Înca în "Proclamatia catre tara" a Consiliului Frontului Salvarii Nationale, din 22 decembrie 1989, era exprimata, într-o forma implicita, dorinta conectarii României la valorile democratice si la structurile vest-europene. "Întreaga politica externa a tarii - se punea în punctul 9 din documentul sus-mentionat - trebuie sa serveasca promovarii bunei vecinatati, prieteniei si pacii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor popoarelor continentului" (subl. ns.).

Deosebit de importante sunt acele puncte din program care-si propuneau ruperea de sistemul totalitar si democratizarea societatii românesti. Prevederi precum: abandonarea rolului conducator al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist; alegeri libere; separarea puterilor în stat; elaborarea unei noi Constitutii; renuntarea la economia centralizata si la dogmele ideologice; libertatea de expresie în mass-media; respectarea drepturilor omului, inclusiv ale cetatenilor apartinând minoritatilor nationale; re-evaluarea rolului societatii civile constituie, în fond, valori democratice cerute tuturor tarilor candidate la aderarea la Uniunea Europeana.

În acest fel, era exprimata clar optiunea de reconectare a României - tara eminamente europeana - la valorile occidentale si de conectare, în perspectiva, la structurile europene, care asigurasera vestului continentului, timp de 45 de ani, pacea, stabilitatea si prosperitatea popoarelor sale.

În conditiile în care Tratatul de la Varsovia si CAER-ul nu fusesera desfiintate, când înca nu se prefigura prabusirea imperiului sovietic, o asemenea optiune însemna un act de curaj, dar si de previziune politica din partea noilor structuri de putere, instalate la Bucuresti în decembrie '89 si legitimate de Revolutie.

Ulterior, aderarea României la Uniunea Europeana a devenit, în mod explicit si oficial, unul din obiectivele strategice ale politicii externe românesti.

În legatura cu acest obiectiv, se impun câteva consideratii:

România a fost printre primele tari din Europa Centrala si de Est care a initiat, înca din anii '70, demersuri pe lânga CEE pentru dezvoltarea de relatii comerciale. Ca urmare, din 1974, România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinte (SGP), dupa care a semnat cu CEE mai multe acorduri pentru facilitarea schimburilor comerciale.
În ciuda opozitiei CAER si a URSS, România a recunoscut de facto, în 1980, Comunitatea Economica Europeana prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE. Aceasta opozitie s-a datorat politicii de bloc promovate, la acea data de CAER - evident, sub presiune sovietica - de a nu accepta recunoasterea Pietii Comune de catre tarile membre ale CAER pâna la stabilirea, mai întâi, a unor raporturi directe între cele doua structuri. Ori, CEE nu dorea nici ea recunoasterea si stabilirea de contacte directe cu CAER pentru a nu legitima o structura economico-politica apartinând blocului comunist. Prin stabilirea de relatii cu România, Comunitatea Economica Europeana realiza o noua bresa în sistemul economic si politic al fostelor tari socialiste. De aceea, CEE nu a respins încheierea de acorduri bilaterale cu unele tari membre ale CAER.
Dincolo de dificultatile de natura economica si legislativa presupuse de viitoarea integrare în structurile vest-europene, trebuie luata în considerare si necesara schimbare de mentalitate a populatiei. Sa nu uitam ca, decenii de-a rândul, cetatenilor români li s-a inoculat ideea ca suveranitatea nationala este "sfânta" si ca eventuala integrare economica într-o structura regionala este inoportuna, întrucât ar conduce la pierderea independentei si suveranitatii nationale. Prin pozitiile adoptate, România a fost un fel de "oaie neagra" a CAER-ului, în cadrul careia s-a detasat prin respingerea oricarei propuneri ce viza o "integrare socialista" cât mai profunda. A veni, dupa Revolutie, cu proiectul integrarii într-o alta structurala economica, fie ea capitalista, însemna un act temerar, pe care noul regim politic, sprijinit de societatea civila si l-a asumat.

În ceea ce o priveste, atitudinea României de apropiere de CEE a fost dictata de cel putin 3 considerente:

a) Pentru a-si manifesta si pe aceasta cale independenta fata de URSS si CAER. România s-a opus, de-a lungul timpului,asa cum aminteam mai înainte, unei integrari prea accentuate a economiei sale într-o structura dominata de URSS si folosita de aceasta ca instrument politic pe plan international. Este binecunoscuta opozitia României fata de asa-numitul "plan Valev", elaborat de CAER, la începutul anilor '60, care urmarea specializarea tarii noastre doar în agricultura, precum si fata de integrarea mai accentuata a tarilor membre.

b) Pentru a profita de tehnologia occidentala de care avea nevoie în scopul modernizarii economiei, în conditiile în care România dispunea de împrumuturi considerabile din partea Bancii Mondiale. Era de notorietate nivelul mai redus de dezvoltare tehnologica a economiilor tarilor membre ale CAER, care-si concentrau eforturile pe inovatiile din domeniul militar, în defavoarea celor din sectorul civil. Se stie, doar, ca transferul tehnologic din domeniul militar în cel civil era, în CAER, extrem de greoi, daca nu chiar imposibil din cauza "pastrarii secretului".

c) Pentru a-si promova imaginea de "tara deschisa" spre lumea vest-europeana si care desfasura o politica de întelegere si colaborare cu toate tarile lumii. O asemenea imagine, România si-a dobândit-o, îndeosebi, dupa "Declaratia din Aprilie 1964", dar mai ales dupa refuzul de a participa, în 1968, la invazia din Cehoslovacia a celorlalte 6 tari membre ale Tratatului de la Varsovia si rolul activ jucat în convocarea Conferintei OSCE de la Helsinki. Este de la sine înteles ca aceasta preocupare a României gasea un ecou favorabil în cele mai multe din tarile occidentale, membre ale CEE, care-i stimulau actiunile de independenta si raspundeau pozitiv la propunerile de dezvoltare a relatiilor economice si comerciale.

Din pacate, aceasta manifestare a independentei politico-economice a României, fata de tendintele integrationiste promovate de Moscova - actiune care a precedat cu aproape doua decenii prabusirea comunismului - n-a fost recunoscuta si apreciata cum se cuvine, dupa Revolutie, de catre CEE. Ne-am fi asteptat la o mai mare deschidere din partea CEE, mai ales ca, înca de pe 7 ianuarie 1990, noile organe provizorii ale puterii din România post-revolutionara au adoptat o Declaratie cu privire la importanta pe care tara noastra o acorda dezvoltarii relatiilor cu CEE, stabilirea relatiilor diplomatice cu organizatia de la Bruxelles si acreditarea unui ambasador.

În martie 1990, o propunere a Guvernului României - transmisa de viceprim-ministrul Mihai Draganescu, în vizita la Bruxelles - pentru semnarea unui Acord comercial, a fost respinsa de Comisarul European pentru Relatii Externe, Frans Andriessen. Motivul invocat a fost acela ca România nu ar respecta drepturile minoritatilor nationale, si în special, ale minoritatii maghiare. De notat ca vizita la Bruxelles a avut loc exact în perioada evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mures, când presa internationala îi acuza pe români ca au declansat violentele împotriva etnicilor maghiari, iar pe autoritatile statului ca nu i-ar fi protejat. Ulterior, au fost invocate si atitudinea Guvernului fata de fenomenul "Piata Universitatii" si venirea minerilor în Capitala.

Obiectivul aderarii României la CEE era o consecinta logica a transformarilor politice intervenite în România, odata cu Revolutia din Decembrie 1989, prin trecerea de la un regim totalitar, la un sistem democratic si la economia de piata.
România nu era singura tara din fostul spatiu sovietic care se angajase pe acest drum. Aceeasi optiune exprimasera si Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria, care se simteau stânjenite de chingile unei structuri, respectiv CAER-ul, care-si "traia ultimele zile". De altfel, în iunie 1991, prin acordul statelor membre, inclusiv al României, CAER-ul s-a autodizolvat. În aceste conditii concret-istorice, era firesc ca si România sa se orienteze spre o structura care sa-i asigure integrarea în circuitul economic international, sprijinind-o în restructurarea, relansarea si modernizarea economiei. În conditiile globalizarii, în care intrase omenirea dupa încetarea "razboiului rece", aderarea la CEE era singura noastra sansa de supravietuire.
Optiunea României, ca si a celorlalte tari din Europa Centrala, era în consonanta si cu politica tarilor vest-europene de unificare a Europei. De aceea, CEE nu putea face abstractie de transformarile produse în aceasta parte a con 121h75b tinentului si de noua orientare pro-occidentala a regimurilor democratice instalate, în aceste tari, dupa prabusirea comunismului.

În plus, pentru CEE, prabusirea regimurilor comuniste în Europa Centrala si autodizolvarea CAER-ului reprezentau o ocazie mult asteptata de a câstiga o piata promitatoare.

Acordul European de Asociere a României la CEE (1 februarie 1993).

Dupa auto-dizolvarea CAER-ului, Polonia si Ungaria, urmate de Cehoslovacia, reunite în "Grupul de la Visegrad", si-au exprimat optiunea de a adera la CEE. Pentru realizarea acestui proiect, tarile comunitare au creat o formula noua de asociere, respectiv Acordurile Europene, care le-ar fi permis tarilor asociate sa adere, în perspectiva, la CEE.

România nu putea ramâne înafara acestui proiect politic. De aceea, în conformitate cu Declaratia din 7 ianuarie 1990 a Guvernului provizoriu de la Bucuresti, au fost intensificate demersurile pe lânga autoritatile comunitare si tarile membre, în vederea începerii negocierilor privind încheierea unui Acord de Asociere a României la CEE.

În perioada 20 - 21 Decembrie 1991 au avut loc, la Bucuresti, discutii exploratorii cu reprezentantii Comisiei Europene, dupa care, în perioada 19 - 20 mai 1992, a urmat prima runda de negocieri oficiale pentru încheierea unui Acord. Dupa alte cinci runde de negocieri (18 - 19 iunie 1992; 16 - 17 iulie 1992, 14 - 15 septembrie 1992; 12 - 13 octombrie 1992; 3 - 4 noiembrie 1992), a fost finalizat Acordul de Asociere si Acordul interimar de aplicare anticipata a prevederilor privind aspectele economice si comerciale, prevazute în Acordul de Asociere. Ambele Acorduri au fost parafate la Bruxelles, la 17 noiembrie 1992 si au fost semnate la 1 februarie 1993. Din partea României, Acordul de Asociere a fost semnat, la Bruxelles, de primul ministru Nicolae Vacaroiu.

"Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte", cunoscut îndeobste sub numele de "Acordul European" sau "Acordul de asociere" a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea numarul 20/6 aprilie 1993. Acordul a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Anul V, nr. 73/12 aprilie 1993.

În urma ratificarii de catre cele 12 tari membre ale Comunitatii Europene si a Avizului favorabil primit din partea Parlamentului European, Acordul de asociere a intrat în vigoare la doi ani de la semnare, adica la 1 februarie 1995.

În Declaratia Guvernului publicata cu prilejul intrarii în vigoare a "Acordului de asociere" se arata ca momentul 1 februarie 1995 marcheaza trecerea la etapa actiunilor concrete destinate pregatirii aderarii României la Uniunea Europeana. Reiterând optiunea strategica fundamentala de integrare deplina si cât mai rapida a României în Uniune, Guvernul îsi reafirma hotarârea de a asigura aplicarea întocmai a prevederilor "Acordului de asociere", de continuare si accelerare a procesului de reforma în toate segmentele vietii economice si sociale.

Care sunt principalele prevederi ale Acordului ?

Semnarea "Acordului de asociere" trebuie evaluata în functie de natura super-centralizata, etatista a economiei românesti din acea perioada, care se afla în totala contradictie cu economia de piata, capitalista a tarilor comunitare.

În esenta, Acordul prevedea un ansamblu de masuri ce trebuiau sa fie luate de România, pe parcursul a 10 ani (redus, ulterior, la 9 ani) de reducere progresiva, pâna la desfiintare, a taxelor vamale la o serie de produse din si spre UE. De aceea, se apreciaza ca Acordul a instituit o competitie între protectionism si piata libera, fortând economia sa se restructureze si sa se adapteze la mecanismele pietei, sa devina competitiva în raport cu economiile statelor membre ale Uniunii, pentru a fi capabila sa se integreze, în perspectiva, în Piata Interna a Uniunii.

Capitolele Acordului se refera la:

Libera circulatie a marfurilor industriale, agricole si piscicole:

Circulatia lucratorilor, dreptul de stabilire a companiilor si furnizarea de servicii între Comunitate si România;

Efectuarea platilor si concurenta;

Cooperarea economica;

Cooperarea culturala;

Cooperarea financiara.

În Acordul de asociere se prevede ca, în perioada de tranzitie de 10 ani, România si Comunitatea vor stabili gradual o zona de liber schimb, bazata pe obligatii reciproce si echilibrate. În acest sens, România si Comunitatea se obligau sa aboleasca progresiv între ele, cel mai târziu pâna la sfârsitul celui de-al cincilea an de la intrarea în vigoare a Acordului, orice taxa vamala la export. În acelasi timp, Comunitatea se obliga sa desfiinteze restrictiile cantitative la exportul în România odata cu intrarea în vigoare a Acordului, în timp ce România urma sa o faca dupa 5 ani. Acordul a mai prevazut: dreptul de stabilire a companiilor; masuri pentru dezvoltarea cooperarii economice, tehnico-stiintifice, culturale si financiare; dezvoltarea regionala; actiuni de sprijinire a armonizarii legislatiei nationale cu cea comunitara.

Un capitol important din Acordul European de asociere se refera la dialogul politic sistematic, care urma:

Sa faciliteze integrarea deplina a României în comunitatea statelor democratice si apropierea progresiva fata de Comunitatea Europeana;

Sa conduca la o convergenta crescânda în probleme internationale;

Sa contribuie la apropierea pozitiilor în probleme de securitate, în scopul întaririi securitatii si stabilitatii în întreaga Europa;

Sa sprijine organizarea de consultari, la cel mai înalt nivel politic.

De subliniat ca Acordul de Asociere a instituit între România si Comunitatea Europeana, un sistem de relatii structurale, care urmau sa se desfasoare prin:

Consiliul de Asociere, format din membri desemnati de Guvernul României, Consiliul Comunitatilor Europene si Comisia Europeana, având misiunea de a supraveghea realizarea Acordului de Asociere. Acesta urma sa se întâlneasca, la nivel ministerial, de regula, o data pe an pentru a examina orice probleme importante care au aparut în implementarea Acordului, precum si orice alte probleme bilaterale sau internationale de interes reciproc. Consiliul de Asociere s-a reunit la nivelul ministrilor de externe, de regula la Bruxelles sau Luxemburg.

Comitetul de Asociere, la nivelul înaltilor functionari, care urma sa se întâlneasca de doua ori pe an, alternativ la Bucuresti si Bruxelles. Delegatia româna la reuniunile Comitetului de Asociere a fost condusa de seful Departamentului de Integrare Europeana, iar, ulterior, de ministrul integrarii europene. Comitetul avea ca misiune si pregatirea reuniunii Consiliului de Asociere, scop în care avea în subordine un numar de sub-comitete (agricultura, mediu, transporturi, sanatate, educatie, finante-banci, etc.);

Comitetul Parlamentar Mixt, compus din reprezentanti ai Parlamentului României si ai Parlamentului European. Se reuneste de doua ori pe an, alternativ, la Bucuresti si Bruxelles. Reuniunile acestui Comitet se finalizeaza cu un set de "Concluzii", adoptate îndeobste prin consens.

Asadar, Acordul European de Asociere a consacrat asocierea României la UE, stabilind formele dialogului politic si cooperarii economice între cele doua parti. Acesta a reprezentat baza legala a viitoarelor relatii ale României cu Uniunea Europeana.

Sintetizând, principiile Acordului si obiectivele asocierii au fost urmatoarele:

Crearea cadrului institutional adecvat pentru realizarea unui dialog politic permanent;

Dezvoltarea comertului si a unor relatii armonioase, care sa sprijine dezvoltarea economica a României, dar si patrunderea firmelor occidentale pe piata româneasca;

Sustinerea eforturilor României pentru consolidarea democratiei, trecerea la economia de piata si realizarea, în perspectiva a convergentei economice de natura sa sprijine mediul de afaceri;

Liberalizarea circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor din perspectiva viitoarei integrari în Piata Interna a UE;

Crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperarii în diverse domenii de activitate (economic, social, financiar si cultural);

Transmiterea unor mesaje încurajatoare pentru comunitatea internationala de afaceri în ceea ce priveste stabilitatea politica, eforturile pentru stabilizarea economica si credibilitatea de ansamblu a societatii românesti;

Stabilirea unor institutii adecvate pentru a face asocierea efectiva si crearea cadrului pentru integrarea graduala a României în Comunitate.

3. Demersurile ulterioare pentru apropierea si pregatirea aderarii la UE au fost marcate de trei evenimente:

A. Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, care a convenit criteriile de aderare pentru viitoarele tari candidate:

a) Criteriul politic:

Stabilirea institutiilor care garanteaza democratia;

Statul de drept;

Drepturile omului;

Respectarea drepturilor si protectia minoritatilor nationale.

b) Criteriul economic:

Existenta unei economii de piata functionala;

Capacitatea de a face fata concurentei si fortelor pietei din UE.

c) Criteriul legislativ, respectiv armonizarea legislativa si însusirea "acquis-ului comunitar"

Îndeplinirea acestui criteriu înseamna capacitatea tarii candidate de a-si asuma obligatiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor Uniunii politice, economice si monetare.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a adaugat un nou criteriu: capacitatea administratiei de a aplica acquis-ul comunitar, dar si capacitatea Uniunii de a primi noi membri, fara a perturba coerenta interna si functionarea propriilor institutii, ceea ce presupunea necesara reforma institutionala a Uniunii Europene.

B. Primirea României, la 7 octombrie 1993, ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei, care semnifica atasamentul nostru fata de valorile si principiile democratice si întreprinderea de masuri concrete pentru implementarea acestora. Aceasta însemna, în fapt, îndeplinirea criteriului politic de la Copenhaga. De aceea, se si spune ca organizatia de la Strasbourg (Consiliul Europei) reprezinta antecamera Uniunii Europene.

C. Consiliul European de la Essen - Germania, din decembrie 1994, care a adoptat Strategia de pre-aderare a tarilor potential-candidate. Ideea de la care s-a pornit a fost aceea ca aderarea la Uniune presupune adoptarea unor reforme structurale profunde si ca acest proces nu se poate desfasura haotic, la voia întâmplarii. La reuniune au participat, pentru prima data si sefii de stat sau de guvern din România, Bulgaria, Republica Ceha, Polonia, Slovacia si Ungaria - tari care aveau deja statutul de membri asociati ai UE.

Scopul Strategiei de pre-aderare de la Essen a fost acela de a furniza tarilor asociate care se pregateau pentru aderare o harta, un ansamblu de orientari ce trebuiau avute în vedere în scopul asigurarii integrarii lor în Uniunea Europeana. Aceasta viza mai multe aspecte:

Armonizarea legislatiilor nationale cu legislatia comunitara, în scopul integrarii în Piata Interna a Uniunii;

Punerea în aplicare a unor politici/programe în domeniul infrastructurilor si retelelor transeuropene, promovarea cooperarii intra-regionale, în domeniul mediului înconjurator, al justitiei si afacerilor interne, al culturii, educatiei si formarii profesionale, al politicii externe li de securitate comuna.

Aceste politici urmau sa fie sustinute prin programul PHARE al Uniunii - ca instrument de finantare pe termen mediu.

Stabilirea de relatii structurale între tarile asociate si Uniune, în scopul favorizarii unui climat de încredere reciproca si examinarii tuturor problemelor de interes comun.

Dialogul structurat se referea la domeniile comunitare în special cele care au o dimensiune transeuropeana (energia, mediul înconjurator, transporturile, stiinta si tehnologia), politica externa si de securitate comuna, ca si afacerile interne si justitia. Se prevedea ca, înafara consiliilor de asociere prevazute în Acordurile Europene, sa se mai organizeze:

Reuniuni anuale ale sefilor de stat si de guvern, în marja Consiliului European;

Reuniuni semestriale ale ministrilor afacerilor externe pentru examinarea progreselor înregistrate în pregatirea integrarii;

Reuniuni anuale ale ministrilor responsabili cu dezvoltarea pietei interne, finante, economie, agricultura;

Reuniuni anuale ale ministrilor transporturilor, telecomunicatiilor, cercetarii si mediului;

Reuniuni semestriale ale ministrilor afacerilor interne si mediului;

Reuniuni anuale ale ministrilor culturii si educatiei.

Parte integranta a Strategiei de pre-aderare de la Essen a fost si Cartea Alba "Pregatirea tarilor asociate din Europa Centrala si de Est pentru integrarea în piata interna a Uniunii", elaborata de Comisia Europeana. Scopul acestei Carti Albe a fost acela de a ajuta tarile asociate sa-si pregateasca economia pentru a functiona în conformitate cu regulile Pietei interne a Uniunii Europene.

Prima Strategie de la Snagov (1995)

Consiliul European de la Essen din 10 decembrie 1994 a recomandat ca, pe baza Strategiei de pre-aderare aprobata cu acel prilej, fiecare tara candidata sa-si elaboreze propria Strategie nationala de pregatire a aderarii.

Trebuie subliniat ca, la nivelul Parlamentului României, s-a constituit, în 1993, un Consiliu National Consultativ pentru Integrare Euro-Atlantica, compus din reprezentanti ai tuturor partidelor parlamentare. Scopul acestui organism era acela de a crea, în opinia publica româneasca, un climat favorabil promovarii acestui obiectiv si, totodata, sa sprijine structurile statului în concretizarea optiunii de integrare în structurile politico-economice si de securitate europene. De aceea, în reuniunea din 28 decembrie 1994, desfasurata în prezenta presedintelui României, Consiliul a adoptat o Declaratie în care se aprecia ca fiind necesara si urgenta elaborarea unei Strategii nationale de integrare a României în structurile europene si euro-atlantice pe baza dialogului politic dintre partidele politice, Presedintie si Guvern, având drept obiectiv aderarea României la Uniunea Europeana.

La 8 februarie 1995, presedintele României, Ion Iliescu, a avut la Palatul Cotroceni o întâlnire cu lideri ai partidelor parlamentare, primul ministru si alti reprezentanti ai Executivului, inclusiv seful Departamentului de Integrare Europeana. A fost o prima reuniune de acest fel, în care, într-un spirit deschis, transpartinic, a fost analizata oportunitatea elaborarii unei Strategii nationale de aderare, care sa depaseasca limitele unei dispute politice. Se dorea ca aceasta strategie sa reprezinte o platforma de conlucrare între toate fortele politice democratice pentru ca - spunea seful statului - " guvernarile se pot schimba, cei care azi sunt în opozitie, mâine pot fi la guvernare", putându-se succeda tot felul de formule guvernamentale. Aceasta urma sa fie o strategie care viza politica româneasca si dezvoltarea tarii pe decenii, atât în vederea integrarii, cât si în interiorul Comunitatii Europene. Ori, aceasta era problema întregii societati românesti si, de aceea, trebuiau angrenate în dezbatere toate fortele politice, în ciuda diversitatii de opinii.

În finalul acestei întâlniri consultative s-a stabilit ca fiecare partid parlamentar sa-si desemneze câte 2 - 3 reprezentanti care, împreuna cu reprezentantii Guvernului si diversi specialisti din mediul academic, sa elaboreze, în termen de 3 luni, proiectul Strategiei nationale.

sedinta inaugurala a Comisiei de elaborare a Strategiei nationale a avut loc, la 8 martie 1995, tot la Palatul Cotroceni. Cu acest prilej s-au convenit urmatoarele:

Lucrarile Comisiei, condusa de acad. Tudorel Postolache, sa se desfasoare la Snagov;

Aria tematica a Comisiei sa plece de la Strategia de pre-aderare de la Essen, dar sa puna accentul pe conditiile concrete ale României si pe actiunile ce urmeaza a fi întreprinse pentru a face posibila aderarea, în perspectiva, la Uniunea Europeana;

Strategia ce urma sa fie elaborata nu trebuia sa fie doar opera Guvernului, ci a ansamblului societatii românesti, ceea ce înseamna: întregul spectru politic parlamentar, institutiile fundamentale ale statului, lumea academica si societatea civila;

Strategia va fi prezentata Uniunii Europene odata cu cererea oficiala de aderare.

Pe 15 iunie 1995, Comisia a dezbatut si convenit proiectul Strategiei nationale. În ziua urmatoare, respectiv pe 16 iunie, Strategia, împreuna cu textul cererii oficiale de aderare redactata de MAE, conform uzantelor diplomatice, au fost adoptate de Guvern.

În sfârsit, pe 21 iunie, la Snagov, a avut loc reuniunea finala a Comisiei, însarcinata cu elaborarea Strategiei, la care au mai participat: presedintele României, Ion Iliescu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea-fericitul Teoctist Primul-ministru, Nicolae Vacaroiu, presedintii celor doua camere ale Parlamentului, Oliviu Gherman si Adrian Nastase, precum si sefii celor 13 partide care au fost reprezentate la dezbaterile asupra Strategiei. Cu acest prilej au fost adoptate doua documente:

Strategia Nationala de pregatire a aderarii;

Declaratia politica de la Snagov, în care se arata ca obiectivul strategic national al aderarii României la Uniunea Europeana constituie un punct nodal al solidaritatii si convergentelor fortelor politice si sociale ale tarii.

5. Cererea oficiala de aderare a României la Uniunea Europeana (22 iunie 1995).

Cererea oficiala de aderare a României a fost transmisa pe 22 iunie 1995, la Paris, presedintiei franceze a Consiliului Uniunii. Delegatia Româna a fost formata din ministrul afacerilor externe, Teodor Melescanu si seful Departamentului de Integrare Europeana din Guvernul României, Ghiorghi Prisacaru. Ceremonia transmiterii cererii de aderare a avut loc la Quai d'Orsay, sediul MAE Francez.

Împreuna cu cererea de aderare au fost transmise si cele doua documente adoptate la Snagov, respectiv: Strategia nationala de pregatire a aderarii si Declaratia politica.

Câteva considerente:

Declaratia politica de la Snagov reprezinta primul document oficial prin care toate partidele parlamentare - fara exceptie - îsi exprimau consensul în legatura cu optiunea de integrare a României în Uniunea Europeana;

Acest consens politic a influentat, în timp, si atitudinea favorabila a opiniei publice în legatura cu aderarea României la Uniunea Europeana. De aceea, nu este nimic straniu în faptul ca, în toate sondajele de opinie realizate în acea perioada, peste 80% din populatia României era în favoarea integrarii în Uniune. Este semnificativ ca nici un partid parlamentar important nu s-a pronuntat împotriva conectarii tarii la Uniunea Europeana.

Dezbaterea deschisa, în spirit de respect reciproc, a problematicii integrarii cu prilejul lucrarilor Comisiei de elaborare a Strategiei si-a gasit consacrarea în formula "spiritul de la Snagov", care a însemnat toleranta fata de opiniile adverse si dorinta ca, dincolo de orientarile politice diferite, sa se gaseasca formule care sa slujeasca interesul national;

Presa româneasca a considerat adoptarea Strategiei si a Declaratiei politice ca fiind cel mai important eveniment politic de dupa Revolutia din Decembrie '89.

Atât Strategia nationala, cât si Declaratia politica au avut un ecou pozitiv la nivelul autoritatilor din tarile membre ale Uniunii Europene; transmiterea cererii oficiale de aderare a României la Uniune - semnata, în numele Guvernului, de primul ministru Nicolae Vacaroiu - era expresia unei optiuni politice clare si anume ca orientarea României spre valorile si structurile vest-europene era ireversibila. Nimeni nu mai putea spune ca autoritatile statului ar fi ezitante în ceea ce priveste optiunea politica.

România a fost a treia tara din Europa Centrala si de Est care-si exprimase, în mod oficial, printr-un document al Guvernului, optiunea de aderare la Uniunea Europeana. si aceasta era o optiune istorica în evolutia post-decembrista a României.

A doua Strategie de la Snagov (2000).

Ajunsa la guvernare, în urma alegerilor de la sfârsitul anului 1996, Conventia Democrata din România (CDR) si-a propus reactualizarea Strategiei din 1995 si, totodata, reconfirmarea optiunii consensuale a societatii românesti pentru integrarea în Uniunea Europeana. Se dorea, astfel, transmiterea spre exterior a unui nou semnal politic privind continuarea demersurilor pentru aderarea la Uniune.

Strategia a fost reactualizata, în martie 2000, tot la Snagov, în urma deciziei adoptate de Consiliul European din decembrie 1999, de la Helsinki, privind începerea, în anul urmator, a renegocierilor de aderare a României.

Aceasta Strategie, întitulara "Strategia Nationala de dezvoltare economica a României pe termen mediu", a fost însotita - dupa modelul adoptat în 1995 - de o Declaratie, semnata de presedintele Emil Constantinescu, primul ministru Mugur Isarescu si liderii a 16 partide parlamentare. Adoptata de Guvern, Strategia a fost transmisa Comisiei Europene pe 20 martie 2000.

În Declaratia politica se exprima sprijinul pentru "crearea unei economii de piata functionale, compatibila cu principiile, normele, mecanismele, institutiile si politica Uniunii Europene". Era exprimata, totodata, concluzia potrivit careia existau premise ca, prin eforturi permanente si o autentica solidaritate a fortelor sociale, "la orizontul anului 2007, România sa poata îndeplini conditiile esentiale de aderare" (subl.ns.).

7. Nevoia de explicitare a optiunii pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Este bine de stiut ca, în aceasta prima etapa de pregatire a aderarii, eforturile autoritatilor române au fost concentrate pe câteva directii importante:

Sa explice populatiei ca aderarea la Uniunea Europeana reprezinta pentru România o sansa pentru consolidarea stabilitatii democratice si functionarea statului de drept, pentru depasirea starii de sub-dezvoltare si pauperizare a populatiei;

Sa lanseze, în lumea specialistilor, elaborarea unor studii complexe de cost-beneficii pe termen mediu si lung pentru România, care urmau sa fie prezentate populatiei pentru corecta informare asupra costurilor si avantajelor aderarii;

Sa se arate, în mod clar, ca aderarea la UE nu reprezinta nici "un cadou", dar nici "un dictat", ci un parteneriat menit sa asigure modernizarea si dezvoltarea economico-sociala a României, cu sprijinul Uniunii Europene. Aceasta presupune pentru întreaga perioada de pre-aderare o reformare profunda a institutiilor statului, ca si o sincronizare a efortului propriu, materializat în restructurare, reforma si performanta, cu asistenta externa si solidaritatea Uniunii;

Integrarea europeana trebuie privita ca o provocare, dar si ca o sansa pentru integrarea economiei românesti în Piata Interna a Uniunii si în procesul de globalizare. Se stie ca unul din fenomenele lumii contemporane, alaturi de globalizare, este regionalizarea sau mai precis formarea unor blocuri regionale, mai mult sau mai putin închise: Uniunea Europeana, NAFTA în America de Nord, MERCOSUR în America de Sud, ASEAN în Asia de Sud-Est, CSI în fostul spatiu sovietic, China si subcontinentul indian. României i s-a deschis, la începutul anilor '90, sansa de a lua loc la masa bogatilor prin intermediul Uniunii Europene. Este o perspectiva pozitiva daca nu vrem ca, în conditiile globalizarii, sa ramânem într-o zona gri, devenind o prada usoara pentru decidentii noii ordini mondiale. De aceea, aderarea la UE nu trebuie privita ca un scop în sine, ci un mijloc esential de reconectare la valorile democratice europene, de asigurare a dezvoltarii economico-sociale a tarii si prosperitatea populatiei.

Realizarea de catre Guvern a unei reforma economice de substanta, prin privatizare, restructurare, stabilitate macro-economica, dar si promovarea unor relatii strânse cu institutiile financiar-bancare internationale. Concomitent s-a urmarit ca reforma sa fie suportata pentru populatie.

TEMA VII - ROMÂNIA sI UNIUNEA EUROPEANĂ

Partea II - a

Constituirea mecanismului intern de pregatire a aderarii.

Provocarile extinderii Uniunii Europene. Avantajele si costurile integrarii pentru România.

Rapoartele anuale ale Comisiei (1998 - 2004).

Documente programatice în sprijinul pregatirii pentru aderare.

Declansarea negocierilor de aderare a României (15 februarie 2000(

Documentele de negociere,

TEMA VII - ROMÂNIA sI UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

1. Constituirea mecanismului intern de pregatire a aderarii.

Pornind de la experienta altor tari si de la nevoia asigurarii unui proces de pregatire bine coordonat, în România a fost constituit - la sugestia Comisiei Europene - un mecanism intern de pregatire a aderarii.

Trebuie retinut, însa, ca în nici-una din tarile candidate nu a existat un sistem unic de pregatire a aderarii. De exemplu, în Bulgaria, Republica Ceha si Ungaria a fost creat, în cadrul MAE, un Secretariat de Stat pentru integrare. În Polonia, a functionat un Departament pentru integrare, subordonat primului ministru - experiment însusit si de România.

Pentru Uniunea Europeana (si mai ales pentru Comisie), importanta era punerea la punct a unui asemenea mecanism pentru a avea un interlocutor valabil si nu neaparat forma acestuia.

Astfel, în tara noastra, în decembrie 1992, îndata dupa alegerile parlamentare, a fost creat Departamentul pentru Integrare Europeana, condus de un secretar de stat si subordonat direct primului ministru. seful Departamentului participa la sedintele Guvernului.

Dupa 1996, guvernele au adus o serie de modificari în functionarea Departamentului. Astfel, între 1996 - 2000, în timpul guvernarii CDR, Departamentul a fost condus de un ministru-delegat, iar la începutul anului 2000, Departamentul pentru Integrare, cu întregul personal, a fost inclus în structura MAE, sub forma unui Secretariat de Stat.

În sfârsit, la finele anului 2000, Guvernul PSD, instalat dupa alegeri, a creat Ministerul Integrarii Europene, care a luat astfel locul structurii specifice din cadrul MAE. Aceasta structura functioneaza si astazi. Logica acesteia se baza pe considerentul ca, în acea etapa, în procesul de pregatire a aderarii prevalau obiective de politica interna si mai putin de politica externa. În noile conditii, MIE urma sa asigure coordonarea si punerea în aplicare a politicilor sectoriale consacrate pregatirilor pentru aderare, inclusiv desfasurarea negocierilor.

Este, însa mai mult ca sigur ca dupa aderarea la Uniune, Ministerul Integrarii se va integra din nou în MAE sub forma unui Secretariat de Stat pentru Afaceri Europene . O asemenea structura exista în toate tarile membre ale UE.

În cursul anului 1995 a fost creat, prin Hotarâre de Guvern, Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeana. Presedintele Comitetului era primul ministru, iar presedintele executiv - seful Departamentului de Integrare. Avea în componenta sa ministri sau secretari de stat din principalele ministere cu atributii în procesul de pregatire a aderarii (externe, justitie, finante, industrie, transporturi, agricultura, mediu, educatie, reforma). Comitetul tinea reuniuni trimestriale si adopta masuri obligatorii pentru structurile guvernamentale implicate în integrarea europeana.

Prin aceeasi hotarâre, la nivelul ministerelor si judetelor au fost create structuri proprii (birouri, servicii) însarcinate cu problematica specifica integrarii.

În 1995 a fost creata Comisia Parlamentara pentru Integrare Europeana, formata din senatori si deputati. Din rândul acesteia se forma delegatia pentru reuniunile Comitetului Parlamentar Mixt România - Uniunea Europeana.

Provocarile extinderii Uniunii Europene. Avantajele si costurile integrarii pentru România.

Evaluarea avantajelor si constrângerilor sau costurilor integrarii României în Uniunea Europeana trebuie sa tina seama de câteva considerente:

Care ar fi consecintele neintegrarii României, în conditiile unei economii globalizate ? Ce sanse de supravietuire ar avea economia româneasca, tinând seama de uriasa forta economica a companiilor transnationale ?

Este România adepta unei dezvoltari autarhice, rupta de legaturile cu lumea exterioara, sau este, dimpotriva, în favoarea dezvoltarii moderne, a obtinerii de performante, de bunastare, de securitate sociala sporita si de stabilitate ?

Care sunt costurile integrarii pentru Uniunea Europeana, tinând seama de nivelul scazut de dezvoltare a României si de cheltuielile Uniunii pentru a asigura o reducere a decalajelor care o separa de actualii membrii ai UE ?

Din raspunsurile la aceste întrebari rezulta ca aderarea presupune avantaje si costuri, atât pentru UE cât si pentru România. În final, însa, aderarea la Uniune, este profitabila mai ales României.

Sa vedem, mai întâi, care ar fi provocarile extinderii Uniunii Europene la România ?

Într-o prezentare aleatorie, problemele cele mai controversate ar putea fi considerate:

a) Agricultura, având în vedere ca aplicarea principiilor Politicii Agricole Comune ar afecta interesul unor fermieri (francezi, italieni, portughezi, polonezi). România are o importanta suprafata de teren agricol, care se poate constitui, în perspectiva, într-un concurent semnificativ pentru agricultura unor tari europene. Cu 14,8 milioane hectare de teren agricol, reprezentând 62,2% din total, România este al doilea mare producator agricol din Europa Centrala si de Est, dupa Polonia. Atât solul cât si clima în România ar putea determina o productie agricola eficienta. Aceasta agricultura este însa farâmitata, dezorganizata, având nevoie de însemnate resurse din partea Uniunii pentru a fi "pusa pe picioare".

Un alt factor îngrijorator pentru Uniunea Europeana este ponderea mare a agriculturii românesti în formarea PIB-ului (circa 20%, în 1996 si 10% în 2001, în comparatie cu tarile membre ale Uniunii, de 2 - 3%), ca si numarul înca foarte mare al populatiei ocupate în agricultura (40 - 41%, fata de 4 - 5% în UE). În alte tari din Europa Centrala si de Est, sectorul agricol contribuie cu 5 - 10% la PIB, iar forta de munca variaza de la 6.5% în R. Ceha, la 25% în Polonia.

Nu ar trebui sa uitam nici faptul ca agricultura României se bazeaza, înca prea mult, pe asa-zisa "cultura mare" - cultura extensiva (porumb, grâu, orz), în conditiile în care, în tarile Uniunii, se practica o agricultura intensiva, mecanizata, chimizata si industrializata.

b) Repartizarea Fondurilor Structurale pentru dezvoltare regionala. Unele state membre, precum Grecia, Portugalia, Spania, Italia, sunt îngrijorate în legatura cu posibila micsorare a fondurilor structurale, care li s-ar cuveni. Aceasta perspectiva a fost clar subliniata în cursul dezbaterilor asupra bugetului Uniunii pentru perioada 2007 - 2013. Fostul Comisar european pentru politica regionala, Michael Barnier a respins perspectiva ca aderarea unor noi state ar putea servi drept pretext pentru a reduce sau anula sprijinul Uniunii fata de regiunile mai putin dezvoltate din tarile UE.

Aceste doua domenii - agricultura si fondurile structurale - sunt cele mai controversate, întrucât pentru ele se consuma 80% din bugetul Uniunii. Pentru ca, punerea în aplicare a PAC si a Politicii Regionale având ca scop diminuarea diferentelor de dezvoltare economico-sociala dintre membrii vechi si membrii noi ai Uniunii, înseamna costuri apreciabile pe care tarile membre ale UE si le asuma. Realizarea Europei Unite, fara linii de demarcatie economica, a unui spatiu extins de democratie si stabilitate politica înseamna pentru UE asumarea unor costuri care sunt mai mici decât avantajele care decurg din extindere. Potrivit unor estimari ale Institutului de Analize Economice Comparate de la Viena, costurile pentru admiterea României în Uniune se ridicau la 9,3 miliarde de dolari. Dupa alte scenarii, costurile ar fi mult mai mari.

c) Recesiunea economica sau cresterea economica redusa din Uniunea Europeana. Cetatenii Uniunii Europene sunt înspaimântati de perspectiva reducerii locurilor de munca ca urmare a "delocalizarilor" unor întreprinderi economice spre tarile nou aderente, inclusiv România si scaderii nivelului de trai. De aceea, entuziasmul initial al extinderii s-a redus simtitor, facând loc euroscepticismului.

Din pacate, liderii politici din U.E. n-au explicat propriilor cetateni ca fara privatizarile si fara piata tarilor din Europa Centrala si de Est, economia propriilor tari ar fi cunoscut dificultati mult mai mari.

d) Politica de frontiera si de securitate interna. Uniunea este extrem, de preocupata ca România, sa se conformeze pe deplin politicilor privind imigrarea, managementul de frontiera, cooperarea în domeniul justitiei si al politiei având în vedere ca aici se va muta granita rasariteana a Uniunii Europene.

Care sunt principalele avantaje ale aderarii pentru România ?

Cresterea economica durabila; restructurarea si retehnologizarea industriei, modernizarea agriculturii si transporturilor, dezvoltarea infrastructurii si serviciilor;

Sporirea volumului de investitii straine directe, crearea unor noi capacitati de productie, care sa permita fabricarea unor produse de calitate superioara conform standardelor UE si cu piata de desfacere asigurata;

Protectia sporita a consumatorilor, fiind monitorizati - ca viitor stat membru - de Agentia Europeana pentru Siguranta Alimentara;

Cresterea economiilor si investitiilor populatiei, micsorarea fiscalitatii prin politici de impozitare mai relaxate;

Extinderea si modernizarea pietei de capital;

Dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (care duce la scaderea preturilor);

În domeniul agriculturii, integrarea va conduce la;

Cresterea productivitatii agricole, îndeosebi prin accesul la FEOGA si la tehnologii performante;

Stimularea dezvoltarii exploatatiilor mijlocii (50 ha) si mari (peste 100 ha);

Îmbunatatirea accesului produselor agricole pe piata UE si disparitia tuturor barierelor comerciale;

Încetinirea migrarii fortei de munca din agricultura spre centrele urbane si a îmbatrânirii populatiei din zonele rurale;

Diminuarea exodului fortei de munca tinere în alte tari ale Uniunii Europene, în conditiile relansarii economiei românesti si sporirii locurilor de munca în tara;

Îmbunatatirea conditiilor de viata din mediul rural prin dezvoltarea lucrarilor de infrastructura si crearea unor unitati de industrializare a produselor agricole.

Asistenta financiara nerambursabila acordata României, care se ridica în prezent la cca. 7000 milioane de Euro anual, ceea ce reprezinta cca. 2% din PIB. În perioada 2007 - 2013, România ar urma sa primeasca cca 30 miliarde euro.

Acces nediscriminatoriu, într-o perspectiva de câtiva ani, pe piata muncii din statele membre ale UE;

Îmbunatatirea substantiala a nivelului de trai si a calitatii vietii întregii populatii a tarii;

Cetatenia europeana va oferi dreptul de a calatori, munci, a se stabili si de a participa la alegeri în orice stat membru.

Aderarea la UE presupune si costuri.

Între aceste costuri, mentionam:

Nevoia de restructurare a economiei românesti pentru a fi capabila sa reziste fortelor concurentiale din economia mondiala si mai ales din Piata Interna a Uniunii; aceasta înseamna privatizare, modernizare si retehnologizare, cresterea productivitatii muncii, reducerea subventiilor de la stat si eliminarea "gaurilor negre" din economie;

Eliminarea farâmitarii si cresterea exploatatiilor agricole în masura sa asigure practicarea unei agriculturii moderne de înalt randament; respectarea stricta a normelor sanitar-veterinare în producerea, exploatarea si comercializarea produselor etc.;

Disciplina financiara si bugetara stricta, eliminarea evaziunii fiscale si reducerea "economiei gri" (subterane), scaderea inflatiei si asigurarea stabilitatii monedei nationale;

Asigurarea de la buget din fondurile comunitatilor locale, prin co-finantare, a proiectelor derulate cu sprijinul financiar al UE;

Contributia României la Bugetul comunitar, care se ridica la 1,24% din PIB. În conditiile în care România nu va reusi sa absoarba fondurile comunitare, ea devine, începând cu 2007, un contributor net la bugetul comunitar, riscând sa devina chiar un "sponsor" al Uniunii Europene.

Potrivit sondajelor de opinie realizate de institute românesti si europene rezulta ca cca. 70% din populatia tarii se declara în favoarea aderarii României la UE. Aceasta înseamna ca majoritatea populatiei crede ca integrarea României în UE va avea mai degraba efecte pozitive, ca aduce avantaje, în raport cu costurile aderarii.

3. Rapoartele anuale ale Comisiei Europene.

Perioada 1995 - 1997 a fost marcata de o dezbatere intensa în legatura cu modalitatea de declansare a negocierilor. Ţarile care înaintasera primele cereri de aderare, inclusiv România, au insistat ca negocierile sa înceapa simultan. Atunci erau, însa, doar 6 tari candidate din Europa Centrala si de Est: România, Bulgaria, R. Ceha, Slovacia, Polonia si Ungaria.

Ulterior, acestora li s-au adaugat înca 6 tari: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta si Slovenia.

În aceste conditii, Comisia Europeana a propus si Consiliul European a aprobat ca tarile candidate sa fie împartite în doua grupuri sau "valuri", în functie de nivelul pregatirii acestora si de capacitatea Uniunii de a negocia.

Pentru aprecierea stadiului de pregatire a candidatilor, Uniunea a recurs la trei masuri:

În 1995 a solicitat tarilor candidate sa raspunda la un chestionar elaborat de Comisia Europeana, compus din 170 de pagini de întrebari. Raspunsul Guvernului României la acest chestionar, elaborat de o comisie inter-ministeriala, transmis Comisiei în iulie 1996 a însemnat un document de 5000 de pagini, care acoperea toate domeniile activitatii economice si social-culturale;

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1996, a cerut Comisiei - în baza procedurii prevazute de Tratat, sa elaboreze o "Opinie în legatura cu cererea României de aderare la Uniunea Europeana". Aceasta a fost prezentata, pe 15 iulie 1997, în fata Parlamentului European, ca parte a documentului "Agenda 2000", care traseaza directiile evolutiei UE în perioada 2000 - 2006.

Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997 a însarcinat Comisia sa evalueze - prin Rapoarte anuale - progresele realizate de tarile candidate în pregatirea pentru aderarea la Uniunea Europeana. Primul raport asupra progreselor înregistrate de România a fost elaborat în septembrie 1998 si, apoi, reactualizat în fiecare an. În general, la elaborarea Raportului anual, Comisia a pus accentul pe urmatoarele aspecte:

Gradul de îndeplinire a criteriilor politice;

Prezentarea unor informatii detaliate în legatura cu îndeplinirea criteriilor economice;

Stadiul adoptarii pachetului de acte normative prioritare pentru obtinerea calificativului de "economie de piata functionala";

Capacitatea de asumare a obligatiilor de stat membru al Uniunii;

Prezentarea stadiului traducerii legislatiei comunitare. În România, aceasta sarcina a revenit Institutului European din România. La sfârsitul anului 2003, România avea tradus întregul "acquis" comunitar si încheiase revizuirea sa, din punct de vedere legislativ si juridic

Rapoarte asemanatoare a adoptat, anual, si Parlamentul European. Doar ca, în mare masura, rapoartele Parlamentului s-au inspirat din cele ale Comisiei si au insistat pe aspectele de ordin politic.

Toate rapoartele prezentate de Comisie din 1998 si pâna în 2003 au evidentiat faptul ca România:

Îndeplineste criteriile politice pentru aderare;

Au fost înregistrate progrese, dar înca nu poate fi apreciata ca având o "economie de piata functionala", ceea ce înseamna ca nu va putea face fata presiunilor concurentiale din Piata Interna a Uniunii;

Se desfasoara în conditii bune procesul de armonizare a legislatiei românesti cu legislatia comunitara, respectiv de preluare a "acquis-ului comunitar".

Raportul pe 2003 afirma ca România dispune de o economie de piata, dar care nu este înca functionala. Abia Raportul Comisiei din octombrie 2004 recunoaste ca România are o economie de piata functionala. Aceasta înseamna ca România îndeplinea, în 2004, toate criteriile de aderare stabilite, în iunie 1993, la Copenhaga.

Pâna la aderare, în 2007, economia României trebuie însa sa adopte masuri prin care sa faca fata presiunilor concurentiale de pe Piata Interna a UE.

4. Documente programatice în sprijinul pregatirii pentru aderare.

În vederea îndeplinirii criteriilor de aderare, atât UE, cât si România au elaborat, în timp, o serie de documente programatice.

a) Documente elaborate de Comisie:

Parteneriatul de aderare a reprezentat elementul esential al strategiei întarite de pre-aderare, stabilind, anual, prioritatile pe termen scurt si mediu ale pregatirilor pentru aderare. A fost elaborat de Consiliul Uniunii, în consultare cu autoritatile române.

Foaia de parcurs, care traseaza drumul ce trebuie urmat - din perspectiva Comisiei - pentru ca România sa fie în masura sa-si asume obligatiile de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice si monetare

b) Documente elaborate pe plan intern:

Programul National de Aderare a României (PNAR), elaborat pentru prima data în 1998 si reactualizat în fiecare an pe baza observatiilor cuprinse în Raportul periodic al Comisiei;

Planul National de Dezvoltare economica, ca anexa la PNAR, care a cuprins obiectivele prioritare de dezvoltare, constituindu-se într-un document integrator al strategiilor sectoriale, regionale si judetene. PND a reprezentat suportul de fundamentare a cererii României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, constructie institutionala si adaptarea "acquis-ului" comunitar.

Programul Economic de Pre-aderare (PEP), ca strategie economica pe termen mediu.

Acest Program, corelat cu PNAR, este compatibil cu Programele de Stabilitate sau de Convergenta ale statelor membre si se concentreaza pe masurile de politica economica necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare stabilite la Copenhaga.

5. Declansarea negocierilor de aderare a României (15 febr. 2000)

Negocierea aderarii la Uniunea Europeana a reprezentat un proces complex, deosebit de negocierile clasice. Acest proces a depins de evaluarea pe care Uniunea a facut-o în legatura cu masura în care tara candidata, inclusiv România, îndeplinea setul de criterii de la Copenhaga. Secventialitatea lor a fost urmatoarea:

De îndeplinirea primului criteriu, care se refera la standardele politice, depinde momentul când se decide începerea negocierilor. Turcia si Croatia n-au început negocierile de aderare pâna când Uniunea a stabilit ca cele doua tari îndeplinesc criteriul politic.

Al doilea este crearea unei economii de piata functionale si capacitatea de a face fata competitiei din Piata Interna a Uniunii. De aceea, grupul capitolelor financiare si unele capitole economice se negociaza dupa ce UE constata existenta economiei de piata în tara candidata.

De îndeplinirea celui de-al treilea criteriu - asumarea obligatiilor de stat membru - depinde decizia de finalizare a negocierilor.

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis ca România sa faca parte din al doilea "val" si sa înceapa negocierile de aderare în anul urmator. Acestea au debutat la 15 februarie 2000.

Acquis-ul comunitar a fost structurat în 31 de capitole care radiografiaza aspecte economice, sociale, institutionale si legislative din societate:

Libera circulatie a marfurilor;

Libera circulatie a persoanelor;

Libera circulatie a serviciilor;

Libera circulatie a capitalului;

Dreptul societatilor comerciale (Company Low);

Concurenta;

Agricultura;

Pescuitul;

Transporturi;

Impozitarea;

Uniunea Economica si Monetara;

Statistica;

Politica sociala si ocuparea fortei de munca;

Energia;

Politici industriale;

Întreprinderi mici si mijlocii;

stiinta si cercetare;

Educatie si formare profesionala;â

Telecomunicatii si tehnologia informatiilor;

Cultura si audiovizual;

Politica regionala;

Protectia mediului înconjurator;

Protectia consumatorilor;

Justitie si afaceri interne;

Uniunea Vamala;

Relatii externe;

Politica Externa si de Securitate Comuna;

Controlul financiar;

Prevederi financiare si bugetare;

Institutii;

Diverse.

Pentru conducerea negocierilor a fost constituita "Delegatia nationala pentru negocierea aderarii României la UE", formata din delegatiile sectoriale corespunzatoare fiecarui capitol de negociere, copresedintii acestora si adjunctii sefului delegatiei nationale.

Delegatiile sectoriale au fost formate din reprezentanti ai ministerelor si celorlalte institutii ale administratiei publice centrale cu responsabilitati în transpunerea si implementarea "acquis-ului" în domeniul respectiv.

6. Documentele de negociere.

Întrucât negocierile de aderare s-au desfasurat în principal, prin procedura scrisa. Atât Guvernul României, cât si Uniunea Europeana au avut de pregatit si supus atentiei statelor membre o serie de documente.

Documentele de pozitie au fost documentele oficiale prin care:

România si-a prezentat pozitia fata de fiecare din cele 31 de capitole de negociere;

Stadiul adoptarii "acquis-ului" comunitar;

Masurile si calendarul de adoptare a "acquis-ului" care nu a fost înca implementat în legislatia nationala.

Angajamentele asumate prin Documentele de pozitie trebuie strict respectate dupa transmiterea lor catre UE. În cazul în care aceste documente nu sunt respectate, se considera ca normele comunitare au fost încalcate.

Dupa transmiterea la Uniunea Europeana, Documentele de pozitie au fost postate pe Internat.

Dosarul de fundamentare a cuprins acte cu circuit intern. Informatiile cuprinse în acest dosar au stat la baza elaborarii Documentelor de pozitie. Acest dosar cuprinde:

Prevederile "acquis-ului" comunitar la capitolul respectiv:

Concordanta dintre legislatia româneasca si aqcuis-ul comunitar;

Strategiile adoptate de Guvern în domeniu;

Masurile necesare a fi luate pentru transpunerea "acquis-ului" si calendarul legislativ pentru realizarea acestor masuri;

Necesitatile de finantare pentru preluarea acquis-ului.

TEMA VII - ROMÂNIA sI UNIUNEA EUROPEANĂ

Partea a III - a

Desfasurarea negocierilor (15 februarie 2000 - 14 decembrie 2004)

Încheierea negocierilor si semnarea Tratatului (25 aprilie 2005)

Textul Tratatului de aderare.

Despre clauza de salvgardare.

Monitorizarea României

Raportul Comisiei din 25 octombrie 2005

Scrisorile de avertizare

Raportul Comisiei din 16 mai 2006

Consiliul European din iunie 2006.

TEMA VII - ROMÂNIA sI UNIUNEA EUROPEANĂ (III)

1. Desfasurarea negocierilor de aderare (15 febr. 2000-14 dec. 2004)

În cadrul negocierilor de aderare au fost respectate mai multe principii:

Acordurile la care s-a ajuns în timpul negocierilor, chiar si partiale, nu vor fi considerate definitive pâna când nu se ajunge la un acord final. Aceasta înseamna ca nici un capitol de negociere nu este considerat definitiv închis pâna când toate cele 31 de capitole nu sunt închise;

Orice punct de vedere exprimat de oricare dintre parti asupra unui capitol de negociere nu va influenta pozitia cu privire la alte capitole de negociere;

Toate statele candidate sunt parte a procesului de aderare, pe baze egale si vor adera la UE respectând aceleasi criterii;

Pregatirea pentru aderare este individuala; progresul în pregatirea pentru aderare este evaluat pe baza propriilor merite si va conditiona avansul în negociere, determinând data aderarii; acest lucru face ca o tara candidata sa poata recupera distanta fata de alte state, chiar daca data negocierilor este diferita.

În baza acestui principiu, Cipru, Letonia, Lituania si Slovacia, incluse initial în Grupul de la Helsinki au finalizat negocierile odata cu Grupul de la Luxemburg si au aderat la 1 mai 2004.

România si Bulgaria au ramas în urma plutonului si alearga împreuna spre punctul de sosire, care ar trebui sa fie 1 ianuarie 2007.

Una din problemele dificile din cadrul negocierilor a fost acordarea unor perioade de tranzitie si derogari.

Perioada de tranzitie reprezinta o exceptie cu caracter temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis, solicitata de un stat candidat, prin Documentul de pozitie si înscrisa, ulterior, în Tratatul de aderare. Perioada de tranzitie intra în vigoare de la data la care un stat devine membru UE si se încheie la sfârsitul duratei convenite, iar din acest moment, statului respectiv i se aplica normele comunitare.

Orice solicitare pentru o perioada de tranzitie trebuie însotita, în documentul de pozitie, de un plan care sa asigure aplicarea progresiva a "acquis-ului" comunitar, astfel încât, la sfârsitul perioadei de tranzitie normele de la care s-a solicitat exceptarea temporara sa fie aplicate în întregime.

Derogarea este o exceptie permanenta într-un domeniu strict determinat: poate lua sfârsit doar atunci când normele comunitare de la care s-a cerut derogarea sunt abrogate sau modificate, iar derogarea devine fara obiect.

Perioadele de tranzitie si derogarile trebuie sa fie foarte bine argumentate. Politica UE este de a limita numarul si durata perioadelor de tranzitie si de a exclude, pe cât posibil, derogarile.

Negocierile s-au desfasurat în cadrul unor reuniuni la nivel de ministri (sefi de delegatii) si de negociatori sefi (adjuncti ai sefilor de delegatii). Negociatorul sef al delegatiei române a fost prof. univ. Vasile Puscas, iar adjunctul acestuia, Leonard Orban.

Conform procedurii standard, la fiecare 6 luni (în cursul unei presedintii a Consiliului Uniunii), a avut loc cel putin o reuniune la nivel ministerial si o a doua, la nivel de adjuncti ai sefilor de delegatii.

Baza negocierilor de aderare a fost reprezentata de Documentul de pozitie, prezentat de Guvernul României, împreuna cu Pozitia comuna a Uniunii Europene.

Documentele de pozitie si Dosarele de fundamentare au fost supuse, de fiecare data aprobarii Guvernului României. Dupa adoptarea de catre Guvern, documentele de pozitie erau înaintate Consiliului UE, care le transmitea Comisiei Europene.

Deschiderea negocierilor a fost conditionata de atingerea unui nivel minim necesar de adaptare si punere în aplicare a "acquis-ului" comunitar, coroborat cu prezentarea unor documente de pozitie care reflecta corespunzator aceasta stare, si care reprezinta programe viitoare de îndeplinire a cerintelor de aderare, bine fundamentate si credibile.

Pe baza Pozitiei comune propuse de Comisia Europeana asupra capitolelor pentru care gradul de pregatire a tarii candidate permitea începerea negocierilor, Consiliul UE a adoptat, cu unanimitate, decizia cu privire la deschiderea capitolelor de negociere urmatoare.

Dupa aceasta, au urmat negocierile care s-au finalizat cu încheierea provizorie a capitolelor.

Deschiderea negocierilor, la începutul anului 2000, a gasit Guvernul României aproape complet descoperit. În ciuda insistentei autoritatilor de declansare a negocierilor, "sertarele" acestora erau goale, nefiind pregatite documentele necesare. De aceea, în anul 2000, au fost deschise negocierile la 9 capitole, dintre care doar 6 au fost închise provizoriu. Au fost capitolele din categoria celor cu un volum de "acquis" redus , fara probleme deosebite de implementare (externe, statistica, IMM-uri, educatie, cercetare). În aceste conditii, efortul principal pentru desfasurarea negocierilor a fost facut în anii 2001 - 2004. Noile autoritati instalate în urma alegerilor de la sfârsitul anului 2000 si-au stabilit ca obiectiv principal încheierea acestora pâna la încheierea mandatului..

Un moment de cotitura pentru definirea orizontului aderarii României la UE l-a reprezentat Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002. Acest Consiliu a fost important deoarece:

Prin adoptarea Declaratiei "O Europa Unita", a fost reconfirmat caracterul ireversibil, continuu si inclusiv al actualului proces de extindere, care cuprinde 12 state, inclusiv România. Acest fapt presupunea desfasurarea negocierilor de aderare pe aceleasi principii si reguli care au condus negocierile anterioare;

A fost reafirmat angajamentul Uniunii Europene de a mentine ritmul alert al negocierilor;

Anul 2007 a fost confirmat ca anul aderarii României la UE, cu conditia continuarii progreselor pe drumul pregatirii pentru aderare.

Cu prilejul unei vizite în România, în toamna anului 2002, a unei delegatii a Comisiei de politica externa, securitate si aparare a Parlamentului European, am avansat ideea ca România sa fie si ea inclusa în grupul tarilor care vor adera la Uniune în 2004. La câteva zile dupa aceasta luare de pozitie - reflectata în presa româneasca - ministrul de externe al Frantei din acea perioada, Hubert Vedrine, a exprimat si el opinia ca România ar trebui sa adere în 2004.

Sensul propunerii avansate a pornit de la urmatorul rationament:

Dupa primirea, în 2004, a unui grup de 10 tari, Uniunea va motiva ca procesul de absorbtie al noilor membri este dificil si, prin urmare, România si Bulgaria ar trebui sa fie primite mult mai târziu;

Croatia si Turcia vor face lobby pentru primirea lor concomitent cu România si Bulgaria, ceea ce ar fi condus automat la amânarea aderarii acestora.

Premierul Adrian Nastase a fost sensibil la argumentele prezentate si a cerut conducerii Ministerului Integrarii Europene sa elaboreze o strategie de accelerare a negocierilor, care sa deschida perspectiva devansarii momentului aderarii la Uniune. Din pacate, comisarul pentru extindere al Comisiei Europene, Günter Verheugen, s-a opus unei asemenea posibilitati. La Consiului European din decembrie 2002, aceasta solicitare a României nu a avut câstig de cauza, în ciuda unei sustineri ferme din partea presedintelui Frantei Jacques Chirac.

Un moment delicat în procesul de negociere l-a constituit pregatirea Raportului pe care baroana Emma Nicholson, raportor pentru România, urma sa-l prezinte Parlamentului European în mai 2003. Între amendamentele prezentate de europarlamentarul crestin-democrat olandez, Arie Östlander, sustinut de baroana Nicholson, a fost si propunerea de suspendare a negocierilor de aderare cu România. Unul dintre motivele invocate pentru sustinerea acestui amendament a fost si situatia copiilor institutionalizati din România si legea, în functiune privind adoptiile, care ar fi permis "exportul de copii în strainatate". Se invoca astfel, un motiv politic, care putea sa conduca la suspendarea negocierilor. Din fericire, amendamentul respectiv a cazut la vot,iar negocierile au continuat. În schimb, Guvernul Nastase a fost obligat sa schimbe legea privind adoptiile, restrictionând la maximum posibilitatea adoptiilor internationale.

În toata perioada 2001 - 2004 autoritatile române au actionat pentru ca aderarea României la UE sa reprezinte, pe mai departe, un punct nodal al convergentei între toate fortele politice parlamentare. Acestui obiectiv i-a slujit organizarea la Bucuresti, în februarie 2003, la initiativa presedintelui Ion Iliescu, a Forumului National pentru Integrare Europeana. Aceasta manifestare s-a încheiat cu semnarea si adoptarea unei Declaratii solemne prin care se exprima hotarârea ca - dincolo de deosebirile de pareri într-o problema sau alta - fortele politice din societatea româneasca sa puna mai presus de orice interesul national, respectiv aderarea la Uniunea Europeana.

3. Încheierea negocierilor si semnarea Tratatului (25 aprilie 2005).

Negocierile de aderare a României la UE au fost încheiate la 14 decembrie , de Guvernul PSD.

Rezultatele negocierilor asupra celor 31 de capitole au fost încorporate într-un Tratat de aderare elaborat de Comisia Europeana, în colaborare cu România.

Proiectul de Tratat - rezultat al unor negocieri pe text, care au început în mai 2004 - a fost supus spre aprobare, pe 15 aprilie 2005, Consiliului UE.

Avizul Conform al Parlamentului European, a fost dat pe 13 aprilie 2005, dupa votul majoritar obtinut în Comisia pentru afaceri externe. Rezultatul votului din Parlament: 497 pentru, 91 împotriva si 71 de abtineri.

Semnarea Tratatului a avut loc pe 25 aprilie 2005 - în aceeasi zi cu votul din Consiliul Uniunii - la Luxembourg - tara care detinea presedintia Uniunii.

Dupa semnare, Tratatul de aderare a fost ratificat de parlamentele României si Bulgariei si urma a fi ratificat de parlamentele celor 25 de state membre. Potrivit Tratatului de Aderare, procesul de ratificare în statele membre trebuie sa se încheie pâna la sfârsitul anului 2006. În caz contrar, aderarea se amâna.

În România, potrivit Constitutiei modificate în 2004, ratificare aderarii a avut loc în Parlament.

3. Textul Tratatului de aderare.

Tratatul de aderare, comun pentru România si Bulgaria, cuprinde: Tratatul propriu-zis; Actul de Aderare si Protocolul de aderare.

Prima parte a Tratatului contine definitii si prevederi privind caracterul obligatoriu al tratatelor fundamentale si al actelor adoptate de institutiile comunitare si de Banca Centrala Europeana, anterior aderarii României si Bulgariei la UE.

Partea a doua contine prevederi institutionale, care reglementeaza participarea celor doua tari la institutiile Uniunii..

Partea a treia, respectiv prevederile permanente, cuprinde obligatia adoptarii actelor introduse de institutiile UE în diferite domenii, precum si precizari privind mecanismul si conditiile în care se va realiza aceasta adoptare.

Partea a patra - prevederile temporare cuprinde masurile tranzitorii (cuprinse în anexe), prevederile institutionale si prevederile financiare, precum si clauzele de salvgardare.

Partea a cincia - prevederi referitoare la adaptarile institutionale - cuprinde dispozitii referitoare la adaptarile institutionale necesare în urma aderarii României si Bulgariei, modalitatile de aplicare a actelor institutionale comunitare fata de România si Bulgaria si o serie de prevederi finale.

În legatura cu textul propriu-zis al Tratatului:

Art. 1 al Tratatului precizeaza ca Bulgaria si România devin membre ale Uniunii Europene si, totodata, devin parti la Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa si la Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice.

Art. 2 stipuleaza ca, în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa nu este în vigoare la data aderarii, Bulgaria si România devin parti la tratatele pe care se întemeiaza Uniunea.

În Art. 4 se precizeaza ca Tratatul se ratifica în conformitate cu normele lor constitutionale (în Parlament sau Referendum), instrumentele de ratificare urmând a fi depuse pe lânga Guvernul Italiei pâna cel târziu pe 31 decembrie 2006.

Se mentioneaza ca, daca instrumentele de ratificare vor fi depuse înaintea acestei date, Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Daca, în schimb, unul din cele doua state nu a depus instrumentul sau de ratificare în timp util, Tratatul intra în vigoare pentru celalalt stat care a depus instrumentul sau.

Art. 5 precizeaza ca textul Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa, redactat în româna si bulgara, se anexeaza la Tratatul de aderare.

Protocolul privind conditiile si aranjamentele referitoare la admiterea României în Uniunea Europeana prevede, între altele:

Dispozitiile Constitutiei, ale Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) si actele adoptate de institutiile europene constituite prin Constitutie, devin obligatorii pentru cele doua state;

România si Bulgaria adera la deciziile, acordurile, declaratiile, rezolutiile sau alte luari de pozitie ale Consiliului European si ale Consiliului UE, vor respecta principiile si orientarile care decurg din aceste documente si vor lua masuri pentru punerea în aplicare a acestora;

Potrivit art. 5, România participa la Uniunea Economica si Monetara de la data aderarii în calitate de stat membru, care beneficiaza de derogare;

Prin art. 6 din Protocol, România se angajeaza sa adere la acordurile sau conventiile încheiate sau semnate de Uniune si de statele membre, dobândind aceleasi drepturi si obligatii ca si actualele state membre;

România se angajeaza sa adere la Acordul privind Spatiul Economic European;

De la data aderarii, România se retrage din orice acord de liber schimb încheiat cu terte tari, inclusiv din Acordul Central European de Comert Liber (CEFTA); de asemenea, la data aderarii sau cât mai repede posibil dupa aceasta data, România si Bulgaria se vor retrage din acordurile si organizatiile internationale din domeniul pescuitului la care Uniunea este si ea parte;

Aderarea României si Bulgariei la UE va însemna ca în CEFTA nu vor mai ramâne decât Croatia si Macedonia. De aceea, Comisia Europeana a avansat ideea primirii în CEFTA si a tarilor din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si Serbia) în scopul încheierii unui Acord Unic de Comert Liber. Pentru aceasta, au fost usurate conditiile de aderare la CEFTA ale tarilor candidate. România sprijina extinderea CEFTA, pornind de la convingerea ca aceasta va facilita întarirea colaborarii economice între tarile membre si va pregati drumul pentru o posibila viitoare aderare la UE.

Ca masuri tranzitorii, în legatura cu institutiile si organismele UE, Tratatul prevede urmatoarele:

Art. 2: prin derogare de la numarul maxim de membri ai P.E. (732), prevazut în Constitutie, numarul parlamentarilor români (33) se majoreaza cu 2 membri, corespunzator perioadei dintre data aderarii si începutul legislaturii 2009 - 2014 a Parlamentului European.Asadar, România va avea, pâna în 2009, 35 de parlamentari, iar P.E. va avea 736 membri.

În acelasi articol se prevede ca, înainte de 31 decembrie 2007, România este obligata sa organizeze alegeri pentru Parlamentul European, prin votul direct al cetatenilor lor.

Se precizeaza, totodata ca, în cazul în care alegerile sunt organizate dupa data aderarii, membrii P.E. care reprezinta si România sunt numiti, pentru perioada dintre data aderarii si data alegerii de catre Parlamentul acestui stat din rândurile sale, în conformitate cu procedura stabilita de legislatia româna.

Voturile în Consiliu. Prin Tratat, României si s-au acordat 14 voturi. Se modifica si numarul de voturi din Consiliu pentru majoritatea calificata dupa cum urmeaza:

"Actele se considera adoptate în cazul în care obtin cel putin 255 de voturi pentru, reprezentând majoritatea membrilor în cazurile în care, potrivit Constitutiei, acestea trebuie adoptate pe baza unei propuneri a Comisiei. În celelalte cazuri, hotarârile se considera adoptate daca primesc cel putin 255 de voturi pentru, reprezentând cel putin doua treimi din membri".

Comisia Europeana: În conformitate cu art. 45 din protocol, România va dispune de un membru al Comisiei (Comisar European) de la data aderarii. El este numit de Consiliu, de comun acord cu presedintele Comisiei, dupa consultarea Parlamentului European. Mandatul acestuia înceteaza la aceeasi data cu cel al membrilor aflati în functie la data aderarii.

Curtea de Justitie: România va numi un judecator în cadrul Curtii de Justitie si un judecator în cadrul Tribunalului de Prima Instanta.

Curtea de Conturi: România obtine un loc în cadrul Curtii de Conturi pentru un mandat de sase ani.

Comitetul Regiunilor: România primeste 27 de locuri în Comitet, reprezentând organismele regionale si locale, care fie detin un mandat ales în cadrul unei autoritati regionale sau locale, fie raspunde politic în fata unei adunari alese.

Comitetul Economic si Social: se completeaza prin numirea a 27 de membri reprezentând diferitele componente sociale si economice ale societatii civile din România si Bulgaria.

De la data aderarii, România este considerata destinatara a legilor cadru, regulamentelor, directivelor si deciziilor europene, daca acestea au fost adresate tuturor statelor membre actuale.

Tratatul cuprinde o impresionanta lista de conventii si protocoale la care România devine parte la data aderarii inclusiv o lista a dispozitiilor acquis-ului Schengen care urmeaza sa devina obligatorii si aplicabile pe teritoriul României la data aderarii, precum si o Anexa III, cuprinzând adaptarile la actele adoptate de institutiile Europene.

4. Despre Clauza de salvgardare

Dezvoltarea unui accentuat curent sceptic în rândul opiniei publice din unele tari europene a determinat Parlamentul European sa ceara Comisiei includerea în Tratatul de aderare a unei "clauze de salvgardare" care sa permita amânarea cu un an a aderarii efective a României si Bulgariei. Eventuala activare a "Clauzei de salvgardare" depinde de îndeplinirea de catre guvern a unor angajamente si cerinte cuprinse în Anexa IX la Protocol.

Textul "clauzei de salvgardare" este urmatorul:

În cazul în care - în temeiul urmaririi de catre Comisie a îndeplinirii angajamentelor asumate în contextul negocierilor de aderare si a rapoartelor Comisiei - exista dovezi clare ca stadiul pregatirii pentru aderare si aplicarea acquis-ului în România si Bulgaria este de natura încât exista un risc, ca într-un numar important de domenii, oricare dintre aceste state sa fie în mod evident nepregatit sa îndeplineasca obligatiile care decurg din calitatea de membru la data aderarii, 1 ianuarie 2007, Consiliul poate sa hotarasca, în unanimitate, la recomandarea Comisiei, ca data aderarii sa fie amânata cu un an, pâna la 1 ianuarie 2008.

Consiliul, hotarând cui majoritate calificata, la recomandarea Comisiei, poate sa amâne aderarea României pâna la 1 ianuarie 2008 în cazul în care sunt constatate deficiente semnificative în îndeplinirea de catre România a unuia sau mai multora dintre angajamentele asumate cu prilejul încheierii negocierilor, la 14 decembrie 2004.

Consiliul, hotarând cu majoritate calificata, la recomandarea Comisiei, si dupa o evaluare amanuntita efectuata în toamna anului 2005 a progreselor realizate de România în domeniul politicii de concurenta, poate sa amâne aderarea României pentru 1 ianuarie 2008 în cazul în care se constata deficiente semnificative în îndeplinirea obligatiilor asumate în temeiul Acordului european de asociere sau a mai multora din angajamentele asumate la 14 decembrie 2004.

În principal, aceste angajamente si cerinte - cuprinse în Anexa IX la Protocol sunt:

a) În vederea asigurarii unui înalt nivel al controlului si supravegherii la viitoarele frontiere externe ale Uniunii Europene, modernizarii echipamentului si infrastructurii la frontiera si punctele de trece a frontierei se va întocmi - pâna în martie 2005 - un Plan unic multianual de investitii. De asemenea, România trebuie sa accelereze planul de recrutare a 4438 de agenti si ofiteri ai politiei de frontiera si sa asigure un nivel de 100% în privinta acoperirii cu personal, pâna la aderare de-a lungul frontierei cu Ucraina, Moldova si Coasta Marii Negre.

De asemenea, România trebuie sa puna în aplicare toate masurile necesare pentru a combate efectiv emigratia ilegala.

b) Sa dezvolte si sa puna în aplicare un plan de actiune si o strategie de reforma a sistemului judiciar actualizate si integrate inclusiv principalele masuri pentru punere în aplicare a Legii de organizare a sistemului judiciar, a Legii privind statutul magistratilor si a Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii care a intrat în vigoare la 30 septembrie 2004.

Ambele documente actualizate trebuie prezentate Uniunii Europene pâna la 1 martie 2005; trebuie asigurate resursele financiare si umane adecvate pentru punerea în aplicare a planului de actiune; România trebuie sa demonstreze, pâna la sfârsitul lunii martie 2005 functionalitatea deplina a noului sistem de distribuire aleatorie a cazurilor.

c) Sa accelereze considerabil lupta împotriva coruptiei, în special împotriva coruptiei la nivel înalt, prin aplicarea riguroasa a legislatiei anticoruptie si a independentei efective a Parchetului National Anticoruptie, precum si prin prezentarea anuala, începând cu 1 noiembrie 2005, a unui raport convingator de activitati PNA în lupta împotriva coruptiei la nivel înalt;

d) Sa realizeze un audit independent al rezultatului si impactului generate de actuala Strategie nationala anticoruptie. Pâna la 1 martie 2005 sa fie realizata o noua Strategie anticoruptie multianuala, însotita de un Plan de actiune. Strategia trebuie sa includa angajamentul de revizuire a procedurilor penale îndelungate, pâna la sfârsitul anului 2005, pentru a asigura ca tratarea cazurilor de coruptie se face într-un mod rapid si transparent, astfel încât sa se garanteze sanctiuni adecvate cu efect descurajator. În sfârsit, trebuie adoptate masuri, pâna la sfârsitul anului 2005, în vederea reducerii considerabile a numarului de organisme care au atributii de prevenire sau investigare a coruptiei pentru evitarea suprapunerii responsabilitatilor.

e) Sa asigure, pâna la sfârsitul lui martie 2005, un cadru legislativ clar cu privire la sarcinile jandarmeriei si politiei, precum si cooperarea dintre acestea, si a unui plan de recrutare a 7000 de posturi în politie si 18000 posturi în jandarmerie pâna la data aderarii.

f) Sa puna în aplicare o strategie multianuala concreta împotriva criminalitatii, pentru a reduce statutul României de tara de origine, tranzit si destinatie a victimelor traficului de persoane.

g) Sa asigure efectiv, prin Consiliul Concurentei, identificarea oricarui ajutor de stat potential, inclusiv în ceea ce priveste ajutorul de stat sub forma reesalonarii platilor catre bugetul de stat ori a reesalonarii platilor privind furnizarea de energie.

h) Sa consolideze mecanismele de monitorizare a ajutorului de stat si sa asigure un nivel satisfacator al monitorizarii atât în domeniul politicii antimonopol cât si în domeniul ajutorului de stat.

i) Sa prezinte, pâna la mijlocul lunii decembrie 2004, un plan revizuit de restructurare a industriei siderurgice. Sa respecte angajamentul de a nu acorda sau plati, începând cu 1 ianuarie 2005 si pâna la 31 decembrie 2008, nici un ajutor catre combinatele siderurgice incluse în Strategia nationala de restructurare.

Tratatul cuprinde si un numar important de prevederi specifice referitoare la servicii, cantitatile de produse agro-alimentare anuale alocate României, subventiile agricole, conditiile de accizare etc. Astfel, România intra în UE cu cca. 700 produse traditionale recunoscute, sub umbrela denumirilor de origine protejate. Lista negociata de România include, de exemplu: 13 tipuri de tuica, 21 feluri de palinca, cinci de vinars, sase de lapte, trei de iaurt unul de lapte batut, patru feluri de cas, 21 de brânza, 24 de cascaval, opt de telemea, un tip de salam (de Sibiu), unul de cârnati (de Plescoi, doua feluri de pâine, doua de covrigi, o placinta (Dobrogeana) si doua magiunuri.

5. Monitorizarea

Dupa semnarea Tratatului de aderare, Comisia Europeana - în calitate de gardian al Tratatelor - a declansat un proces de monitorizare a pregatirilor României pentru aderare în scopul asigurarii ca aceasta îsi va îndeplini toate îndatoririle si angajamentele asumate pentru a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

În aceste conditii, dupa semnarea Tratatului de aderare, Comisia nu mai elaboreaza pentru România, ca si pentru Bulgaria, un Raport anual, ci un Raport de monitorizare. Un asemenea Raport de monitorizare, Comisia elaboreaza si pentru cele 10 tari care au aderat la 1 mai 2004.

În acest scop, Comisia a facut public, la 25 octombrie 2005, un prim Raport de monitorizare care prezinta evaluarile Comisiei (pâna în septembrie 2005) asupra pregatirilor României pentru aderare. Acesta se refera la reformele politice si economice întreprinse de România pentru îndeplinirea cerintelor UE si a ordinii juridice legale, reprezentate de "acquis-ul" comunitar, în conformitate cu angajamentele asumate prin Tratatul de aderare..

În esenta, Raportul din octombrie 2005 cuprinde urmatoarele evaluari:

România continua sa îndeplineasca criteriile politice, adoptând masuri decisive pentru reformarea sistemului judiciar în directia unei mai mari independente fata de politica, îmbunatatirii situatiei libertatii mass-media, restituirii proprietatilor, protectiei minoritatilor si a cuplului.

Totodata, Comisia a identificat o serie de neajunsuri:

Reforma în administratia publica;

Implementarea efectiva a reformei din sistemul judiciar;

Consolidarea efectiva a luptei împotriva coruptiei, inclusiv a coruptiei la nivel înalt;

Îmbunatatirea situatiei persoanelor cu dizabilitati (handicapate) si bolnavilor mintal.

În privinta criteriilor economice, România continua sa îndeplineasca criteriul care cerea o economie functionala de piata. Realizarea programului de reforma ar trebui sa-i permita sa reziste presiunii concurentiale si fortelor pietii din cadrul Uniunii Europene. România si-a mentinut stabilitatea macroeconomica, desi s-au înregistrat dezechilibre. În acelasi timp, este nevoie de îmbunatatiri pentru crearea cadrului juridic si administrativ din domeniul mediului de afaceri, inclusiv al falimentului.

România a facut progrese în armonizarea legislatiei nationale cu ordinea juridica din Uniunea Europeana. România trebuie sa fie în masura sa-si asume obligatiile de membru la data prevazuta pentru aderare si de aceea este necesar sa se concentreze pe întarirea capacitatii administrative.

Raportul a identificat 3 stadii ale pregatirilor pentru aderare

Primul se refera la domenii în care România este pregatita sau în care pregatirile sunt pe cale sa fie definitivate, daca ritmul este mentinut: transporturi, reglementarile anti-monopol, recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale din domeniul libertatii de circulatie a persoanelor;

Al doilea cuprinde domenii în care sunt necesare eforturi: ajutorul de stat, aplicarea regulilor vamale, asigurarea unui control financiar adecvat;

Al treilea priveste domenii de preocupare serioasa, care necesita actiuni imediate pentru ca România sa beneficieze de aderarea la UE, dar si pentru pastrarea echilibrului Uniunii. Aceasta include: structura si mecanismele de participare la fondurile structurale; controlul poluarii industriale, lupta împotriva coruptiei, un grad înalt de siguranta alimentara, în interesul cetatenilor.

Raportul de monitorizare arata ca, daca vor exista evidente serioase ca stadiul pregatirilor pentru adoptarea si implementarea ordinii juridice comunitare în România este de asa natura încât România n-ar fi pregatita sa îndeplineasca cerintele integrarii într-un numar de domenii importante, inclusiv angajamentele asumate în domeniile Justitiei, Afacerilor Interne si Concurentei, aderarea României ar putea fi amânata cu un an.

Ulterior adoptarii Raportului de monitorizare, Comisia Europeana a trimis Guvernului României, în iunie si noiembrie 2005, doua Scrisori de avertizare. Aceste scrisori contin, în esenta, concluziile Raportului de monitorizare.

De exemplu, scrisoarea de avertizare din 7 noiembrie 2005 contine 14 motive de îngrijorare serioasa (cartonase rosii) pentru România, între care:

Lupta împotriva coruptiei, în special a coruptiei la nivel înalt;

Intensificarea controalelor veterinare si înfiintarea agentiilor de plati pentru subventiile agricole si regionale;

Situatia persoanelor cu handicap si a bolnavilor psihic

Necesitatea reducerii, în continuare, a inflatiei si consolidarea bazei veniturilor bugetare;

Întarirea capacitatii de absorbtie a fondurilor comunitare în domeniul politicii regionale;

Aplicarea ferma a legislatiei de mediu si sanctionarea încalcarii standardelor comunitare;

Adaptarea unei legi a achizitiilor publice conforma cu "acquis-ul" comunitar;

Implementarea sistemului informatic European pentru taxare si impozitare;

Întarirea controlului la granita si combaterea imigratiei ilegale.

Purtatoarea de cuvânt a Comisiei a declarat ca daca scrisoarea nu este folosita ca un instrument pentru stimularea reformelor, atunci exista riscul ca România sa nu fie pregatita pentru aderare la 1 ianuarie 2007, ceea ce ar presupune activarea clauzei de salvgardare si amânarea aderarii cu un an.

În plus, Comisia poate suspenda drepturile de membru în anumite sectoare timp de 3 ani sau chiar mai mult daca problemele nu sunt rezolvate. De exemplu, ar putea fi interzise exporturile de animale, daca statele membre nu sunt multumite cu nivelul controalelor veterinare. Pedepsele pot fi si financiare, prin pierderea a miliarde de euro.

Comisia Europeana a hotarât trimiterea în România, în perioada decembrie 2005 - februarie 2006, a unor echipe mixte de monitorizare (de la Comisie si statele membre) pe sectoare de activitate, înaintea elaborarii unui nou Raport de monitorizare.

Al doilea Raport de monitorizare a fost facut public pe 16 mai 2006, cu prilejul prezentarii, la Strasbourg, în plenul Parlamentului European.

Raportul a identificat 4 domenii de preocupari serioase (cartonase rosii), care necesitau actiuni urgente:

Operationalizarea deplina a agentiilor de plati acreditate pentru efectuarea de plati catre fermieri si operatori în baza PAC;

Crearea unui sistem de Administrare si Control (IACS) în agricultura;

Înfiintarea unui sistem de ecarisaj pentru colectarea si procesarea produselor animaliere secundare, ca si pentru asigurarea facilitatilor de tratament, în conformitate cu "acquis-ul comunitar" al bolii "vaca nebuna";

Pregatirea colectarii taxelor prin sistemul I.T. pentru a fi interoperabil cu celelalte sisteme din UE, în scopul unei colectari corecte a TVA în întreaga Piata Interna a UE.

Raportul nu prevede activarea clauzei de salvgardare care ar fi condus Consiliul European din luna iunie 2006 sa adopte hotarârea de amânare a aderarii României pentru 2008. În schimb, Raportul ia în considerare posibilitatea unor masuri de salvgardare, în cazul neadoptarii unor masuri adecvate de îndepartare a neajunsurilor semnalate, în trei domenii:

Piata interna;

Justitie si lupta împotriva coruptiei;

Platile (anticipate) pentru fondurile UE.

Consiliul European din iunie 2006 nu a luat o decizie ferma în privinta datei aderarii României, dar a cerut Comisiei sa elaboreze un nou Raport de monitorizare pentru toamna anului 2006

TEMA VII: ROMÂNIA sI UNIUNEA EUROPEANĂ

Partea a IV-a

Rolul asistentei financiare nerambursabile acordata României în perioada de pre-aderare.

Programul PHARE.

Programul ISPA

Programul SAPARD.

Despre capacitatea de absorbtie a fondurilor comunitare.

TEMA VII: ROMÂNIA sI UNIUNEA EUROPEANĂ

Partea a IV-a

1. Rolul asistentei financiare nerambursabila acordata României în perioada de pre-aderare.

Dupa prabusirea regimului comunist, România a beneficiat de o semnificativa asistenta externa.

Initial, aceasta asistenta a îmbracat forma unor ajutoare de urgenta (medicamente, alimente, îmbracaminte) oferite de societati caritabile, comunitati locale, asociatii profesionale sau guverne occidentale autoritatilor române.

A fost o forma de solidaritate cu poporul român, care trecea prin dificultati materiale si simtea lipsa unor produse de stricta necesitate.

Ulterior, sprijinul extern a îmbracat o forma mult mai organizata si s-a realizat prin 2 vectori:

OCDE, în baza unor acorduri bilaterale cu tarile membre. Printre cei mai importanti donatori de asistenta tehnica si financiara s-au numarat: SUA, Germania, Japonia, Elvetia, Olanda;

Uniunea Europeana, în baza unor decizii ale Consiliului si Comisiei. Se poate spune ca, în drumul spre Uniunea Europeana, România a beneficiat, în întregul proces de pregatire a aderarii, de o substantiala asistenta nerambursabila. Aceasta asistenta s-a îndreptat spre România prin diverse programe, precum PHARE, ISPA si SAPARD.

2. Programul PHARE

A fost un program de asistenta destinat, initial, doar Poloniei si Ungariei. De aici si denumirea: Poland and Hungary Assistence for the Restructure of the Economy (PHARE). A fost înfiintat, în 1989, pentru a ajuta cele doua tari în procesul de tranzitie de la regimul comunist la democratie. Ulterior, programul a fost extins si spre alte tari din Europa Centrala si de Est, aflate în tranzitia spre economia de piata si care si-au exprimat optiunea de a adera la Uniunea Europeana.

România a intrat în circuitul asistentei nerambursabile acordate de Comisia Europeana si tarile membre înca din ianuarie 1990. Dar, primul Acord-cadru între Comisia Europeana si Guvernul României s-a semnat la 12 martie 1991. Acest Acord stabileste conditiile tehnice, legale si administrative pentru implementarea unor masuri în domeniul cooperarii tehnice si financiare.

Între 1990 - 1992, asistenta PHARE s-a acordat, în mod deosebit, pentru ajutoare umanitare de urgenta (medicamente si alimente).

Dupa 1992, Programul PHARE s-a concentrat pe proiecte de ajutor pentru dezvoltare, în sectoare precum: transporturile (reabilitare de drumuri), agricultura, învatamânt, energie, restructurare - privatizare, IMM-uri, sanatate si protectia copilului, societate civila.

În perioada 1990 - 1997, solicitarea de fonduri s-a bazat pe filosofia "finantarii la cerere" (demand driven), în sensul ca proiectele propuse erau stabilite de guvern, dupa care erau aprobate si finantate de Comisia Europeana. În aceasta perioada, asistenta financiara nerambursabila acordata României prin Programul PHARE s-a ridicat la 812 milioane ECU. Gestionarea acestor fonduri s-a realizat într-un sistem centralizat, Comisia Europeana jucând rolul esential în programarea, licitarea, contractarea si plata proiectelor de asistenta.

În România, implementarea tehnica a acestora se realiza prin PMU-rile (Project Management Unit) din cadrul ministerelor si agentiilor guvernamentale beneficiare. Programarea se realiza prin directia de specialitate din cadrul Departamentului pentru Integrare Europeana. seful Departamentului îndeplinea si functia de Coordonator National al asistentei financiare nerambursabile oferite de Comisia Europeana si statele membre.

Marele câstig al acestei perioade a fost domeniul resurselor umane, prin numeroasele proiecte, inclusiv Tempus, de formare profesionala a functionarilor publici, cercetatorilor si întreprinzatorilor.

Dupa 1998, asistenta financiara nerambursabila prin Programul PHARE a avut ca obiectiv sprijinirea României în procesul de pregatire a aderarii, în conformitate cu prioritatile stabilite prin Parteneriatele de Aderare. În aceasta etapa denumita "finantare pentru aderare" (accession driven), Comisia Europeana si Guvernul stabileau, anual, de comun acord domeniile prioritare pentru care se alocau fondurile, în conformitate cu obiectivele de pregatire a României pentru aderarea la UE.

Punerea în aplicare a masurilor se facea pe baza unui "Acord-cadru" semnat de Comisie cu Guvernul si a unui "Memorandum de finantare" pentru fiecare masura sau set de masuri, în parte. Alocarea fondurilor PHARE se facea anual, prilej cu care se semna unul sau mai multe memorandum-uri de finantare.

Pentru fiecare proiect, se elabora o fisa detaliata, cu datele tehnice ale proiectului, dupa care fisele erau aprobate de Comisia Europeana.

În România a fost creat, înca din 1999, cadrul juridic, precum si structurile administrative si bugetare necesare coordonarii si implementarii proiectelor finantate de Comisia Europeana si anume:

Coordonatorul national al asistentei, care este Ministerul Integrarii Europene;

Responsabilul national cu autorizarea finantarii: Ministerul Finantelor Publice;

Fondul National - directie din Ministerul Finantelor cu rol de trezorerie centrala, prin intermediul careia fondurile sunt transferate catre Guvernul României;

Oficiul de Plati si Contractare PHARE (OPCP) - responsabil cu organizarea si desfasurarea licitatiilor, a contractarilor si efectuarea platilor în cadrul proiectelor de dezvoltare institutionala;

Agentii de implementare din cadrul Guvernului - organisme responsabile cu organizarea si desfasurarea licitatiilor, a contractarilor si efectuarea platilor, precum si cu implementarea tehnica în cazul proiectelor de investitii;

Responsabili cu autorizarea programului;

Autoritati de implementare - institutii care beneficiaza de asistenta tehnica si care au responsabilitatea tehnica a implementarii proiectelor.

În anul 2000 au fost create structuri mixte de monitorizare a implementarii proiectelor, formate din reprezentanti ai autoritatilor române si ai Comisiei Europene. În România exista 9 subcomitete de monitorizare.

Programele PHARE se deruleaza în sistem de implementare descentralizata (DIS).

Obiectivul general al Programului PHARE este de a sprijini România sa se pregateasca în vederea aderarii la UE, îndeosebi pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. De asemenea, se urmareste consolidarea capacitatii administrative.

Între 1990 si 2000, Uniunea Europeana a acordat României, prin programul PHARE, o asistenta de 1.440 milioane Euro. Contractele încheiate au atins o valoare de 917 milioane Euro, iar platile efective au fost de 785 milioane Euro.

În aceasta perioada, principalele probleme decurgând din punerea în aplicare a programelor PHARE au privit: procesul de selectie, contractarea, monitorizarea, implementarea si managementul financiar. Ca probleme specifice, pot fi mentionate:

Ghidul pentru aplicatii si cererea de finantare au continut exprimari neclare;

Termenul de semnare a contractelor a fost mult întârziat, ceea ce a scurtat durata de implementare;

Scurtarea duratei de implementare a proiectelor a dus la nefinalizarea proiectelor în perioada contractata, lipsa de pregatire a personalului;;

Insuficienta resurselor umane;

Procedurile de raportare finala au fost modificate prea des pe parcursul implementarii proiectelor,

Se considera ca România a acumulat, deja, o experienta importanta în elaborarea unor proiecte PHARE mai complexe, începând mai ales cu anul 2000. Între aceste proiecte de înscriu: parcuri industriale, centre de afaceri, centre expozitionale si de marketing, modernizarea aeroporturilor, poduri, drumuri nationale, proiecte turistice, reabilitarea cladirilor istorice sau de mediu, modernizarea instalatiilor de ape uzate.

În strategia pentru perioada 2000 - 2006, sprijinul PHARE se concentreaza pe doua prioritati:

Constructia institutionala (30% din program);

Investitii pentru dezvoltarea infrastructurii de reglementare si investitii în coeziunea economica si sociala (70% din program).

Implementarea programelor PHARE cuprinde doua dimensiuni:

Tehnica, se realizeaza la nivelul institutiilor de implementare, prin intermediul unitatilor de implementare a proiectelor;

Financiara, se realizeaza prin agentiile de implementare.

Concomitent cu monitorizarea programelor, pe parcursul derularii proiectelor, se desfasoara evaluarea intermediara pe baza rapoartelor de evaluare semestriale întocmite de autoritatile de implementare. Concluziile rezultate în urma acestor evaluari au în vedere îmbunatatirea modului în care se pun în aplicare proiectele respective.

La expirarea perioadei pentru contractare si efectuarea platilor se desfasoara o evaluare ex-post cu scopul de a analiza impactul social si economic al programelor, beneficiile obtinute si eficienta.

În perioada 2000 - 2004, asistenta financiara nerambursabila, anuala, pentru România prin Programul PHARE s-a ridicat la 270 - 280 mil. euro.

Un loc aparte, în cadrul programelor PHARE, l-a ocupat cooperarea transfrontaliera cu Ungaria si Bulgaria, care a avut în vedere finantarea unor proiecte în judetele de la granita cu cele doua tari, pe baza unor prioritati stabilite în comun:

Dezvoltarea economica si protectia mediului;

Îmbunatatirea infrastructurilor locale si transnationale, inclusiv pentru trecerea frontierei.

Începând cu anul 2004, în programarea fondurilor PHARE s-a trecut la o abordare multianuala, în care proiectele au fost elaborate pe baza unor planuri strategice sectoriale pe mai multi ani.

Consiliul European de la Copenhaga din 2003 a stabilit, prin Road-map-ul pentru România, o crestere a fondurilor pe perioada 2004 - 2006 la cca 2,8 miliarde euro.

Prin Programul PHARE s-au finantat si proiecte de înfratire institutionala (twinning) cu state membre din UE.

Aceste proiecte prevad ca, în institutia beneficiara (minister, agentie guvernamentala) sa fie trimisi pe o perioada de 1 - 2 ani functionari publici din administratia statelor membre. Rolul acestora este sa sprijine institutia respectiva în preluarea, într-un mod eficient, a aqcuis-ului comunitar si sa participe la dezvoltarea institutiei pentru a functiona la un nivel comparabil cu institutia similara din statele membre.

În rândul tinerilor, a societatii civile se bucura de un mare interes programele comunitare, finantate prin Programul National PHARE si care ofera posibilitatea unor schimburi profesionale, educative si culturale între cetatenii României si cetatenii tarilor membre ale UE.

În vederea participarii la aceste programe, România trebuie sa plateasca anual, sub forma unui tichet de participare, o contributie financiara stabilita prin decizia Consiliului de Asociere. În general, aceasta contributie de plateste în proportie de 50% din fonduri de la bugetul national si 50% din bugetul Programului National PHARE. Pe aceasta baza, România a participat si participa la numeroase programe comunitare, între care:

Socrates I;

Leonardo da Vinci II;

Tineret;

Cultura;

Vama;

Egalitatea de sanse;

Combaterea discriminarii;

Combaterea excluziunii sociale;

Viata;

Euratom;

Fiscalis;

Programul multianual pentru Întreprinderi si Antreprenoriat.

Distinct de programele comunitare, România participa si la Agentia Europeana de Mediu.

3. Programul ISPA.

A fost decis în 1999 - în baza strategiei de pre-aderare adoptata de Consiliul European de la Luxemburg (dec. 1997) - cu scopul alinierii standardelor de infrastructura de mediu si transport din statele candidate la cele comunitare. Criteriile de eligibilitate pentru finantare prin programul ISPA prevad:

Co-finantare de 25% din bugetul propriu;

Asigurarea deplinei conformitati cu normele si standardele Uniunii;

Sa aiba un impact semnificativ, bugetul proiectului urmând sa depaseasca 5 milioane euro;

Sa fie proiecte cu caracter public;

Sa respecte prevederile legislatiei comunitare privind concurenta si ajutorul de stat ;

Programul ISPA se concentreaza pe investitii masive legate de directivele de mediu a caror implementare solicita costuri importante. Implementarea acestor directive urmareste îmbunatatirea sanatatii si calitatii vietii populatiei, având un impact pozitiv în procesul de coeziune economica si sociala. Aceste domenii se refera la:

Rezerva de apa potabila;

Tratarea apelor reziduale;

Administrarea deseurilor solide si a celor periculoase;

Poluarea aerului.

În privinta transporturilor, ISPA urmareste:

Reabilitarea infrastructurii (sosele, cai ferate, porturi si aeroporturi)

Legarea tarilor candidate de retelele trans-europene de transport.

În perioada 2000 - 2006, România beneficiaza prin acest proiect, de cca. 240 milioane euro, anual.

Sectoarele pentru care a fost acordata finantare ISPA sunt:

a) pentru sectiunea de mediu

Tratarea apei uzate;

Gestionarea deseurilor urbane;

Protectia calitatii aerului.

b) Pentru sectiunea transporturi

Integrarea în retele de transport european;

Armonizarea legislatiei nationale cu legislatia comunitara;

Reabilitarea, modernizarea si dezvoltarea retelelor existente.

Pentru gestionarea asistentei financiare nerambursabile, în cadrul Ministerului Finantelor Publice, a fost creat Fondul National pentru ISPA, care asigura functia de trezorerie centrala pentru acest gen de finantare.

Programul ISPA este un premergator al Fondului de Coeziune operabil în U.E., inclusiv prin utilizarea acelorasi principii în stabilirea asistentei pentru fiecare tara candidata. Diferenta consta în mentinerea controlului "ex ante" al Comisiei.

Criteriile luate în considerare de catre U.E. pentru repartizarea fondurilor se bazeaza pe:

Populatie;

PIB/locuitor (dupa Paritatea Puterii de Cumparare)

Suprafata teritoriala;

De aceea, România a beneficiat de 20 - 26% din totalul fondurilor ISPA (1040 milioane Euro/an) pentru toate tarile candidate, respectiv între 208 - 270 milioane Euro/an. Dupa aderarea celor 10 tari în mai 2004, finantarea anuala pentru România a crescut cu 20, 40 si 60%/an. Dupa ce va deveni membru al U.E, România va beneficia prin Fondul de Coeziune de un sprijin de 7 - 8 ori mai mare prin ISPA decât asistenta furnizata în perioada de pre-aderare.

În prezent, factorii care ar putea pune în pericol buna functionare a programe ISPA tine de:

Fragilitatea institutionala si slaba capacitate administrativa;

Instituirea unor reguli clare pentru selectie si personal calificat;

Control riguros si transparenta în modul de cheltuire a fondurilor.

Implementarea proiectelor ISPA a început în România la jumatatea anului 2000.

4. Programul SAPARD

Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD) este destinat sprijinirii agriculturii si dezvoltarii rurale a tarilor candidate în perioada de pre-aderare. A fost creat în 1999 printr-o reglementare a Comisiei Europene pentru implementarea deciziei Consiliului European de la Luxemburg (decembrie 1997).

Programul SAPARD, spre deosebire de celelalte proiecte, are la baza asigurarea de catre fiecare tara beneficiara a managementului descentralizat al asistentei financiare nerambursabile, Comisia Europeana executând doar ulterior (ex-post) controlul asupra utilizarii fondurilor prin acest program.

Obiectivele generale ale Programului SAPARD sunt:

Implementarea aqcuis-ului comunitar privind Politica Agricola Comuna (PAC);

Rezolvarea problemelor prioritare legate de dezvoltarea durabila a agriculturii si dezvoltarii durabile în tarile candidate, inclusiv în România.

Programul SAPARD în România, urmareste 4 prioritati:

Îmbunatatirea activitatilor de prelucrare si comercializare a produselor agricole si de pescuit;

Dezvoltarea si îmbunatatirea infrastructurii rurale;

Dezvoltarea economiei rurale (institutii si companii cu profil agricol, diversificare economica, infrastructura);

Dezvoltarea resurselor umane (îmbunatatirea activitatii profesionale, asistenta tehnica, companii de informare si publicitate).

Pentru declansarea implementarii Programului SAPARD a fost necesara îndeplinirea unui set de conditii:

Aprobarea de catre UE a Planului pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala elaborat pentru o perioada de 7 ani;

Semnarea unui Acord Multianual de Finantare, precum si a Acordurilor Anuale de Finantare prin care este stabilita contributia financiara a Uniunii Europene;

Înfiintarea si acreditarea Agentiei SAPARD, ca unitate de implementare tehnica si financiara a Programului SAPARD, înaintea transferarii fondurilor catre tara în cauza.

În anul 2000, Comisia a propus o alocare orientativa a fondurilor pentru fiecare tara candidata, în baza unor criterii privind:

populatia din mediul rural;

suprafata agricola;

PIB-ul pe cap de locuitor raportat la puterea de cumparare. Pe aceasta baza, Polonia si România au fost principalii beneficiari ai fondurilor SAPARD.

România a primit 150,6 milioane euro anual, fata de Polonia - 168,6 milioane; Bulgaria 52,1 milioane; Ungaria - 38 milioane, Slovenia - 6,3 milioane etc.

Proiectele din cadrul SAPARD sunt co-finantate cu fonduri de la UE si bugetul national. Fata de cele 150,6 milioane euro primite anual de la UE, Guvernul României trebuia sa contribuie cu cca. 50 milioane (25% din finantarea publica eligibila). Regulile de co-finantare sunt diferite în functie de statutul beneficiarului: 50% pentru beneficiarii privati, mergând pâna la 100% pentru beneficiarii publici (comunitatile locale) daca proiectele acestora nu sunt generatoare de venituri.

Prin Legea 309/2001 a fost înfiintata Agentia SAPARD, ca unitate în subordinea Ministerului Agriculturii, organizata la nivel central si teritorial prin 8 birouri regionale.

În România, Programul SAPARD a fost lansat în iulie 2002, printr-o decizie a Comisiei Europene.

În anul 2004, Agentia avea deja 542 de proiecte privind dezvoltarea si îmbunatatirea infrastructurii rurale contractate. Dar, din 156 proiecte contractate, 58 (37%) ascundeau conflicte de interese. Ancheta Agentiei SAPARD a aratat ca în aceste cazuri, membrii Comisiei de evaluare a proiectelor au fost fie actionari, asociati, administratori sau angajati la una din societatile participante la licitatie, fie angajati ai Consiliilor Judetene, a firmelor de proiectare, experti în cadrul firmelor de proiectare sau constructii, fie verificatori sau diriginti de santier. Aceasta însemnata fragilitate institutionala determinata de influentele exercitate de anumite grupuri de interese.

Managementul financiar al fondurilor SAPARD este asigurat de Responsabilul National cu Autorizarea.

În 2001, Curtea de Conturi a României a fost desemnata Organism de Certificare a Programului SAPARD. În acelasi an, în cadrul Ministerului Integrarii a fost constituita Autoritatea de Management a Programului SAPARD care, împreuna cu Agentia SAPARD, are responsabilitatea asigurarii calitatii si eficientei implementarii Programului.

5. Despre capacitatea de absorbtie a fondurilor comunitare.

Una din cele mai importante probleme careia va trebui sa-i faca fata România, în perioada post-aderare, o reprezinta întarirea capacitatii de absorbtie a fondurilor comunitare. O capacitate de absorbtie de 100% este foarte greu, daca nu chiar imposibil de realizat. Dar daca aceasta capacitate nu depaseste 50%, România devine un contributor net la bugetul comunitar. Polonia, de exemplu, nu a absorbit decât 1/5 din fondurile comunitare.

Exemplul altor tari, precum Irlanda, Portugalia si Spania arata ca pentru o capacitate de absorbtie crescuta a fondurilor europene sunt necesare câteva conditii:

Proiecte sustenabile;

Asigurarea de la bugetul national sau de la bugetele comunitatilor locale a fondurilor necesare co-finantarii proiectelor;

Transparenta, control si rigoare în cheltuirea banilor, pentru eliminarea coruptiei, a conflictului de interese si a sistemului clientelar;

O legislatie clara privind achizitiile publice armonizata cu legislatia europeana.

S-ar impune, totodata, si o relaxare a regulilor comunitare privind eliberarea fondurilor pentru proiectele în curs de realizare. De exemplu, multe comunitati locale nu au forta economica necesara pentru a avansa fondurile pe care ar urma, apoi, sa le recupereze de la Comisia Europeana.

Document Info

Accesari: 2989
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare