Puterea politica este fenomenul fundamental al structurii politice a societatii, impus de aceasta din necesitatea conducerii si administrarii rationale a activitatilor sociale, a satisfacerii aspiratiilor si intereselor umane, īn contextul unui sistem social aflat īn permanenta miscare, schimbare si transformare. Īn acest scop, puterea politica a creat un sistem de institutii statale si ne-statale, politice si ne-politice cu rolul de a asigura functionalitatea sistemului social.
Puterea politica are rolul de a ordona si orienta evolutia sociala īn raport cu directiile miscarii sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revolutii, stari de tranzitie, reforme)[1].
Rolul puterii politice īn societate este motivat prin mai multe argumente[2]:
- respectarea regulilor si legilor necesare pentru dezvoltarea normala a societatii, īn conditiile lipsei unei conformitati automate a indivizilor fata de acestea;
- orientarea, dirijarea si mentinerea īn stare de functionare a societatii pentru īndeplinirea anumitor scopuri de interes general;
- mentinerea coeziunii si ordinii īn societate, pe fondul competitiei politice īntre indivizi si grupuri sociale care poate genera instabilitate;
- pastrarea anumitor proportii si īmpiedicarea cresterii peste anumite limite a disimetriilor, īn conditiile existentei inegalitatilor economice si injustitiei sociale;
- apararea societatii īmpotriva unor agresiuni posibile sau desfasurarea de relatii politice, economice, culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societati, īn contextul existentei unor raporturi de colaborare, concurenta sau ostilitate īntre acestea.
Īndeplinirea rolului puterii politice se realizeaza prin mai multe functii. Cele mai importante dintre acestea sunt:
6.1. FUNCŢIA DE SUVERANITATE FAŢĂ
DE CELELALTE FORME DE PUTERE
Cercetatori prestigiosi din domeniile politologiei si sociologiei politice sunt unanim de acord ca suveranitatea constituie una din trasaturile esentiale ale puterii politice. Societatea globala este colectivitate suprem& 545b19f #259;, care nu depinde de nici o alta. Pe cale de consecinta, autoritatea acestei colectivitati este o autoritate suprema, care nu depinde de nici o alta autoritate. Īn acest sens, puterea politica este puterea suverana.
Aceasta functie releva faptul ca puterea politica, ca subsistem al sistemului puterilor sociale, are un rol precumpanitor īn raport cu celelalte puteri (economica, juridica, militara, tehnica, cultural-stiintifica, religioasa, civila, mass-media etc.) si īsi impune calitatea speciala īn societate fata de acestea. Puterea politica este, deci, instanta suprema īn societate, neexistānd o autoritate superioara ei, care sa-i conteste deciziile .
Īn consecinta, detinatorii puterii politice guverneaza societatea, prin intermediul deciziilor lor, fara sa se simta obligati, conform conceptiei lui Jean-William Lapierre ("Eseu asupra fundamentului puterii politice")[4], sa se supuna vreuneia din celelalte puteri sociale.
Trebuie retinut īnsa ca suveranitatea puterii politice, ca superioritate a acesteia īn raport cu celelalte puteri sociale, este circumscrisa legilor, deci limitata constitutional, supusa controlului civic si regulilor democratice.
6.2. FUNCŢIA DE ASIGURARE A LEGITIMITĂŢII
Legitimitatea este o functie esentiala a puterii politice, ea relevānd consolidarea si stabilizarea acesteia prin dobāndirea unui caracter legal, fie prin aplicarea legilor conform unor proceduri birocratice, prin persuasiune, manipulare, fie prin coercitie. Legitimitatea asigura stabilitatea regimului politic, echilibrul necesar guvernarii, functionalitatea puterii.
Puterea poate fi obtinuta si īn mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele consacrate īn fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitima, ea instaurāndu-se contrar regulilor democratice, constitutionale, ale statului de drept. Regimul politic al puterii ilegitime este, īn consecinta, fragil si instabil.
Puterea politica foloseste mijloace variate (instrumente politice) pentru a se legitima (furnizarea de garantii functionale catre celelalte segmente ale societatii politice sau catre cele ale societatii civile sau blocarea tentativelor lor de contestare sau īnlaturare a ei) si pentru a asigura, deci, permanenta stabilitatii sale, īntre altele, si pentru ca legitimitatea, nefiind cāstigata odata pentru totdeauna, se poate si pierde. Recāstigarea legitimitatii, dupa pierderea ei ca urmare a unei perioade de criza, sau reconfirmarea acesteia, la anumite intervale, determinate de cerintele sociale (inclusiv prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe īn care puterea se implica sistematic si interesat.
6.3. FUNCŢIA DE INSTITUIRE sI CONSACRARE A AUTORITĂŢII
Functia de instituire si consacrare a autoritatii aduce īn prim plan autoritatea puterii politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Autoritatea, ca functie a puterii, este influenta, exercitata la nivel social, care se īntemeiaza pe forta argumentelor logice, rationale, acceptate pe aceasta baza de catre celelalte institutii politice si de societatea civila, īnsusite si transformate de ele īn elemente de comportament. Pentru a dobāndi autoritate, dar si pentru a obtine consacrarea acesteia (impunerea si recunoasterea autoritatii), puterea politica trebuie sa se situeze la īnaltimea asteptarilor sociale. Īn caz contrar, mai devreme sau mai tārziu, se va manifesta o criza de autoritate, care se poate transforma īn criza de putere, fatala pentru orice regim politic.
6.4. FUNCŢIA DE FIXARE CORECTĂ
A RELAŢIEI CONDUCERE-SUPUNERE
Puterea se īnfaptuieste īn contextul relatiei sociale de conducere-supunere, fiecare dintre cei doi termeni (conducatori si condusi) fiind inseparabili de oricare fenomen de putere. Jean-William Lapierre releva, sugestiv, īn acest sens, īn lucrarea "Eseu asupra fundamentului puterii politice", ca "Īntre cei care exercita puterea si ceilalti membri ai grupului se stabileste o relatie specifica, care consta īn comunicarea si executarea hotarārilor. Puterea īnseamna si capacitatea de a te face ascultat. A comunica o hotarāre pentru executare īnseamna a conduce. A raspunde acestei comunicari, efectuānd actiunile cerute prin hotarāre, īnseamna a te supune" .
Orice autoritate si orice ordine sociala se bazeaza pe īmbinarea si pe coexistenta conducerii si supunerii. "Nu exista o prima etapa īn cursul careia ar fi data conducerea - afirma Julien Freund īn lucrarea "Esenta politicului" - si o alta care ar suscita supunerea: raportul de la una la alta nu este de succesiune, ci de coexistenta.De aici rezulta ca orice supunere este supunere fata de vointa cuiva (īn mod direct sau indirect)" .
Conducerea (dominatia). Max Weber considera dominatia (conducerea ) politica ca o īmbinare a doua elemente: pe de o parte, legitimitatea, care īi asigura stabilitatea, pe de alta parte, autoritatea, care īi confera o forma. Fiecare societate "inventeaza" propria sa "formula" de conducere (dominatie) plecānd de la norme, valori si credinte sociale care constituie principalele sale trasaturi culturale.
Īntr-un sistem al puterii aflat īn criza, nedemocratic, fundamentat pe relatii sociale inegalitare, conducerea politica se transforma īn dominatie , aceasta din urma realizāndu-se, de regula, prin mijloace de forta, violente (constrāngere psihologica, violenta fizica etc.).
Aparitia dominatiei este favorizata de anumite conditii, īntre care: o anumita structurare si organizare a societatii; situatia privilegiata a unor membri ai societatii īn raport cu ceilalti (īn mod special, a elitelor si a clasei politice); inegalitatea sociala; distanta sociala fata de putere. Īn plan politic, dominatia se manifesta prin tendinta de monopolizare a puterii politice si prin atitudini de indiferenta, de superioritate si de aroganta ale unora dintre guvernanti (asa-numita "elita a puterii" ) fata de alte categorii sociale. Ei ajung sa domine toate nivelurile si structurile politice (executive, legislative etc.) si sa sfideze prin opulenta, consum ostentativ, viata mondena, privilegii .
Dar notiunea de conducere (dominatie) nu presupune doar raporturi de forta initiate de conducator, ci introduce si punctul de vedere al celui condus (supus, dominat) si capacitatea sa de a negocia cu conducatorul (dominatorul). De aceea, Max Weber arata ("Economie si societate") ca dominatia (Herrschaft) ".semnifica sansa de a gasi persoane determinabile (influentabile - n.n.), gata sa se supuna unui ordin cu continut determinat.Orice raport veritabil de damnare comporta un interes exterior sau interior, caruia trebuie sa i te supui" .
Supunerea (subordonarea). Supunerea, respectiv realizarea de catre cei condusi (supusi) a deciziilor transmise de conducatori, are o īnsemnatate deosebita īn cunoasterea naturii puterii politice. A asculta de cineva īnseamna a te supune relatiei inegalitare de dominatie.
Julien Freund releva ca motivatia supunerii este extrem de variabila, avānd īn vedere caracterul ei istoric (dependenta de specificitatea diferitelor epoci istorice) si influentele venite din planurile social, psihologic, moral etc.. Astfel, supunerea poate rezulta din cauze diferite care furnizeaza o baza multipla puterii (constrāngerea, frica, manipularea, grija pentru protectie, utilitatea, respectarea traditiei, a legalitatii, cultura, ideologia, obisnuinta supunerii fata de putere, credinta īn suveranitatea acesteia, identificarea cu vointa persoanei charismatice, īncrederea supusilor ca puterea serveste binelui comun) .
Ascultarea pe care o implica supunerea nu trebuie īnteleasa neaparat ca efect al fortei concrete, ca aservire totala, ci, mai ales, ca respectare a unei discipline necesare fara de care ar fi inexistenta coeziunea colectivitatii si chiar libertatea de critica si-ar pierde orice semnificatie. Puterea cumuleaza toate cele trei proprietati sigure - forta, legitimitatea (reiesita din caracterul sau suveran) si credinta īn binele comun realizat de putere - care justifica supunerea.
Este de relevat faptul ca īn regimurile reactionare si decadente supunerea de catre subiect a obiectului puterii politice, realizata prin metode neviolente, este īnlocuita cu subordonarea acestuia, obtinuta exclusiv prin mijloace violente.
Trebuie mentionat ca raportul dintre conducere-supunere este mediat, pe de o parte de autoritatea, competenta, prestigiul, caracterul legitim sau forta puterii si, pe de alta parte, de adeziunea, consensul sau acceptarea celor care i se supun. Toti acesti factori sunt conditionati pentru ambele parti (conducatori si condusi) de nivelul de dezvoltare a constiintei politice, de gradul de organizare politica si de maturitate a manifestarilor politice.
6.5. FUNCŢIA PROGRAMATICĂ (DECIZIONALĂ)
Aceasta functie consta īn elaborarea unor programe, a liniilor directoare, īn care elementul esential īl constituie decizia politica , īn conformitate cu care trebuie sa se actioneze. Decizia politica are legatura cu valorile politice ale unei anume societati, izvorānd din ele si precizānd scopurile acelei societati īn ansamblul sau. Efectele deciziei politice iradiaza īn toate domeniile vietii sociale: economic, social, politic, ideologic, cultural-spiritual.
Procesul luarii deciziilor include formularea, promulgarea si aplicarea liniei politice. Deciziile politice angajeaza aspectele fundamentale ale societatii īn cauza, avānd legatura cu viitorul sau si determināndu-i evolutia. Georges Burdeau a relevat, astfel ("Tratat de stiinta politica"), ca deciziile majore sau macro-deciziile politice ".angajeaza colectivitatile īntr-un mod ireversibil, trasāndu-le sarcini a caror realizare le afecteaza īn īntregime" .
Prin efectele lor, deciziile politice pot determina succesul, cu conditia sa fie luate īn mod corespunzator. Īn situatiile īn care blocheaza evolutia proceselor si fenomenelor sociale, deciziile politice pot conduce si la insucces.
Fixarea deciziilor, de care depinde destinul colectivitatilor umane, este unul din atributele majore ale puterii. Acestea dau reperele calitatii actului de conducere si ale contributiei sale la activitatea sistemului politic.
Prin pozitia centrala a grupului conducator īn mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele luānd, de regula, forma legilor, decretelor, hotarārilor si fiind īntarite de forta publica. Cu cāt programele de actiune sau deciziile luate concorda cu cerintele generale ale progresului social si īsi subsumeaza acestora metodele si mijloacele de punere īn aplicare, cu atāt mai mult puterea cāstiga īn credibilitate si autoritate.
6.6. FUNCŢIA DE ORGANIZARE sI CONDUCERE A SOCIETĂŢII
Functia organizatorica consta īn capacitatea puterii de a stabili formele de organizare cele mai adecvate, de a mobiliza grupurile sociale asupra carora īsi exercita influenta, de a directiona institutiile si relatiile reciproce dintre acestea pentru a actiona īn conformitate cu obiectivul de conducere a societatii.
Toate societatile, cu atāt mai mult cea umana, au nevoie de a fi orientate spre realizarea scopurilor pentru care s-au format si exista. Din aceasta perspectiva, puterea politica are si rolul de a dirija (conduce) si mentine īn stare de functionare societatea.
6.7. FUNCŢIA IDEOLOGICĂ[16]
Prin intermediul acestei functii, puterea politica se preocupa sa formeze, sa educe oamenii īn spiritul valorilor ce decurg din programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care ea provine si care urmaresc sa influenteze, sa directioneze actiunea sociala spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politica īncearca, prin exercitarea functiei mentionate, sa convinga restul societatii sa accepte viziunea sa despre perspectivele societatii, ca si dorinta de a conduce societatea īntr-o anumita directie, sa obtina adeziunea acesteia fata de deciziile pe care ea le adopta.
6.8. FUNCŢIA COERCITIVĂ
Aceasta functie are ca rol constrāngerea, prin diferite mijloace si metode, a indivizilor pentru a-i determina sa respecte si sa actioneze functie de anumite reguli si legi fata de care nu manifesta o conformitate automata sau, dupa caz, reprimarea īmpotrivirii celor care se opun transpunerii īn practica a acestora. Functia coercitiva a puterii politice este indisolubil legata de legitimitatea acesteia, īntrucāt numai puterea politica legitima poate crea autoritati care sa impuna īndreptatit sanctiuni pentru cei ce se abat de la lege, de la regulile sociale acceptate.
6.9. FUNCŢIA DE CONTROL POLITIC AL SOCIETĂŢII
Controlul politic reprezinta o functie fundamentala a puterii si totodata cea mai complexa, care le subordoneaza pe toate celelalte. Aceasta functie se realizeaza prin utilizarea īntregului ansamblu de resurse (procedee si mijloace economice, politice, ideologice si morale) de care dispune puterea, cu scopul de a regla dinamica mecanismului social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea si functionarea acestuia, īn concordanta cu valorile si interesele fortelor sociale pe care le reprezinta.
Functia de control politic nu vizeaza doar verificarea conformitatii actiunilor sociale cu vointa puterii, ci si urmarirea modului īn care deciziile politice sunt respectate si a īndeplinirii masurilor ce se impun, īn conformitate cu prevederile legale. Ca instanta suprema ce garanteaza obligativitatea deciziilor fundamentale de care depinde evolutia sociala, puterea are si rolul de a controla modul de punere a lor īn aplicare si eficienta rezultatelor acestui proces. Controlul social nu este expresia opresiunii, a coercitiei arbitrare, ci mijlocul prin care statul, ca depozitar suprem al puterii, trebuie sa urmareasca, obligatoriu, toate fazele deciziei politice[17].
Controlul exercitat de putere este īn strānsa corelatie cu legitimitatea acesteia. Metodele si mijloacele de realizare a controlului social depind de nivelul de dezvoltare a democratiei, dar si de echilibrul care exista īntre controlul exercitat de putere asupra societatii si controlul pe care societatea civila īl are asupra puterii. Cānd īntre valorile pe care le promoveaza puterea si interesele societatii civile se manifesta diferente semnificative, se produce o scadere a nivelului activitatii sociale, care se repercuteaza negativ asupra capacitatii de control din partea puterii si a eficientei controlului.
Īn functie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestarii fata de valorile promovate de putere, dar si de metodele prin care se realizeaza, controlul exercitat de putere poate fi eficient sau ineficient (slab) .
Īn contextul mentionat, este semnificativ faptul ca regimurile totalitare au īncercat sa realizeze un control total asupra societatii, mai ales din dorinta de a cunoaste si de a neutraliza orice forma de opozitie, care ar fi putut periclita īndeplinirea intereselor lor. Istoria relativ recenta a regimurilor comuniste sta marturie īn acest sens: mijloacele variate la care a apelat puterea, de la represiunea propriu-zisa la sadirea unei iluzorii īncrederi īn viabilitatea obiectivelor urmarite, nu si-au atins, pāna la urma, rezultatul scontat. Strategia "controlului total" nu a dat roade, efectul acesteia, respectiv rezistenta tot mai generalizata a societatii civile, fiind unul advers, care a atacat īnsesi fundamentele totalitarismului[19] si a contribuit din plin la īnlaturarea sa.
6.10. FUNCŢIA DE PREGĂTIRE A SPECIALIsTILOR
PENTRU ORGANIZAREA VIEŢII SOCIALE
Prin aceasta functie, puterea politica actioneaza, prin metode si mijloace specifice, pentru crearea unui corp de cadre (specialisti) care sa se ocupe de organizarea vietii sociale, īn conformitate cu vointa puterii politice, si care sa se implice cu precadere īn exercitarea actului guvernarii[20].
6.11. FUNCŢIA DE MENŢINERE A STABILITĂŢII, COEZIUNII,
ECHILIBRULUI sI ORDINII ĪN SOCIETATE
Competitia politica, dar si cea economica (care creeaza inegalitati pe plan economic si injustitie sociala) īntre indivizii sau grupurile sociale pot genera instabilitate, context īn care puterea este mijlocul de a mentine coeziunea societatii, ordinea stabilita, de a pastra anumite proportii si a īmpiedica cresterea peste anumite limite a disimetriilor.
Sarcina puterii nu este de a face sa dispara inegalitatile, ci de a actiona astfel īncāt ele sa devina suportabile, deci acceptabile. Georges Balandier arata, foarte sugestiv ("Antropologie politica"), īn acest sens, ca "Proprie oricarei societati, ea (puterea - n.n.) are functia de a o apara contra propriilor sale slabiciuni si imperfectiuni.Rezulta, pentru societate, din necesitatea de a lupta contra entropiei [21], care ameninta cu dezordinea" .
6.12. FUNCŢIA DE SPRIJINIRE PRIORITARĂ
A UNUI ANUME GRUP SOCIAL
Puterea este, īn fapt, si un raport de confruntare dintre fortele structurii grupale a societatii. Este semnificativ faptul ca fiecarei perioade istorice i-au corespuns anumite grupuri sociale, a caror confruntare sau acord au dat continutul activitatii puterii. Puterea s-a exercitat īn societate doar de catre un singur sau de unele grupuri sociale, politice, culturale, ideologice, profesionale etc. ale carui (caror) pozitii, interese ea le-a reprezentat.
Puterea sprijina sau se īntemeiaza pe pozitia unui anume grup, ce variaza istoric ca importanta sociala si pe care īl plaseaza īn pozitia de posesor al puterii si de executant al deciziilor strategice majore[23].
6.13. FUNCŢIA DE PROMOVARE, PE PLAN EXTERN,
DE RELAŢII RECIPROC AVANTAJOASE SAU DE APĂRARE
A ŢĂRII ĪMPOTRIVA UNEI AGRESIUNI POSIBILE
Exercitarea acestei functii se īntemeiaza pe relatiile pe care fiecare societate le are cu alte societati, prietene sau ostile. Īn acest caz, puterea politica actioneaza īn directia apararii statului fata de orice posibila agresiune, dar si pentru a desfasura, pe plan extern, relatii politice, economice, culturale reciproc avantajoase.
Īntrucāt puterea se exercita īntr-un cadru organizat, prin intermediul unor institutii, organizatii, asociatii, functiile puterii sunt īndeplinite īntr-un mod specific, de fiecare organism īn parte.
Īn concluzie, se poate afirma ca functiile constituie forma cea mai vie, cea mai pregnanta de manifestare a puterii politice. Īn viata sociala, puterea politica se obiectiveaza, īn primul rānd, prin existenta si activitatea statului, dar si prin alte institutii politice sau nepolitice (partidele politice, grupurile de presiune, institutii cu caracter nepolitic ale societatii civile etc.).
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.
MĂGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.
Idem, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.
TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.
VĀLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.
ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.
Prin conducere politica se īntelege actiunea subiectului puterii (conducatorilor) de transmitere permanenta a deciziilor pe baza carora se realizeaza organizarea si desfasurarea activitatii sociale. Ea implica promovarea intereselor grupului (clasei, categoriei etc.) aflat īn fruntea societatii si impunerea acestora, prin metode si mijloace variate, celorlalte grupuri (clase, categorii etc.), de regula, sub īnfatisarea binelui comun.
Sintagma utilizata de sociologul american C. Wright-Mills, care a desemnat, astfel, cercul social restrāns al celor cu pozitie conducatoare īn principalele institutii ale sistemului politic capitalist contemporan (lucrarea "Elita puterii", 1957).
Act de optiune si de vointa politica pentru un anumit mod de actiune, din mai multe alternative disponibile, īn abordarea unei probleme de interes public. Īn aceasta categorie se includ regulile constitutionale, legile elaborate de parlament, politicile publice, deciziile privind relatiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de un partid politic.
Prin ideologie se īntelege acel ansamblu de idei, reprezentari, mituri elaborate de miscarile politice, īntr-o forma mai mult sau mai putin sistematica, īn vederea orientarii comportamentului cetatenilor īn problemele fundamentale ale dezvoltarii societatii (modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltarii societatii ori valorile morale care trebuie sa o anime).
Concept introdus de gānditoarea germana Hannah Arendt (1906-1975), prin lucrarea "Originile totalitarismului" (1951) pentru a defini regimurile antidemocratice ale secolului XX (fascismul, nazismul, comunismul), īn care nici un sector al vietii sociale si al activitatilor politice, culturale, juridice si economice nu scapa de controlul total al statului. Pe plan sociologic, pot fi recunoscute cāteva caracteristici ale statului totalitar: administrarea centralizata; controlul asupra mijloacelor de comunicare, de instructie, de propaganda; eliminarea oricarei opozitii prin folosirea fortei si identificarea dusmanilor interni si externi ai statului cu acei ce manifesta orice forma de rezistenta; anularea individului si deresponsabilizerea etica prin executarea directivelor puterii; polarizarea raportului dintre figura sefului (aflat īn vārful partidului unic al statului, superior legii īnsesi a statului) si mase (subiect colectiv caruia īi este asigurata o participare plebiscitara de-a lungul unei obsedante mobilizari ideologice); promisiunea de a realiza o societate īn care pacea sa fie garantata prin eliminarea definitiva a dusmanilor interni si externi.
Marime fizica prin care se exprima, īn general, gradul de dezordine a unui sistem. La īnceput a fost introdusa īn termodinamica. Conceptul de entropie s-a aflat īn centrul unei dezbateri filosofice din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El a mai fost folosit si īn explicarea directiei timpului.
|
