Agenda integrarii Romaniei in UE, c 555h76f u momentele foii de parcurs, cu dificultatile, dar si cu reusitele obtinute, fie ele si partiale si inca neconsolidate, au facut, la noi, obiectul prezentarii minutioase in diferite lucrari pe domeniu. Ar fi redundant sa reluam toate secventele, nu o data dramatice, ale acestui proces Nu vom face, in consecinta, inventarul lor; vom urmari mai ales, pe cat este posibil in randurile care urmeaza, semnificatia unei batalii castigate pentru viitor.

Desi prizoniera, ca si alte state est-europene, a lagarului socialist si a ocupatiei militare sovietice, Romania a incercat si in aceste conditii-limita sa-si afirme identitatea europeana. Scoaterea („retragerea”) trupelor Armatei Rosii din tara, prin negocieri, inca din 1958, Declaratia din aprilie 1964 prin care Partidul Comunist Roman isi afirma independenta politica fata de Moscova, usurarea regimului detinutilor politici anticomunisti (mergand pana la eliberarea lor), politica economica (desi partial si trecator relaxata) a mandatarilor, deschiderea politica spre vestul Europei (Romania era primul stat socialist, dupa URSS, care relua legaturile diplomatice cu RFG - la 31 ianuarie 1967) si largirea treptata a schimburilor diplomatice si tehnico-stiintifice si cu alte state vest-europene, momentul august 1968 (de refuz curajos al participarii la ocuparea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia, desi tara noastra facea parte din acest tratat), medierea reusita in tratativele de restabilire a relatiilor diplomatice dintre China si SUA ori in acelea de incheiere a pacii intre Egipt si palestinieni pe de o parte si Israel pe de alta - toate acestea, dar si alte gesturi constructive pe arena politicii internationale, precum implicarea in cresterea rolului ONU si al tarilor lumii a treia, dovedeau in fond deschiderea spre lume si spre acele valori ale cooperarii si securitatii internationale care inglobau evidente accente - desi nu puteau fi consecvente si radicale in acele imprejurari - de politica proeuropeana. Desprinderea de URSS - pe cat putea fi atunci posibila - cerea drept contrapondere deschiderea spre Occident. Ceea ce nu era, se intelege, o optiune ideologica, dar aparea ca o necesitate strategica de sprijin politic prin cooperare economica. Procesul se insotea cu o „nationalizare” a ideii comuniste, in sensul despartirii de internationalismul nivelator si desfigurator al valorilor si spiritului national, impus proletcultist de agentii stalinisti instalati de ocupanti in structurile de putere cele mai inalte. Acestia - trebuie sa o spunem in numele adevarului istoric dureros pentru poporul roman - erau in zdrobitoarea lor majoritate minoritari etnici complexati de ura razbunatoare fata de tot ceea ce era continut romanesc in regimul socialist. A fost nevoie de o redescoperire - nu o data contradictorie, cu sincope si inconsecvente - a radacinilor nationale ale culturii si istoriei noastre.

In drumul aspru al regasirii constiintei nationale, vituperata de internationalistii de atunci, s-au degajat entuziasme si energii care au irumpt navalnic pe multiple planuri de constructie sociala. Or, redescoperirea de noi insine insemna si reinnodarea firului valoric cu trecutul nostru european mai recent; el media intalnirii recuperatorii, nu doar revalorificatoare, ci si revalorizatoare - cu o tabla europeana de idealuri si repere care modelasera sincronia spiritului nostru la ritmurile modernitatii. Desigur, comunismul national avea acele limite naturale care, cum s-a vazut mai apoi, l-au facut incapabil sa produca intalnirea mult asteptata de catre romani cu Occidentul. Esecul tragic al cultului personalitatii, anuntat inca de dictatura regala din anii ’30, n-a fost decat confiscarea si exploatarea dorintei de independenta a poporului, constrans la izolare si sacrificii. Cu toate acestea, scanteia autodescoperirii a reverberat din politica in cultura, in educatie si in scoala. Implozia recuperarii trecutului, provocata de comunistii nationalisti in conflictul lor subteran, uneori acut, cu fostii conducatori internationalisti, niciodata marginalizati cu totul, a constituit - suntem convinsi - factorul psihologic motor al insesi schimbarilor din decembrie ’89.

Dincolo de ce au urmarit si obtinut regizorii straini ai evenimentului, dincolo de deturnarile schimbarilor produse, ele au avut ca forta motrice si izvor imanent setea nestinsa a romanilor de a reveni la Europa adevarata, aceea a spiritului, a Ideii europene ce au calauzit istoria noastra moderna. In spatiul cel mai intim al constiintei noastre nationale germinau samburii europeismului nostru definitoriu. Dar, vai, mutatiile produse dupa ’89 au ravasit asteptarile, au maculat idealurile si au ejectat in spatiul public elementele telurice ale egoismului cinic si aventurismului. Si peste toate, au iesit iarasi la lumina eternii internationalisti: si de data aceasta ca salvatori ai Romaniei, numai ca acum ei apareau ca apostoli ai liberalismului si democratiei planetare. Era si este insa vorba despre vesnicii mercenari care, dupa ce au provocat cataclisme in istorie, se asaza la masa judecatii acuzand si culpabilizand victimele terorii totalitariste. Aceste stari de lucruri, privite din Vest, nu au poate acuitatea reperului est-european al suportarii lor. Dar ele ar trebui deconspirate - cum au afirmat si in alta ordine - pana la capat intr-un proces intentat falsului proces al comunismului. Numai asa i-am putea arata lumii intregi pe complotistii eterni la viata statornicita a popoarelor. Anii din urma aseaza lucrurile in fagasul lor cat de cat firesc. Nu lipsesc insa puseurile antinationaliste concertate, subzistand cameleonic dupa imprejurari.

Negocierile de aderare si adoptarea Tratatului de aderare

In acest climat, nu usor de inteles de catre europenii vestici care n-au fost nevoiti sa suporte o istorie croita de altii, Romania cauta drumul catre sine pentru a se reintalni cu Europa adevarata, a natiunilor si statelor europene, o Europa care, astazi, este si a structurilor integrative institutionalizate, in masura sa sporeasca puterea creativa a tuturor partenerilor.

In 1974, Romania, incheind Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinte, devenea prima tara din Europa centrala si de est care stabilea relatii oficiale cu Comunitatile Europene. Semnarea in 1980 a Acordului comercial pentru produsele industriale avea sa amplifice aceste relatii. Anul 1990 marcheaza stabilirea legaturilor diplomatice cu CEE, iar 1991 este anul incheierii Acordului privind comertul si cooperarea comerciala cu Comunitatea. In 1993, Parlamentul Romaniei adopta Legea nr. 20 privind ratificarea Acordului european instituind o asociere intre Romania si CE. O hotarare a Guvernului (nr. 140/9 martie 1995) avea in vedere certificarea conformitatii cu legislatia comunitara a actelor normative interne. In acelasi an se crea, la nivelul Guvernului, Departamentul pentru Integrare Europeana. In contextul dat, Romania a solicitat, in 22 iunie 1995, aderarea la UE. In octombrie 1999, Comisia Europeana recomanda initierea negocierilor de aderare, debutul lor propriu-zis fiind decis de Consiliul UE pentru februarie 2000. In 2001 lua fiinta, in cadrul Guvernului tarii noastre, Ministerul Integrarii Europene ca minister de sinteza. Totodata, s-au creat in fiecare dintre celelalte ministere, precum si la nivelul prefecturilor, directii de armonizare legislativa cu acquis-ul comunitar.

Obligatia transpunerii integrale a acquis-ului comunitar in legislatia romaneasca pana la momentul aderarii decurgea din criteriul fundamental al aderarii, stabilit de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), constand in capacitatea de asumare a obligatiilor de membru al UE.

De aici rezulta caracterul procesual al aderarii, pregatirea ei metodica. In acest sens, Agenda 2000 a lansat strategia intarita de preaderare adoptata de Consiliul European de la Luxemburg in decembrie 1997. In tara noastra, strategia preaderarii s-a instrumentat in 1998 prin Programul National de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana (PNAR). Avand un calendar precis, PNAR urmarea abordarea integrata a reformei legislative si dezvoltarea institutiilor chemate sa asigure aplicarea legislatiei armonizate. Programul a fost actualizat periodic si concentrat pe domeniile considerate deficitare in Raportul periodic al Comisiei Europene.

Armonizarea legislativa si evaluarea ei periodica s-au reflectat si in Raportul anual al Guvernului Romaniei asupra pregatirii pentru aderare la UE, inaintat Comisiei Europene. Instrumentul in baza caruia s-au desfasurat efectiv negocierile de aderare a fost documentul de pozitie. Redactat pentru fiecare dintre capitolele negocierii (in numar de 31), el consemna rezultatele punctuale ale cercetarii analitice, exprimand pozitia oficiala a Romaniei in negocieri si angajamentele asumate de Guvern in armonizarea legislativa.

Incheierea negocierilor de aderare a condus la adoptarea Tratatului de aderare. Daca, pe de o parte, acest fapt marca finalizarea unei etape si afirmarea clara a optiunii europene a Romaniei, pe de alta parte el deschidea un drum si mai greu: acela al integrarii propriu-zise, fata de care aderarea a fost doar un inceput, semnificand statuarea cadrului juridic necesar continuarii procesului de integrare.

Sarcina de lucru 1

Rezumati in 5-7 randuri demersurile de deschidere spre Occident intreprinse de Romania inainte de ’89.

Retragerea, excluderea si suspendarea calitatii de membru al Comunitatilor si Uniunii Europene

Pretul aderarii la U.E.

Aderarea Romaniei consacra politic si juridic vocatia ei europeana. Oportunitatea integrarii noastre in UE a fost evidentiata si justificata convingator in literatura romaneasca asupra problemei. Dar nu o data, evenimentul, inca inainte de a se produce, a fost deja confiscat tezist de conceptia federalista. Aceasta, facand pasul nepermis de la neutra teorie la angajanta ideologie, a vazut in reusita aderarii o pretinsa dovada a optiunii Romaniei pentru o Uniune Europeana construita federativ. In ce fel si-a manifestat Romania aceasta optiune atata vreme cat cetatenii ei n-au fost consultati prin referendum nici in ce priveste aderarea?

S-a putut observa ca, in negocierile purtate pentru incheierea Tratatului, spatiul de joc al optiunilor partii romane, a fost limitat, iar la solicitarile Consiliului UE, pentru ca ea sa-si modifice pozitia, s-a dat curs in cele mai multe situatii, desi motive intemeiate de obiectiuni au existat pe alocuri. E adevarat, s-a manifestat si o presiune politica interna, sustinuta mediatic interesat (ca nota buna pentru guvernanti, mai ales), dublata de una psihologica, exprimand necritic speranta populara a bunastarii rapid instalate. Dar a fost la mijloc si interesul economic al statelor UE de a accede stabil la una dintre primele 7 piete de desface din Europa.

Dupa cum au remarcat analistii lucizi, angajamentele asumate de Romania prin Tratatul de aderare deriva din exigentele fixate, daca nu chiar impuse, de UE. State dezvoltate ale Europei au preluat astfel, la preturi foarte joase, cele mai profitabile active romanesti, beneficiind, pe langa o noua piata de desfacere, si de o forta de munca pe cat de calificata, pe atat de slab retribuita. De asemenea, angajamentele romanesti din Tratat nu reflecta convingator cerintele reale ale evolutiei economice a Romaniei, dar antreneaza costuri majore - si economice, precum si sociale - pentru o populatie care nu a fost consultata. Fara indoiala, clauza „de salvgardare”, antrenand amanarea aderarii cu un an, se leaga de gradul de credibilitate a angajamentelor Guvernului Romaniei. Dar aceasta nu scuza cu nimic impresia lasata de unii functionari comunitari ca ar intretine relatii de subordonare, nu de cooperare cu autoritatile noastre, la care vin in control si verificare, folosind mijloace de presiune. Aceeasi clauza evidentiaza insa si preocuparea unor cercuri de interese din statele UE pentru a forta astfel conditii si mai favorabile de beneficii din aderarea sever monitorizata a Romaniei.

In situatia creata, problema care se pune nu este aceea a eventualei contestari a legitimitatii viitorului european al Romaniei, posibil numai prin aderare si integrare, cat a procesului moral, politic si juridic care ar trebui facut guvernantilor „nostri”; ei au negociat fara responsabilitate conditiile aderarii, cu consecinte pe termen lung.

Nu ne ramane decat sa ne indreptam spre acel viitor ca timp al constructiei, dar si al asteptarilor inca frustrante. Viitorul astfel asumat este de fapt oglinda intregului nostru trecut: un trecut al reluarii (uneori indarjite) a drumului. Sa fie acesta un destin? Analiza fenomenului aderarii conduce la cateva posibile remarci finale.

Cercetatorii procesului integrarii au observat ca, pana la ultimul val de aderare, primirea noilor membri depindea in primul rand de acordul statelor care faceau deja parte din Comunitati si al statului candidat, nu atat de constatarile facute de institutiile comunitare. Ceea ce se explica prin compatibilitatea evidenta a naturii si nivelului calitativ de evolutie a sistemului politico-economic al statului solicitant cu acela al statelor membre. In aceasta privinta insa, statele fostului bloc comunist aveau mult si multe de recuperat, si dupa criteriul politic, si dupa acela economic. Incat, vointa de aderare venea, oarecum unilateral, din partea unora dintre aceste state, semnatare a acordurilor de asociere cu UE. Faptul ca orice stat european poate solicita aderarea nu naste dreptul automat la aderare. Problemele reale ale statelor solicitante au provocat o reactie de prudenta din partea Consiliului European si a celorlalte institutii, materializate in fixarea criteriilor de aderare, la care am facut unele referiri supra. S-a putut observa, in consecinta, ca in cazul statelor est-europene a avut loc mai degraba un proces de admitere, nu atat unul de aderare.

Pe de alta parte, edificarea comunitara si integrarea europeana nu au nevoie de fetisizare si idealizare. Sa recunoastem ca interesul de tara a avut si are rolul sau nu numai in aderare, ci si in desfasurarea constructiei de sistem a Comunitatilor Europene si a UE. A fost vizibil faptul, constatat si in doctrina (uneori, se pare, cu o usoara ironie), ca insasi configurarea integrarii sta si pe latura diferita, nu numai pe aceea suprapusa, a intereselor fiecaruia dintre parteneri. Din acest punct de vedere, exista, la limita, asa cum s-a spus, nu o Comunitate, ci atatea cate state coparticipa la fiinta ei. Fiecare dintre ele vine la procesul comun cu ceea ce-i este propriu si, firesc, cu interesele ce il anima. Pe fondul concursului lor se naste trama intereselor propriu-zis comune. Aceasta panza este spatiul de joc in care insesi diferentele unifica; manifestarea lor si a intereselor prin care ele se exprima este insa conditionata de unitatea globala a Comunitatii. Ea este, in acest sens, viabila pentru ca are fetele, ipostazele particularizante in care fiecare partener o priveste si o construieste reconstruind-o in ordinea si in orizontul propriu. Dar aici, compromisul de care aminteam nu mai joaca rolul conservativ al supravietuirii fiecaruia; el este unul activ, este conditia nu doar pragmatica, ci si principiala a constructiei coparticipative: Uniunea Europeana.

Pe parcursul aderarii, s-au inregistrat retineri, chiar rezerve, daca nu si mai mult, din partea unor natiuni, a unor zone regionale sau a unor categorii sociale. S-a apreciat, nu o data, ca reactia ezitanta se datoreaza modului de informare ori clauzelor de ratificare a integrarii. Realitatea ne obliga insa sa recunoastem si cauze nu doar informale ori procedurale. Aderarea noilor membri s-a legat de conditii care, dincolo de intentiile constructive si rigorile procedurilor, au pus sub semnul intrebarii industrii, sectoare economice si ocupatii nationale ori zonale traditionale, au dislocat reductiv deprinderi si habitudini care aveau logica lor. La aceasta se adauga si faptul ca deschiderea negocierilor si procedurilor de aderare a fost speculata pe alocuri de catre guvernanti ca sa-si infrumuseteze imaginea si mai ales ca sa-si justifice neputintele ori sa-si ascunda malversatiile. Populatia, cu instinctul ei, a intuit deturnarea politicianista a problematicii aderarii, nefiind insa scutita de sacrificii.

Disfunctii economice masive s-au produs cel mai adesea aparent, in numele aderarii. Dincolo de vinovatiile locale, pare ca au fost si complicitati exterioare. Fara a face insa proces de intentii strategilor comunitari, ne intrebam daca, odata cu ameliorarea componentei procedurale a aderarii, nu ar fi trebuit construit mai mult in insasi dimensiunea ei de continut, chemata sa salveze valori, sa obtina asteptatul salt prin continuitate si crestere armonica. Socurile destructive nu au a fi pretul platit de populatie, nici doar proba unei incapacitati guvernamentale la nivel national, ci si preocuparea preventiva a „managerilor” comunitari. Politica e aderare trebuie sa salveze valori si traditii, sa le stimuleze armonizandu-le. Aceasta este menirea ei cea mai inalta.

Sarcina de lucru 2

Explica in trei fraze pretul platit de Romania pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Integrarea europeana ca refacere pe un plan superior a unei aspiratii

Asumarea libera a unei cauze e facuta sa dureze. Sa dureze nu in ordinea clipei si a timpului masurat, ci a procesului care conduce la scopul superior. Ceva dureaza pentru ca nu tine de durata cuantificabila, chiar daca se masoara pana la urma in timp. Timpul nu trimite aici la temporaritate; de fapt, e temporalitatea, adica forma palpabila pentru noi a valabilitatii. Un ideal omenesc, implicit un obiectiv politic precum constructia Uniunii Europene, dureaza sau este chemat sa dureze in ordinea valabilitatii scontate; el nu are termene si nici conditii exprese de incetare. Acestea din urma se subinteleg. Precizarea lor e inutila in economia faptului care se vrea durabil. El exista, se afirma pur si simplu, fara sa-si fixeze conditiile stingerii sale.

Integrarea europeana este refacerea pe un plan superior a unei unitati primordiale: nu propriu-zis aceea originara, a datului geo-demo-istoric continental, cat aceea a posibilului cresterii sale, constientizat mai apoi ca Idee europeana.

Ea s-a impus ca aspiratie. Si daca angajarea statelor membre la edificiul comun este, cum s-a spus, un punct de la care nu te mai poti intoarce, toate acestea ingemaneaza o crestere organica, anticipata, dorita si pusa in lucrare, dar nu o fatalitate. Incat, ceea ce in ordinea morala a problemei nu se legitimeaza, se indreptateste insa in ordine pragmatica si uneori si juridica, anume: retragerea, excluderea ori suspendarea apartenentei la Comunitati si la UE. Cu toate acestea, si in acest plan, ca urmare a celor constatate, regimul problemei are un aspect implicit, nu explicit.

Caracterul implicit al dreptului unui stat la retragerea din UE

Cat priveste retragerea, absenta dispozitiilor in cauza nu reprezinta o lacuna a tratatelor institutive, ci are un caracter intentional. Ea marturiseste despre seriozitatea angajarii in Uniune. Denuntarea unui tratat sau iesirea dintr-o organizatie internationala de tip clasic urmeaza principiile dreptului international public. Or, in cazul eventualei iesiri din Comunitati si din Uniune, dreptul de retragere este implicit. In cazul ivirii unei incompatibilitati fundamentale intre politicile Uniunii si interesele si actiunile unui stat membru, retragerea se justifica in numele identitatii nationale, valoare recunoscuta de textele constitutive ale Uniunii. Obligatiile multiple rezultate din calitatea de stat membru trebuie sa aiba o contrapondere - si logica, si naturala - in dreptul de retragere. El se revendica aceluiasi element definitoriu de vointa nationala, care intemeiaza si adeziunea la Uniune. Insasi adeziunea, fiind libera in esenta sa, implica, in numele aceleiasi libertati, dreptul de iesire din Uniune. Cele doua aspecte sunt laturi complementare ale vointei de identitate nationala, obiectivata in suveranitate, pe care se sprijina programatic intreg edificiul Europei unite.

Suveranitatea de stat si problema retragerii din UE

Din aceasta perspectiva, atacurile ideologice la adresa ideii politice si institutiei juridice a suveranitatii isi dovedesc fie inapetenta intelectuala, fie reaua-credinta. Cum sa cladesti o Europa unita fara liantul vital al intregii constructii: suveranitatea statelor si natiunilor ei? Nu numai natiunile si statele lor isi exprima vointa in inerenta forma politic obiectivata si juridic institutionalizata a suveranitatii, dar aceasta din urma - o afirmam si aici, cu sentimentul unei evidente care n-ar mai trebui argumentata - este insasi conditia constructiei europene integrate si a trainiciei ei; UE nu-si poate afirma originalitatea si dainuirea negand sau diminuand forta unui principiu intemeietor. Suveranitatea uneste, nu desparte statele; ea nu-si poate asuma atributele definitorii decat deschizandu-se complementar spre celelalte entitati etatice si nationale. In suveranitatea statelor - desigur, modelata in forme evolutive si functionale care sa o exprime astazi constructiv, ca deschidere, nu exclusivist, ca negare a „celuilalt” - se regaseste concentrat proteismul Europei unite. Forta unitatii ei tine tocmai de aceasta valoare pe care o canalizeaza si o exprima plurivalent. In afara principiului director al suveranitatii statelor si natiunilor integrate prin vointa lor, Uniunea Europeana poate fi orice altceva, chiar si o federatie de tip nord-american, dar nu ceea ce o indreptateste sa fie cu adevarat ea insasi. Suveranitatea sustine si in acelasi timp legitimeaza in plan politic si juridic diversitatea care uneste.

Am repetat in aceasta pagina afirmatii care tin de logica elementara a lucrurilor. Or, partizanii amendarii negativiste a suveranitatii nu fac decat sa darame temeliile edificiului european, desi clameaza sloganul consolidarii lui. Problema reala este in fond aceea a cresterii functionalitatii institutiilor comunitare in baza puterilor atribuite de statele membre si a regasirii vointei intemeietoare a acestora in actul gestiunii institutionale a procesului comunitar si al aceluia, mai larg, de integrare. Uniunea Europeana are a fi sfera mirifica, ridicata la inaltimile simbolice de bratele vanjoase ale Anteilor ziditori.

In temeiul suveranitatii, vazuta ca principiu constitutiv al UE, dreptul de retragere din Uniune este, asadar, axiomatic presupus. Lucru ce s-a vazut si cu ocazia cererii guvernului britanic, din 1974, de renegociere a conditiilor de aderare si a afirmarii intentiei de retragere din Comunitati a Regatului Unit in caz de nerezolvare favorabila. In acele imprejurari, nici o voce din partea statelor membre ori a institutiilor comunitare nu a pretins ca o astfel de retragere ar fi juridic imposibila. De asemenea, Tribunalul constitutional german, in hotararea sa din 12 octombrie 1993, accepta ca o eventuala retragere este juridic admisibila. Mai mult, proiectul de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa a stabilit dreptul unui stat membru de a se retrage potrivit regulilor sale constitutionale, urmand ca aceasta sa se produca printr-un tratat de retragere, votat de Consiliul UE si Parlament, care sa cuprinda modalitatile de iesire si relatiile ulterioare cu UE. Despartirea de UE si institutiile comunitare nu anuleaza insa dreptul statului in cauza de a solicita din nou aderarea, urmata de reluarea procedurilor consfintite.

In cazul succesiunii teritoriale a unui stat membru, in urma careia se creeaza un stat nou, acesta din urma este considerat in afara Uniunii; pentru a face parte din aceasta, el trebuie sa urmeze procedura de adeziune. Comunitatile s-au confruntat cu doua astfel de cazuri. Primul dintre ele privea Groenlanda, care facea parte din Regatul Danemarcei si a intrat, odata cu aderarea acesteia sub incidenta dreptului comunitar. Dar ea s-a plasat, din mai 1979, intr-o anume pozitie exterioara fata de Danemarca, pastrand insa relatii stranse cu Regatul. Situatia creata si-a gasit rezolvarea prin revizuirea Tratatului CEE, fapt ce plasa Groenlanda in lista teritoriilor care intretin relatii speciale cu unul dintre statele membre. La randul sau, Tratatul CEEA, si el revizuit in aceeasi cauza, preciza ca „nu se aplica Groenlandei”. Al doilea caz privea Algeria, declarata in 1962 stat independent. Pana atunci, departamentele algeriene, depinzand de suveranitatea franceza, aveau un regim special in Comunitati. Or, dupa aceasta data, prin obtinerea independentei, se plasau complet in afara dreptului comunitar. Dar Algeria nemaifiind mentionata, in urma schimbarii produse, ca teritoriu de peste mari al republicii Franceze, a continuat totusi sa beneficieze de un regim special. Era o anomalie ce lua sfarsit printr-un acord incheiat in aprilie 1976 cu Comunitatea.

Sarcina de lucru 3

Explica in 3-4 fraze de ce retragerea sau excluderea unui stat din Comunitati si UE nu comporta un regim juridic?

Caracterul nonjuridic al excluderii

Asa cum tratatele institutive nu prevad clauze de retragere, ele nu cuprind nici dispozitii de excludere a unui stat membru.

Excluderea nu dispune de mijloace juridice. Ceea ce, iarasi spunem, vine in consonanta cu principiul vointei suverane a statelor care nu se lasa constransa de mijloace juridice, exterioare siesi. Absenta instrumentelor juridice previne impotriva presiunilor interesate care, instrumentate juridic, ar lovi nu numai statul in cauza, ci si viitorul Uniunii in conditii de tensiuni extinse. Forta dreptului comunitar este astfel croita incat acesta sa poata construi semnificativ si prin „tacerile” sale. De data aceasta, putand mai putin, el poate astfel mai mult in ce priveste consolidarea constructiei europene integrate.

Odata ce Inaltele Parti Contractante au hotarat sa stabileasca fundamentele unei uniuni fara incetare mai stransa intre popoarele europene, ele i-au imprimat astfel un caracter ireversibil. Iar absenta dispozitiilor privitoare la excluderea statelor membre este un alt indiciu puternic al ireversibilitatii dorite.

Regimul juridic al suspendarii

Nu la fel stau lucrurile referitor la suspendarea unui stat membru. Toate statele apartenente se autoobliga sa desfasoare activitati rezonante cu tratatele institutive. Comunitatile si Uniunea se intemeiaza pe coparticiparea lor constructiva la cauza generala, gestionata de institutiile comunitare prin competente exclusive sau prin subsidiaritate. Obligatiile asumate incumba responsabilitatea si, pe aceasta baza, raspunderea. Daca un stat s-ar dezice de finalitatea si obiectivele comunitare si ale Uniunii, atunci s-ar deresponsabiliza, nemaifiind juridic raspunzator. Dar, odata interesat si angajat in numele propriei optiuni suverane la respectarea tratatelor, el este tinut sa le respecte si este raspunzator pentru ce face sau nu face. Obligatiile acceptate nu restrang sau anuleaza suveranitatea, ci decurg din aceasta ca una din formele obiectivarii ei actionale; obligatiile sunt exercitiul ei responsabil, iar suveranitatea este sursa lor subiectuala, de vointa si putere politica. Iata de ce suspendarea comporta cu necesitate un regim juridic. Aspectele sale tehnice au fost convenite prin Tratatul de la Amsterdam, care a instituit o procedura de suspendare, completata de Tratatul de la Nisa prin crearea unei proceduri de avertizare.

Literatura problemei a infatisat cazurile concrete care au provocat aceste modificari asiguratorii in TUE, precum si continutul procedurilor in detaliu (la care am facut unele referiri in alta ordine). De aceea, fara sa le invocam ca atare, incercam sa retinem doar semnificatia lor. Scopul acestor masuri viza sa garanteze din partea statelor respectarea valorilor fundamentale ale Uniunii, inscrise in TUE. Se poate retine, de asemenea, ca ceea ce sub aspect tehnic-juridic poate parea complicat, chiar fastidios (de exemplu, traiectul propunerii de suspendare si implicarea (cu rol diferentiat a fiecareia dintre institutiile comunitare in acest demers, precum si a unor personalitati independente chemate sa prezinte un raport), reprezinta de fapt necesara forma procedurala de evitare a masurilor pripite si de asigurare a dialogului centrat pe valorile comune, in numele carora Consiliul, intr-o faza a rezolvarii problemei, adreseaza recomandari statului in cauza. Este semnificativ si faptul ca, in numele acelorasi valori fundamentale, suspendarea drepturilor unui stat in calitatea de membru al Comunitatilor si al UE nu blocheaza obligatiile acestuia, asumate prin tratate.

Sarcina de lucru 4

Argumenteaza in 5-7 randuri de ce suspendarea unui stat din calitatea de membru al Comunitatilor si al UE reclama o baza juridica?

Rezumat

Desi prizoniera, dupa al doilea razboi mondial, ca si alte state est-europene a lagarului socialist si a ocupatiei militare sovietice, Romania a incercat si in aceste conditii-limita sa-si afirme identitatea europeana. Dar comunismul national avea limite naturale care il faceau incapabil sa produca intalnirea mult asteptata de catre romani cu Occidentul. Abia dupa decembrie 1989 s-au putut face pasi reali - desi nu o data sinuosi - spre intensificarea relatiilor economice, politice, culturale si de aparare cu Occidentul. In 1993, Parlamentul Romaniei adopta Legea nr. 20 privind ratificarea Acordului european instituind o asociere intre Romania si UE. Au urmat apoi alti pasi semnificativi, conducand la adoptarea Tratatului de aderare. Dar in negocierile purtate pentru incheierea acestui tratat, spatiul de joc al optiunilor partii romane a fost limitat. Intre altele, state dezvoltate ale Europei au preluat la preturi foarte joase cele mai profitabile active romanesti. Totodata, angajamentele romanesti din Tratat nu au reflectat convingator cerintele reale ale Romaniei. Trebuia mai hotarat promovat interesul de tara, asa cum au facut-o alte state aderante. In ce priveste retragerea unui stat membru din UE, nu exista dispozitii juridice care sa o reglementeze intrucat dreptul de retragere este implicit, se presupune de la sine. Suveranitatea statului joaca aici un rol decisiv. Tot in numele ei, statele au decis sa creeze Comunitatile si, apoi, UE, incat suveranitatea trebuie privita ca un principiu constitutiv al UE. Nici excluderea din UE nu dispune de mijloace juridice. Absenta instrumentelor juridice previne impotriva presiunilor interesate care, instrumentate juridic, ar lovi nu numai statul in cauza, ci si viitorul UE in conditii de tensiuni extinse. Suspendarea din UE a unui stat are insa la baza un regim juridic. Obligatiile asumate de un stat incumba responsabilitatea sa. Daca statul in cauza se dezice de obiectivele comunitare, el este tinut sa le respecte, altfel, in mod logic, dar si juridic, el este suspendat din calitatea de membru al UE. Tratatul de la Amsterdam a instituit o procedura de suspendare, completata de Tratatul de la Nisa prin crearea unui proceduri de avertizare. Suspendarea drepturilor unui stat in calitatea de membru al Comunitatilor si UE nu blocheaza obligatiile acestuia, asumate prin tratate.

Teste de autoevaluare

Cand a solicitat Romania aderarea la Uniunea Europeana?

la 22 iunie 1994;

la 22 iunie 1995;

la 22 iunie 1996.

Primirea Romaniei in Uniunea Europeana a fost in fapt:

un proces de aderare;

un proces de integrare;

un proces de admitere.

Pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, retragerea unui stat membru din Comunitati si UE nu era reglementata juridic. Acest lucru reprezenta:

lacuna a tratatelor anterioare;

omisiune intentionata;

amanare a reglementarii.

Excluderea unui stat membru din Comunitati si UE dispune de mijloace juridice?

nu dispune de mijloace juridice;

dispune de mijloace juridice;

se realizeaza de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor.

Suspendarea unui stat membru din Comunitati si UE comporta un regim juridic?

comporta;

nu comporta;

comporta numai in cazuri speciale.

Raspunsuri la intrebarile din testele de autoevaluare

b; 2. c; b; 4. a; 5. a.

Bibliografie minimala

Mazilu, Dumitru (2005). Integrare europeana. Drept comunitar si Institutii europene. Bucuresti: Lumina Lex, pp. 197 – 21

Manolache, Octavian (2005). Puncte de vedere privind limitarile (restrangerile) de suveranitate in procesul de integrare europeana, in vol. colectiv „Dreptul romanesc si Constitutia Europeana”. Institutul de Cercetari Juridice. Academia Romana. Bucuresti: Editura Tempus, pp. 81-89.

Popescu, Eugen (2009). Teorii ale integrarii europene. Bucuresti: C.H. Beck, pp. 83-92; 179-182.

Sima, L., Madison, R.C., Sorescu, V. (2007). Integrarea Romaniei in U. E.- o viziune ortodoxa. Bucuresti: C.H. Beck, pp. 131-162.

Document Info

Accesari: 850
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare