ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA
Lectia 1. Aderarea Romaniei la UE
Pasul 1. Regimul comunist si limitele deschiderii spre valorile
europene.
Agenda integrarii Romaniei in UE, cu momentele foii de parcurs, cu
dificultatile, dar si cu reusitele obtinute, fie ele si partiale si inca
neconsolidate, au facut, la noi, obiectul prezentarii minutioase in diferite
lucrari pe domeniu. Ar fi redundant sa rel uam toate secventele, nu o data
dramatice, ale acestui proces Nu vom face, in consecinta, inventarul lor;
vom urmari mai ales, pe cat este posibil in randurile care urmeaza,
semnificatia unei batalii castigate pentru viitor .
Desi prizoniera, ca si alte state est-europene, a lagarului socialist si a
ocupatiei militare sovietice, Romania a incercat si in aceste conditii -limita
sa-si afirme identitatea europeana. Scoaterea ("retragerea") trupelor
Armatei Rosii din tara, prin negocieri, inca din 1958, Declara tia din aprilie
1964 prin care Partidul Comunist Roman isi afirma independenta politica
fata de Moscova, usurarea regimului detinutilor politici anticomunisti
(mergand pana la eliberarea lor), politica economica (desi partial si trecator
relaxata) a mandatarilor, deschiderea politica spre vestul Europei (Romania
era primul stat socialist, dupa URSS, care relua legaturile diplomatice cu
RFG - la 31 ianuarie 1967) si largirea treptata a schimburilor diplomatice si
tehnico-stiintifice si cu alte state vest -europene, momentul august 1968 (de
refuz curajos al participarii la ocuparea Cehoslovaciei de catre trupele
Tratatului de la Varsovia, desi tara noastra facea parte din acest tratat),
medierea reusita in tratativele de restabilire a relatiilor diplomatice din tre
China si SUA ori in acelea de incheiere a pacii intre Egipt si palestinieni pe
de o parte si Israel pe de alta - toate acestea, dar si alte gesturi constructive
pe arena politicii internationale, precum implicarea in cresterea rolului
ONU si al tarilor lumii a treia, dovedeau in fond deschiderea spre lume si
spre acele valori ale cooperarii si securitatii internationale care inglobau
evidente accente - desi nu puteau fi consecvente si radicale in acele
imprejurari - de politica proeuropeana. Desprindere a de URSS - pe cat
putea fi atunci posibila - cerea drept contrapondere deschiderea spre
Occident. Ceea ce nu era, se intelege, o optiune ideologica, dar aparea ca o
necesitate strategica de sprijin politic prin cooperare economica. Procesul
se insotea cu o "nationalizare" a ideii comuniste, in sensul despartirii de
internationalismul nivelator si desfigurator al valorilor si spiritului national,
impus proletcultist de agentii stalinisti instalati de ocupanti in structurile
de putere cele mai inalte. Aces tia - trebuie sa o spunem in numele
adevarului istoric dureros pentru poporul roman - erau in zdrobitoarea lor
majoritate minoritari etnici complexati de ura razbunatoare fata de tot ceea
ce era continut romanesc in regimul socialist. A fost nevoie de o
redescoperire - nu o data contradictorie, cu sincope si inconsecvente - a
radacinilor nationale ale culturii si istoriei noastre. In drumul aspru al
regasirii constiintei nationale, vituperata de internationalistii de atunci, s -
au degajat entuziasme si energ ii care au irumpt navalnic pe multiple
planuri de constructie sociala. Or, redescoperirea de noi insine insemna si
reinnodarea firului valoric cu trecutul nostru european mai recent; el
media intalnirii recuperatorii, nu doar revalorificatoare, ci si
revalorizatoare - cu o tabla europeana de idealuri si repere care modelasera
sincronia spiritului nostru la ritmurile modernitatii. Desigur, 858d38i comunismul
national avea acele limite naturale care, cum s -a vazut mai apoi, l-au facut
incapabil sa produca intalnirea mult asteptata de catre romani cu
Occidentul. Esecul tragic al cultului personalitatii, anuntat inca de dictatura
regala din anii '30, n-a fost decat confiscarea si exploatarea dorintei de
independenta a poporului, constrans la izolare si sacrificii. Cu to ate acestea,
scanteia autodescoperirii a reverberat din politica in cultura, in educatie si
in scoala. Implozia recuperarii trecutului, provocata de comunistii
nationalisti in conflictul lor subteran, uneori acut, cu fostii conducatori
internationalisti, niciodata marginalizati cu totul, a constituit - suntem
convinsi - factorul psihologic motor al insesi schimbarilor din
decembrie '89. Dincolo de ce au urmarit si obtinut regizorii straini ai
evenimentului, dincolo de deturnarile schimbarilor produse, ele a u avut ca
forta motrice si izvor imanent setea nestinsa a romanilor de a reveni la
Europa adevarata, aceea a spiritului, a Ideii europene ce au calauzit istoria
noastra moderna. In spatiul cel mai intim al constiintei noastre nationale
germinau samburii europeismului nostru definitoriu. Dar, vai, mutatiile
produse dupa '89 au ravasit asteptarile, au maculat idealurile si au ejectat
in spatiul public elementele telurice ale egoismului cinic si aventurismului.
Si peste toate, au iesit iarasi la lumina eternii internationalisti: si de data
aceasta ca salvatori ai Romaniei, numai ca acum ei apareau ca apostoli ai
liberalismului si democratiei planetare. Era si este insa vorba despre
vesnicii mercenari care, dupa ce au provocat cataclisme in istorie, se asaza
la masa judecatii acuzand si culpabilizand victimele terorii totalitariste.
Aceste stari de lucruri, privite din Vest, nu au poate acuitatea reperului est -
european al suportarii lor. Dar ele ar trebui deconspirate - cum au afirmat
si in alta ordine - pana la capat intr-un proces intentat falsului proces al
comunismului. Numai asa i-am putea arata lumii intregi pe complotistii
eterni la viata statornicita a popoarelor.Anii din urma asaza lucrurile in fagasul lor cat de cat firesc. Nulipsesc insa puseurile antinationaliste concertate, subzistand cameleonic
dupa imprejurari.
Pasul 2. Negocierile de aderare si adoptarea Tratatului de aderare .
In acest climat, nu usor de inteles de catre europenii vestici care n -au
fost nevoiti sa suporte o istorie croita de alti i, Romania cauta drumul catre
sine pentru a se reintalni cu Europa adevarata, a natiunilor si statelor
europene, o Europa care, astazi, este si a structurilor integrative
institutionalizate, in masura sa sporeasca puterea creativa a tuturor partenerilor.
In 1974, Romania, incheind Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinte, devenea prima tara din Europa centrala si de est care stabilea relatii oficiale cu Comunitatile Europene. Semnarea in 1980 a Acordului comercial pentru produsele industrial e avea sa amplifice aceste relatii. Anul 1990 marcheaza stabilirea legaturilor diplomatice cu CEE, iar 1991 este anul incheierii Acordului privind comertul si cooperarea
comerciala cu Comunitatea. In 1993, Parlamentul Romaniei adopta Legea
nr. 20 privind ratificarea Acordului european instituind o asociere intre
Romania si CE . O hotarare a Guvernului (nr. 140/9 martie 1995) avea in
vedere certificarea conformitatii cu legislatia comunitara a actelor
normative interne. In acelasi an se crea, la nivelul Guv ernului,
Departamentul pentru Integrare Europeana. In contextul dat, Romania a
solicitat, in 22 iunie 1995, aderarea la UE. In octombrie 1999, Comisia
Europeana recomanda initierea negocierilor de aderare, debutul lor
propriu-zis fiind decis de Consiliul UE pentru februarie 2000. In 2001 lua
fiinta, in cadrul Guvernului tarii noastre, Ministerul Integrarii Europene ca
minister de sinteza. Totodata, s -au creat in fiecare dintre celelalte ministere,
precum si la nivelul prefecturilor, directii de armonizare l egislativa cu
acquis-ul comunitar.
Obligatia transpunerii integrale a acquis -ului comunitar in legislatia
romaneasca pana la momentul aderarii decurgea din criteriul fundamental
al aderarii, stabilit de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993),
constand in capacitatea de asumare a obligatiilor de membru al UE
De aici rezulta caracterul procesual al aderarii, pregatirea ei
metodica. In acest sens, Agenda 2000 a lansat strategia intarita de
preaderare adoptata de Consiliul European de la Luxemburg i n decembrie
1997. In tara noastra, strategia preaderarii s -a instrumentat in 1988 prin
Programul National de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana (PNAR).
Avand un calendar precis, PNAR urmarea abordarea integrata a reformei
legislative si dezvoltarea institutiilor chemate sa asigure aplicarea
legislatiei armonizate.Programul a fost actualizat periodic si concentrat pe
domeniile considerate deficitare in Raportul periodic al Comisiei Europene.
Armonizarea legislativa si evaluarea ei periodica s -au reflectat si in
Raportul anual al Guvernului Romaniei asupra pregatirii pentru aderare la
UE, inaintat Comisiei Europene. Instrumentul in baza caruia s -au
desfasurat efectiv negocierile de aderare a fost documentul de pozitie.
Redactat pentru fiecare dintre capit olele negocierii (in numar de 31), el
consemna rezultatele punctuale ale cercetarii analitice, exprimand pozitia
oficiala a Romaniei in negocieri si angajamentele asumate de Guvern in
armonizarea legislativa
Incheierea negocierilor de aderare a condus la adoptarea Tratatului
de aderare. Daca, pe de o parte, acest fapt marca finalizarea unei etape si
afirmarea clara a optiunii europene a Romaniei, pe de alta parte el
deschidea un drum si mai greu: acela al integrarii propriu -zise, fata de care
aderarea a fost doar un inceput , semnificand statuarea cadrului juridic
necesar continuarii procesului de integrare
Pasul 3. Pretul aderarii la UE.
Aderarea Romaniei consacra politic si juridic vocatia ei europeana.
Oportunitatea integrarii noastre in UE a fost ev identiata si justificata
convingator in literatura romaneasca asupra problemei. Dar nu o data,
evenimentul, inca inainte de a se produce, a fost deja confiscat tezist de
conceptia federalista. Aceasta, facand pasul nepermis de la neutra teorie la
angajanta ideologie, a vazut in reusita aderarii o pretinsa dovada a optiunii
Romaniei pentru o Uniune Europeana construita federativ . In ce fel si-a
manifestat Romania aceasta optiune atata vreme cat cetatenii ei n -au fost
consultati prin referendum nici in ce pr iveste aderarea?
S-a putut observa ca, in negocierile purtate pentru incheierea
Tratatului, spatiul de joc al optiunilor partii romane, a fost limitat, iar la
solicitarile Consiliului UE, pentru ca ea sa -si modifice pozitia, s-a dat curs
in cele mai multe situatii, desi motive intemeiate de obiectiuni au existat pe
alocuri. E adevarat, s-a manifestat si o presiune politica interna, sustiunuta
mediatic interesat (ca nota buna pentru guvernanti, mai ales), dublata de
una psihologica, exprimand necritic speran ta populara a bunastarii rapid
instalate. Dar a fost la mijloc si interesul economic al statelor UE de a
accede stabil la una dintre primele 7 piete de desface din Europa.
Dupa cum au remarcat analistii lucizi, angajamentele asumate de
Romania prin Tratatul de aderare deriva din exigentele fixate, daca nu
chiar impuse, de UE. State dezvoltate ale Europei au preluat astfel, la
preturi foarte joase, cele mai profitabile active romanesti, beneficiind, pe
langa o noua piata de desfacere, si de o forta de munca pe cat de calificata,
pe atat de slab retribuita. De asemenea, angajamentele romanesti din Tratat
nu reflecta convingator cerintele reale ale evolutiei economice a Romaniei,
dar antreneaza costuri majore - si economice, precum si sociale - pentru o
populatie care nu a fost consultata . Fara indoiala, clauza "de
salvgardare", antrenand amanarea aderarii cu un an, se leaga de gradul de
credibilitate a angajamentelor Guvernului Romaniei. Dar aceasta nu scuza
cu nimic impresia lasata de unii functionari comunit ari ca ar intretine
relatii de subordonare, nu de cooperare cu autoritatile noastre, la care vin
in control si verificare, folosind mijloace de presiune. Aceeasi clauza
evidentiaza insa si preocuparea unor cercuri de interese din statele UE
pentru a forta astfel conditii si mai favorabile de beneficii din aderarea
sever monitorizata a Romaniei.
In situatia creata, problema care se pune nu este aceea a eventualei
contestari a legitimitatii viitorului european al Romaniei, posibil numai
prin aderare si integrare, cat a procesului moral, politic si juridic care ar
trebui facut guvernantilor "nostri"; ei au negociat fara responsbilitate
conditile aderarii, cu consecinte pe termen lung.
Nu ne ramane decat sa ne indreptam spre acel viitor ca timp al
constructiei, dar si al asteptarilor inca frustrante. Viitorul astfel asumat este
de fapt oglinda intregului nostru trecut: un trecut al reluarii (uneori
indarjite) a drumului. Sa fie acesta un destin?
Analiza fenomenului aderarii conduce la cateva posibile remarci finale.
Cercetatorii procesului integrarii au observat ca, pana la ultimul val
de aderare, primirea noilor membri depindea in primul rand de acordul
statelor care faceau deja parte din Comunitati si al statului candidat, nu
atat de constatarile facute de ins titutiile comunitare . Ceea ce se explica
prin compatibilitatea evidenta a naturii si nivelului calitativ de evolutie a
sistemului politico-economic al statului solicitant cu acela al statelor
membre.In aceasta privinta insa, statele fostului bloc comunist aveau mult
si multe de recuperat, si dupa criteriul politic, si dupa acela economic. Incat,
vointa de aderare venea, oarecum unilateral, din partea unora dintre aceste
state, semnatare a acordurilor de asociere cu UE.Faptul ca orice stat
european poate solicita aderarea nu naste dreptul automat la aderare
Problemele reale ale statelor solicitante au provocat o reactie de prudenta
din partea Consiliului European si a celorlalte institutii, materializate in
fixarea criteriilor de aderare, la care am facut unele referiri supra. S-a putut
observa, in consecinta, ca in cazul statelor est -europene a avut loc mai
degraba un proces de admitere, nu atat unul de aderare .
Pe de alta parte, edificarea comunitara si integrarea europeana nu
au nevoie de fetisizare si idealizare. Sa recunoastem ca interesul de tara a
avut si are rolul sau nu numai in aderare, ci si in desfasurarea constructiei
de sistem a Comunitatilor Europene si a UE. A fost vizibil faptul, constatat
si in doctrina (uneori, se pare, cu o usoara ironi e), ca insasi configurarea
integrarii sta si pe latura diferita, nu numai pe aceea suprapusa, a
intereselor fiecaruia dintre parteneri. Din acest punct de vedere, exista, la
limita, asa cum s-a spus, nu o Comunitate, ci atatea cate state coparticipa la
fiinta ei. Fiecare dintre ele vine la procesul comun cu ceea ce -i este propriu
si, firesc, cu interesele ce il anima. Pe fondul concursului lor se naste trama
intereselor propriu-zis comune. Aceasta panza este spatiul de joc in care
insesi diferentele unifica; manifestarea lor si a intereselor prin care ele se
exprima este insa conditionata de unitatea globala a Comunitatii. Ea este,
in acest sens, viabila pentru ca are fetele, ipostazele particularizante in care
fiecare partener o priveste si o construieste r econstruind-o in ordinea si in
orizontul propriu. Dar aici, compromisul de care aminteam nu mai joaca
rolul conservativ al supravietuirii fiecaruia; el este unul activ, este conditia
nu doar pragmatica, ci si principiala a constructiei coparticipative: Uniunea Europeana.
Pe parcursul aderarii, s-au inregistrat retineri, chiar rezerve, daca nu
si mai mult, din partea unor natiuni, a unor zone regionale sau a unor
categorii sociale. S-a apreciat, nu o data, ca reactia ezitanta se datoreaza
modului de informare ori clauzelor de ratificare a integrarii. Realitatea ne
obliga insa sa recunoastem si cauze nu doar informale ori procedurale.
Aderarea noilor membri s-a legat de conditii care, dincolo de intentiile
constructive si rigorile procedurilor, au pus sub semn ul intrebarii industrii,
sectoare economice si ocupatii nationale ori zonale traditionale, au dislocat
reductiv deprinderi si habitudini care aveau logica lor. La aceasta se
adauga si faptul ca deschiderea negocierilor si procedurilor de aderare a
fost speculata pe alocuri de catre guvernanti ca sa -si infrumuseseze
imaginea si mai ales ca sa -si justifice neputintele ori sa -si ascunda
malversatiile. Populatia, cu instinctul ei, a intuit deturnarea politicianista a
problematicii aderarii, nefiind insa scutita de sacrificii . Disfunctii economice masive s-au produs cel mai adesea aparent, in numele aderarii.
Dincolo de vinovatiile locale, pare ca au fost si complicitati exterioare. Fara
a face insa proces de intentii strategilor comunitari, ne intrebam daca,
odata cu ameliorarea componentei procedurale a aderarii, nu ar fi trebuit
construit mai mult in insasi dimensiunea ei de continut, chemata sa salveze
valori, sa obtina asteptatul salt prin continuitate si crestere armonica.
Socurile destructive nu au a fi pr etul platit de populatie, nici doar proba
unei incapacitati guvernamentale la nivel national, ci si preocuparea
preventiva a "managerilor" comunitari. Politica e aderare trebuie sa
salveze valori si traditii, sa le stimuleze armonizandu -le. Aceasta este
menirea ei cea mai inalta.
Lectia 2. Retragerea, excluderea si suspendarea calitatii de membru al
Comunitatilor si Uniunii Europene
Pasul 1. Integrarea europeana ca refacere pe un plan superior a
unei aspiratii
Asumarea libera a unei cauze e facuta sa dure ze. Sa dureze nu in
ordinea clipei si a timpului masurat, ci a procesului care conduce la scopul
superior. Ceva dureaza pentru ca nu tine de durata cuantificabila, chiar
daca se masoara pana la urma in timp. Timpul nu trimite aici la
temporaritate; de fapt, e temporalitatea, adica forma palpabila pentru noi a
valabilitatii. Un ideal omenesc, implicit un obiectiv politic precum
constructia Uniunii Europene, dureaza sau este chemat sa dureze in
ordinea valabilitatii scontate; el nu are termene si nici conditi i exprese de
incetare. Acestea din urma se subinteleg. Precizarea lor e inutila in
economia faptului care se vrea durabil. El exista, se afirma pur si simplu,
fara sa-si fixeze conditiile stingerii sale.
Integrarea europeana este refacerea pe un plan super ior a unei
unitati primordiale: nu propriu -zis aceea originara, a datului geo -demoistoric
continental, cat aceea a posibilului cresterii sale, constientizat mai
apoi ca Idee europeana. Ea s-a impus ca aspiratie. Si daca angajarea statelor
membre la edificiul comun este, cum s-a spus, un punct de la care nu te
mai poti intoarce, toate acestea ingemaneaza o crestere organica, anticipata,
dorita si pusa in lucrare, dar nu o fatalitate. Incat, ceea ce in ordinea morala
a problemei nu se legitimeaza, se indrept ateste insa in ordine pragmatica si
uneori si juridica, anume: retragerea, excluderea ori suspendarea
apartenetei la Comunitati si la UE. Cu toate acestea, si in acest plan, ca
urmare a celor constatate, regimul problemei are un aspect implicit, nu explicit.
Pasul 2. Caracterul implicit al dreptului unui stat la retragerea din UE
Cat priveste retragerea, absenta dispozitiilor in cauza nu reprezinta
o lacuna a tratatelor institutive, ci are un caracter intentional. Ea
marturiseste despre seriozitatea angaj arii in Uniune . Denuntarea unui
tratat sau iesirea dintr-o organizatie internationala de tip clasic urmeaza
principiile dreptului international public. Or, in cazul eventualei iesiri din
Comunitati si din Uniune, dreptul de retragere este implicit. In caz ul ivirii
unei incompatibilitati fundamentale intre politicile Uniunii si interesele si
actiunile unui stat membru, retragerea se justifica in numele identitatii
nationale, valoare recunoscuta de textele constitutive ale Uniunii
Obligatiile multiple rezultate din calitatea de stat membru trebuie sa aiba o
contrapondere - si logica, si naturala - in dreptul de retragere. El se
revendica aceluiasi element definitoriu de vointa nationala, care intemeiaza
si adeziunea la Uniune. Insasi adeziunea, fiind libera in esenta sa, implica,
in numele aceleiasi libertati, dreptul de iesire din Uniune. Cele doua aspecte sunt laturi complementare ale vointei de identitate nationala, obiectivata in suveranitate, pe care se sprijina programatic intreg edificiul Europei unite.
Pasul 3. Suveranitatea de stat si problema retragerii din UE
Din aceasta perspectiva, atacurile ideologice la adresa ideii politice
si institutiei juridice a suveranitatii isi dovedesc fie inapetenta intelectuala,
fie reaua-credinta. Cum sa cladesti o Europa unita fara liantul vital al
intregii constructii: suveranitatea statelor si natiunilor ei? Nu numai
natiunile si statele lor isi exprima vointa in inerenta forma politic
obiectivata si juridic institutionalizata a suveranitatii, dar aceasta din urma
- o afirmam si aici, cu sentimentul unei evidente care n -ar mai trebui
argumentata - este insasi conditia constructiei europene integrate si a
trainiciei ei; UE nu-si poate afirma originalitatea si dainuirea negand sau
diminuand forta unui principiu intem eietor. Suveranitatea uneste, nu
desparte statele; ea nu-si poate asuma atributele definitorii decat
deschizandu-se complementar spre celelalte entitati etatice si nationale. In
suveranitatea statelor - desigur, modelata in forme evolutive si functionale
care sa o exprime astazi constructiv, ca deschidere, nu exclusivist, ca
negare a "celuilalt" - se regaseste concentrat proteismul Europei unite.
Forta unitatii ei tine tocmai de aceasta valoare pe care o canalizeaza si o
exprima plurivalent. In afara princi piului director al suveranitatii statelor si
natiunilor integrate prin vointa lor, Uniunea Europeana poate fi orice
altceva, chiar si o federatie de tip nord -american, dar nu ceea ce o
indreptateste sa fie cu adevarat ea insasi. Suveranitatea sustine si in acelasi
timp legitimeaza in plan politic si juridic diversitatea care uneste.
Am repetat in aceasta pagina afirmatii care tin de logica elementara
a lucrurilor. Or, partizanii amendarii negativiste a suveranitatii nu fac
decat sa darame temeliile edificiu lui european, desi clameaza sloganul
consolidarii lui. Problema reala este in fond aceea a cresterii functionalitatii
institutiilor comunitare in baza puterilor atribuite de statele membre si a
regasirii vointei intemeietoare a acestora in actul gestiunii institutionale a
procesului comunitar si al aceluia, mai larg, de integrare. Uniunea
Europeana are a fi sfera mirifica, ridicata la inaltimile simbolice de bratele
vanjoase ale Anteilor ziditori.
In temeiul suveranitatii, vazuta ca principiu constitutiv al UE, dreptul de retragere din Uniune este, asadar, axiomatic presupus. Lucru ce
s-a vazut si cu ocazia cererii guvernului britanic, din 1974, de renegociere a
conditiilor de aderare si a afirmarii intentiei de retragere din Comunitati a
Regatului Unit in caz de nerezolvare favorabila. In acele imprejurari, nici o
voce din partea statelor membre ori a institutiilor comunitare nu a pretins
ca o astfel de retragere ar fi juridic imposibila. De asemenea, Tribunalul
constitutional german, in hotararea sa din 12 octombrie 1993, accepta ca o
eventuala retragere este juridic admisibila . Mai mult, proiectul de Tratat
instituind o Constitutie pentru Europa a stabilit dreptul unui stat membru de a se retrage potrivit regulilor sale constitutionale , urmand ca aceasta
sa se produca printr-un tratat de retragere, votat de Consiliul UE si
Parlament, care sa cuprinda modalitatile de iesire si relatiile ulterioare cu
UE. Despartirea de UE si institutiile comunitare nu anuleaza insa dreptul
statului in cauza de a solicita d in nou aderarea, urmata de reluarea
procedurilor consfintite.
In cazul succesiunii teritoriale a unui stat membru, in urma careia se
creeaza un stat nou, acesta din urma este considerat in afara Uniunii;
pentru a face parte din aceasta, el trebuie sa urmez e procedura de adeziune.
Comunitatile s-au confruntat cu doua astfel de cazuri. Primul dintre ele
privea Groenlanda, care facea parte din Regatul Danemarcei si a intrat,
odata cu aderarea acesteia sub incidenta dreptului comunitar. Dar ea s -a
plasat, din mai 1979, intr-o anume pozitie exterioara fata de Danemarca,
pastrand insa relatii stranse cu Regatul. Situatia creata si -a gasit rezolvarea
prin revizuirea Tratatului CEE, fapt ce plasa Groenlanda in lista teritoriilor
care intretin relatii speciale cu unu l dintre statele membre. La randul sau,
Tratatul CEEA, si el revizuit in aceeasi cauza, preciza ca "nu se aplica
Groenlandei". Al doilea caz privea Algeria, declarata in 1962 stat
independent. Pana atunci, departamentele algeriene, depinzand de
suvernitatea franceza, aveau un regim special in Comunitati. Or, dupa
aceasta data, prin obtinerea independentei, se plasau complet in afara
dreptului comunitar. Dar Algeria nemaifiind mentionata, in urma
schimbarii produse, ca teritoriu de peste mari al republiciiFranceze, a
continuat totusi sa beneficieze de un regim special. Era o anomalie ce lua
sfarsit printr-un acord incheiat in aprilie 1976 cu Comunitatea.
Pasul 4. Caracterul nonjuridic al excluderii
Asa cum tratatele institutive nu prevad clauze de retragere , ele nu
cuprind nici dispozitii de excludere a unui stat membru. Excluderea nu
dispune de mijloace juridice. Ceea ce, iarasi spunem, vine in consonanta cu
principiul vointei suverane a statelor care nu se lasa constransa de mijloace
juridice, exterioare siesi. Absenta instrumentelor juridice previne impotriva
presiunilor interesate care, instrumentate juridic, ar lovi nu numai statul in
cauza, ci si viitorul Uniunii in conditii de tensiuni extinse. Forta dreptului
comunitar este astfel croita incat acesta sa poata construi semnificativ si
prin "tacerile" sale. De data aceasta, putand mai putin, el poate astfel mai
mult in ce priveste consolidarea constructiei europene integrate. Odata ce
Inaltele Parti Contractante au hotarat sa stabileasca fundamentele une i
uniuni fara incetare mai stransa intre popoarele europene, ele i -au
imprimat astfel un caracter ireversibil. Iar absenta dispozitiilor privitoare la
excluderea statelor membre este un alt indiciu puternic al ireversibilitatii dorite
Pasul 5. Regimul juridic al suspendarii
Nu la fel stau lucrurile referitor la suspendarea unui stat membru.
Toate statele apartenente se autoobliga sa desfasoare activitati rezonante cu
tratatele institutive. Comunitatile si Uniunea se intemeiaza pe
coparticiparea lor constructiva la cauza generala, gestionata de institutiile
comunitare prin competente exclusive sau prin subsidiaritate. Obligatiile
asumate incumba responsabilitatea si, pe aceasta baza, raspunderea. Daca
un stat s-ar dezice de finalitatea si obiectivele com unitare si ale Uniunii,
atunci s-ar deresponsabiliza, nemaifiind juridic raspunzator. Dar, odata
interesat si angajat in numele propriei optiuni suverane la respectarea
tratatelor, el este tinut sa le respecte si este raspunzator pentru ce face sau
nu face. Obligatiile acceptate nu restrang sau anuleaza suveranitatea, ci
decurg din aceasta ca una din formele obiectivarii ei actionale; obligatiile
sunt exercitiul ei responsabil, iar suveranitatea este sursa lor subiectuala,
de vointa si putere politica. Iata de ce suspendarea comporta cu necesitate
un regim juridic. Aspectele sale tehnice au fost convenite prin Tratatul de
la Amsterdam, care a instituit o procedura de suspendare, completata de
Tratatul de la Nisa prin crearea unei proceduri de avertizare.
Literatura problemei a infatisat cazurile concrete care au provocat
aceste modificari asiguratorii in TUE, precum si continutul procedurilor in
detaliu (la care am facut unele referiri in alta ordine). De aceea, fara sa le
invocam ca atare, incercam sa retine m doar semnificatia lor. Scopul acestor
masuri viza sa garanteze din partea statelor respectarea valorilor
fundamentale ale Uniunii, inscrise in TUE. Se poate retine, de asemenea, ca
ceea ce sub aspect tehnic-juridic poate parea complicat, chiar fastidios (de
exemplu, traiectul propunerii de suspendare si implicarea (cu rol
diferentiat a fiecareia dintre institutiile comunitare in acest demers, precum
si a unor personalitati independente chemate sa prezinte un raport),
reprezinta de fapt necesara forma proc edurala de evitare a masurilor
pripite si de asigurare a dialogului centrat pe valorile comune, in numele
carora Consiliul, intr-o faza a rezolvarii problemei, adreseaza recomandari
statului in cauza. Este semnificativ si faptul ca, in numele acelorasi val ori
fundamentale, suspendarea drepturilor unui stat in calitatea de membru al
Comunitatilor si al UE nu blocheaza obligatiile acestuia, asumate prin tratate.
REZUMAT
Desi prizoniera, dupa al doilea razboi mondial, ca si alte state est -
europene a lagarului socialist si a ocupatiei militare sovietice, Romania a
incercat si in aceste conditii-limita sa-si afirme identitatea europeana. Dar
comunismul national avea limite naturale care il faceau incapabil sa
produca intalnirea mult asteptata de catre romani cu Occidentul.
Abia dupa decembrie 1989 s -au putut face pasi reali - desi nu o
data sinuosi - spre intensificarea relatiilor economice, politice, culturale si
de aparare cu Occidentul. In 1993, Parlamentul Romaniei adopta Legea nr.
20 privind ratificarea Acordului european instituind o asociere intre
Romania si UE. Au urmat apoi alti pasi semnificativi, conducand la
adoptarea Tratatului de aderare. Dar in negocierile purtate pentru
incheierea acestui tratat, spatiul de joc al optiunilor partii romane a fo st
limitat. Intre altele, state dezvoltate ale Europei au preluat la preturi foarte
joase cele mai profitabile active romanesti. Totodata, angajamentele
romanesti din Tratat nu au reflectat convingator cerintele reale ale Romaniei. Trebuia mai hotarat prom ovat interesul de tara, asa cum au facut-o alte state aderante.
In ce priveste retragerea unui stat membru din UE, nu exista
dispozitii juridice care sa o reglementeze intrucat dreptul de retragere este
implicit, se presupune de la sine. Suveranitatea stat ului joaca aici un rol
decisiv. Tot in numele ei, statele au decis sa creeze Comunitatile si, apoi,
UE, incat suveranitatea trebuie privita ca un principiu constitutiv al UE.
Nici excluderea din UE nu dispune de mijloace juridice. Absenta
instrumentelor juridice previne impotriva presiunilor interesate care, instrumentate juridic, ar lovi nu numai statul in cauza, ci si viitorul UE in comnditii de tensiuni extinse.
Suspendarea din UE a unui stat are insa la baza un regim juridic.
Obligatiile asumate de un stat incumba responsabilitatea sa. Daca statul in
cauza se dezice de obiectivele comunitare, el este tinut sa le respecte, altfel,
in mod logic, dar si juridic, el este suspendat din calitatea de membru al UE.
Tratatul de la Amsterdam a instituit o procedu ra de suspendare,
completata de Tratatul de la Nisa prin crearea unui proceduri de avertizare.
Suspendarea drepturilor unui stat in calitatea de membru al Comunitatilor
si UE nu blocheaza obligatiile acestuia, asumate prin tratate.
CONCLUZII
Aderarea Romaniei la UE reprezinta implinirea unei aspiratii
istorice a romanilor, aceea de a reveni in concertul constructiei democratice
a Europei, regasindu-se in cultura si civilizatia acesteia ca partener creativ.
Aderarea deschide drumul spre integrarea efectiva, care nu este insa o
fatalitate; statele membre se pot retrage sau pot fi excluse, fara ca, pentru
aceasta, sa fie nevoie de un suport juridic, asa cum e nevoie, totusi, in cazul suspendarii.
|
