune calitatea speciala în societate fata de acestea. Puterea politica este, deci, instanta suprema în societate, neexistând o autoritate superioara ei, care sa-i conteste deciziile .

În consecinta, detinatorii puterii politice guverneaza societatea, prin intermediul deciziilor lor, fara sa se simta obligati, conform conceptiei lui Jean-William Lapierre ("Eseu asupra fundamentului puterii politice")[4], sa se supuna vreuneia din celelalte puteri sociale.

Trebuie retinut însa ca suveranitatea puterii politice, ca superioritate a acesteia în raport cu celelalte puteri sociale, este circumscrisa legilor, deci limitata constitutional, supusa controlului civic si regulilor democratice.

6.2. FUNCŢIA DE ASIGURARE A LEGITIMITĂŢII

Legitimitatea este o functie esentiala a puterii politice, ea relevând consolidarea si stabilizarea acesteia prin dobândirea unui caracter legal, fie prin aplicarea legilor conform unor proceduri birocratice, prin persuasiune, manipulare, fie prin coercitie. Legitimitatea asigura stabilitatea regimului politic, echilibrul necesar guvernarii, functionalitatea puterii.

Puterea poate fi obtinuta si în mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele consacrate în fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitima, ea instaurându-se contrar regulilor democratice, constitutionale, ale statului de drept. Regimul politic al puterii ilegitime este, în consecinta, fragil si instabil.

Puterea politica foloseste mijloace variate (instrumente politice) pentru a se legitima (furnizarea de garantii functionale catre celelalte segmente ale societatii politice sau catre cele ale societatii civile sau blocarea tentativelor lor de contestare sau înlaturare a ei) si pentru a asigura, deci, permanenta stabilitatii sale, între altele, si pentru ca legitimitatea, nefiind câstigata odata pentru totdeauna, se poate si pierde. Recâstigarea legitimitatii, dupa pierderea ei ca urmare a unei perioade de criza, sau reconfirmarea acesteia, la anumite intervale, determinate de cerintele sociale (inclusiv prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe în care puterea se implica sistematic si interesat.

6.3. FUNCŢIA DE INSTITUIRE sI CONSACRARE A AUTORITĂŢII

Functia de instituire si consacrare a autoritatii aduce în prim plan autoritatea puterii politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Autoritatea, ca functie a puterii, este influenta, exercitata la nivel social, care se întemeiaza pe forta argumentelor logice, rationale, acceptate pe aceasta baza de catre celelalte institutii politice si de societatea civila, însusite si transformate de ele în elemente de comportament. Pentru a dobândi autoritate, dar si pentru a obtine consacrarea acesteia (impunerea si recunoasterea autoritatii), puterea politica trebuie sa se situeze la înaltimea asteptarilor sociale. În caz contrar, mai devreme sau mai târziu, se va manifesta o criza de autoritate, care se poate transforma în criza de putere, fatala pentru orice regim politic.

6.4. FUNCŢIA DE FIXARE CORECTĂ

A RELAŢIEI CONDUCERE-SUPUNERE

Puterea se înfaptuieste în contextul relatiei sociale de conducere-supunere, fiecare dintre cei doi termeni (conducatori si condusi) fiind inseparabili de oricare fenomen de putere. Jean-William Lapierre releva, sugestiv, în acest sens, în lucrarea "Eseu asupra fundamentului puterii politice", ca "Între cei care exercita puterea si ceilalti membri ai grupului se stabileste o relatie specifica, care consta în comunicarea si executarea hotarârilor. Puterea înseamna si capacitatea de a te face ascultat. A comunica o hotarâre pentru executare înseamna a conduce. A raspunde acestei comunicari, efectuând actiunile cerute prin hotarâre, înseamna a te supune" .

Orice autoritate si orice ordine sociala se bazeaza pe îmbinarea si pe coexistenta conducerii si supunerii. "Nu exista o prima etapa în cursul careia ar fi data conducerea - afirma Julien Freund în lucrarea "Esenta politicului" - si o alta care ar suscita supunerea: raportul de la una la alta nu este de succesiune, ci de coexistenta.De aici rezulta ca orice supunere este supunere fata de vointa cuiva (în mod direct sau indirect)" .

Conducerea (dominatia). Max Weber considera dominatia (conducerea ) politica ca o îmbinare a doua elemente: pe de o parte, legitimitatea, care îi asigura stabilitatea, pe de alta parte, autoritatea, care îi confera o forma. Fiecare societate "inventeaza" propria sa "formula" de conducere (dominatie) plecând de la norme, valori si credinte sociale care constituie principalele sale trasaturi culturale.

Într-un sistem al puterii aflat în criza, nedemocratic, fundamentat pe relatii sociale inegalitare, conducerea politica se transforma în dominatie , aceasta din urma realizându-se, de regula, prin mijloace de forta, violente (constrângere psihologica, violenta fizica etc.).

Aparitia dominatiei este favorizata de anumite conditii, între care: o anumita structurare si organizare a societatii; situatia privilegiata a unor membri ai societatii în raport cu ceilalti (în mod special, a elitelor si a clasei politice); inegalitatea sociala; distanta sociala fata de putere. În plan politic, dominatia se manifesta prin tendinta de monopolizare a puterii politice si prin atitudini de indiferenta, de superioritate si de aroganta ale unora dintre guvernanti (asa-numita "elita a puterii" ) fata de alte categorii sociale. Ei ajung sa domine toate nivelurile si structurile politice (executive, legislative etc.) si sa sfideze prin opulenta, consum ostentativ, viata mondena, privilegii .

Dar notiunea de conducere (dominatie) nu presupune doar raporturi de forta initiate de conducator, ci introduce si punctul de vedere al celui condus (supus, dominat) si capacitatea sa de a negocia cu conducatorul (dominatorul). De aceea, Max Weber arata ("Economie si societate") ca dominatia (Herrschaft) ".semnifica sansa de a gasi persoane determinabile (influentabile - n.n.), gata sa se supuna unui ordin cu continut determinat.Orice raport veritabil de damnare comporta un interes exterior sau interior, caruia trebuie sa i te supui" .

Supunerea (subordonarea). Supunerea, respectiv realizarea de catre cei condusi (supusi) a deciziilor transmise de conducatori, are o însemnatate deosebita în cunoasterea naturii puterii politice. A asculta de cineva înseamna a te supune relatiei inegalitare de dominatie.

Julien Freund releva ca motivatia supunerii este extrem de variabila, având în vedere caracterul ei istoric (dependenta de specificitatea diferitelor epoci istorice) si influentele venite din planurile social, psihologic, moral etc.. Astfel, supunerea poate rezulta din cauze diferite care furnizeaza o baza multipla puterii (constrângerea, frica, manipularea, grija pentru protectie, utilitatea, respectarea traditiei, a legalitatii, cultura, ideologia, obisnuinta supunerii fata de putere, credinta în suveranitatea acesteia, identificarea cu vointa persoanei charismatice, încrederea supusilor ca puterea serveste binelui comun) .

Ascultarea pe care o implica supunerea nu trebuie înteleasa neaparat ca efect al fortei concrete, ca aservire totala, ci, mai ales, ca respectare a unei discipline necesare fara de care ar fi inexistenta coeziunea colectivitatii si chiar libertatea de critica si-ar pierde orice semnificatie. Puterea cumuleaza toate cele trei proprietati sigure - forta, legitimitatea (reiesita din caracterul sau suveran) si credinta în binele comun realizat de putere - care justifica supunerea.

Este de relevat faptul ca în regimurile reactionare si decadente supunerea de catre subiect a obiectului puterii politice, realizata prin metode neviolente, este înlocuita cu subordonarea acestuia, obtinuta exclusiv prin mijloace violente.

Trebuie mentionat ca raportul dintre conducere-supunere este mediat, pe de o parte de autoritatea, competenta, prestigiul, caracterul legitim sau forta puterii si, pe de alta parte, de adeziunea, consensul sau acceptarea celor care i se supun. Toti acesti factori sunt conditionati pentru ambele parti (conducatori si condusi) de nivelul de dezvoltare a constiintei politice, de gradul de organizare politica si de maturitate a manifestarilor politice.

6.5. FUNCŢIA PROGRAMATICĂ (DECIZIONALĂ)

Aceasta functie consta în elaborarea unor programe, a liniilor directoare, în care elementul esential îl constituie decizia politica , în conformitate cu care trebuie sa se actioneze. Decizia politica are legatura cu valorile politice ale unei anume societati, izvorând din ele si precizând scopurile acelei societati în ansamblul sau. Efectele deciziei politice iradiaza în toate domeniile vietii sociale: economic, social, politic, ideologic, cultural-spiritual.

Procesul luarii deciziilor include formularea, promulgarea si aplicarea liniei politice. Deciziile politice angajeaza aspectele fundamentale ale societatii în cauza, având legatura cu viitorul sau si determinându-i evolutia. Georges Burdeau a relevat, astfel ("Tratat de stiinta politica"), ca deciziile majore sau macro-deciziile politice ".angajeaza colectivitatile într-un mod ireversibil, trasându-le sarcini a caror realizare le afecteaza în întregime" .

Prin efectele lor, deciziile politice pot determina succesul, cu conditia sa fie luate în mod corespunzator. În situatiile în care blocheaza evolutia proceselor si fenomenelor sociale, deciziile politice pot conduce si la insucces.

Fixarea deciziilor, de care depinde destinul colectivitatilor umane, este unul din atributele majore ale puterii. Acestea dau reperele calitatii actului de conducere si ale contributiei sale la activitatea sistemului politic.

Prin pozitia centrala a grupului conducator în mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele luând, de regula, forma legilor, decretelor, hotarârilor si fiind întarite de forta publica. Cu cât programele de actiune sau deciziile luate concorda cu cerintele generale ale progresului social si îsi subsumeaza acestora metodele si mijloacele de punere în aplicare, cu atât mai mult puterea câstiga în credibilitate si autoritate.

6.6. FUNCŢIA DE ORGANIZARE sI CONDUCERE A SOCIETĂŢII

Functia organizatorica consta în capacitatea puterii de a stabili formele de organizare cele mai adecvate, de a mobiliza grupurile sociale asupra carora îsi exercita influenta, de a directiona institutiile si relatiile reciproce dintre acestea pentru a actiona în conformitate cu obiectivul de conducere a societatii.

Toate societatile, cu atât mai mult cea umana, au nevoie de a fi orientate spre realizarea scopurilor pentru care s-au format si exista. Din aceasta perspectiva, puterea politica are si rolul de a dirija (conduce) si mentine în stare de functionare societatea.

6.7. FUNCŢIA IDEOLOGICĂ[16]

Prin intermediul acestei functii, puterea politica se preocupa sa formeze, sa educe oamenii în spiritul valorilor ce decurg din programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care ea provine si care urmaresc sa influenteze, sa directioneze actiunea sociala spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politica încearca, prin exercitarea functiei mentionate, sa convinga restul societatii sa accepte viziunea sa despre perspectivele societatii, ca si dorinta de a conduce societatea într-o anumita directie, sa obtina adeziunea acesteia fata de deciziile pe care ea le adopta.

6.8. FUNCŢIA COERCITIVĂ

Aceasta functie are ca rol constrângerea, prin diferite mijloace si metode, a indivizilor pentru a-i determina sa respecte si sa actioneze functie de anumite reguli si legi fata de care nu manifesta o conformitate automata sau, dupa caz, reprimarea împotrivirii celor care se opun transpunerii în practica a acestora. Functia coercitiva a puterii politice este indisolubil legata de legitimitatea acesteia, întrucât numai puterea politica legitima poate crea autoritati care sa impuna îndreptatit sanctiuni pentru cei ce se abat de la lege, de la regulile sociale acceptate.

6.9. FUNCŢIA DE CONTROL POLITIC AL SOCIETĂŢII

Controlul politic reprezinta o functie fundamentala a puterii si totodata cea mai complexa, care le subordoneaza pe toate celelalte. Aceasta functie se realizeaza prin utilizarea întregului ansamblu de resurse (procedee si mijloace economice, politice, ideologice si morale) de care dispune puterea, cu scopul de a regla dinamica mecanismului social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea si functionarea acestuia, în concordanta cu valorile si interesele fortelor sociale pe care le reprezinta.

Functia de control politic nu vizeaza doar verificarea conformitatii actiunilor sociale cu vointa puterii, ci si urmarirea modului în care deciziile politice sunt respectate si a îndeplinirii masurilor ce se impun, în conformitate cu prevederile legale. Ca instanta suprema ce garanteaza obligativitatea deciziilor fundamentale de care depinde evolutia sociala, puterea are si rolul de a controla modul de punere a lor în aplicare si eficienta rezultatelor acestui proces. Controlul social nu este expresia opresiunii, a coercitiei arbitrare, ci mijlocul prin care statul, ca depozitar suprem al puterii, trebuie sa urmareasca, obligatoriu, toate fazele deciziei politice[17].

Controlul exercitat de putere este în strânsa corelatie cu legitimitatea acesteia. Metodele si mijloacele de realizare a controlului social depind de nivelul de dezvoltare a democratiei, dar si de echilibrul care exista între controlul exercitat de putere asupra societatii si controlul pe care societatea civila îl are asupra puterii. Când între valorile pe care le promoveaza puterea si interesele societatii civile se manifesta diferente semnificative, se produce o scadere a nivelului activitatii sociale, care se repercuteaza negativ asupra capacitatii de control din partea puterii si a eficientei controlului.

În functie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestarii fata de valorile promovate de putere, dar si de metodele prin care se realizeaza, controlul exercitat de putere poate fi eficient sau ineficient (slab) .

În contextul mentionat, este semnificativ faptul ca regimurile totalitare au încercat sa realizeze un control total asupra societatii, mai ales din dorinta de a cunoaste si de a neutraliza orice forma de opozitie, care ar fi putut periclita îndeplinirea intereselor lor. Istoria relativ recenta a regimurilor comuniste sta marturie în acest sens: mijloacele variate la care a apelat puterea, de la represiunea propriu-zisa la sadirea unei iluzorii încrederi în viabilitatea obiectivelor urmarite, nu si-au atins, pâna la urma, rezultatul scontat. Strategia "controlului total" nu a dat roade, efectul acesteia, respectiv rezistenta tot mai generalizata a societatii civile, fiind unul advers, care a atacat însesi fundamentele totalitarismului[19] si a contribuit din plin la înlaturarea sa.

6.10. FUNCŢIA DE PREGĂTIRE A SPECIALIsTILOR

PENTRU ORGANIZAREA VIEŢII SOCIALE

Prin aceasta functie, puterea politica actioneaza, prin metode si mijloace specifice, pentru crearea unui corp de cadre (specialisti) care sa se ocupe de organizarea vietii sociale, în conformitate cu vointa puterii politice, si care sa se implice cu precadere în exercitarea actului guvernarii[20].

6.11. FUNCŢIA DE MENŢINERE A STABILITĂŢII, COEZIUNII,

ECHILIBRULUI sI ORDINII ÎN SOCIETATE

Competitia politica, dar si cea economica (care creeaza inegalitati pe plan economic si injustitie sociala) între indivizii sau grupurile sociale pot genera instabilitate, context în care puterea este mijlocul de a mentine coeziunea societatii, ordinea stabilita, de a pastra anumite proportii si a împiedica cresterea peste anumite limite a disimetriilor.

Sarcina puterii nu este de a face sa dispara inegalitatile, ci de a actiona astfel încât ele sa devina suportabile, deci acceptabile. Georges Balandier arata, foarte sugestiv ("Antropologie politica"), în acest sens, ca "Proprie oricarei societati, ea (puterea - n.n.) are functia de a o apara contra propriilor sale slabiciuni si imperfectiuni.Rezulta, pentru societate, din necesitatea de a lupta contra entropiei [21], care ameninta cu dezordinea" .

6.12. FUNCŢIA DE SPRIJINIRE PRIORITARĂ

A UNUI ANUME GRUP SOCIAL

Puterea este, în fapt, si un raport de confruntare dintre fortele structurii grupale a societatii. Este semnificativ faptul ca fiecarei perioade istorice i-au corespuns anumite grupuri sociale, a caror confruntare sau acord au dat continutul activitatii puterii. Puterea s-a exercitat în societate doar de catre un singur sau de unele grupuri sociale, politice, culturale, ideologice, profesionale etc. ale carui (caror) pozitii, interese ea le-a reprezentat.

Puterea sprijina sau se întemeiaza pe pozitia unui anume grup, ce variaza istoric ca importanta sociala si pe care îl plaseaza în pozitia de posesor al puterii si de executant al deciziilor strategice majore[23].

6.13. FUNCŢIA DE PROMOVARE, PE PLAN EXTERN,

DE RELAŢII RECIPROC AVANTAJOASE SAU DE APĂRARE

A ŢĂRII ÎMPOTRIVA UNEI AGRESIUNI POSIBILE

Exercitarea acestei functii se întemeiaza pe relatiile pe care fiecare societate le are cu alte societati, prietene sau ostile. În acest caz, puterea politica actioneaza în directia apararii statului fata de orice posibila agresiune, dar si pentru a desfasura, pe plan extern, relatii politice, economice, culturale reciproc avantajoase.

Întrucât puterea se exercita într-un cadru organizat, prin intermediul unor institutii, organizatii, asociatii, functiile puterii sunt îndeplinite într-un mod specific, de fiecare organism în parte.

În concluzie, se poate afirma ca functiile constituie forma cea mai vie, cea mai pregnanta de manifestare a puterii politice. În viata sociala, puterea politica se obiectiveaza, în primul rând, prin existenta si activitatea statului, dar si prin alte institutii politice sau nepolitice (partidele politice, grupurile de presiune, institutii cu caracter nepolitic ale societatii civile etc.).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000. 

MĂGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.

Idem, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.

TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.

VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.

ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.