Radiografia Securitătii în anul 1957

Evenimentele din Ungaria din toamna anului 1956, precedate de cele din Polonia din vara aceluiasi an, au produs un puternic senti­ment de nesiguranta în întreg lagarul socialist, demonstrând ca regi­mu­rile comuniste, cu tot ajutorul oferit de sovietici, erau departe de a fi stabile si consolidate, nemultumirea generalizata a populatiei pu­tând genera în orice moment o revolta care sa înlature toate „cu­ce­ririle revolutiei“. În România, evenimentele din Ungaria au fost pri­vite cu o atentie deosebita, atât din cauza implicarii lui Dej în sprijinirea sovieticilor (prin arestarea lui Imre Nagy), cât si datorita propagarii acestora în interiorul tarii noastre, într-o forma mult atenuata însa. Imediat dupa izbucnirea revolutiei la Budapesta, în principalele centre universitare din România (Timisoara, Cluj, Iasi, Bucuresti) au avut loc manifestari de adeziune la acest fe­nomen, în spe­cial ale studentilor si profesorilor, dar si ale altor inte­lec­tuali. De asemenea, exprimari ale sentimentelor anti­comuniste au fost semnalate si în rândul populatiei maghiare din Transilvania.

În acest context intern si extern, în anul 1957 regimul lui Dej, speriat de posibilitatea aparitiei unor manifestari anticomuniste în tara, care ar fi putut sa duca la o revolta deschisa, a încercat sa con­tro­­leze situatia prin cresterea rolului si activitatii organelor de repre­siune, în mod deosebit a Securitatii. Intensificarea actiunilor Secu­ri­tatii s-a reflectat în principal printr-un control mult mai strict al populatiei, realizat prin supravegherea tuturor cetatenilor cu ajutorul infor­matori­lor, a caror utilizare a fost regândita. Rezultatul imediat l-a constituit anihilarea principalelor grupuri armate care înca mai rezistau în munti (organizatiile conduse de Leon susman, Teodor susman, Arsenescu-Arnautoiu, Capota-Dejeu etc.) .

La sfârsitul anului 1957, în zilele de 2 si 3 decembrie, ministrul de Interne Alexandru Draghici a organizat o conferinta nationala cu toti sefii Securitatii, în încercarea de a trece în revista succesele, dar mai ales esecurile si lipsurile activitatii acestei institutii represive din întregul an. Beneficiind de un material recent descoperit în Arhiva CNSAS (fond documentar, dosar nr. 114), care cuprinde atât luarile de cuvânt ale lui Draghici si Gheorghe Pintilie (con­du­catorul Securitatii), cât si rapoartele detaliate ale majoritatii direc­tiilor centrale si regionale de Securitate, suntem în masura sa pre­zen­tam principalele linii de actiune din anul 1957, metodele utili-zate, dar si orientarile de viitor, modalitatile prin care se preconiza con­trolarea societatii în noul context. La nivel documentar, se re­marca lipsa rapoartelor a doar doua directii regionale de Securitate, ale regiunii Timisoara si Regiunii Autonome Maghiare, adica exact acelea în care evenimentele din Ungaria au cunoscut o recep­tare deosebita, existând tulburari în rândul studentilor, respectiv în rândul popu­latiei de etnie maghiara. Cu toate ca aceste rapoarte ar fi adus cu siguranta la lumina date foarte importante despre masurile luate de Securitate pentru a înabusi formele de anticomunism amin­tite, con­sideram ca viziunea de ansamblu asupra problemelor de fond nu este afectata de lipsa acestor documente.

Problematica prezentata în întregul grupaj documentar cuprinde o paleta foarte larga de subiecte, astfel încât am optat doar pentru adu­cerea acestora în discutie, anexându-le uneori exemple mai sem­ni­ficative, urmând ca cercetarile ulterioare sa duca la adâncirea unora dintre ele. Surprinde în mod deosebit virulenta tonului folosit de con­du­catorii Securitatii, în special de Alexandru Draghici, pentru ata­ca­rea „dusmanilor poporului“, astfel încât de multe ori am preferat redarea întocmai a acestor pasaje, considerându-le relevante.

Înca de la începutul conferintei, Draghici i-a atentionat pe con­ducatorii Securitatii ca, pentru a-si îndeplini cât mai bine rolul con­ferit de partid, „datoria noastra este sa ne sporim continuu vigilenta politica, sa tinem o legatura mai strânsa cu masele muncitoare, sa ducem o lupta dârza împotriva lipsurilor în munca, sa îmbunatatim cu mai multa hotarâre activitatea tuturor verigilor aparatului de Securitate si sa întarim organele Securitatii de stat, care reprezinta arma ascutita a dictaturii proletariatului (subl. n.) . Tot acum erau precizate si categoriile de persoane urmarite, exponenti ai fostului regim sau membri ai partidelor politice interzise: „În evidentele ope­ra­tive ale organelor Securitatii Statului este tinut un mare nu­mar de mosieri si fabricanti, chiaburi si comercianti, legionari si taranisti, fosti politisti, jandarmi si colaboratori ai organelor burgheze de infor­matii si contrainformatii [...] un anumit numar de elemente dusmanoase din rândurile intelectualitatii si studentimii. Cate­go­riile de persoane enumerate mai sus au constituit si vor continua sa mai constituie înca vreme îndelungata o baza activa pentru orga­ni­zatiile si gruparile contrarevolutionare subversive“ [2].

Cu toate ca nu este mentionata explicit în pasajul precedent, ac­ti­vitatea religioasa constituia una din preocuparile cele mai impor­tante ale Securitatii, care dorea sa controleze cât mai bine toate for­mele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest seg­ment extrem de important al societatii. În acest sens, Dra­ghici era extrem de transant: „Oare Biserica nu a fost întotdeauna elementul de frâna al progresului poporului, nu ei au opus întot­deauna rezistenta progresului poporului? De ce asa de des reac­tiunea îmbraca aceasta notiune, fiindca astazi statul nostru demo­crat popular nu ia pozitie împotriva religiei, ci asteapta doar ca, o data cu ridicarea culturala a poporului, el singur sa se edifice asu­pra acestei notiuni a «opiului poporului», cum spune Marx, poporul sa vada singur ce este religia“[3]. În opinia ministrului de Interne, activitatea informativ-operativa în aceasta directie era slaba, agentura folosita fiind insuficienta can­ti­tativ, dar mai ales calitativ, existând cazuri în care conducatori ai unor confesiuni, considerati aprioric dusmani, nu erau urmariti. Pentru exemplificare, au fost nomi­na­lizate directiile regionale de Securitate Oradea (pentru ca nu are nici un agent pe lânga Schniper, vicarul fostei episcopii) si Brasov (la fel, pentru ca nu erau urmariti episcopul clandestin Ioan Wasvary si epis­copul luteran Müller). În mod identic, Directia a III-a (Infor­ma­tii interne), cea care raspundea la nivel central de aceasta problema, raporta ca „exista spre exemplu o serie de culte, ca crestini dupa Evanghelie, unitarian, evanghelic luteran maghiar si musulman, unde organele noastre nu au patruns înca si ca atare nu cunosc metodele folosite de elementele dusmanoase“[4].

Conform lui Draghici, nici urmarirea activitatii Bisericii Orto­doxe Române nu se desfasura la cotele dorite: „Nu întotdeauna se acorda în unele directii regionale atentia cuvenita pregatirii cores­punzatoare a muncii informative în rândul clerului ortodox. De aceea, agentura existenta este slaba, iar actiuni cu perspective nu exista“. Rezultate foarte bune au fost obtinute în anul 1957 îndeo­sebi împotriva Bise­ri­cii Greco-Catolice[5], „Martorilor lui Iehova“ si a credinciosilor care faceau par­te din „Oastea Domnului“, toate directiile regi­onale de Securitate aratând, în rapoartele lor, ca au arestat sau urmareau informativ re­pre­­zentanti ai acestor confesiuni. Pentru re­medierea situatiei generale, Draghici le-a cerut tuturor celor prezenti sa treaca la „recrutarea unor elemente ce se bucura de autoritate în mediul religios, pentru a cunoaste la timp intentiile conducatorilor diferitelor culte“ .

Una din metodele preconizate consta în compromiterea acestor culte, prin acuzarea lor de a fi fost „infiltrate“ de legionari, asa încât ares­tarea aderentilor sau chiar interzicerea Bisericilor sa poata bene­ficia de o justificare legala[7]. Astfel, cu toate ca din numarul total al membrilor unui cult de pe raza unei regiuni doar un procent foarte mic era susceptibil de a avea legaturi cu legionarii (si aceasta în acceptia Securitatii), sunt repetate aprecierile de genul: „Infiltrarea legionarilor în secte, unde ocupa pozitii de conducere si raspândesc misticismul, este frecventa în raza regiunii noastre“[8]. Ceea ce viza cu adevarat Securitatea, si implicit regimul comunist, prin pretextul legaturii membrilor confesiunilor cu legionarii, transpare foarte clar din discursul lui Draghici: „Multi tovarasi se întreaba cum îndraz­nesc legionarii sa intre în manastiri. Intra, fiindca acestia au con­tin­genta cu cei din manastiri si aceasta fiindca si ei, calugarii, sunt niste paca­tosi si multi dintre ei legionari si stiti doar ca corb la corb nu-si scoate ochii. Tagma aceasta bisericeasca trebuie insistent ur­ma­rita, sa vedem ce fac ei mai ales“[9]. De altfel, Draghici considera problema supravegherii manastirilor ca fiind de prim rang, criticând faptul ca „într-o serie de directii regionale nu s-au luat masuri pentru recru­ta­rea de agenti din rândul calugarilor si calugaritelor din manastiri, unde, conform semnalarilor existente, se ascund fu­gari si alte ele­men­te dusmanoase“[10]. Spre exemplu, din cele 27 de ma­nas­tiri din regiu­nea Bacau, doar în opt existau agenti ai Securi­tatii, iar în regiu­nea Constanta în nici una din cele sapte manastiri nu exista agentura.

Începând cu anul 1956, categoria sociala care s-a bucurat de o deo­sebita atentie din partea Securitatii a fost intelectualitatea. În pri­mavara acelui an, dupa ce crimele lui Stalin au devenit publice prin prezentarea Raportului Secret al lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, Dej a fost acuzat în Biroul Politic al CC al PMR de Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi de neres­pec­ta­rea prin­ci­piu­lui conducerii colective si promovarea cultului per­so­na­litatii[11]. Decizia Biroului Politic al CC al PMR de eli­mi­nare a tuturor for­melor cultului personalitatii a gasit o neasteptata receptare în rândul intelectualilor, care au denuntat cu tarie prezenta acestui fenomen la Uniunea Scrii­torilor (evidentiindu-se în acest sens pozitia critica a lui Alexandru Jar), la Academie, în mediul cinema­to­grafic etc. .

Aceste manifestari, privite în contextul evenimentelor similare din Polonia si Ungaria, nu au trecut neobservate de catre condu­ca­torii PMR, care au devenit constienti de faptul ca intelectualii pot con­stitui o forta împotriva regimului. În acest sens, edificatoare este declaratia lui Alexandru Draghici, membru al Biroului Politic al CC al PMR: „În rândul scriitorilor, pictorilor si artistilor se duc, sub diverse forme, anumite discutii, în cadrul carora se propaga idei despre asa-numita «libertate a creatiei», a «adevarului pur», se în­toc­­mesc diferite lucrari cu caracter antidemocratic si sunt difu­zate teorii «moderniste» care denatureaza adevarul si abat oamenii de la continutul realismului socialist“[13]. Nuantarea acestui punct de vedere se regaseste însa în raportul Directiei a III-a, cea care ras­pundea de „problema intelectuali“: „Frontul pe care dau lupta aces­te elemente este cel ideologic. Formele de manifestare sunt cele mai perfide si variate. Astfel, pe linie literara, o serie de elemente dus­manoase din rândul scriitorilor, în cercuri restrânse si cons­pi­rate, ridicându-se pentru intonarea asa-zisei «libertati pure de creatie», lupta de fapt pentru neamestecul partidului în problemele de lite­ra­tura. Aceasta lupta ascunsa iese la iveala printr-o serie de poezii, fabule, nuvele, schite, cu un profund caracter dusmanos, anti­co­mu­nist si nationalist. Se merge pâna acolo încât atari scrieri nu se pas­treaza numai pentru sertar, pentru «ziua de eliberare de sub comu­nisti», cum spun ei, ci se prezinta spre publicare în «forme literare» bine ticluite, pentru a ascunde caracterul lor dusmanos. Pe linia artistilor plastici, se merge pâna acolo încât în salile de expozitii apar asa-zise lucrari valoroase artistice – sculpturi sau picturi – create dupa calapodul lucrarilor ce apar în Occident, creatii ale curentului supra­realist. Demn de subliniat este faptul ca atari opere suprarealiste sunt laudate chiar de unii din criticii nostri de arta, fie prin diferite pro­grame ale expozitiilor, fie chiar în presa de spe­cia­litate. Toate aceste forme de activitate nu au decât un singur tel: lupta împotriva realis­mului socialist în literatura si arta, pro­mo­varea culturii deca­dente si putrede a imperialistilor (subl. ns.)“.

Raportul directiei evidentiaza si motivele pentru care urmarirea intelectualilor nu se desfasura la cotele planificate: „În primul rând, în acest sector nici nu avem o agentura puternica, avem o agentura slaba atât cantitativ, cât si calitativ. În rândul scriitorilor din în­treaga tara nu avem decât 15 agenti si din acestia aproape jumatate fara posibilitati, în rândul artistilor plastici un singur agent pe toata tara si acesta recrutat recent, la edituri nu avem nici un agent s.a.m.d. Aceasta situatie nu este întâmplatoare. Se cunoaste ca re­crutarile în rândul intelectualitatii comporta o serie de greutati si lucratorii nostri, din comoditate, nu trec la o atare treaba grea[14]. O alta lipsa consta în faptul ca multi lucratori subapreciaza pericolul pe care îl reprezinta activitatea desfasurata de elementele con­tra­re­volutio­nare din rândul intelectualitatii. [...] Dupa conceptia gresita a unor lucratori operativi sau chiar sefi ai acestora, atari probleme nu ne intereseaza pe noi“ .

În cadrul aceluiasi fenomen, multiplele manifestari anti­co­mu­nis­te din centrele universitare din România[16], în contextul revolutiei din Ungaria, au determinat trecerea studentilor si a profesorilor uni­versitari în rândul principalelor obiective ale Securitatii din cen­trele universitare. Trebuie subliniat faptul ca, pâna la eve­ni­men­tele din Ungaria, urmarirea informativa a studentilor se efectua la cote foarte reduse, probabil pentru ca regimul înca nu constientiza pe­ricolul care putea veni din partea acestora. Conform rapoartelor, în toamna anului 1956, la Iasi existau doar 13 agenti la 7 300 de stu­denti, la Cluj 9 000 de studenti si 700 de profesori erau supra­ve­gheati doar cu sapte informatori, iar la Bucuresti în sapte din cele zece institute de învatamânt superior nu existau agenti printre pro­fe­sori. Ordinele au vizat remedierea cât mai rapida a acestei situatii, astfel încât în scurt timp numarul informatorilor a crescut de câteva ori fata de cel din toamna anului 1956. La Iasi au fost recrutati 69 de agenti noi, iar la Cluj 54 de agenti si trei rezidenti. Cu toate acestea, Directia Regionala de Securitate (în continuare DRS) Iasi aprecia: „În rândurile corpului didactic avem o agen­tura foarte slaba, desi sunt identificati un numar însemnat de sus­pecti. De asemenea, o buna parte din agentura recrutata din rândul studentilor ne furni­zeaza materiale slabe sau chiar deloc, aceasta datorita si faptului ca în marea ei majoritate a fost facuta în pripa, în perioada eveni­mentelor din Ungaria“[17].

Organele Securitatii din centrele universitare nu s-au limitat însa numai la acoperirea operativa a facultatilor si caminelor studentesti, ci au trecut si la deschiderea unor actiuni informative împotriva unor studenti, arestându-i chiar pe unii dintre acestia. DRS Cluj arata faptul ca: „Au fost identificate un numar de 242 elemente suspecte de activitate dusmanoasa. S-au deschis 27 actiuni informative, în care sunt lucrate 41 dintre elementele cele mai periculoase. [...] Au fost arestate de catre noi, pentru activitate dusmanoasa în facultati, 33 persoane, dintre care 29 au fost studenti, iar patru din corpul di­dac­­tic“[18]. Totodata, DRS Iasi raporta cazul „studentilor Zub Alexandru Brudiu Mihalache si altii, din cadrul Facultatii de Filologie Iasi[19], carora la 15 mai a.c. [1957, n.n.] li s-a deschis dosar de verificare. Dosarul a fost deschis pe baza unor materiale in­for­mative si a unor scrisori cu continut contrarevolutionar. Din supravegherea cores­pon­den­tei elementelor în cauza au rezultat o serie de legaturi ale acestora cu studentii de la Facultatile de Filo­logie din centrele universitare Bucuresti si Cluj. Actiunea acestor elemente este urmarita de regiu­nile Iasi, Cluj si Galati, sub con­du­cerea Directiei a III-a din MAI“[20].

Cu toate arestarile masive facute printre legionari, începând cu anul 1948[21], acestia erau considerati în continuare drept principalul ina­mic al regimului, Draghici declarând ca „dusmanii cei mai în­ver­su­nati ai socialismului si ai regimului democrat popular sunt le­gio­narii“. si de aceasta data directivele privind urmarirea le­gio­na­rilor veneau din partea conducerii partidului, primind si o cono­ta­tie ideologica. Conform lui Draghici, CC al PMR „a atras în re­pe­tate rânduri atentia organelor Securitatii Statului asupra necesitatii inten­sificarii muncii informativ-operative în rândul legionarilor“[22]. În continuarea acestor ordine, ministrul de Interne a atentionat si el Directia a III-a si serviciile similare din directiile regionale „sa se preocupe în mod deosebit de urmarirea legionarilor, care ramân dus­manii cei mai înversunati ai statului nostru“. În privinta acti­vi­ta­tii efective de urmarire a legionarilor, Draghici a aratat ca „trebuie verificat fiecare om [legionar, n.n] prin încadrare informativa si, dupa ce ne convingem mult timp ca el nu face nimic, numai dupa aceea putem sa-l lasam în pace, însa, deocamdata, proba cea mai buna este verificarea“[23].

În practica, desi rapoartele directiilor regionale de Securitate reliefau faptul ca reusisera identificarea majoritatii fostilor legionari, mai putin de jumatate dintre acestia erau luati în evidenta, iar un numar si mai mic era urmarit informativ, cu toate ca unele persoane avusesera functii de conducere. Astfel, DRS Ploiesti arata ca, din 95 de legionari cu functii de la sef de sector în sus, pe lânga 29 dintre acestia nu exista nici un agent, iar din 490 de legionari eliberati din închisori, 188 nu erau urmariti informativ. Raportul DRS Ploiesti eviden­tiaza însa si faptul ca s-au reusit multe recrutari „în rândul legio­na­ri­lor condamnati în perioada anilor 1941–1943, cu pedepse neexe­cu­tate“ fiind evidenta folosirea santajului pentru atragerea la co­la­borare. Printre lipsurile din aceasta problema, Draghici a re­mar­cat in­su­fi­cienta urmarire a legionarilor detinuti în penitenciare, numarul mic de actiuni informative deschise si slaba lor încadrare cu agentura, dar si faptul ca nu s-a reusit urmarirea informativa a liderilor din emigratie (Horia Sima, Constantin Papanace, Horia Comaniciu etc.).

O supraveghere la fel de intensa a fost continuata de Securitate si în cazul membrilor fostelor partide democratice (PNŢ, PNL si PSD), o mare parte din aceste persoane fiind luate în evidenta si urmarite, îndeosebi cele care avusesera functii de conducere. Spre exemplu, DRS Iasi raporta ca, „urmarind în continuare felul cum îsi des­fa­soara activitatea fosta organizatie PNL Iasi, pâna în prezent s-a stabilit ca fostii membrii marcanti, cum sunt Ion Motas, învatator, fost membru în Delegatia Permanenta, Mihai Paduraru, fost avocat si fost detinut politic pentru activitate ilegala, Nicolae Gioti, fost membru PNL, au luat legatura cu fostul presedinte al organizatiei din Iasi, Osvald Racovita, domiciliat în Bucuresti si care le-a co­municat ca sa aiba rabdare, sa astepte, sa se mentina legatura între membri si sa-l informeze cu tot ceea ce se întâmpla“. Draghici a or­donat în­ca­drarea informativa si a membrilor acestor partide care au fost eliberati din închisoare, deoarece „dupa punerea lor în libertate, în perioada anilor 1954–1955, nu si-au încetat activitatea lor criminala“[24]. Su­pra­vegherea operativa a fostilor lideri ai par­ti­delor democratice, ca si ai Miscarii Legionare, a fost intensificata în urma aparitiei Ordinului nr. 70/1957, care privea special acest aspect.

În atentia Securitatii intrau si persoanele care se opuneau co­lec­tivizarii fortate a agriculturii, operându-se numeroase arestari în rândul acestora. DRS Iasi a arestat „un numar de 56 instigatori care ac­tionau împotriva socializarii agriculturii“, iar DRS Bacau alte 50 de persoane pentru „activitate contrarevolutionara dusa la sate sau vizând problema transformarii socialiste a agriculturii“. Organele de represiune au legat deseori împotrivirea la colectivizare de preoti sau de reprezentanti ai fostelor partide politice. DRS Ploiesti a arestat un preot, fost lider local liberal, si un „mosier“, care, „îm­preu­na cu alte elemente dusmanoase, au dus o activitate organizata pentru destramarea întovarasirii existente si care în perioada eve­ni­mentelor din Ungaria s-au si constituit pentru a se «rafui cu co­mu­nistii»“. Similar, DRS Craiova urmarea informativ un preot, fost sef de sector legionar, care „intentioneaza sa determine cetatenii din co­muna sa nu se înscrie în GAC“.

Cu toate ca în anul 1957 organele de Securitate au operat nu­me­roase arestari în rândul autorilor de manifeste anticomuniste sau al celor care le raspândeau, directiile regionale au raportat si mul­te ese­curi în actiunile de descoperire a acestor persoane. DRS Craiova raporta ca din 91 de cazuri de manifeste si scrisori anonime au fost rezolvate doar 28, fiind arestate 15 persoane. Pentru ame­lio­rarea si­tua­tiei, Draghici a ordonat sefului Directiei a III-a, colonelul Budis­teanu, „sa intensifice munca de urmarire si descoperire a autorilor ma­ni­festelor contrarevolutionare si altor documente anonime, pre­cum si a elementelor care le difuzeaza, în asa fel încât nici unul din acestia sa nu ramâna nedescoperit“. Instructiuni similare au fost date si Directiei a VI-a (Transporturi), în scopul descoperirii celor care raspândeau manifeste în mijloacele de transport feroviar si naval.

Prezenta unei persoane considerate aprioric subversive (legionari sau fosti membri ai partidelor politice), în întreprinderi sau în zone industriale, ducea la concluzia ca în aceste obiective probabilitatea de a se produce acte de sabotaj împotriva economiei era foarte mare. Conform ministrului de Interne, „în cele mai importante sectoare industriale se produc un numar însemnat de avarii, explozii, surpari în mine si alte accidente grave, însotite de victime omenesti. Se de­te­rioreaza în mod intentionat instalatiile industriale costisitoare, nu se asigura buna pastrare si întretinerea unor astfel de instalatii, se comit furturi si delapidari. Toate acestea aduc mari prejudicii ma­te­riale statului, împiedica desfasurarea ritmului normal în munca întreprinderilor, scad calitatea productiei si influenteaza în mod dau­nator starea de spirit a clasei muncitoare“. În pofida acestui nu­mar foarte mare de sabotaje, numarul celor descoperiti ca fiind cul­pa­bili de producerea unor asemenea acte era foarte mic, vina prin­ci­pala apartinând Directiei a IV-a (Contrasabotaj), condusa de colo­nelul N. Stoica, si Serviciilor IV din directiile regionale de Secu­ritate, orga­nele care raspundeau de aceasta problema, pentru ca nu au desco­perit si prevenit producerea lor. Totodata, Draghici arata ca „în trans­porturi continua sa se produca diferite accidente suspecte de sabotaj si diversiune si, totusi, organele Directiei a VI-a n-au des­co­perit si demascat nici un sabotor sau diversionist“ [25]. Aceasta necon­cor­danta între numarul mare de sabotaje si numarul mic de sabotori descoperiti (cu toate eforturile Securitatii) arata ca în marea ma­jo­ritate a cazu­rilor nu era vorba de acte de subminare a economiei, ci de simple defecte de productie. În acest sens, DRS Craiova considera ca la Uzina „Electroputere“, în anul 1957, s-au produs mai multe astfel de „sabotaje“, cum ar fi „procentaj mare de rebuturi la turnatorie, defec­tarea frecventa a unor masini importante din fabrica, precum si multe defectiuni în procesul de fabricatie a transformatorilor, care îmbraca aspecte de activitate dusmanoasa“.

În fapt, toate aceste dereglari erau cauzate de folosirea unor uti­laje si materiale de proasta calitate (unele importate din URSS), dar si de lipsa de pregatire a cadrelor de conducere (marea majoritate a acestora fiind promovate peste noapte de p 959u2018j artid doar pe baza loia­litatii politice). Cum toate aceste lipsuri erau generate de erorile din politica industriala a partidului, regimul nu-si recunostea ese­curile, punându-le pe seama asa-ziselor „sabotaje“. În plus, pretextul „sa­botajelor“ era folosit si pentru arestarea unor potentiale „ele­men­te dusmanoase“ (legionari etc.) care munceau în acele întreprinderi. Aceasta practica, frecvent uzitata în URSS[26], a fost folosita cu succes si în România în timpul „procesului sabotorilor de la Canal“, fiind acum aplicata pe o scara mai larga în întreaga tara.

De o deosebita importanta era si activitatea dusa de Securitate pen­tru contracararea serviciilor de informatii occidentale, încer­cân­du-se infiltrarea cât mai multor agenti în statele capitaliste. În acest sens, ordinele lui Draghici erau foarte clare: „Directia II [Con­tra­spionaj, n.n.] trebuie sa-si intensifice cu hotarâre munca sa în ce pri­veste patrunderea în centrele de spionaj din strainatate, desco­pe­rirea si interceptarea canalelor de legatura, precum si plasarea în calea serviciilor de informatii capitaliste a unor canale legendate. Agen­tura informativ-operativa trebuie sa fie organizata în asa fel încât sa putem patrunde în oficiile de spionaj americane din Paris si Viena, precum si în centrul de spionaj englez din Turcia“[27]. De aceas­ta pro­blema raspundeau si serviciile specializate din directiile regionale, foarte activ fiind cel al DRS Ploiesti, care raporta ca a fost recrutat „agentul «Dobrogeanu Aurel», inginer petrolist, de natio­nalitate straina, prieten bun cu un diplomat de la o legatie capi­talista“. Toto­data, DRS Ploiesti a organizat „o retea infor­ma­tiva din agenti cunoscatori de limbi straine, la Sinaia si în obiec­ti­vele frecvent vizi­tate de straini“, al carei rezultat l-a constituit re­cru­tarea unui agent care, „dirijat de noi, s-a împrietenit cu secretarul Aso­ciatiei ONU din RFG, în timpul când acesta a stat la Sinaia, care l-a invitat pe agent sa fie musafirul lui în caz ca vine în Ger­ma­nia“. Existau însa si nu­me­roa­se lipsuri, cum erau cele raportate de DRS Constanta: „Pâna în prezent, desi au fost luate unele masuri, nu am facut nici o recrutare din rândul marinarilor straini ce vin în Portul Constanta. [...] Can­di­datii luati în studiu din aceasta ca­te­gorie sunt putini“ sau de Serviciul Naval de Securitate Turnu Severin, care avea un numar foarte mic de agenti pe navele româ­nesti ce navigau în Austria si RFG.

Greutatile întâmpinate în recrutarea de agenti straini sunt foarte bine reflectate de raportul Directiei a VI-a: „Vorbind de marinarii straini, tovarasii nostri nu stiu macar o limba straina si daca merg la recrutare, cum îi vor recruta pe marinarii englezi, italieni din Por­turile Constanta sau Galati?“[28] Este evident ca lipsa de pre­ga­tire a cadrelor ducea la esecuri în încercarea de penetrare a ser­vi­ciilor de informatii occidentale . Un alt exemplu de incompetenta crasa este oferit si de stenograma discutiei dintre Draghici si seful Directiei a V-a (Contrainformatii militare), generalul-maior Grigore Naum: „Nu de mult, cu sprijinul calificat al tov. Szaciko, am veri­ficat un agent care, cu bunavointa Directiei a VI-a, l-am marsrutizat într-o actiune de spionaj. Tov. ministru ne-a pus o barba, ca anii de lumina trebuie masurati cu kilometrul. Un escroc, un potlogar, ceva care-ti sta mintea în loc. Tov. ministru Draghici: si voi credeati în el, nu? Ras­puns: Tov. ministru, ne-am închinat în fata lui“[30].

În strânsa legatura cu aceste activitati se aflau si actiunile in­for­mative desfasurate în rândul românilor fugiti în Occident. Pentru o actiune cât mai eficienta era prevazuta cooperarea între mai multe directii centrale, la care se adauga si aportul directiilor regionale. În acest sens, ministrul de Interne a indicat Directiei a VI-a sa cola­bo­reze cu Directia I (Informatii externe) si Directia a II-a, pentru a fo­losi, „pe o scara mai larga, posibilitatile de infiltrare a unei agen­turi verificate în centrele de informatii ale dusmanului si orga­ni­zatiile emigrantilor nationalisti aflate în strainatate, pentru a intercepta agentura lor de spionaj si canalele de legatura cu RPR“. Un exemplu de actiune concreta în aceasta directie a fost oferit de DRS Ploiesti, care a recrutat un legionar fugit în strainatate, apoi, reîntors în tara, aflat în curs de infiltrare „într-un grup de legionari activi, în frunte cu rudele apropiate ale unui fugar din anturajul apro­piat al lui Horia Sima, cu scopul de a realiza apoi, prin el, o com­binatie externa“. La fel, DRS Craiova raporta ca pregatea mai multi agenti pentru a-i trimite în strainatate, sub diferite acoperiri (ca filatelisti, la tratament, la rude etc.), pentru a lua legatura cu emigranti români din RFG, Austria, Franta etc. Cu toate acestea, Directia a III-a raporta ca nu se cunosteau eventualele directive date, din exterior, fostelor partide politice democratice (PNŢ, PNL, PSD), deoarece „pe de o parte, nu am reusit sa depistam pâna acum nici un canal ilegal si nici nu ne-am preocupat sa cream canale fictive sub controlul nostru“.

Directia a II-a a fost apreciata de Draghici pentru ca „si-a îmbunatatit într-o oarecare masura munca“ si a descoperit doua rezi­dente franceze si una italiana (ultima în colaborare cu DRS Constanta), „care fusesera create de spioni ce actionau sub aco­pe­rirea calitatii lor de diplomati“. Conform ministrului de Interne, printre functionarii ambasadelor capitaliste „se gasesc spioni cu experienta, special pregatiti pentru acest scop“[31]. În pofida acestui succes, Directia a II-a a fost criticata pentru ca serviciile sale „n-au descoperit si demascat, pe linia spionajului american si englez, nici un agent care activeaza în momentul de fata“, cu toate ca acesta era „inamicul nostru principal“, printre cauzele principale ale esecului fiind evidentiate „lipsa unei agenturi de calitate“ si numarul mic de actiuni în lucru, „cu toata existenta unei baze operative nu­me­roase“. si în acest domeniu de activitate, este posibil ca tot lipsa de prega­tire a cadrelor (necunoasterea unei limbi straine) sa fi deter­mi­nat inexistenta rezultatelor operative. De altfel, seful Directiei a II-a raporta ca, „de mai mult timp noi, pe linia americana n-am de­mas­cat nici o rezidenta, nu am compromis nici un diplomat american. [...] Pe linie engleza, spre rusinea noastra, trebuie sa spun ca situa­tia este si mai slaba“, situatie identica si în sectorul israelian unde, „în ciuda faptului ca diplomatii sunt foarte activi, iau legatura cu sute de ceta­teni, desfasoara o intensa agitatie în rândul populatiei evreiesti, noi n-am putut concretiza activitatea de spionaj a aces­tora“[32]. Pentru îmbunatatirea situatiei, Draghici a cerut inten­si­fi­carea actiunilor împotriva serviciilor de spionaj din SUA si Marea Britanie, dar si împotriva celor din Israel, Turcia[33] si Grecia, „care nu sunt decât in­strumente în reteaua spionajului american si englez“. Totodata, se dorea si urmarirea locuitorilor germani din regiunile Timisoara si Brasov, deoarece aveau rude în strainatate care ar colabora cu „spio­na­jul vest-german“, dar si a turistilor din RFG care luau legatura „cu diferite elemente din fosta conducere si dintre mem­brii activi ai organizatiilor fasciste, prin intermediul carora au cules informatii de spionaj“. În legatura cu acest ultim aspect, Direc­tia a II-a a cerut ser­viciilor de contraspionaj din regiunile Cluj si Suceava sa-si intensifice actiunile de supraveghere a specialistilor vest-germani care munceau la obiectivele industriale din Câmpia Turzii si Savinesti.

Trebuie specificat însa si faptul ca de multe ori probleme banale, cotidiene, fara nici o legatura cu siguranta tarii, erau considerate ac­tiuni de spionaj. Astfel, DRS Craiova depunea mari eforturi pentru a recruta o persoana care sa intre în legatura cu un cetatean francez care a trait în România, considerat „fost rezident al serviciului de spionaj francez“, aratând ca, „în mod deosebit, fostul rezident fran­cez afirma ca l-ar interesa ce mai fac prietenii lui batrâni, despre care nu mai stie nimic“. La fel, DRS Cluj raporta ca din urmarirea informativa a unui grup de specialisti vest-germani, care lucrau la În­treprinderea „Industria Chimica“ Câmpia Turzii, reiesea ca „per­soanele sus aratate manifesta un interes deosebit pentru crearea de cunostinte, intra în legaturi cu locuitorii din orasul si raionul respectiv, organizeaza petreceri si diferite excursii“ . Fenomenul se datoreaza atât incompetentei si nevoii de a-si justifica activitatea, cât si dorin­tei regimului de a controla pâna si cele mai intime as­pecte ale vietii de zi cu zi.

Pentru a acoperi informativ toate problemele si categoriile de persoane prezentate anterior, Securitatea se folosea aproape exclusiv de informatori. Rolul central al acestora a fost de altfel subliniat si de Draghici: „Sa nu uitam nici o clipa ca elementul principal în asi­gurarea securitatii statului îl formeaza o agentura calificata. Fara o agentura de calitate, nici lucratorul operativ nu poate fi considerat bun. Agentura constituie ochii si urechile noastre (subl. ns.). Iata de ce nu este necesar ca aceasta agentura sa fie numeroasa, însa neapa­rat capabila de munca, obiectiva si devotata patriei noastre. Elemen­tele deconspirate, dezinformatorii si calomniatorii trebuie imediat exclusi din retea“[35]. Pentru a se obtine rezultate cât mai bune de la informatori, Draghici a cerut exercitarea unei influente politice asupra acestora: „Problema esentiala în munca cu agentura o consti­tuie educarea ei“, deoarece „agentul vine în contact cu me­diul dus­ma­nos, format din elemente viclene, si care, adeseori, în ac­tivitatea pe care o desfasoara, atinge unele probleme vitale ale vietii“. O alta problema atinsa de ministrul de Interne era cea a crearii unei relatii de încredere cu agentii, nerecomandând folosirea violentei: „Fata de agentura trebuie sa avem întotdeauna o atitu­dine atenta si politi­coasa, fara sa ridicam tonul sau sa recurgem la amenintari. Daca lucratorul operativ nu va sti sa câstige simpatia agentului, acestuia are sa-i fie teama de el, iar experienta ne-a do­vedit ca un agent care lucreaza numai de frica aduce prea putin folos“. Aceste recomandari veneau însa si în urma protestelor cetatenilor care denuntau forurilor superioare abuzurile Securitatii. DRS Ploiesti raporta ca un preot recrutat ca agent „i-a reclamat la Procuratura Generala si la Patriar­hie pe seful raionului si pe un lu­crator operativ, pe considerentul ca acestia îl santajeaza si-l tero­rizeaza. Din verificarile facute, a reiesit ca agentul a facut aceste reclamatii deoarece în procesul recrutarii a fost insultat si bruscat ca sa recunoasca niste acuzatii ireale ce i s-au pus în sarcina“. În mod similar, DRS Bacau descria cazul a doi lucratori operativi care „au trecut la recrutarea profesorului S.N. pentru problema sionista. La retinere si în procesul recrutarii s-au folosit mult intimidarea, in­sulta si timorarea cetateanului. Cu greutate el a acceptat de forma recrutarea, însa la scurt timp dupa aceea s-a adresat cu o scrisoare tov. ministru, descriind cele întâmplate“[36].

O carenta în munca informativa o reprezenta si recrutarea in­for­matorilor prin santajarea acestora, fenomen pe care Draghici încerca sa-l combata: „La recrutare, lucratorii operativi nu se orienteaza dupa însusirile personale, legaturile si posibilitatile celui vizat pen­tru re­crutare, ci se calauzesc dupa semnalarile existente asupra ac­ti­vita­tii dus­ma­noase din trecut si prezent ale candidatului, pro­pu­nân­du-si sa efec­tueze recrutarea numai pe baza de material com­pro­mitator. Din aceasta cauza, în reteaua informativa patrund ele­mente dus­ma­noase active, care de fapt necesita sa fie ele însele lucrate“[37]. De­ficiente exis­tau si în folosirea de catre Directia a VIII-a (Anchete Penale) a infor­matorilor din camerele de arest. Con­form lui Draghici, „agentii de camera sunt folositi pentru urmarirea informativa a marii majoritati a arestatilor, cu toate ca de multe ori acest lucru nu este necesar. [...] Au fost descoperite cazuri de relatii nejuste cu agentii de camera, ca­rora li s-au facut diferite promisiuni referitoare la usurarea situatiei lor“[38].

În opinia ministrului de Interne, nici activitatea Directiei a V-a (Contraspionaj în fortele armate) nu se desfasura corespunzator: „Agentura organelor de contrainformatii militare continua sa fie de slaba calitate si insuficienta din punct de vedere numeric. Nu se acorda înca atentia cuvenita muncii cu agentura în cadrul co­man­damentelor de mari unitati militare, a punctelor radiotehnice si în locurile de concentrare a tehnicii noi de lupta. Lucratorii operativi afla de multe ori cu întârziere despre cazurile de disparitie a unor documente secrete din unitatile militare si nu procedeaza la o cer­cetare minutioasa a acestor cazuri“[39]. Pentru remedierea acestei situatii, Serviciul Contrainformatii al Regiunii a II-a Militare a pro­pus ca birourile de contrainformatii din unitatile militare sa aiba dreptul de a-i urmari informativ si pe comandantii acestora, sub pretextul ca organele superioare de contrainformatii, care detineau acest drept, nu-si aveau sediul în unitatile respective. Se încerca astfel, prin diverse subterfugii, controlarea stricta a comandantilor Armatei. Un numar mare de agenti au fost recrutati de organele de contrainformatii în cadrul scolilor militare, îndeosebi din rândul corpului profesoral, dar si din cel al cursantilor. Ca o ca­rac­teristica, trebuie semnalat si faptul ca la toate scolile militare din Regiunea a II-a Militara printre informatori se aflau si sergenti reangajati, ceea ce indica probabilitatea conditionarii reactivarii aces­­tor persoane de acceptarea colaborarii cu Securitatea.

În afara instructiunilor si directivelor date de Draghici si de con­du­cerea Securitatii cu prilejul diferitelor convocari si întruniri, în­cepând cu anul 1956 au fost emise o serie de ordine interne care pri­veau munca operativa. Având la baza experienta anilor anteriori, aceste ordine au dus la modificari substantiale în activitatea infor­ma­tiva a Securitatii, eficientizând-o.

O astfel de dispozitie interna a fost si Ordinul nr. 15 din mar­tie 1956, care se referea la excluderea din agentura a infor­ma­torilor ce nu dadeau material informativ de importanta operativa si la recru­tarea altora, mai valorosi calitativ. Totodata, se specifica obli­­gatia ca fiecare lucrator operativ sa lucreze cu minimum zece agenti. Cu toate ca acest ordin a dus la eliminarea unui numar masiv de in­formatori din retea (peste 70% la DRS Ploiesti, spre exemplu), Draghici a criticat faptul ca „lucratorii operativi s-au limitat numai la excluderea agenturii din retea, fara sa ia masurile cuvenite pen­tru recrutarea unei noi agenturi si pentru desfasurarea unei munci de mai buna calitate cu aceasta. Cu toate ca s-a procedat la exclu­de­rea unui numar mare de agenti, totusi, datorita îndeplinirii for­male a ordinului, în reteaua informativa au mai ramas o serie de ele­mente incapabile de munca, agenti dubli, provocatori si calom­niatori“[40]. Într-adevar, DRS Cluj a exclus 1 710 informatori si a recrutat doar 313, iar DRS Bacau a abandonat 1 288 agenti si a atras la colaborare numai 284. În plus, în foarte multe cazuri lucratorii operativi „au mers pe linia restabilirii legaturii cu agentura exclusa ante­rior din retea pentru lipsa calitatilor necesare“. Motivele repri­mirii unor in­for­­matori îndepartati din retea sunt foarte bine relevate de raportul DRS Hunedoara: „Unii din lucratori au încercat sa rea­li­zeze pre­ve­derile Ordinului 15, adica sa ajunga sa tina legatura cu cel putin zece agenti, pe seama unor reactivari din rândul balas­tu­lui abandonat cu un an în urma, falsificând de multe ori grosolan ra­poar­tele de cu­noastere personala si în general a întregului do­sar“[41]. De altfel, din analiza rapoartelor organelor Securitatii trans­pare cu usu­rinta numarul extrem de mic de lucratori operativi care înde­pli­neau cerinta de a lu­cra cu minimum zece agenti, cu toate ca trecusera aproape doi ani de la emiterea ordinului: cinci ofiteri în întreaga Regionala de Securitate Bacau si doar doi la nivelul DRS Hunedoara.

La 17 ianuarie 1957 a fost emis Ordinul nr. 70, care privea „in­ten­si­ficarea muncii informativ-operative în rândul conducatorilor clandestinitatii legionare si al partidelor burgheze“, probabil în urma evenimentelor din Ungaria. Aplicarea acestui ordin a deter­minat cresterea cu 80%, la nivel national, a numarului actiunilor informative în aceasta problema. Astfel, DRS Iasi raporta ca, daca înainte de emiterea Ordinului nr. 70 erau în lucru 99 de actiuni, dupa aparitia acestuia au fost deschise alte 355 de actiuni infor­mative si de verificare. La fel, DRS Baia Mare arata ca, înainte de aplicarea Ordinului nr. 70, din cele 205 persoane urmarite pentru activitatea poli­tica din trecut, doar 12 dintre acestea erau fosti conducatori, iar dupa aparitia noii dispozitii a deschis 146 actiuni informative pri­vindu-i pe fostii lideri. Toate acestea demonstreaza rolul foarte im­por­tant al Ordinului nr. 70, care privea o problema ce pâna atunci nu fusese în atentie, cea a liderilor fostelor formatiuni politice, îndeo­sebi cei locali, putin urmariti anterior. Un alt efect al aces­tui ordin a fost si cresterea foarte mare a bazei operative (a nu­ma­rului persoanelor care trebuiau supravegheate), ceea ce, coro­borat cu Ordinul nr. 15, care cerea reducerea drastica a agenturii, a facut ca un mare numar de actiuni operative deschise sa nu fie acoperite cu nici un informator – aproximativ 40% la DRS Ploiesti.

Un alt mediu acoperit informativ deficitar era si cel rural, în numeroase comune neexistând nici un agent, probabil si ca urmare a aplicarii Ordinului nr. 15/1956. Spre exemplu, DRS Hunedoara raporta ca, din cele 147 de comune din regiune, în 76 dintre acestea nu avea nici un informator. Pentru eficientizarea muncii infor­mative la sate, a fost emis Ordinul nr. 95, schimbându-se radical deservirea operativa a mediului rural. Lucratorii operativi au trecut de la urmarirea unei singure probleme (de exemplu „problema legio­nara“) pe un spatiu foarte mare si într-un numar ridicat de localitati disparate, la investigarea tuturor problemelor din câteva comune grupate, ceea ce a usurat foarte mult activitatea operativa.

O schimbare majora a survenit si în privinta conspirativitatii locurilor de întâlnire cu informatorii. În 1951, Gheorghe Pintilie a emis o directiva care privea activitatea operativa din mediul rural, în care se preciza ca lucratorul de Securitate nu trebuia sa mearga camuflat în comune, iar întâlnirile cu agentii se puteau desfasura în orice loc. Conform directivei mentionate, „lucratorul operativ, atunci când situatii speciale nu cer altfel, trebuie sa mearga în sat în uniforma. Este bine ca populatia sa-l cunoasca, sa stie ca este om de Securitate, care apara interesele oamenilor muncii, sa aiba încredere în el. [...] Lucratorul operativ poate sa se întâlneasca cu rezidentii si cu informatorii chiar în casa acestora, pe strada, pe câmp sau în di­ferite alte locuri, fara ca aceasta sa bata cuiva la ochi, daca popu­latia s-a obisnuit sa-l vada ca om de Securitate în relatii cu toti ceta­tenii“[42] În 1957, ordinele prevedeau în mod ex­pres evitarea întâl­nirii cu informatorii în aceste locuri, numite „lo­curi dosnice“, accen­tul pu­nându-se pe asigurarea conspirativitatii atât a lucratorilor operativi, cât si, mai ales, a agentilor. seful DRS Ploiesti, colonelul Mauriciu strul, a explicat foarte clar motivele care au determinat aceasta schimbare de optica: „Am participat si eu la asemenea întâl­niri. Nici nu am intrat în vorba cu agentul, în asa-zisul loc dosnic, ca a si trecut pe lânga noi o femeie, cu care agentul s-a salutat. Inte­resându-ma ce va spune daca va fi întrebat ca cine sunt cei cu care a discutat aici, a raspuns ca n-am de ce sa ma nelinistesc deoarece a mai fost vazut si altadata tot asa si nimeni nu l-a întrebat nimic. [...] Avem cazuri repetate când agentii refuza sa mai vina la întâlniri noaptea la asemenea locuri“[43]. Tot el oferea ca exemplu raionul Pucioasa, unde, din 187 întâlniri cu informatorii pro­gramate într-un semestru, 104 nu s-au realizat din cauza nepre­zentarii acestora. Solu­tia oferita de conducerea Ministerului de In­terne si a Securitatii a reprezentat-o crearea cât mai multor case de întâlniri, care ofereau o conspirativitate mult mai ridicata.

Ultimul aspect pe care dorim sa-l analizam este cel al relatiei dintre Securitate si partidul comunist. Cu toate ca documentele nu ofera date de maxima importanta privind aceasta problema, con­si­deram unele informatii ca nefiind lipsite de interes. În acest sens, conform lui Draghici, „Plenara CC al PMR, care a avut loc în iulie a.c. [1957, n.n.], a aratat ca datorita sprijinului permanent acordat de partid si guvern pentru întarirea organelor MAI cu cadre din rân­dul partidului, nivelul politic si profesional al majoritatii lucratorilor MAI a crescut, iar ca urmare se constata si o îmbu­na­ta­tire generala a muncii operative“. Liderii PMR erau asadar cons­tienti ca daca partidul nu va furniza Securitatii cadre bine pregatite profesional si ideologic, aceasta institutie îsi va îndeplini mult mai greu rolul de organ represiv, prin intermediul caruia, într-un stat totalitar, întrea­ga societate este dominata de „partidul unic“. Tot în acest sens, Draghici afirma ca „organizatiile de partid au sarcina sa mobilizeze si sa educe zi de zi lucratorii în spiritul vigilentei revo­lutionare, sa le dezvolte nivelul politico-ideologic“[44]. În conti­nuarea dispozitiilor ministrului de Interne, Gheorghe Pintilie îi aten­tiona si el pe subordonatii sai ca „este cea mai mare greseala care poate sa o faca un comandant care nu se consulta cu organizatia de baza de partid, este cea mai mare crima“[45].

La finele anului 1957, ca reactie la miscarile anticomuniste din Polonia si Ungaria, în cadrul Securitatii avea loc un proces de trans­formare a metodelor informativ-operative folosite pentru controlul societatii. Masurile brutale uzitate în timpul represiunii din perioada 1948–1953, au fost înlocuite cu folosirea sistematica a agenturii, accentul punându-se acum mai mult pe calitatea decât pe cantitatea informatorilor. Se preconiza însa, dupa înlaturarea agentilor inutili, si crearea unei agenturi cât mai numeroase, pentru a se putea acoperi informativ întreaga societate. Ordinele Ministerului Afacerilor Interne prevedeau supravegherea si urmarirea organizata a tuturor persoa­ne­lor susceptibile de a se împotrivi regimului (membri ai fostelor partide politice, ai cultelor, intelectuali etc.), astfel încât orice încercare de opo­zitie interna sa fie rapid înabusita. Totodata, acum au fost expri­mate critici deschise la adresa educatiei precare a ofiterilor de Secu­ritate, pregatindu-se astfel terenul pentru treptata înlocuire a cadrelor care aveau ca studii doar câteva clase primare cu ofiteri care absol­visera o facultate, proces accelerat la începutul anilor '60.

Un prim efect al acestei schimbari de optica l-a constituit, cum deja am amintit, anihilarea tuturor organizatiilor de rezistenta care înca mai activau în munti. De asemenea, pozitionarea intelectualilor în rândul principalilor dusmani ai regimului, drept reactie la puter­nicul ecou înregistrat în centrele universitare din România de ma­nifestarile anticomuniste din Polonia si Ungaria – declansate tocmai ca urmare a unor miscari din mediul intelectual, dar si la criticile aduse regimului de unii dintre membrii acestei categorii sociale dupa Congresul al XX-lea al PCUS, i-a situat pe acestia în centrul represiunilor din perioada 1958–1962 (apogeul constituindu-l pro­cesul Noica-Pillat).

Rădăcini occidentale pentru
reeducarea comunistă?

Luminita Hritcu

„Daca nu ai trecut prin închisoare, nu cunosti cu adevarat sta­tul!“, afirma cândva Tolstoi. Parafrazându-l, putem sustine ca cine nu a trecut prin închisorile regimului comunist nu a cunoscut ade­va­rata fata a acestui regim. Valabilitatea afirmatiei este si mai de­plina daca ne referim la acel cumplit experiment cunoscut îndeobste sub denumirea de „reeducare“.

Idealul formarii „omului nou“ a fost afirmat la nivel de stat de ideologii marxisti îndata dupa triumful revolutiei bolsevice din Rusia. Comunismul, fiind o ideologie bazata pe asa-numita lupta de cla­sa, ridica în fata proletariatului (teoretic, clasa sociala învin­ga­toare) pro­blema debarasarii de „învinsi“, de cei condamnati de „mer­sul isto­riei“. Solutiile care s-au profilat au fost, în esenta, doua: reedu­carea si/sau exterminarea. Numitorul comun al celor doua cai de eli­minare a „dusmanului de clasa“ era reprezentat de teroare, aceasta reprezen­tând, în viziunea unor analisti[46], esenta regimurilor totalitare.

Subsumat idealului de a crea „omul nou“, procesul de reeducare prin violenta, desfasurat în conditii de detentie, a reprezentat obiec­tul de studiu al multor cercetatori[47] dar, trebuie spus, o astfel de întreprindere presupune, din start, o temeritate deosebita. Pe de o par­te, saracia evidenta a surselor documentare credibile , pe de alta parte, implicatiile morale si (de ce nu?) psihologice, pe care si le asuma cercetatorul justifica o astfel de afirmatie.

De ce atunci un nou demers pentru descifrarea mecanismelor ree­ducarii[49], cea mai dura metoda folosita pentru „fabricarea omului nou“? Pentru ca, asa cum observa Gabriel Liiceanu, „omul nou este inovatia care a costat omenirea cel mai mult. Pagubele pe care le-a produs aceasta inovatie sunt în principiu incalculabile“ . Daca statele comuniste au disparut de pe scena politica europeana, „omul nou“, creat în interiorul acestor state, este prezent în viata cotidiana, fapt ce explica în buna masura evolutia atât de sinuoasa a socie­tatilor postcomuniste. Prin urmare, analiza genezei, a mijloacelor si me­todelor utilizate de comunisti în crearea acestui produs, consi­deram ca este de un acut interes nu doar pentru istorici, ci si pentru sociologi, psihologi, politologi si, în ultima instanta, pentru fiecare cetatean al începutului de mileniu.

Studiul nostru se opreste asupra reeducarii violente, pe care o putem numi „de tip Pitesti“. Daca informatiile asupra continutului acestui tip de reeducare sunt relativ numeroase, gratie literaturii memorialistice[51], daca scopul urmarit prin reeducare a fost în general identificat , originile acestui macabru experiment continua sa ra­mâna necunoscute, abia presupuse, atentia analistilor fiind captata mai ales de continutul si obiectivele reeducarii.

Majoritatea celor trecuti prin reeducarea de tip Pitesti, ca si cer­ce­tatorii fenomenului par sa fie de acord cu un lucru: originea so­vie­tica a acestui experiment, iar numele cel mai des invocat este acela al pedagogului sovietic Anton Semionovici Makarenko[53]. Aces­ta a efectuat în Uniunea Sovietica în anii ’20 si ’30 primele experimente de a crea oameni noi prin intermediul muncii „în colec­tivitate si pentru colectivitate“. Sistemul lui Makarenko a fost exer­sat pe tineri infractori, pe copii si adolescenti abandonati. Acestia, adunati în co­lo­nii, erau organizati în brigazi de munca si lucrau sub o supra­ve­ghere menita sa impuna o disciplina severa. Timpul liber era, prac­tic, anulat fiind ocupat, în afara de munca, cu îndoctrinarea cu teo­riile marxist-leniniste.

Meritul lui Makarenko a constat în descoperirea rolului pe care colectivul îl poate juca în modelarea individului destructurat (pe­da­gogul foloseste termenul „explozie“ pentru a numi starile sufletesti prin care trece cel supus reeducarii).

Când Makarenko leaga „explozia“ de colectiv, el transforma o simpla tehnica, utilizata cu succes de CEKA în anchete, în ceva su­pe­rior: o metoda de reeducare. Colectivul este cadrul în care per­sonalitatea este sfarâmata în bucati, aruncata în aer, „explodata“. Este locul în care individul nu mai are unde sa se refugieze, pentru ca este încoltit din toate partile si nimeni si nimic nu-l poate salva. si daca anchetele erau individuale, reeducarile au ca tinta grupurile. Pedagogia sovietica este una de masa, ea nu se ocupa de individ. În acest proces Eul nu mai este stapân pe propria vointa, pentru ca aceasta a fost deja anihilata. Cel supus reeducarii este acum ghidat, pe lânga actiunea „pedagogului“, de ordinele si actiunile colecti­vu­lui, care poate hotarî în locul lui si pentru el. Dar victoria nu este tota­la decât atunci când cel supus reeducarii descopera o iluzorie recompunere în identificarea sa cu colectivul reeducator. Semnul succesului reeducarii apare atunci când, totalmente destabilizat, Eul descopera în propria sa transformare sentimentele multumirii. Mij­loacele utilizate în procesul inducerii „exploziei“ sunt bataia, tor­tu­rile fizice si psihice, presiunea continua a colectivului asupra celui supus reeducarii.

Dar Makarenko a fost oare singurul teoretician al reeducarii comuniste? Consideram ca un raspuns afirmativ ar fi prea facil si ar împiedica întelegerea adecvata a vastitatii proiectelor comuniste de „proiectare si edificare“ a omului nou. Lumea occidentala afla cu sur­prindere, în anii ’50, de existenta unor teorii ale manipularii fiin­telor omenesti în scopul aservirii ideologice totale. Formulate în anii ’30 de politia politica a Uniunii Sovietice, sub directa îndrumare a sinistrului Beria, aceste îndrumari teoretice au devenit notorii în Occident sub denumirea de „Manualul comunist de instructiuni privind razboiul psihopolitic“.

Pus la dispozitia Comitetului pentru Activitati Antiamericane de un anume Kenneth Goff, membru al Partidului Comunist American, manualul a cunoscut o cariera fulminanta, beneficiind de numeroase traduceri si reeditari[54]. În introducerea la prima editie, Kenneth Goff afirma ca a fost membru al partidului comunist între 2 mai 1936 si octombrie 1939, actionând sub nume propriu, dar si sub pseu­do­nimul John Keats. În perioada în care a fost membru al partidului comunist a urmat cursurile unei scoli din Milwaukee, Wisconsin, scoala ce functiona sub denumirea „Eugene Debs Labor School“. Aici ar fi fost antrenat pentru „toate fazele razboiului fizic si psiho­logic pentru distrugerea societatii capitaliste si a civilizatiei cres­tine“ si initiat în tainele „psihopoliticii“ – tehnica prin care mentalul colectiv al unei natiuni poate fi „capturat si dirijat“ în scopul su­pu­nerii acesteia în fata agresiunii comuniste. În 1949 Kenneth Goff a depus marturie în mod voluntar în fata Comitetului pentru Activitati Antiamericane condus de Martin Dies.

Manualul propriu-zis este precedat de o Prelegere tinuta la inau­gu­rarea cursului de psihopolitica, datata 1936, Moscova, si atribuita lui Lavrenti Beria. Lucrarea este structurata în 15 capitole având titluri sugestive: Obiectivele statului privind individul si masele, Despre supunere în general, Folosirea psihopoliticii la raspândirea comunismului sau Remedii violente.

Mentionam ca nu vom face aici o dezbatere asupra autenticitatii acestui manual, stiut fiind ca, înca de la prima sa editare occidentala, sovieticii au afirmat ca este un fals fabricat în laboratoarele servi­ciilor de informatii capitaliste, dupa modelul Protocoalelor Înte­lep­tilor Sionului.

În analiza noastra plecam de la premisa ca acest manual este autentic si credem ca desfasurarea ei va oferi suficiente argumente în acest sens. De la bun început ne-a atras atentia capitolul VII, inti­tu­lat Anatomia mecanismelor stimul-reactie la om. Acest capitol este esential pentru întelegerea modului în care specialistii sovietici înte­legeau sa-si atinga obiectivele în domeniul manipularii persoa­nelor si pentru obtinerea unor mutatii psihologice atent dirijate[55], pentru crearea, în ultima instanta, a omului nou.

Conform celor sustinute de autorii manualului în acest capitol, omul „este un animal caracterizat de mecanismul stimul-reactie. Toa­te capacitatile lui de reactie, chiar si etica si morala lui, depind de ma­si­naria stimulent-reactie“[56]. Consideram ca aceasta afirmatie preia teoriile lui Pavlov referitoare la obtinerea reflexelor con­ditionate.

Potrivit autorilor, se considera ca fiind suficienta introducerea unui stimulent suficient de puternic în „anatomia mentala“ a omului pentru ca individul sa reactioneze si sa raspunda ori de câte ori este „tre­zit“ de o sursa din exterior. Actionând asupra individului prin diferiti stimuli coercitivi, specialistul regimului comunist[57] trebuie sa obtina un anumit comportament observabil (subl. ns. L.H.), bine determinat, în concordanta cu scopul urmarit.

Similar teoriei pavloviene[58], reflexul conditionat apare ca urmare a stabilirii unei relatii directe stimul-reactie (S-R). Aceasta relatie este deosebit de complexa, întrucât psihicul uman înregistreaza toate componentele mediului înconjurator în care se afla un individ. Când mediul include brutalitate, teroare, soc si mai ales când individul a fost afectat direct de aceste componente ale mediului, „amprenta“ acestora asupra psihicului sau va fi deosebit de puternica si de rezis­tenta în timp. Atunci când o sursa de comanda exterioara va reactiva una din componentele acestei „fotografii mentale“ a mediului, aceas­ta va reactiona similar momentului în care a avut loc conditionarea (trauma sau, asa cum o numesc autorii manualului, „vatamarea“).

Un exemplu inclus în manual este suficient de ilustrativ: „De pilda, când un individ este batut si i se spune în tot timpul bataii ca tre­buie sa asculte de anumiti sefi, în viitor el va simti un început de durere în clipa când începe sa fie neascultator. Însasi durerea insta­lata reactioneaza ca un politist, caci experienta individului îi de­mons­treaza acestuia ca nu poate sa se împotriveasca caci altfel va avea sa sufere de pe urma anumitor sefi“[59].

Mecanismele stimulent-reactie trebuie organizate de asa ma­niera încât durerea sa se subordoneze comenzii. O reactie de su­pu­nere totala se poate obtine doar prin stimulenti suficienti de brutali, capabili sa „vatame“ într-adevar organismul. Acesti stimulenti tre­buie aplicati în conditii optime. Mai precis, s-a observat ca organis­mul este mai putin capabil sa reziste la un stimulent în conditii de pri­vare de hrana, odihna. Ca urmare, stimulii trebuie aplicati in­di­vizilor care au fost supusi unor „tratamente“ de reducere a capa­ci­ta­tii de rezistenta, pâna la completa extenuare fizica si psihica.

Prin aplicarea corecta a stimulilor adecvati se poate obtine un comportament determinat, fiinta umana devenind doar un mecanism ce poate fi dirijat, controlat si dominat. Pentru regimul comunist, acest tip uman reprezenta un ideal urmarit cu perseverenta, iar teh­ni­cile amintite succint anterior nu au ramas litera moarta în spatiile geografice intrate sub influenta ideologiei comuniste.

Dar au apartinut oare integral aceste teorii ideologilor de la Kremlin? Au dispus acestia, în primii ani de dupa triumful revolutiei bol­se­vice, de specialistii si laboratoarele necesare unui studiu apro­fundat al personalitatii umane sau au preluat si dezvoltat teorii deja for­mu­late în cadrul unor cercetari anterioare?

Surprinzator este faptul ca la începutul secolului XX în Statele Unite ale Americii aparea o noua perspectiva asupra obiectului de studiu al psihologiei. Aceasta punea un accent deosebit pe relatia directa din­tre stimul si reactie – S-R. Cel care a formulat aceasta noua abor­dare a psihologiei a fost John B. Watson[60] prin publicarea, în 1913, într-un periodic de specialitate a unui articol intitulat Psiho­logia asa cum o vede un behaviorist.

Watson considera comportamentul ca fiind „ansamblul raspun­su­rilor ajustate stimulilor care îi declanseaza“[61] si, ca urmare, psiho­logia s-ar reduce la studiul cuplului stimul-reactie. Aceasta teorie psihologica, cunoscuta sub denumirea de behaviorism, sustine ca doar stimulul si reactia, între care exista o relatie directa, sunt obiec­tivi si pot fi studiati prin metode obiective, iar tot ceea ce se inter­pune între stimul si reactie trebuie înlaturat.

Behaviorismul venea sa înlocuiasca psihologia introspectiva (care avea ca obiect de studiu viata psihica interioara, cu o finalitate terapeutica si ameliorativa), cu o psihologie care simplifica neper­mis de mult omul si viata sa, reducându-l la o relatie de tipul S-R, a carei finalitate vizeaza descoperirea si formularea legilor cauzale cu scopul dirijarii comportamentului.

Facând o analogie cu teoria sistemelor, mintea umana este pri­vita ca un sistem cu mai multe intrari (stimuli) si mai multe iesiri (com­por­tamente) ce depind numai de intrari, deci care nu au nici o lega­tura cu starea interna a sistemului (stari mentale).

Watson si discipolii sai considera ca numai comportamentul poate fi studiat în mod obiectiv, observat, masurat si cuantificat. Sfera vietii psihice este împartita în trei clase de organizari compor­ta­mentale: viscerale (comportamentele prin care se exteriorizeaza emotiile: frica, furia, mânia), motorii (comportamentele mani­pu­la­tive, posturale, loco­­motorii), laringeale (comportamentele verbale datorate miscarilor laringelui). Astfel, imaginile vizuale sunt, de fapt, tensiunile mus­cu­lare ale ochilor, reprezentarile sunt rea­min­ti­rea senzatiilor kinestezice, gândirea este „o vorbire cu voce joasa, pentru sine“, „nu gândim cu creierul, ci cu sistemul de arcuri ner­voa­se ale laringelui si organelor anexe“, deci gândirea se identifica cu limbajul.

Se poate observa cu usurinta ca acest om „creat“ de behaviorism este acelasi cu cel pe care agentul psihopolitic instruit la scoala lui Beria trebuia sa-l formeze deoarece „omul behaviorist“ este omul concret, real, însa mutilat si saracit sub raport psihic, dezgolit de orice continut psihologic: constiinta, sentimente, vointa.

Un fin analist al fenomenului totalitar, George Orwell reliefeaza existenta acestui tip uman într-o societate totalitara, ba chiar îl considera ca fiind reprezentativ. Personajul principal al romanului 1984 observa cu groaza un membru-model al Socengului, partid totalitar al ipoteticei Anglii a anului 1984: „Winston avu un sen­ti­ment bizar, anume ca individul nu era om, ci un fel de duplicat, un manechin la care nu creierul vorbea, ci laringele. Ceea ce iesea din el erau cuvinte, dar nu vorbire în adevaratul sens al termenului: era un zgomot scos în stare de inconstienta, ca macaitul unei rate“[62].

Individul este produsul unui proces de conditionare lenta si odata format este greu de schimbat. Schimbarea ar presupune mai întâi de­conditionarea si apoi reconstruirea personalitatii. Optica lui Watson asupra schimbarii personalitatii pare a fi fost pe deplin împartasita de „reeducatorii“ comunisti.

Watson a avut discipoli fideli nu numai în lumea comunista, ci, deopotriva, si în tarile occidentale democratice. Cel mai celebru este B.F. Skinner, a carui reputatie stiintifica îsi are originea în testarea teoriilor lui Watson în conditii de laborator. Skinner a dezvoltat si teoria conditionarii operante conform careia ne comportam într-un fel anume numai pentru ca stim cu certitudine ca acest gen de com­portament a avut consecinte certe în trecut.

Ca si Watson, Skinner neaga faptul ca mintea ori sentimentele ar juca vreun rol în determinarea comportamentului. Omul nu are nici suflet, nici ratiune, ci doar un creier care raspunde la stimuli externi. Un alt discipol nu ezita sa afirme: „Noi suntem masini biologice si nu actionam constient; mai curând reactionam la stimuli“[63]. Ideea ca omul este doar o masina biologica intra în contradictie flagranta cu imaginea crestina asupra omului, vazut ca o imagine a lui Dum­ne­zeu, fiinta superioara, creativa, gânditoare. Skinner a mers atât de departe, încât a afirmat ca procesele mentale si constiinta sunt „metafore si fictiuni“ .

Aceste idei ale behaviorismului au avut o larga influenta. Con­cep­tele si metodele sale au fost introduse în educatie si multe cursuri au fost fundamentate pornind de la prezumtiile behaviorismului. Socio­logia a fost si ea infiltrata de acest curent al psihologiei sub for­ma sociobiologiei, care considera ca valorile morale îsi au rada­cinile în biologie.

Faptul ca behaviorismul leaga omul de lumea obiectelor si de lumea oamenilor de care este înconjurat si care actioneaza asupra lui în calitate de stimul, faptul ca acesta neaga rolul constiintei si com­bate valorile crestine a facut ca aceasta teorie sa se bucure de apre­cierea ideologilor comunisti. Prin behaviorism psihologia a fost rein­trodusa pe linia materialismului si determinismului natural si social, negat de introspectionism.

Fina­litatea behaviorismului, ameliorarea si dirijarea compor­ta­mentului uman, oferea un nesperat câmp de lucru pentru psi­ho­lo­gii si psi­hia­trii regimurilor comuniste. În închisori, în lagare si co­lo­nii de mun­ca si chiar asupra cetatenilor „liberi“ s-au experimentat o serie în­trea­ga de stimuli în vederea „transformarii claselor sociale în mase“[65].

În numele unui anumit ideal antropologic, în sensul de omul – masura a tuturor lucrurilor, totalitarismul a încercat sa-l transforme pe om, sa-l recreeze pe Adam, adesea în modul cel mai brutal si inu­man. Cum altfel am putea explica acele complete schimbari onto­lo­gice ale conditiei umane din anii ’50? Tortionarii, folosind cele mai brutale metode de „reeducare“, îsi sileau semenii sa repudieze tot ce aveau mai sfânt: pe Dumnezeu (daca erau credinciosi), familia, prie­tenii, trecutul, pâna la ultima valoare care ar fi putut sa-i ajute sa-si recreeze identitatea, umanitatea. Cu cât deconstructia (decon­di­tio­narea) era mai totala, cu atât succesul reconstructiei (conditionarea) era mai mare. Prin intermediul torturii fizice si psihice, individul „reeducat“ (modelat dupa chipul si asemanarea unei fapturi dezu­ma­nizate) urma sa devina, la rându-i, un „educator“.

Toate acestea au fost posibile din cauza faptului ca natura a fost postulata drept substitut al lui Dumnezeu, iar, la baza existentei, ma­teria a fost substituita spiritului[66]. Masele care au strivit individul au anihilat fiinta umana creatoare de valori. Ura, metamorfozata în prin­cipiu de viata, si conflictul, vazut ca mecanism al „devenirii“, au în­locuit relatiile normale bazate pe afectiune si compasiune pentru fiinta umana.

Dupa ce au malformat perceptiile asupra fiintei umane timp de aproape un secol, ideile lui Pavlov, Watson si ale discipolilor lor si-au epuizat, se pare, forta de atractie. Umanitatea pare sa se fi tre­zit din acest vis rau. Cu privire la noile conceptii asupra locului si drepturilor spiritului în structura creierului uman e suficient sa-l citam, de pilda, pe Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel: „Con­ceptele actuale privind relatia dintre spirit si creier indica o ruptura radicala fata de doctrina materialista si behaviorista consacrata care a dominat neurologia ultimelor decenii. În loc sa renunte la stu­die­rea constiintei sau sa o ignore, noua interpretare recunoaste pe de­plin pri­matul fenomenului interior al constiintei ca realitate cauzala“[67].

Analiza fenomenului totalitar din secolul XX demon­strea­za ca o serie de concepte precum evolutie, ideologie, dictatura, su­pre­matia maselor, lupta de clasa sunt parte integranta din sistemele totali­tare, demonstrând fara putinta de tagada ca nu conducatorii rai si nepotriviti au fost cei care au compromis un sistem, în esenta bun, ci, dimpotriva, sistemul totalitar e cel care a degradat omul.

Fara puncte de referinta spirituala, fara un sistem de valori abso­lute, bine ierarhizate, sistemele totalitare au promovat indivizi care, terorizati de ideologie, au impus criterii si standarde morale relative, lasând în acelasi timp ca tot felul de degradari si pervertiri sa pro­li­fereze în natura si societate[68].

Caracterul malign al totalitarismului este pe deplin relevat de faptul ca, desi unele idei ce au stat la baza „reeducarii“ îsi au ori­gi­nea în Occident (asa cum am încercat sa demonstram prin paginile de fata), efectele cele mai perverse ale acestora nu au fost cu putinta decât în cadrul sistemelor totalitare.

Părintele Arsenie Boca în perceptia
politiei politice din România

Adrian Nicolae Petcu

„Lupii vor fi sfâsiati de catre oile atacate.“

Indispensabila este cercetarea arhivei fostei Securitati pentru înte­legerea fenomenului religios din România anilor comunismului. Spu­nem aceasta deoarece regimul politic impus de tancul sovietic vi­za direct credinta crestina, bine înradacinata, cu o mare traditie în mij­locul poporului român, prin principalul sau exponent, Biserica Ortodoxa Româna. Biserica, care, de-a lungul timpul, a daruit sfinti, trai­tori si modele duhovnicesti, prin care credinciosii l-au putut cu­noas­te pe Dumnezeu. În aceasta privinta, în perioada contemporana, greu încercata de marile ispite, poporul român avea sa cunoasca slu­jitori cu înalta traire spirituala. Printre acestia, este de evocat pa­rin­tele Arsenie Boca, un duhovnic care a ascultat porunca lui Dum­ne­zeu, aceea de a fi consecvent adevaratei credinte, fara a amesteca cele sfinte cu cele seculare, politice, fara a se angrena în ispitele vremii. Cu toate acestea, politia politica, temuta Securitate, a încercat sa diminueze sau sa controleze activitatea spirituala promovata de parintele Arsenie, în functie de aspiratiile „democratiei populare“. Despre acestea vom vorbi în cele ce urmeaza.

Istoriografie si izvoare istorice

În urma consultarii dosarelor de urmarire informativa întocmite de fosta Securitate si aflate în custodia Arhivei CNSAS (fond infor­ma­tiv, dosarele nr. 2637 si 2710), am gasit necesar ca informatiile gasite de noi sa fie evidentiate spre a întelege cât mai bine perso­na­litatea parintelui Arsenie Boca.

Primul dosar este compus din patru volume (I cu 353 file; II cu 352 file; III cu 333 file; IV cu 42 file), cu documente din perioada 1943–1968, de diverse tipuri: note informative, rapoarte, referate, adrese între unitatile Securitatii, planuri de masuri, corespondenta, procese-verbale de interogatoriu al diferitelor persoane intrate în contact cu obiectivul si al acestuia, declaratii, fise personale, cereri de verificare la cartoteca Securitatii, note de cautare etc. Al doilea dosar informativ (20 file) contine date despre parintele Boca din pe­ri­oada 8 ianuarie 1985–7 octombrie 1989.

Treptat, în urma cercetarilor pe care le efectuam în legatura cu parintele „vizat“, am avut ocazia sa consultam si dosarul penal 21 342 (167 file), aflat în custodia Arhivelor Ministerului Justitiei, Directia Instantelor Militare. Acesta contine documente din perioada 1943–1952, de diverse tipuri: dosarul de penitenciar, adrese între unitatile Sigurantei/Securitatii, procese-verbale, rapoarte, declaratii (copii), note informative, referate etc.

Tot în întreprinderea noastra asupra documentelor create de fosta structura de represiune, am apelat la tomul de documente privitoare la Biserica Ortodoxa Româna, publicate la initiativa Institutului National pentru Studiul Totalitarismului[69], dar si la alte surse, pe care am avut ocazia sa le studiem în urma consultarii altor fonduri arhivistice.

Literatura despre parintele Arsenie Boca este extrem de bogata si aceasta datorita personalitatii sale. Multi credinciosi care l-au cu­noscut s-au straduit sa reconstituie frumoasele episoade în care au avut ocazia sa-l întâlneasca si sa-i ceara marelui duhovnic un cuvânt de învatatura. Înca de la începutul fenomenului Arsenie Boca de la Sâmbata de Sus, teologi români descriau atmosfera duhovniceasca care se instalase la vechea manastire brâncoveneasca. Ne referim la preotul profesor Grigorie Marcu de la Sibiu, care într-un numar din Revista Teologica, prezenta frumoasele acte de credinta care se savârseau la manastirea fagaraseana[70].

De câteva ori s-a încercat reflectarea unor aspecte, care mai mult sau mai putin îl prezentau pe parintele Boca în postura unei per­soane care stapâneste metodele hipnozei sau parapsihologice, ches­tiuni care au lansat dezmintiri, în care se aratau exagerarile cu privire la personalitatea parintelui, fabulatii care îsi au sorgintea din timpul vietii sale, unele nascute din imaginatia credinciosilor, altele din încercarile de compromitere orchestrate de catre Securitate , dupa cum vom vedea.

În ultima vreme un important volum despre parintele Arsenie Boca a aparut la Editura clujeana Teognost, care contine în principal „o sinteza a gândirii în 800 de capete“, însotita de un bine alcatuit studiu introductiv despre viata marelui duhovnic ardelean[72].

În ultima luna a anului 2002, în revista Formula As, a aparut o prezentare foarte generala a „Dosarului de Securitate al parintelui Arsenie Boca“, într-un articol semnat de ziaristul Sorin Preda. Înca din capul locului trebuie spus ca acest material are o serie de pasaje tendentioase, confuze si chiar false. Spre exemplu se vorbeste de ordinul de compromitere a parintelui dat de colonelul Gheorghe Craciun, „pe dosarul de urmarire informativa nr. 564“, când de fapt acesta era cel care se întocmea obiectivului „Patriarhia Româna“, iar ofiterul amintit a fost seful Directiei Regionalei de Securitate Sibiu în anii ’50. Sau ca parintele Boca a fost „condamnat la doi ani de Canal, într-un proces cu usile închise“, când de fapt a fost arestat admi­nistrativ, deci prin decizia ministrului MAI, nu prin sentinta, iar Prislop, Draganescu si Schitul Maicilor n-au fost locuri de „pe­deapsa si surghiun“. Aceasta deoarece parintele Boca a facut ascultare fata de ierarhul care depindea, ca un monah care respecta votul ascultarii pe care l-a depus la intrarea în obstea monahala. Nu în ulti­mul rând, autorul amintitului articol cauta raspuns la întrebarea: „De ce era haituit, interzis, considerat o primejdie publica?“ si îl gaseste în dialogurile parintelui cu informatorii care îl denuntau în anii ’60, în loc sa dezvaluie maltratarile, umilintele si urmaririle la care a fost supus parintele Boca de catre Securitate pe motiv ca ar fi fost un important lider legionar cu activitate si datorita influentei pe care o avea asupra credinciosilor .

În cele de mai jos, folosindu-ne de materialul informativ strâns zeci de ani cu „asiduitate“ de organul de represiune politica, dorim sa re­liefam aspectele surprinse de documentele pe care am avut ocazia sa le consultam, cercetate si confruntate cu alte lucrari despre ma­rele parinte al ortodoxiei românesti. Acest studiu nu se doreste a fi unul exhaustiv, dar nici partinitor, ci unul care sa contribuie la re­cons­tituirea unei ample biografii pe care consideram ca noi, cei de astazi, suntem datori sa o facem. Întreprinderea noastra se bazeaza pe materiale alcatuite de fostul aparat politienesc din perioada 1943–1989. Prin urmare, prezentarea acestor date inedite vin sa aco­pere lipsa informatiilor despre marele duhovnic ortodox. Am cautat toto­data sa surprindem metodele folosite, mai ales de Securitate în munca sa informativa, împotriva parintelui Boca si în general asupra slujitorilor Bisericii.

Monahism în Ţara Fagarasului

Dupa actul de la 1918, alaturi de alte probleme care au inter­ve­nit în noua situatie politica, a fost si cea a monahismului. Biserica Ortodoxa Româna trebuia sa se ridice la înaltimea ceruta de cre­din­ciosi. Monahismul trebuia sa-si revina si sa atinga prestigiul de odi­nioara. În cazul Arhiepiscopiei Sibiului, mitropolitul Nicolae Balan a dorit sa refaca manastirea ctitorita de marele domnitor Cons­tantin Brâncoveanu, parasita dupa actiunea armata antiortodoxa condusa de Bukow în secolul al XVIII-lea. Totodata, acelasi ierarh era constient ca pentru aceasta trebuia sa strânga calugari cu studiile superioare necesare (în speta teologice).

Dupa 1928, mitropolitul Balan a început restaurarea aseza­mântului, începând cu biserica. Treptat a început aducerea de frati cum au fost Zian Boca[74] în iunie 1939 si Sergiu Popescu din 1940 . Pentru putina vreme, la îndemnul mitropolitului, cei doi au fost tri­misi la Muntele Athos pentru o experienta duhovniceasca, dar si pen­­tru com­ple­tarea studiilor, în cazul parintelui Arsenie în pictura, iar în cazul lui Sergiu Popescu la Atena. Tot parintele Arsenie Boca, pe lânga studiile teologice absolvite în 1933, printr-o bursa oferita de episcopul sau, urmeaza cursurile Institutului de Belle Arte din Bucu­resti si le audia­za pe cele de medicina predate de profesorul Francisc Rainer si de mis­tica crestina tinute de Nichifor Crainic. La Belle Arte a fost îndrumat de profesorul Costin Petrescu, care i-a încredintat pictarea la Ateneul Român a scenei privitoare la Mihai Viteazul[76].

Prin urmare, putem constata în acest caz ca mitropolitul Nicolae Balan încerca sa creeze un centru monahal format din elite, din oameni bine pregatiti si întariti duhovniceste, probabil pentru lan­sa­rea unei pepiniere de monahi pentru întreaga sa eparhie. si aceasta s-a realizat. De altfel, în presa sibiana din 1940 se reliefa „mis­ca­toarea si emotionanta tundere în monahism“ a diaconului Zian Boca, unul dintre „luminatii absolventi ai Academiei Andreiene“, iar la ma­nas­tirea fagaraseana se vor perinda numai teologii sibieni, în­dem­nati fiind de arhiereul Nicolae si dornici de a descoperi tezaurul spiritual al ortodoxiei. Pe lânga trairea cu adevarat monahala a pa­rin­telui Arsenie, fapt ce i-a creat o aureola de om al lui Dumnezeu, fiind cautat astfel de multimi de credinciosi, s-a adaugat sustinerea arhiereului, care la fiecare mare praznic oficia slujbe mari cu che­mari catre toti credinciosii din eparhie.

Este cazul unor praznice care, dupa 1940, s-au desfasurat cu ma­re somptuozitate si prin participarea unor multimi impresionante de credinciosi, la toate acestea adaugându-se problemele ivite de des­fa­surarea razboiului în defavoarea partii românesti, situatie ce a deter­minat oficierea unor slujbe aparte pentru pace. Asa a fost de pilda în Vinerea Izvorului Tamaduirii din anul 1940, la slujba Sf. Liturghii oficiind ÎPS Nicolae Balan, mitropolitul Ardealului, si PS Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului si Clujului, în cadrul careia a fost tuns în monahism diaconul Zian Boca, luându-si numele de Arsenie, cu participarea unui numar impresionant de credinciosi. Cu aceasta ocazie, cronicarul scotea în evidenta destinul tragic al ma­nas­tirii brâncovenesti în fata prozelitismului greco-catolic din secolul al XVIII-lea în spatiul transilvan, la care s-a adaugat ofensiva mili­tara austriaca, si nu a ezitat sa remarce veridicitatea ortodoxa în actul religios si drep­tu­rile ortodoxe în acest spatiu crestin . Prin aceste afirmatii, coroborate cu pozitia mitropolitului Balan fata de greco-catolicism, exprimata înca de la întronizarea sa pe scaunul de la Sibiu, dar si prin actiunile ulte­rioare ale parintelui Boca dupa 1948 în fostul spatiu gre­co-ca­tolic transilvan, putem sustine ca initiativa arhiereului ortodox, de renastere monahala ortodoxa, se circumscria ofensivei sale generale de recuperare a întregului spatiu, pe care îl arhipastorea, pentru ortodoxie. Manastirea, al carui ctitor fusese un mare sustinator al orto­doxiei, mai ales prin lacasul sau din Ţara Oltului, trebuia sa con­s­tituie un important pilon în drumul spre readucerea greco-ca­to­licilor pe terenul dreptei credinte.

Ulterior, praznicele arhieresti au continuat sa se desfasoare cu o amploare din ce în ce mai mare. În prealabil, Mitropolia de la Sibiu îsi anunta credinciosii de slujbele care se vor oficia la Sâmbata. Cre­dinciosii aveau astfel prilejul sa guste din maiestatea slujbelor ofi­ciate de soboruri de preoti în frunte cu mitropolitul, cum a fost cea din Vinerea dinaintea Floriilor (10 aprilie) a anului 1942. În ziarul Telegraful Român, foaia diecezana sibiana de larga circulatie, era anuntata oficierea tainei Sf. Maslu, program de spovedanie cu preoti rânduiti pentru aceasta, daca credinciosii nu o facusera la parohiile de care apartineau si împartasirea la sfârsitul Sf. Liturghii tinuta duminica de mitropolitul Nicolae în fruntea unui sobor de preoti. Pelerinii din tinuturile îndepartate beneficiau de adapost si toate cele necesare în parohiile din împrejurimi, iar preotimea din proto­po­piatele din Fagaras, Avrig si Olt lua parte la pelerinaj în fruntea credinciosilor, procedând potrivit dispozitiilor arhieresti. La acest pelerinaj erau convocati membrii „Oastei Domnului“, care trebuiau sa asigure si colportajul[78]. Cu aceasta ocazie ierodiaconul Arsenie Boca era primit în treapta preoteasca, iar proaspatul absolvent de Teo­logie, Vasile sortan, în cea de diacon, ridicând momentul reli­gios la o înalta traire spirituala.

„Miscarea de la Sâmbata“ (se numea asa datorita amplorii spi­ri­tuale care o capatase) avea sa-l primeasca pe maresalul Ion Anto­nescu cu sotia sa la praznicul Rusaliilor din 1942, unde mitropolitul a slujit alaturi de monahi[79]. La sarbatoarea Sf. Apostoli (29 iunie) a anului 1944 mitropolitul avea sa slujeasca în fruntea unui sobor format din protosinghel Ieronim Grovu, consilier mitropolitan, pr. Traian Ciocanelea, de la parohia Fagaras, ieromonahii Arsenie Boca si Serafim Popescu si diacon Nicolae Mladin, profesor la Teologie Sibiu, cu participarea a 3 000 de credinciosi .

Pe lânga trairea spirituala, centrul ortodox de la Sâmbata trebuia sa reprezinte si un focar de redescoperire si promovare a valorilor duhovnicesti pe care ortodoxia le-a acumulat de-a lungul istoriei. Es­te vorba de traducerea si publicarea celor mai exemplare trairi spi­ri­tuale strânse în cunoscuta lucrare numita Filocalia. Prin cala­to­ria sa la Muntele Athos, parintele Arsenie Boca aducea parintelui-profesor Dumitru Staniloae câteva manuscrise cu aceste nepretuite iz­voare duhovnicesti. De altfel, acesta a si colaborat la traducerea si în­grijirea primelor patru volume din aceasta serie, aparute între 1946 si 1948. Chiar preotul-profesor Dumitru Staniloae spunea în prefata celui de-al doilea volum ca „ajutorul hotarâtor la tiparirea acestui vo­lum l-a dat însa iarasi bunul meu fost student, parintele iero­mo­nah Arsenie de la Manastirea Brâncoveanu. Datorita abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa am putut face fata unor greutati ce se ridicau ca muntii în calea tiparirii acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei românesti. Dupa imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum sustine cu putere neslabita lucrarea de tiparire. Daca Dumnezeu va ajuta sa apara întreaga opera în româneste, acest act va ramâne legat într-o mare masura de numele P.C. Sale si de miscarea religioasa care a trezit-o în jurul manastirii de la Sâmbata de Sus, pe cele mai autentice baze si cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învataturii staruitoare si ale dragostei de suflete“ .

Când poporul cauta un duhovnic

Într-o nota informativa din 4 februarie 1964, data de agentul „Iulian Nicoara“, de la MAI Sibiu, se spunea despre parintele Ar­senie Boca: „Ducând o viata extrem de severa si supunându-se unei asceze riguroase, s-a impus atentiei tuturor calugarilor si cre­din­cio­silor, care mergeau la manastire. El mânca f[oarte] putin si numai le­gu­me, numai [de] post. El dormea jos pe podele si se ruga ne­con­tenit, stând ceasuri întregi în genunchi la rugaciune. A început apoi sa predice si sa spovedeasca credinciosii care veneau la el. Atât în pre­dica, cât si în spovedanie era sever, aspru cu greselile, cu pacatele oamenilor.

A fost extremist, era riguros si exagerat în pretentii de viata cu­rata, de post, de rugaciune, de înfrânare, de spiritualism. Pentru sine a început sa scobeasca în stânca muntelui, la înaltimi mari, o celula [sic!], unde voia sa se retraga si sa traiasca izolat de lume. Con­­structia fizica [fiind] putin rezistenta – el a fost totdeauna slab, palid, anemic – s-a îmbolnavit de piept. Medicii i-au interzis postul si i-au recomandat hrana si odihna.

Faima lui de calugar riguros, de om al lui Dumnezeu, mersese pâ­na la marginea tarii. Lumea venea nebuna spre el […]. Era în timpul razboiului. Dureri, necazuri si suferinte erau multe. Ţaranii si intelectualii veneau cu sutele, cu miile de pretutindeni sa-l vada, sa-l auda, sa stea de vorba cu «Sfântul» de la Sâmbata“[82].

De aceea aveau sa-l cerceteze multi credinciosi, inclusiv cei care do­reau sa-si marturiseasca faptele savârsite pentru idealurile po­li­tice, dupa cum aflam din declaratia din 16 iunie 1948 data Sigu­ran­tei: „Dupa câtiva ani de la calugaria mea si intrarea în preotie, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmarit: o mare influenta în popor, o faima de predicator si de preot [...]. Printre pelerinii pocaiti, care vin la manastire sa-si marturiseasca vinovatiile si sa-si puna constiinta în acord cu crestinismul sunt si multi legionari“ . Aceasta situatie a determinat ca Siguranta/Securitatea sa initieze urmarirea informativa asupra parintelui Boca.

Prin urmare a fost anchetat pentru posibilele legaturi cu legio­na­rii, potrivit declaratiei sale din 10 iunie 1948 data Sigurantei: „În trecut si în prezent n-am fost înscris în nici o formatie politica, n-am activat în nici un fel si nici n-am cotizat ca simpatizant. Dovada ca n-am facut parte nici din simpatizantii legionarilor pot sa spun ca, desi amator de carti, n-am cumparat si n-am citi[t] nici o publicatie legionara. M-am consacrat exclusiv propovaduirii religiei. Datorita faptului ca m-am consacrat cu toata viata crestinismului si deci lua­rii în serios a preotiei, mi s-a raspândit un nume ca atare. Au venit multi oameni sa-si mai puna sufletul în acord cu crestinismul. Au venit si legionari. Ca preot a trebuit sa-i primesc a sta de vorba cu ei. Un preot sta de vorba cu orice fel de oameni. Pozitia mea preoteasca fata de ei a fost urmatoarea: M-am silit din toate puterile sa-i dezpo­liticianizez întelegând prin aceasta ce-i determina sa arunce pistolul, razbunarea, conspiratia, subversitatea, juramântul reac­tio­nis­mului tacit sau manifest fata de stapânirea constituita. Cred ca multi m-au înteles si lepadând pozitiile gresite au revenit la cresti­nis­mul care nu se cearta cu stapânirea [...]. Le-am propovaduit calea împacarii cu Dumnezeu în functie de împacare[a] cu oamenii, deci si cu stapânirea“

În cursul anchetei din 11 octombrie 1955, Nichifor Crainic, an­che­tat pentru a da informatii despre parintele Arsenie Boca, spunea ca acesta „este de reala valoare spirituala, care s-a facut foarte cu­noscut în partile ardelene prin viata lui personala, riguros morala, prin predicile lui de o mare putere de influenta asupra sufletelor si prin­tr-o patrunzatoare arta de a lamuri starile de psihologie religi­oasa si de a da sfaturi duhovnicesti [...]. În scurta vreme, Manastirea Sâmbata de Sus a ajuns un loc de pelerinaje religioase, sute si mii de oameni venind sa-l asculte pe parintele Arsenie. Pâna în anul 1945, data dupa care eu nu mai stiu nimic, miscarea de la Sâmbata de Sus avea un caracter pur religios, fara nici un fel de amestec politic“[85].

Celebru fiind, cautat de toti cei însetati de izvorul adevarului de credinta, parintele Arsenie Boca era invitat de maicile de la Ma­nas­tirea Bistrita-Vâlcea ca „sa cerceteze din când în când obstea noas­tra de calugarite pentru zidire sufleteasca“, precum spunea într-o adresa maica stareta Olga Gologan catre mitropolitul Nifon al Olteniei, în data de 10 noiembrie 1944[86]. Cererea de binecu­vân­tare este data de Nifon al Olteniei la 14 noiembrie 1944, pentru ca la 24 noiembrie maica Olga Gologan sa-l roage pe mitropolitul Nicolae al Ardealului sa binecuvânteze venirea temporara a parin­telui Boca la Manastirea Bistrita[87]. Vizita duhovniceasca a parin­telui la Bistrita a fost interpretata de organele de Siguranta ca o „activitate politica subversiva“ si prin urmare, împreuna cu mona­hul Ieronim stefan, a fost arestat.

Parintele Arsenie Boca a fost de asemenea solicitat de principesa Ileana de Habsburg, în vara lui 1947, care „a venit la Manastirea Sâm­bata de Sus, pentru prima data si cu aceasta ocazie am cunos­cut-o personal“, dupa cum spunea parintele nostru, în ancheta pe­nala din 5 octombrie 1955. „Ea venise, continua parintele, cu scopul ca sa cunoasca manastirea, sa ma cunoasca pe mine si sa-mi asculte pre­dicile mele. Dupa ce am facut cunostinta personal cu ea, am con­dus-o la apartamentul mitropolitului si îmi amintesc ca i-au placut aranjamentul de la manastire si peisajul. În discutiile purtate, ea si-a exprimat dorinta ca eu sa merg în vizita la Castelul Bran, unde avea locuinta. I-am raspuns ca nu pot sa merg altfel, decât numai cu apro­barea mitropolitului Balan“.

Dupa obtinerea binecuvântarii de la mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului, principesa Ileana l-a invitat la Bran în mai multe rân­duri, dupa cum si aceasta l-a vizitat de mai multe ori la Manastirea Sâm­bata. La Bran, spune parintele, „tineam predici cu caracter religios în fata domnitei Ileana si a unor doamne care compuneau anturajul domnitei, însa numele [lor] nu le cunosc. La predicile tinute de mine mai veneau surorile din spital, medici si farmacisti […].

Tot la Castelul Bran a mai venit si regina Elena, [care] cred ca era însotita de doamnele de onoare. Am cunoscut si pe regina Elena; personal, am avut discutii personal[e] cu ea, însa foarte putin, dis­cutii care s-au rezumat la starea sanatatii ei. Alte discutii nu am avut cu ea […].

Alte preocupari pe care le aveam la Castelul Bran, în afara de predici, talmaceam anumite parti din Scriptura si raspundeam la diferite întrebari care mi se puneau în legatura cu credinta. Am facut o slujba împreuna cu preotul din Bran, Lascu, la asezarea pietrei fundamentale a capelei din curtea spitalului de la Bran.

În afara de preocuparile duhovnicesti, vizitam pe domnita Ileana, în apartamentul ei, unde am avut si discutii cu ea. Astfel, îmi amin­tesc ca am discutat despre moartea lui Zelea Codreanu, spunându-mi ca în ceea ce o priveste ea l-a simpatizat si ca regreta moartea lui, comisa de fratele ei Carol al II-lea, exprimând urmatoarele cuvinte: «România este singura tara în care succesul nu are succes» (subl. ns. A.N.P.). S-a referit la succesul pe care îl avea Codreanu, însa care nu a dus la nici un succes, facându-l vinovat în acest sens pe Carol al II-lea“

Acelasi parinte va merge cu principesa în diferite locuri din Bucu­resti, unde se aflau mai multi cunoscuti, bolnavi, printre care Maria Antonescu si mama maresalului. Aici, de retinut este urma­toa­rea secventa redata de parintele Boca în cursul anchetei din 1955: „În discutiile care s-au creat acolo, stiu ca Maria se plângea ca o duce greu, ca este parasita de toti cunoscutii ei si nu are cu ce se întretine, iar mama lui Ion Antonescu spunea ca nu se poate împaca în constiinta ei: «Cum Dumnezeu a dat posibilitatea acestora (se referea la conducerea actuala din RPR) [sic!] sa-i omoare fiul?»

I-am recomandat sa nu se razvrateasca împotriva lui Dumnezeu, pen­tru ca El stie ce face si i-am indicat ca duhovnic pe preotul Gala Galaction, despre care nu stiu daca a fost sau nu“. Întâlnirile cu prin­ci­pesa Ileana au durat pâna în noiembrie 1947[89].

La Manastirea Prislop fiind duhovnic, avea sa fie cautat de foar­te multi credinciosi. Conform unei adrese a Biroului de Secu­ri­tate Hateg catre Serviciul Judetean de Securitate Hunedoara–Deva, din 9 august 1950, se spunea: „Am constatat ca într-adevar în ziua de 24 iunie 1950 (nasterea Sfântului Ioan Botezatorul, n.n. A.N.P.) au fost la aceasta manastire foarte multi oameni pentru rugaciuni, din regiunile Brasov, Alba-Iulia si Sibiu. La fel în ziua de 4 august 1950 (ajunul praznicului Schimbarii la Fata, n.n. A.N.P.), s-a în­dreptat spre manastire un numar de circa 30 barbati si femei din judetul Sibiu.

Tot în aceasta zi, un alt grup de circa 20 barbati si femei au tre­cut la manastire, care erau din regiunea Bradului, judetul Hune­doa­ra. Se observa zilnic trecând asemenea grupuri, în special femei la aceasta manastire, care sunt atrasi de preotul Arsenie Boca […] [si] este cautat zilnic de persoane din Brasov, Sibiu, Fagaras si Bucu­resti, ale caror vizite se par foarte suspecte sub pretextul credintei (spove­da­nie), care se prelungesc 3–7 zile si chiar mai multe saptamâni“

Autoritatile au intrat în panica din cauza masei imense de cre­din­ciosi care mergeau în pelerinaj, hotarându-se astfel diminuarea feno­me­nului prin arestarea celui cautat pentru îndrumari duhov­nicesti.

Un „pericol“ pentru regimul lui Ion Antonescu

Urmarirea sa informativa nu a evoluat în timp, dat fiind ca pis­tele urmarite de Securitate erau mai vechi, chiar daca erau nejus­tificate pentru politia politica. Astfel, daca parintele Boca era ur­ma­rit înca din 1943 de serviciile secrete de pâna la 23 august 1944, pe motiv ca era în „legaturi cu legionarii“, atunci si Securi­tatea a facut acelasi lucru, însa aceasta din urma s-a convins ca de fapt aceste „legaturi“ nu existau. Cu toate acestea, urmarirea a con­ti­nuat, însa, de data aceasta, probabil ca ofiterul care instrumenta cazul parintelui dorea sa aiba activitate în câmpul muncii. În acelasi timp se poate con­sidera ca personalitatea parintelui si carisma lui puteau manipula grupuri impresionante de credinciosi, aspect de care Securitatea, în special, s-a temut pe parcursul actiunii informative. Însa, aceasta dupa ce fusese anchetat în mai multe rânduri: Râmnicu Vâlcea – 1945, Brasov – 1946, iunie 1948 – Fagaras si octombrie 1955 – Timisoara , pentru ca dupa iesirea din închisoare sa fie obli­gat sa nu mai revina în monahism.

În dosarul de urmarire informativa întocmit parintelui Boca de fosta Securitate, gasim câteva documente din arhiva Ser­vi­ciu­lui Secret al Jandarmeriei, cu referire la urmarirea care s-a efectuat în anul 1943. De pilda, în urma semnalarii în nota informativa nr. 91/5 iunie 1943, întocmita la postul de jandarmi Sâmbata de Sus, a fap­tului ca „preotul Arsen[i]e Boca de la aceasta manastire (Brân­co­veanu) este un înfocat legionar si credem ca face parte chiar din conducerea clandestina legionara, însa este foarte greu de prins, fiind chiar sub scutul IPS mitropolit Nicolae al Ardealului“ , Serviciul Secret al Jandarmeriei a trecut la urmarirea informativa a acestuia.

Concret, conform unui „ordin de cautare nr. 1“ dat „agentului nr. 2“, pentru perioada 1–6 iulie 1943 se nota: „1) Misiunea: Veti supra­ve­ghea pe calugarul Arsen[i]e de la manastire (Sâmbata de Sus, n.n. A.N.P.) asupra activitatii, în sensul ca-l banuim ca are legaturi cu legi­onarii. Se supravegheaza ce persoane legionare iau contact cu el la manastire. Se identifica orice persoana legionara care vine la ma­nastire (nu personal). Se urmareste ce fac acestia la manastire (sco­pul venirii). Se noteaza cât sta fiecare. Se urmaresc daca stau numai la manastire sau urca si în munti si revin la manastire. 2) Metoda de lucru: vizitator al manastirii si excursie. 3) Timp de lucru: zilele 1, 2–3–4, 5, 6… 4) Legatura: ce[a] stabilita. Cl. Legiunei ss/indes­ci­fra­bil. Am luat la cunostinta, Ag. inf. nr. 2“ . si astfel notele infor­ma­tive au început sa apara.

În majoritatea notelor informative din 1943, pe care le-am con­sultat, referitor la parintele Boca, se descrie o serie de aspecte legate de orice persoana suspecta care mergea la manastire, cum decur­geau si ce fel de slujbe se oficiau, atmosfera din manastire si „lega­tu­rile cu femeile“ care veneau în pelerinaj, informatii prezentate pe zile .

Însa, cel mai important aspect semnalat de informatorii Jan­dar­me­riei este cel privitor la chilia din munti a parintelui Boca. Sem­ni­fi­cativ parea informatorilor când consemnau într-o nota informativa din 1 decembrie 1943 ca parintele Boca „si-a construit o chilie con­struita în piatra în munte pe Valea Sâmbetei în apropiere de ca­bana, unde ar avea de gând sa se retraga pentru a-si face ru­ga­ciunile ca un pustnic. Scopul construirii acestei chilii ar fi însa pen­tru a se da adapost în timpul [i]ernii unor anumiti legionari urmariti. Ar fi vorba despre legionarul Nicolae Petrascu“ .

În acest caz, de remarcat este ca parintele, din dorinta de a pre­veni orice manifestari cu nuante politice în cadrul Manastirii Sâm­bata, a solicitat un post permanent de jandarmi în zona ase­za­mân­tului monahal, conform declaratiei date Sigurantei în data de 10 iunie 1948: „[…] În ce ma priveste, declar cu toata constiinta împacata ca: în toata perioada de la 1940, de când am venit la manastire pâna astazi, nu s-a tinut cu stirea sau încuviintarea mea nici o sedinta legio­nara. N-as fi îngaduit treaba asta nici în ruptul capului. Am auzit ca nu toti pelerinii sunt cuminti. Drept aceea am cerut verbal, în re­petate rânduri, d-lui comandant al Legiunii de Jandarmi Faga­ras un post fix de control, care sa crute manastirea de implicatii într-un domeniu neîngaduit [...], întrucât preotul trebuie sa ramâna preot, dar nici certatii cu stapânirea sa nu poata abuza de îngaduinta crestina“[96]. Initiativa parintelui Boca nu se poate explica decât în situatia în care legionarii, în timpul guvernarii lor, obisnuiau sa încheie orice ma­ni­festare, fie culturala, fie religioasa, printr-un „epilog legionar“. În ceea ce priveste prezenta Jandarmeriei la manastire si urmarile aces­teia, putem spune ca parintele Boca, din dorinta lui de a se feri de le­gio­nari, a ajuns sa fie el urmarit ca un legionar.

Ulterior anului 1943, nu posedam informatii privitoare la urma­ri­rea parintelui Boca de catre vreun serviciu secret român. Însa, dupa cum era si de asteptat, urmarirea sa avea sa se declanseze dupa instau­rarea regimului comunist în România. Evident ca datorita afluen­tei pelerinilor la Manastirea Sâmbata, autoritatile comuniste cautau sa îndeparteze poporul de cel numit „Sfântul“.

„Iubiti-i pe preoti acum, pâna-i mai aveti!“

În contextul unei cautari permanente pentru iesirea din razboi, printr-o pace separata, în rândurile guvernantilor, dar si al inte­lec­tualilor si politicienilor din opozitie, în perioada 1943–23 august 1944, parintele Arsenie avea sa fie urmarit în continuare de Ser­vi­ciul Secret al Jandarmeriei si de Siguranta. Mai exact, Mitropolia Ardealului organiza la începutul anului 1944 „o serie de misiuni religioase, cu ajutorul celui mai eminent calugar al Manastirii Brân­covenesti, de la Sâmbata de Sus, Fagaras, anume Arsenie Boca. Prima misiune de acest fel a avut loc duminica (30 ianuarie 1944 – praznicul Sfintilor Trei Ierarhi, n.n.) la Saliste si va urma apoi la Sibiu si pe Valea Hârtibaciului. Din predicile sus-numitului se retine [ca] lumea desprinde o grava acuzatie la adresa Germaniei, care s-ar fi ridicat cu razboi împotriva rânduielilor firii si ale lui Dum­ne­zeu“[97]. Actiunea era încurajata si popularizata de Biserica prin pu­bli­catia rurala Lumina Satelor . Rugaciunile initiate de mitro­po­litul Nicolae Balan împreuna cu parintele Arsenie Boca au con­ti­nuat la Sibiu, la data de 20 februarie unde, conform unei note in­for­mative, catedrala „a fost transformata în loc de pelerinaj, ea do­ve­dindu-se neîncapatoare pentru marele numar de credinciosi si «os­tasi ai Domnului» veniti din diferite parti ale Ardealului pentru a asculta predicile calugarului Arsenie Boca“ .

Dupa evenimentele de la 23 august 1944, parintele Boca avea sa fie din nou urmarit, de data aceasta de Siguranta comunizata, din cauza documentelor care îl incriminau de „activitate legionara“. Mai exact, în cadrul campaniei de purificare de „elementele legionare si fasciste“ a aparatului de stat, actiune ce a atins si Biserica Ortodoxa Româna, din ordinul expres al ministrului Cultelor, preotul Cons­tan­tin Burducea, monahii Arsenie Boca si Ieronim stefan de la Manas­tirea Sâmbata, aflati la Manastirea Bistrita–Vâlcea, sunt retinuti. De ce? Nu se spune în adresa Sigurantei Râmnicu Vâlcea catre Direc­tiunea Generala a Politiei-Siguranta, din data de 23 iulie 1945. Dar, putem sustine ca aceasta s-a facut din cauza suspiciunii de „activitate legionara de la Manastirea Bistrita“, dupa cum se reflecta în raportul comisarului Filip Nicolae, seful Sigurantei Râmnicu-Vâlcea, din iulie 1945: „În ceea ce priveste activitatea politica [la Manastirea Bis­trita], putem lansa presupunerea (subl. ns. A.N.P.), bazata pe un ade­var mai mult decât propozabil, ca în aceasta manastire mai dai­nu­ieste înca o atmosfera de simpatie vadita pentru legionarism, aceas­ta cu atât mai mult ca aici a fost locul în care a fost internat ex-maresalul Antonescu, care era vizitat des la timpul sau de cori­feii si promotorii politicii naziste si legionare, astfel ca acestia au stiut sa lase urme adânci si reminiscente care nu pot disparea cu usu­rinta, decât printr-o completa despartire a celor ce au fost în trecut prin aceste locuri, în caz contrar germenul conducator al distrugerii si subminarii noastre politice va gasi aici un teren slab si propice dezvoltarii lui“.

Iar prezenta preotului aici, în viziunea aceluiasi comisar, era urmatoarea: „Venirea calugarului Arsenie Boca prin aceste locuri, desi nu este dovedita (subl. ns. A.N.P.) cu probe materiale, ca ar putea fi pusa în legatura cu vreo activitate politica subversiva, însa cum am aratat, presupunerile noastre, fiind bazate pe realitati politice, nu pot fi dezmintite. Adevarat este ca sus-numitul era des vizitat de mult tineret (studenti, studente) si tineri ofiteri, iar la Manastirea Sâmbata era în contact strâns cu tineretul ce nutrea idei si avea lega­turi cu cercurile maniste“. si totusi comisarul ajunge la concluzia ca „ieromonahul Boca nu si-a manifestat niciodata si sub nici o for­ma în predicile sale vreun crez politic, aspect constatat si în urma tinerii predicilor la [Manastirea] Horezu“ .

Altfel spus, datorita popularitatii de care se bucura parintele si în conditiile în care fusese chemat la o manastire „legionara“, organele Sigurantei aveau în vedere o posibila manifestare legionara de pro­por­tii, în circumstantele în care acestea încercau sa preîntâmpine orice actiune de initiativa legionara.

Când a fost arestat parintele Boca nu rezulta din filele dosarului penal, însa aflam ca acesta si monahul Ieronim stefan au fost pre­dati la 23 iulie de Siguranta Râmnicu Vâlcea catre DGP-Si­guranta. Astfel, seful Sigurantei Generale hotara la 25 iulie sa se execute „completarea cercetarilor si [a unui] referat de situatie. Vor fi cautati la fisele A[rhivei ] S[igurantei] si se vor cere antecedentele telefonic prin politiile respective, ss/Cernaianu“. În jurul datei de 30 iulie 1945, cei doi au fost eliberati din arestul Sigurantei Generale, la ordinul ministrului Afacerilor Interne .

Potrivit documentelor consultate de noi, cei doi monahi arestati la Râmnicu Vâlcea au dat doua declaratii, sub forma de auto­bio­grafii, datate 17 iulie 1945, în care acestia si-au descris viata în linii mari, pâna la momentul retinerii. Parintele Boca a relatat ce l-a determinat sa se închinovieze si a afirmat raspicat neaparteneta sa la Mis­carea Legionara, dar mai ales despre modul sau de traire mo­na­hala, de fapt ceea ce l-a facut celebru si atât de cautat[102]. Al doilea monah, Ieronim stefan, desi fusese încurajat si el de membrii le­gio­nari sa adere si sa se manifeste în spirit legionar, a declarat ca nu a dorit sa se implice în politica, alegând în cele din urma viata mo­na­hala de la Sâmbata de Sus .

În aceeasi ordine de idei, arestarea parintelui Boca, suspectat de „activitate legionara“ înca din 1943 si prezenta sa la Manastirea Bistrita trebuie încadrate în contextul evenimentelor care se des­fa­surau dupa momentul 23 august 1944. Potrivit art. 15 din Conventia de armistitiu semnata de statul român la Moscova, se prevedea ca „organizatiile fasciste“ sa fie interzise. Ceea ce s-a si facut de altfel. În acest sens avem Ordinul circular nr. 23987 din 22 decembrie 1944 al ministrului Afacerilor Interne prin care dispunea procedura de arestare a celor „care au facut parte din fosta Miscare Legionara sau care simpatizasera cu aceasta“[104].

Fiecare popor îsi merita guvernantii

Cu toate acestea, urmarirea informativa asupra parintelui Boca avea sa con­tinue, conform documentelor studiate. si aceasta din cauza sus­pi­ciunii de „activitate legionara“, în trecut si dupa 23 august 1944, prin lega­turile ce le avea cu membrii legionari, în perceptia or­ga­nelor Sigu­rantei. Astfel, în adresa Sigurantei Fagaras catre Inspec­toratul Regio­nal de Politie Brasov, din iulie 1946, se arata ca parin­tele Boca „a militat în Miscarea Legionara, lucru ce se poate con­fir­ma, ca ime­diat dupa sosirea sa, la Manastirea Brâncoveanu-Sâmbata de Sus, a luat contact cu toti cunoscutii legionari din jur si anume preo­tul Cocan din Sâmbata de Sus, preotul Nichita Balescu din Dra­gus si inginerul silvic Prapescu Gheorghe din Arpasul de Jos-Fagaras. Acestia au tinut contactul cu preotul Arsenie si dupa rebeliunea din ianuarie 1941, însa fara sa poata fi prinsi asupra faptului, dar ca masura de sigu­ranta s-a cerut mutarea preotului Arsenie Boca de la aceasta manas­tire, lucru ce s-a si aprobat. A fost mutat la o manastire din judetul Vlasca, unde a stat timp de doua luni, dupa care a revenit la Sâmbata de Sus . Dupa aceasta a fost semnalat Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, care i-a si atras atentia a nu mai lucra cu elementele ramase cre­din­cioase Miscarii Legionare, data de la care numitul se stie supra­ve­gheat de organele de Siguranta“. Dupa instaurarea regimului comu­nist, Siguranta considera, prin referatul sau: „Pâna în prezent, nu­mi­tul preot n-a fost dovedit ca face propaganda antigu­ver­na­men­tala de la om la om si nici ca este în strânsa legatura cu elementele reac­tio­nare maniste. Face însa o intensa propaganda religioasa la Manas­tirea Brâncoveanu-Sâmbata de Sus, unde este vizitat de foarte multa lume, în majoritate însa de diferite persoane suferinde, zvo­nindu-se ca preotul Arsenie are darul de a vindeca si de a preciza viitorul celor credinciosi“.

Mai mult, Siguranta observa ca pâna si în predicile care le tinea se dovedeste a fi „reactionar“, precum acelasi document ne rela­teaza: „În predicile sale catre populatie întrebuinteaza expresii cu subînteles religios, dar care pot fi interpretate si în sens politic, asa cum este aceea semnalata prin nota informativa a Politiei Fagaras: «Lupii vor fi sfâsiati de catre oile atacate», care a fost explicata în felul urmator: «Credinciosii, desi mai putini la numar, nu vor putea fi suprimati de puterea numerica a celor lepadati de cre­dinta, atât timp cât vor fi strânsi în jurul Bisericii»“[106].

În concluzie, comandantul Legiunii de Jandarmi Fagaras, auto­rul refe­ratului amintit, era de parere ca parintele Arsenie Boca „nu poate fi anchetat pentru acest fapt, întrucât nu îndeplineste ele­men­tele unei infractiuni. În ce priveste exercitarea misiunii sale, la Manastirea Sâmbata de Sus-Fagaras, este cunoscuta în amanunt atât de Mitropolia Ortodoxa din Sibiu, cât si de Ministerul Cultelor, care de fiecare data trimite asistenti la hramurile ce se tin la aceste manastiri. Este tinut de noi în stricta supraveghere, prin agentii rezi­denti si bine pregatiti, care pot analiza si pot da adevaratul înteles al fiecarei exprimari a predicilor tinute de acest preot“[107].

În anul urmator, parintele Boca era tinut în supraveghere de Siguranta, în continuare, deoarece „activitatea sa este condusa de ideea mistica religioasa“, conform unei adrese a Inspectoratului Regional de Siguranta Brasov catre DGSS, din data de 27 octombrie 1947. În acelasi document se spune cum „calugarul în cauza este foarte bine vazut de mitropolitul Balan al Sibiului si arhiducesa Ileana de Habsburg“[108].

si într-adevar urmarirea a continuat atâta vreme cât notele infor­mative date la Siguranta prezentau un preot care „lupta contra inte­re­selor statului“. Este cazul notei din 14 martie 1948, în care sursa „VI“ arata cum parintele Boca „nu face altceva decât instiga cre­din­ciosii sa saboteze si sa refuze ce li se cere catre stat“. De asemenea, este unul care „ascunde în jurul si incinta manastirii fel de fel de ele­mente suspecte si urmarite de Siguranta“. Sau, conform unei note informative date de sursa „VIII“, în data de 18 noiembrie 1947, se semnala ca parintele Arsenie Boca este „unul dintre cei mai înfocati legionari prin faptul ca vara, în timpul vacantei, se duc diferiti le­gio­nari din judet si din alte parti, unde, sub pretextul ca se distreaza si fac excursii, se duc si tin sedinte în locuinta acestuia. La fel, acesta mai e si un dusman al regimului, dupa care se exprima chiar si în public ca el lupta contra comunismului“ . Acesta nu a fost decât un pretext pentru ca politia politica sa puna în aplicare masuri represive.

Alte note informative, date în perioada martie–aprilie 1948, îl incriminau pe parintele Boca ca „e unul care ascunde în jurul si in­cinta manastirii fel de fel de elemente suspecte si urmarite de Si­gu­ranta“ sau ca „în cursul anului 1947 numitul preot a împrumutat de la avocatul Lutu Vasu din Fagaras, inspector de vânatoare, una arma de vânatoare [...] fara a poseda permis de portarma si nici nu s-a putut stabili pâna în prezent motivul pentru care acest preot a tinut ascunsa aceasta arma, motivând însa ca a luat-o pentru a se apara de lupi“ . Aceasta informatie este deosebit de importanta, deoarece nu este exclus ca Siguranta sa fi dorit încadrarea parintelui Boca în pre­vederile Legii 91/1946, care se referea la portul ilegal de armament, fapta care se pedepsea foarte aspru.

În cele din urma, la jumatatea anului 1948, parintele Boca este retinut si anchetat de Siguranta Fagaras, conform unor declaratii pe care le-am analizat. Ancheta, condusa de comisarul-sef Ste­lian Preda, a cautat sa elucideze apartenenta legionara sau simpatia parin­­telui Boca pentru aceasta miscare, respectiv legaturile cu Nicolae Petrascu si alti legionari, dar si tinerea de sedinte legionare.

Potrivit documentelor consultate, constatam ca ancheta penala s-a desfasurat în iunie 1948 la Fagaras[111], în acest sens existând declaratiile parintelui Arsenie Boca si ale unor persoane care intrasera în legatura cu el. Este vorba de Vasile si Maria Ioan, Victor Dobrin si Grigorie Glatcov.

Parintele a raspuns acuzatiilor, sustinând ca nu a fost membru al Miscarii Legionare, ca nu a participat la rebeliunea legionara si la se­dinte legionare, iar legaturi cu legionari, mai ales cu Nicolae Petrascu, nu a avut decât în cadrul relatiilor duhovnic-credincios. Mai mult, a condamnat purtarile legionarilor, legându-se în special de asa­si­natele savârsite de acestia, si a subliniat faptul ca „n-am cumparat si n-am citit nici o publicatie legionara. M-am consacrat exclusiv pro­po­vaduirii religiei“. Tot acum a fost întrebat daca intentioneaza sa se ascunda în munti, la care parintele Boca a raspuns ca doreste sa se izoleze în chilie, într-un spatiu cât mai retras .

Observam ca în afara legaturii cu Petrascu, acuzatiile care i se aduceau parintelui Boca sunt aceleasi din anul 1943, si care se vor mentine în urmarirea ulterioara.

Întorcându-ne la Nicolae Petrascu, trebuie sa facem câteva precizari. Dupa parasutarea lui Nicolae Petrascu în România în anul 1944, pentru a regrupa Miscarea Legionara si, fiind originar din Sâmbata de Sus, se pare ca acesta a cautat linistea spirituala la ma­nas­tirea din zona, unde se afla parintele Boca, sau poate chiar atra­gerea staretului de la Sâmbata în miscarea de rezistenta initiata de legionari. Astfel, în primavara anului 1946, Nicolae Petrascu, cau­tat de autoritatile comuniste, merge la parintele Boca, celebru la vremea aceea, pentru a se spovedi, gest calificat de autoritatile co­mu­niste ca o întarire a legaturilor cu forurile de conducere ale Le­giu­nii. De aici si acuzatiile care i se vor aduce parintelui Boca în cursul anchetei din anul 1948.

De fapt, conform anchetei penale din 4 octombrie 1955, parintele Arsenie Boca spunea: „[...] prin anul 1946 primavara, [...] el a venit la Manastirea Sâmbata de Sus si mi s-a prezentat ca el este Patrascu, cerându-mi sa-l spovedesc. În calitatea mea de preot, am acceptat si l-am spovedit. În discutiile purtate cu el, mi-a marturisit calitatea lui de legionar si ca nu se împaca cu noua orânduire sociala din Româ­nia. Nu mi-a spus concret ce activitate subversiva desfasoara. Eu îmi amintesc ca l-am îndrumat sa se încadreze în noua ordine sociala, întrucât aceasta este scrisa si prevazuta de religie. stiu ca i-am dat sa citeasca, pentru a se convinge de cele ce i-am spus eu, Scriptura. I-am explicat tot atunci ca religia este împotriva fortei si a folosirii pistolului si i-am dat ca exemplu greseala lui Codreanu, care folo­sind pistolul si-a gasit pâna la urma moartea. Cu aceasta ocazie nu-mi amintesc sa mai fi discutat alte probleme cu Patrascu.

Dupa un an de zile, adica în anul 1947, Patrascu Nicolae a venit din nou la Manastirea Sâmbata de Sus, însa de data aceasta în tre­ce­re si cu aceasta ocazie el m-a rugat sa-l iert, deoarece nu a citit Scriptura, întrucât a fost ocupat cu alte treburi. Nu mi-a concretizat ce treburi a avut. Alte discutii nu am avut cu el si de atunci nici nu l-am vazut“

Aici trebuie remarcat faptul ca potrivit celor relatate de mitro­po­litul Antonie Plamadeala, parintele Arsenie Boca „le transmitea si le dadea traistele acestea pline cu alimente pentru cei din munti. Eu am fost martor, de mai multe ori, la convorbirile parintelui Arsenie cu Nicolae Patrascu, cel care a fost dupa Codreanu si dupa Sima […]. Eu am asistat la convorbirile pe malul lacului ale parintelui Arsenie cu cei parasutati prin anii aceia din Germania, care veneau sa or­ganizeze rezistenta româneasca. Cred ca printre ei era si Vica Negulescu, cel care a scris de curând o carte si nu spune ca parin­tele Arsenie era legionar cumva. Nu! El o facea în numele credintei crestine si în numele datoriei lui pentru cei persecutati“ .

Alte acuzatii de legaturi cu legionarii sunt cele privitoare la unii frati care urmau sa se închinovieze la Sâmbata sau care prestau diferite servicii pentru manastire.

Cele mai importante sunt cazurile: Grigorie Glatcov, „care a fost primit provizoriu în vara anului 1947 pâna în martie 1948“, al lui Gheorghe Apostol, urmarit de Politie si care a fost încadrat ca frate în manastire (perioada de proba) si al lui Victor Dobrin, toti legio­nari, care s-au spovedit la parintele Arsenie. Însa, primirea acestora a facut-o pe considerentul ca „stapânirea a facut o întelegere cu legionarii“ . Arestarea lui Gheorghe Apostol, survenita ulterior per­che­zitiei efectuate de Siguranta la manastire, se pare ca a fost deter­mi­nata si de materialul subversiv gasit: „icoanele cu Arhan­ghelul Mihail pe peretii camerei unde dormea“, potrivit declaratiei date de parintele Boca în 7 iunie, „dar, continua el, eu n-am dat icoanelor alta semnificatie decât aceea pe care o da Biserica: semnificatia reli­gioasa. stiu de semnificatia politica ce s-a dat Arhanghelului, dar la impli­catia Arhanghelului în politica am zâmbit întotdeauna“.

Grigorie Glatcov „a fost primit provizoriu, adica pe un timp de observatie a purtarii, printre fratii manastirii, în vara anului 1947, con­form declaratiei parintelui Boca din data de 9 iunie 1948, [si] mi-a spus ca a fost legionar, ca a facut închisoare la Aiud“.

Însa, privitor la acesta, lucrurile se complica din momentul în care, împreuna cu alti camarazi din Moreni, Prahova, dupa elibe­ra­rea din închisoare (27 septembrie 1944), se pregateste pentru pre­co­nizata rezistenta anticomunista declansata de legionarii din exil. Ulterior, potrivit declaratiei sale din 1948 „m-am dus la Manastirea Sâmbata pentru a cunoaste pe parintele Arsenie, de care auzisem ca este un preot bun. M-am dus la biserica si am spus parintelui ca vreau sa ma spovedesc, spunându-i ce am de facut, adica: am fost legionar, am fost închis si sunt zbuciumat sufleteste. Parintele Arsenie mi-a spus ca nu ma spovedeste pâna nu ma împac cu stapânirea si cu toata lumea si pâna nu renunt la ideile mele politice, la razbunare, acte de violenta si juraminte în afara de cele facute lui Dumnezeu“. Apoi, „dintre legionarii pe care-i cunosteam eu, i-am adus la ma­nas­tire pe Bologan Ioan si Morea Ioan, primul în vara anului 1945, iar Morea în primavara anului 1948, în postul Pastilor. Nu am vorbit nimic cu ei despre politica“ .

De aici au rezultat probabil acuzatiile aduse parintelui Boca de anchetatorii Sigurantei referitor la sedintele legionare de la Ma­nas­tirea Sâmbata. Mai mult, parintele Boca se arata chiar sur­prins de învinuirile care i se aduceau, potrivit declaratiei din 10 iunie 1948: „În constiinta nu ma simt nici vinovat de atitudinea crestina ce le-am cerut-o, daca au venit sa mi se spovedeasca, nici implicat în sedintele ascunse ce le-or fi tinut, cu totul fara stirea mea“ .

Prin urmare, presupusele legaturi politice cu legionari ale pa­rin­telui Boca nu existau. Mai mult, conform anchetei din 4 octombrie 1955, aflam ca: „În anul 1947 a fost la Manastirea Sâmbata de Sus o femeie cu numele Titi Gâta, o data sau de doua ori. Despre ea am auzit de la diferiti studenti din Bucuresti, nu le pot preciza numele, ca este sefa femeilor legionare. Nu cunosc daca ea a desfasurat sau nu activitate subversiva. Titi Gâta a venit la mine si m-a tras la ras­pundere ca de ce trimit fete la calugarie. Alte discutii nu îmi amin­tesc sa fi avut cu ea. Îmi amintesc ca dintre femeile legionare am trimis la calugarie pe o profesoara de limba franceza la fostul liceu al Manastirii Bistrita, R. Vâlcea, a carei nume nu mi-l amintesc. Alte legaturi nu am avut cu Titi Gâta“ .

Însa ce au înteles anchetatorii din toata aceasta poveste este subliniat în referatul comisarului Vlad Leonida, seful Biroului Infor­ma­tii din Serviciul Judetean de Siguranta Fagaras catre Inspectoratul Regional de Siguranta Brasov, din data de 11 iunie 1948, în care se spu­ne: „Calugarul Arsenie Boca, preot si administrator al Manastirii Brân­coveanu, din comuna Sâmbata de Sus–Fagaras, a initiat si a con­dus o forma religioasa mistica a Miscarii Legionare, în care pro­babil, pentru a atrage cât mai multi adepti, combatea tendintele tero­riste specifice miscarii în anii 1940–1941 si cerea tuturor celor ce do­reau a face parte din Miscare sa renunte la revolver, ura si tero­rism. Aceasta era o conditie pe care o punea celor ce veneau si luau contact cu el.

Acelasi calugar dadea adapost sub nume false unor legionari care veneau si aveau adapost la manastire. De acest fapt se pare ca avea cunostinta si mitropolitul Balan al Sibiului, care are resedinta si la Ma­nas­tirea Sâmbata de Sus“. În sprijinul acestor concluzii prelimi­nare comisarul Leonida aducea ca argumente una din declaratiile pa­rintelui Boca, „din care rezulta ca recunoaste faptul ca a adapostit legionari“, si cea a Mariei Ioan din 10 iunie, care sustine ca „acest calu­gar îndemna la forma legionarismului rustic [sic!]“.

În finalul anchetei, comisarul Leonida sustinea: „În regiunea Sâm­bata de Sus (Manastirea Brâncoveanu) s-a dezvoltat o forma de legionarism religios condus de calugarul Arsenie Boca. Membrii aces­tuia se numeau între ei frati si surori. Se pare ca «Oastea Dom­nu­lui» este de asemenea o forma a acestei miscari. Fata de devo­ta­men­tul pe care toti cei ce fac parte din aceasta miscare îl arata fata de con­du­catorul lor, calugarul Boca Arsenie, este sigur ca acestia ar face orice act le-ar fi comandat de conducatorul lor, chiar de teroare, desi aparent ei afirma numai practici religioase. Apreciem ca trebuie adâncita aceasta problema religioasa, în a se urmari în mod deosebit activitatea Asociatiei «Oastea Domnului», care are asemanari mo­rale cu doctrina calugarului Arsenie Boca“[119].

Aceste aspecte prezente în actul final al anchetei înclina mai degraba, în viziunea organelor de Siguranta, spre o comunitate religi­oasa aparte, poate chiar o secta, asa cum era considerata „Oastea Domnului“. Poate ca ciudat li se parea agentilor Sigurantei faptul ca un preot crestin-ortodox cerea în primul rând o lepadare de instru­men­tele raului – armele de foc – si neimplicarea în politica. Pe de alta parte, multimile de oameni care mergeau la Manastirea Sâmbata si ascul­tarea fata de parintele Boca dadeau de gândit autoritatilor, care au ajuns astfel la concluzia gresita, daca nu tendentioasa, ca o „comu­ni­tate religioasa“ aparte poate „afecta“ oricând ordinea sta­tului. Asi­mi­larea fenomenului de la Sâmbata cu „Oastea Domnului“ era mai degraba o încercare a autoritatilor de a încadra „miscarea religioasa“ din Fagaras la activitatea legionara nationala, stiut fiind faptul ca asociatia lui Trifa era considerata legionara.

Din toata aceasta poveste reiese staruinta de care agentii Sigu­rantei au dat dovada în acuzatiile de legionarism aduse parin­te­lui Boca. si întrebarea care se pune este de ce. Un raspuns ar fi ca de fapt si de aceasta data anchetarea parintelui se încadreaza în com­por­tamentul auto­ritatilor fata de Miscarea Legionara. „Antecedentele legionare“ ale parintelui, vizitele lui Nicolae Patrascu la Sâmbata, mai ales ca existau banuieli si referitor la cele de dinainte de 23 august, credem noi, au dat de gândit autoritatilor însarcinate cu pas­­trarea „sigurantei statului“. Mai mult, „recrutarea“ de fosti le­gio­nari în obstea monahala, legatura cu prin­cipesa Ileana, dar mai ales pele­rinajul credinciosilor la manas­tirea fagaraseana erau considerate de autoritati ca etape menite sa declan­seze oricând o revolta împo­triva noii ordini politice instalate.

În plan general, Miscarea Legionara, începând cu primavara anu­lui 1948, a cunoscut un val de represiune din partea partidului cu care în 1945 cazuse la pace. De fapt, potrivit unui sinteze privind ac­ti­vitatea Miscarii Legionare din perioada 1947–1949, întocmite de Securitate, aflam ca: „Pâna în primavara anului 1947, activitatea con­sta în mentinerea contactului de la om la om, între vechile cadre le­gio­nare din tara, precum si mentinerea legaturilor cu coman­da­men­tul legionar din strainatate, prin diferiti curieri care intrau si ple­cau clandestin din tara“[120]. Astfel se poate explica de ce anche­ta­torii parintelui Boca au cautat sa dovedeasca legaturile cu secretarul Mis­carii Legionare, Nicolae Patrascu, vechi cadru legionar, care fu­sese însarcinat de Horia Sima cu pregatirea rezistentei anti­co­mu­niste.

Promotor al ortodoxiei si „dusman al poporului“

Înca din 1946, parintele Arsenie Boca era trecut pe lista pro­punerilor de episcopi venite din partea unor lideri ai „partidelor democratice“. Asadar, în raportul politic al sursei „Barbu“ cu privire la evolutia BOR înaintea alegerilor eclesiastice din 1946, printre al­tele, se spunea: „De la 15 martie la 1 aprilie a.c. va fi pensionat prin ce­rere, solicitata tot de Ministerul Cultelor, episcopul Cosma Petro­vici, de la Galati, în vârsta de 76 ani, bolnav de câtiva ani. În locul sau sa fie numit locotenent de episcop PS Antim Nica, daca va fi câstigat cum am spus mai sus sau arhimandritul Arsenie Boca, de la Manastirea Sâmbata de Jos [sic!], jud. Fagaras, cunoscut de domnul mi­nis­tru Gheorghiu-Dej si Teohari Georgescu si pe care dânsii vor sa-l pro­moveze într-un post de episcop; nu ar fi rau daca ar trece la Maramures, în cazul când PS Morusca se reîntoarce la locul sau în Ame­rica“[121]. Nu stim cât de mult doreau cei doi lideri comunisti sa-l promoveze pe parintele Arsenie Boca ca episcop, însa detinem mar­turia IPS Bartolomeu Anania care sustine ca: „Patriarhul se gândea sa-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaste, Arsenie a fost arestat, dus în lagare de munca fortata si apoi, practic, obligat sa ramâna inactiv“[122]. Prin urmare, se pare ca ideea ridicarii la treapta de arhiereu a monahului Arsenie Boca revenea în discutie dupa 1948.

Totusi, referitor la vreo însarcinare data parintelui Boca de tânarul patriarh Justinian, avem o nota informativa a Departa­men­tului Securitatii Capitalei, din 16 mai 1949: „Arsenie Boca a fost chemat la patriarh […]. Arhimandritul Teoctist Arapasu crede ca a venit pentru ca patriarhul sa-i dea în conducere ma­nas­tirile din Ardeal“[123]. Prin urmare, în acest caz, parintele Arsenie pu­tea fi nu­mit exarh, iar pentru a fi episcop, dupa cum ne marturiseste IPS Bartolomeu, nu ar fi fost decât un pas.

Ultima mare slujba de la Sâmbata pâna la arestarea parintelui Boca a fost cea de praznicul Izvorului Tamaduirii a anului 1948 (7 mai). A fost poate ultima data când au participat mii de credinciosi „în haine de sarbatoare“ din Dragus, Visti, Arpase, Sâmbete, Lisa, din partile Brasovului, ale Branului, ale Târnavelor si studenti de la Bucuresti. Au slujit Sf. Liturghie 24 de preoti în frunte cu mitro­po­litul Nicolae Balan si a fost sfintita fântâna cladita de parintele Arsenie în mijlocul gradinii cu pomi a manastirii. Cu aceasta ocazie s-au rostit noua predici .

Evident ca un astfel de pelerinaj nu putea fi admis în noua orân­duire socialista, fapt pentru care preotul va fi mutat într-un alt asezamânt monahal. Astfel, parintele Arsenie a ajuns la Prislop, pro­babil la presiunile Securitatii, dar si pentru readucerea greco-cato­licilor din zona Hategului la ortodoxie.

În octombrie 1948, Manastirea Prislop, care fusese a greco-ca­to­licilor, ramasese în parasire dupa plecarea superiorului Teodor Bonteanu[125]. În luna urmatoare, aici avea sa ajunga parintele Arsenie, ca „detasat si încredintat cu unificarea“ . Nu este exclus ca în noua situatie pe care Securitatea o crease el sa fi fost trimis de autoritatile bisericesti pentru a întineri si a da un impuls vietii monahale din zona Hategului. Nu avem date exacte despre acest aspect, însa unele indicii ne conduc spre o astfel de afirmatie .

Dupa unele marturii, aflam ca la Manastirea Prislop parintele Arsenie era adus de mitropolitul Nicolae Balan în data de 25 noiem­brie 1948. La sosirea acestora, „manastirea era într-o stare jalnica, parasita de ultimii trei vietuitori uniti“[128]. Ulterior, când Manastirea Prislop a ajuns în Episcopia Aradului, parintele Boca a fost chemat de mitropolitul sau la Sâmbata, însa prin rugamintile scrise catre consilierul Ieronim Grovu, marele duhovnic avea sa ramâna la ase­za­mântul nicodimian ca „sa consolideze relatia dintre ortodocsi si fostii greco-catolici“ .

Oficial, motivatia mutarii parintelui Arsenie la Prislop era „pen­tru lamurirea poporului revenit la ortodoxie“, urmând ca pâna la „reluarea deplina a vietii monahale de la aceasta manastire […] P.C. ieromonah Arsenie si fratele Zaharia sa fie pentru tinerea rân­du­ielii monahale“[130]. În orice caz, Securitatea îsi începea activitatea in­formativa la acest asezamânt monahal.

Prima slujba arhiereasca ortodoxa la Manastirea Prislop avea sa se oficieze de hramul acestui asezamânt (Înaltarea Sfintei Cruci – 14 sep­tem­brie), prin participarea episcopului Andrei Magieru. Slujba desfa­surata în curtea manastirii, cu o participare importanta de credinciosi, avea sa fie încununata de hirotesirea ca protosinghel a parin­telui Arsenie si cu tunderea în monahism a lui Stelian Mano­lache (monahul Dometie) si Leonida Plamadeala (monahul Antonie), ultimul avându-l ca nas pe celebrul Agaton Sandu Tudor .

Noua situatie de la Prislop a impus totodata o afluenta im­presionan­ta de credinciosi, organele de Securitate propunând ca pa­rintele sa fie mutat înca din anul 1949 „la alta manastire unde nu este cu­nos­cut de populatie, ca în felul acesta sa fie remediate toate aceste acte ce dauneaza regimului nostru de democratie în drum spre socia­lism“ . Securitatea urmarea astfel ca parin­telui Arsenie sa-i fie aduse o serie de acuzatii menite sa-l ani­hileze, mai ales ca recomandata mutare la alta manastire nu se facuse auzita.

Printre pistele urmarite de Securitate, în cazul parintelui Boca, se numara si cea de „cunoscut ca având sentimente legionare si care «blagosloveste» legionarii ce pleaca în munti“, conform unei adrese a DRSP Sibiu catre DGSP, din 5 iunie 1949. La aceasta se adaugau o serie de informatii despre diferiti indivizi suspecti care veneau la manastire si nu puteau fi recunoscuti de Securitate . Mai mult, unul din fratii de chinovie, Vasile Pralea, care „s-a deplasat de mai multe ori în muntii din apropierea Manastirii Prislop, înapoin­du-se dupa trei-patru zile“, trimis de parintele Boca, era urmarit pas cu pas de Securitate[134].

Daca mutarea lui nu s-a facut auzita la organele competente, Se­cu­ritatea Hateg propunea la 18 iulie 1949 sa i se interzica preotului Arsenie Boca sa mai primeasca valurile de credinciosi care se revar­sau spre manastire, mai ales la sarbatori. Motivatia plutonierului de Securitate Ujfalvi Alexandru era ca, mai ales la praznice, cei de la distante mari „pierd multe zile de lucru, care daca ar fi facute în câm­pul muncii, ar da rezultate mai bune“ si pentru ca în acest fel pierd „timpul umblând dupa prostii, ca sa vina la manastire, la «prea­sfântul» cum îl numesc taranii“ .

Situatia devenea astfel stringenta pentru organele de Securitate. Spunem stringenta, deoarece în adresa DGSP catre DRSP Sibiu, din data de 27 septembrie 1949, se spunea: „Problema semnalata trebuie urmarita cu toata atentiunea, cunoscând priza în mase a lui Boca Arsenie si manevrele antidemocratice pe care le întreprinde acesta. În consecinta informatiile trebuie adâncite, creându-se si antene informative de profunzime în mediu“[136].

Însa, una din metodele folosite de Securitate, diabolica daca putem spune în acest caz, a fost si încercarea de compromitere. Astfel, con­form adresei DRSP Sibiu catre DGSP, din 5 noiembrie 1949, locote­nentul de Securitate Ion Cleju sustinea ca parintele Arsenie Boca este „un fanatic religios si, atribuindu-si rolul de facator de minuni, ra­peste pretiosul timp al taranilor chiar de la munca câmpului cu mârsavele lui minciuni, cu care duce în eroare acei tarani naivi“. Pen­tru ca ace­lasi ofiter sa propuna: „Ca aceasta influenta sa dispara din rândurile taranimii muncitoare, facem propunerea ca sus-numitul sa fie schim­bat din functia de staret al Manastirii Prislop, pentru a reme­dia aceste dificultati din partea acestuia“. Totusi, fata de acestea se nota urma­toarea rezolutie: „Ordin sa [se] strânga material compro­mi­tator îm­potriva lui. Mutarea lui în alta parte nu rezolva problema“[137].

Prin urmare, conform unei adrese DRSP Sibiu catre Serviciul Judetean de Securitate Deva, din 21 februarie 1950, se ordona: „Sa ni se raporteze în termen de 1 ora situatia actuala a lui Arsenie Boca. Luati masuri sa se strânga material compromitator împotriva sus-numitului, cunoscând ca mutarea lui în alta parte nu rezolva pro­blema atâta vreme cât nu e compromis“ si care trebuia înaintat pâna la 20 martie. Autorul ordinului era de parere ca, daca parintele Boca „în repetate rânduri a facut minuni si actiune prin care a cautat sa strânga lumea, credem ca se poate strânge material compromitator si din care sa reiasa activitatea lui ilegala“ .

Ca atare, Biroul de Securitate Hateg, într-o adresa catre Serviciul Judetean Deva, din 4 iulie 1950, detalia primele informatii „com­pro­mitatoare“ la adresa parintelui Boca. Astfel, era caracterizat cu o „atitu­dine dusmanoasa fata de regim“, ca îi „instruieste“ pe calugarii din manastire sa defaimeze regimul, „în special fata de tineretul din jur“; ca primeste diferite produse „pentru ca vindeca oamenii“; ca si-a „vândut“ fotografia „cu suma de 200 de lei“ si ca a adapostit „un calugar timp de 9 luni, care a fost condamnat la 7 ani temnita grea“, iar dupa descoperirea acestuia de catre organele de Securitate, a fost încurajat „sa dispara“. În concluzie, sublocotenentul de Secu­ri­tate Ujfalvi Alexandru propunea ca parintele „sa fie încadrat în UM, fiind un dusman activ al regimului actual si clasei muncitoare“ .

Cu toate acestea, pentru Securitate informatiile erau îndoielnice, dar nu motivabile. Ca atare, DRSP Sibiu se adresa Securitatii Deva, la 13 septembrie 1950, cu o serie de masuri pentru obtinerea infor­ma­tiilor compromitatoare. Astfel, se ordona ca sa se execute „o pa­trun­dere informativa serioasa în mediul manastirii“, prin studierea sorei Maria Culeac, care avusese câteva „conflicte“ cu parintele Boca, iar pe lânga aceasta „si alte elemente din manastire care pot fi recrutate“. Se mai cerea, sa se instruiasca „doua-trei femei pe care le veti trimite la manastire în scopul de a-l compromite pe Boca Arsenie“ (subl. ns. A.N.P.); trimiterea la manastire a unor „oameni bine instruiti deghizati în haine de tarani, intelectuali sau în haine preotesti, care sa se dea drept fugari din alte regiuni mai îndepar­tate“. Totodata se ordona ca organele de partid din zona sa fie contactate pentru „com­ba­terea influentei pe care o are acesta în rândurile oamenilor, pe care îi face sa-si vânda animalele de munca si diferite alte lucruri, pentru a-i duce bani si a-i face sa-si lase barbi si sa-si distruga fami­liile, parasind sotiile“.

În încheiere, locotenent-colonelul de Securitate Gheorghe Cra­ciun dadea urmatoarea rezolutie: „Întrucât cazul este destul de grav si deoarece pâna în prezent nu s-au luat nici un fel de masuri pentru compromiterea acestui escroc, rugam procedati imediat la exe­cu­ta­rea celor mentionate mai sus, raportând rezultatul actiunii în­tre­prinse de dvs. în termen de 10 zile de la primirea prezentului ordin“

Primul raport al celor executate de Biroul Hateg este trimis Securitatii Deva la 27 septembrie 1950, în care, printre altele, se spu­nea: Maria Culeac refuza sa dea informatii despre viata monahala de la Prislop; ca s-au trimis oameni la manastire, dar „pâna în prezent nu am putut ajunge la nici un rezultat, deoarece nu a vrut sa pri­measca sa ramâna acolo pe noapte sau mai mult timp decât o zi“. Acelasi Birou Judetean Deva era informat ca, „în ziua de 30 sep­tembrie a.c. vom trimite o femeie pentru a compromite pe numitul Boca Arsenie, conform ord. dvs.“ si ca organele locale PMR fuse­sera contactate pentru combaterea influentei parintelui Boca în rândul populatiei din zona .

Desi Maria Culeac daduse doua declaratii, acestea erau ne­sem­nificative, deoarece contineau diferite afirmatii referitoare la „mize­riile“ care i se fac în manastire din cauza pozitiei sale „demo­crate“. Totodata fratele Gheorghe Andreas, în data de 28 august 1950, dadea o declaratie în care relata despre diferitele munci pres­tate în folosul manastirii de catre diferiti credinciosi care veneau în pe­le­ri­naj, iar calugarul Nicodim Zaharia de la Schitul Dragoslavele declara despre grupurile de pelerini care mergeau la Prislop .

Pe de alta parte, partidul avea sa sesizeze cele ce se întâmplau la Manastirea Prislop, conform adresei Sectiei Administrativ-Politice a Comitetului Central al PMR catre DGSP, colonelului Gavril Birtas, din data de 29 mai 1950. În aceasta, printre altele, se spunea: „Dupa informatii cetatenii comunei sugag [jud. Alba] au început sa mearga la o Manastire Prislop în partea Orastiei, unde este un preot calugar care, spun oamenii, ar fi vindecat pe o femeie ce a suferit doi-trei ani si n au putut-o vindeca nici un doctor de boala ce suferea, decât acest calugar [...]. Oamenii spun ca a fost arestat de partid, ca comu­nistii sunt contra credintei si alte lucruri ce dauneaza foarte mult. Cred ca ar fi cazul de luare de masuri de combaterea acestor minuni si vin­decatori de boli“[143].

Drept raspuns, locotenentul Chiricu D. de la Securitatea Bucu­resti întocmea un referat, la data de 2 iunie 1950, prin care prezenta toate antecedentele parintelui Arsenie Boca. Acesta din urma era denuntat ca „a facut parte din Miscarea Legionara“, când era la Sâm­bata; ca mutat la Prislop este un „om sfânt si ar face minuni“; de „afluenta populatiei din ce în ce mai mare“, ca duce „o propaganda mistica religioasa, în sensul ca ar dispune de puteri supraomenesti“ si ca astfel „s-a creat o atmosfera asemanatoare cu aceea a lui Petrache Lupu, însa într-o masura mai mica“ si nu în ultimul rând ca „fata de mai multi credinciosi a afirmat ca, daca Securitatea ar vrea sa-l aresteze, masina care l-ar duce s-ar opri pe drum“. În final, ofiterul de Securitate propunea: „Încadrarea de urgenta în UM pe timp de doi ani a arhimandritului Boca Arsenie, staret al Manastirii Prislop-Hunedoara. A se comunica CC al PMR ca s-au luat masurile necesare ca activitatea sus-numitului sa înceteze“ .

Dupa gratiile comuniste

La 10 ianuarie 1951, printr-o adresa a DGSP catre DRSP Sibiu, colonelul Gavril Birtas ordona arestarea parintelui Boca. Acesta tre­bu­ia sa fie „înaintat (cu dosar individual tip) la Centrul de Triere a U[nitatii de] M[unca], întrucât cel în cauza prin decizia MAI nr. 150 din 14 octombrie 1950, a fost încadrat în UM pe timp de 12 luni“[145].

Motivele arestarii sale administrative au fost: „Sus-numitul înainte de 23 august a facut parte din Miscarea Legionara; dupa aceas­ta data, cu ocazia predicilor pe care le tinea în biserica a insti­gat populatia împotriva regimului democrat-popular. De asemenea, mai rezulta ca în anul 1947 a gazduit la Manastirea Prislop pe legio­na­rul Glatcov Grigore, care era urmarit de organele de stat. Pentru faptele enumerate mai sus a fost încadrat în C[olonie de] M[unca] pe timp de 12 luni, conform deciziei MAI, nr. 150 din 14 octombrie 1950 si a fost pus în libertate la 19 martie 1952, prin expirarea pedepsei“ . Prin urmare, în noaptea de 15–16 ianuarie 1951, ora 5 dimineata, parintele Arsenie Boca „a fost ridicat de un grup de 10 oameni, din partea autoritatii. În continuare, ieromonahul Dometie îl informa pe episcopul Aradului ca „nu ni s-a prezentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal. Au intrat în chiliile surorilor vorbind foarte necuviincios, toate acestea fara nici o motivare“[147]. La 16 ianuarie 1951, parintele Boca era înaintat centrului de triere a Unitatilor de Munca, com. Tudor Vladimirescu, regiunea Bucuresti .

Precum se poate constata, acuzatiile imputate de Serviciul Secret al Jandarmeriei în anul 1943 aveau sa fie preluate de Securitate si folosite ca dovezi în supravegherea informativa ce i s-a deschis dupa 1944. Mai mult, parintele Arsenie era arestat în anul 1951 pe moti­vul ca instiga credinciosii împotriva regimului politic, când de fapt acesta cerea chiar o împacare cu stapânirea. Nu în ultimul rând trebuie re­mar­cata confuzia privitoare la ascunderea calugarului cautat de or­ganele de Securitate, care era Antonie Plamadeala si nicidecum fratele Grigore, care fusese numai la Sâmbata de Sus .

Imediat, Securitatea avea sa constate starea de spirit din zona dupa arestarea parintelui. Astfel, conform notei informative din 25 ianuarie 1951, „populatia din comuna Silvasul Inferior si alte lo­ca­­li­tati din jur comenteaza în mod discret ridicarea preotului-calugar Arsenie [...]. Acest calugar este discutat si de catre alti locuitori care vin din alte localitati la manastire pentru rugaciuni“ . Mai târziu, la 16 aprilie 1951, într-o nota a Securitatii Hunedoara se afirma ca „populatia din comuna Silvasu Superior si Inferior, care sunt în apro­pierea manastirii, este linistita, [oamenii] fiind obisnuiti cu ple­ca­rea lui Boca Arsenie si nici nu mai comenteaza“, iar manastirea este „vizitata de mai multi sateni, femei si barbati, din împrejurimile Sibiului, si mai ales din comuna Sâmbata, raionul Fagaras, unde Boca Arsenie a fost calugar“ .

Nu au lipsit nici comentariile credinciosilor despre anumite fapte savârsite de parintele Boca. Este vorba despre „zvonul despre Boca Arsenie, cum ca în timpul cât a fost la Canal s-a[u] întâmplat mai multe «minuni». Ca unde lucra el se surpa pamântul si era mutat de la o lucrare la alta, dar pâna la urma a fost nevoie sa fie pus în libertate“[152].

Dupa arestarea parintelui Boca la 16 ianuarie 1951, stareta Ma­nas­tirii Prislop, maica Zamfira Constantinescu, trimitea o scrisoare la 26 ianuarie 1951 episcopului locului, Andrei Magieru: „Cu strân­gere de inima va aducem la cunostinta si în scris, precum ni s-a spus, ridicarea parintelui nostru staret si duhovnic, Arsenie, de catre autoritati. O facem din ascultare. Pentru noi sta mereu prezent în formarea crestina pe care ne-a dat-o. si o mai facem cu nadejdea ca cel pe care-l socotim ca pe parintele nostru mai mare, ca pe epis­co­pul nostru – în mentalitatea de crestinism primar cu care ne-a desprins parintele Arsenie, Prea Sfintia Voastra, veti sprijini tânara obste a Prislopului, încercând, personal sau prin delegat, sa aratati IPS patriarhului activitatea parintelui Arsenie în aceasta manastire si, prin ea, în aceasta regiune.

Cunoasteti caracterul pur religios al activitatii parintelui Arsenie în­ca­drata în întregime în spiritul curat al Bisericii. Cunoasteti înflo­rirea pe care a luat-o manastirea noastra sub ocârmuirea Sfin­tiei Sale. Cunoasteti caracterul ortodox pe care [o] imprima, pe nesim­­tite, în rândul fostilor uniti“

Ulterior, maica Zamfira Constantinescu va întocmi o adresa la 11 martie 1951, în numele întregului cin monahal, catre patriarhul Justinian, prin care îl ruga sa intervina la autoritati pentru ca parintele Arsenie sa fie eliberat din lagarul de munca de la Canal. Patriarhul a trimis scrisoarea la cabinetul ministrului MAI, cu rezolutia: „Secret/Confidential, 12.III.951, în original domnului ministru Teohari Georgescu – cu rugamintea de a gasi o solutie pentru linistirea spiritelor, nu numai în sânul manastirii, ci si în rândul credinciosilor din Transilvania, unde Arsenie are multe mii de adepti. Arsenie este la Canal-Cernavoda. Daca va fi lasat arestat, noi putem sa confir­mam anticipat ca miile de credinciosi, adepti ai lui Arsenie, vor porni spre Cernavoda, ss/† Justinian“ . Altfel spus, patriarhul Justinian solicita autoritatilor comuniste sa nu mai tulbure obstea de la Prislop si cerea eliberarea parintelui Arsenie, care se impunea mai ales prin forta împrejurarilor.

În timpul detentiei de la Canal, parintele Arsenie Boca a fost anchetat în legatura cu presupusele relatii cu episcopul Nicolae Popovici, fost titular la Oradea si exilat la Manastirea Cheia, infor­ma­tii pe care Securitatea le detinea si le dorea confirmate si deta­liate[155]. În declaratia sa, data la 9 iunie 1951, parintele sustine ca pe episcopul Popovici îl cunoaste de când i-a fost profesor la Teo­logie Sibiu, apoi în timpul misiunii de readucere a greco-catolicilor din zona Beiusului la ortodoxie, în anul 1949, trimis fiind de patriarhul Justinian. Despre eventuale relatii cu episcopul exilat la Cheia sau predicile acestuia, cu continut anticomunist, parintele Boca nu spune nimic.

La 17 martie 1952 va fi eliberat. La 3 aprilie 1952, aflat la Prislop, parintele Boca îi scria episcopului sau: „De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasa, la Prislop: sanatos, mult folosit si tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dim­preuna cu obstea, v-o împartasim asa cum e: cu recunostinta si sme­rita metanie, pentru ca faceti parte, în toate privintele, din mo­ti­vele ei. Am aflat ca dupa Pasti veniti la noi. Va asteptam, asa cum vechii crestini îsi asteptau Parintii. Dar, pe lânga motivul stravechiu mai e si unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în con­du­cerea obstii de aici, ceea ce-mi va asigura si mie ragazul preocuparii si de ceilalti talanti ce-i am, cu care înca n-am lucrat nimic pentru Iisus“[156].

Urmariti si urmaritori.
Reteaua informativa din jurul pa­rin­te­lui

Chiar si dupa arestarea parintelui Boca, Manastirea Prislop con­stituia pentru Securitate un obiectiv de urmarire informativa. În cadrul masurilor luate de organele de Securitate pentru studierea acestui obiec­tiv s-a trecut la folosirea unei retele informative, la monitorizarea co­respondentei si observarea tuturor pelerinilor care veneau la manastire.

Ca atare, în referatul sublocotenentului de Securitate stefan Kraibik, de la Deva, din data de 16 februarie 1951, se raporta de­spre: „Identificarea persoanelor care au fost la Ministerul Cul­telor din Bucuresti pentru a interveni [pentru] eliberarea calugarului Boca Arsenie“ – misiune fara rezultat; despre recrutarea unui infor­mator si instruirea sefului de post de Militie din Silvasul Inferior si daca „vin cetateni din alte localitati (regiuni) sa-i legitimeze pe toti si nu­mele lor sa ni [se] comunice noua si de unde sunt, ca noi pe urma sa putem comunica la regiunile respective pentru [ca] sa ia masurile necesare“[157].

Neidentificarea persoanelor care au mers la Bucuresti pentru eli­berarea parintelui Boca nu s-a putut face conform adresei DRSS Deva catre DGSS, din data de 20 februarie 1955. Totodata se raportau cele executate la obiectivul Manastirea Prislop, printre care îm­bu­na­tatirea retelei informative cu „mai multi informatori în aceasta pro­blema“ . De fapt, stareta Zamfira fusese la Ministerul Cultelor, si înca de doua ori, ocazii cu care se întâlnise cu patriarhul Justinian, caruia îi daduse si o cerere în scris pentru o interventie la Ministerul Afacerilor Interne în favoarea parintelui Boca .

Lansarea retelei informative s-a facut în preajma revenirii pa­rintelui, asa cum se poate constata în special din rezolutia pusa de Biroul 4 din DRSS Hunedoara pe adresa trimisa de Biroul Raional Hateg, din data de 26 februarie 1951: „Se va crea o retea infor­ma­tiva în manastire pentru a cunoaste îndeaproape activitatea celor din manastire si care îl viziteaza“[160]. Obiectivele atinse în notele infor­ma­tive erau legate de numarul celor veniti în pelerinaj, atitudinea staretei Zamfira fata de credinciosi si intimi, izolarea parintelui Arsenie Boca, starea de spirit din manastire, situatia economica a lacasului, amploarea slujbelor oficiate etc.

Începând cu anul 1951, în jurul Manastirii Prislop avea sa se dez­volte o retea informativa care urmarea cunoasterea si supravegherea ac­ti­vitatii religioase din acest asezamânt. Astfel, avea sa intre în func­tiune o întreaga retea informativa, întretinuta de informatorii: „Valea fetelor“, „Inf. 15“, „Inf. GI“, „Inf. Prislop“ si surse ocazionale.

Reteaua informativa din Manastirea Prislop era calificata, potrivit adresei DRSS Deva catre Biroul Raional Hateg, din data de 13 fe­brua­rie 1952, ca „inexistenta“, dat fiind faptul ca nu reusise sa iden­ti­fice motivele relatiilor dintre calugarul Niculae Zaharie, staretul de la Schitul Dragoslavele, cu parintele Boca si comunitatea de la Prislop[161].

O interesanta nota informativa vorbeste despre învatatorul Ionescu din Lingina, regiunea Hunedoara, si un elev al sau care au vizitat Manastirea Prislop în data de 18 aprilie 1952, la intrare fiind legi­ti­mati de maica stareta cu buletinele de identitate. Situatia a luat o alta turnura atunci când acesta s-a adresat cu apelative deloc respec­tuoase, fapt ce a determinat-o pe stareta sa-i traga o pal­ma peste fata. Învatatorul era secretarul UTM din localitate .

Dupa acest episod, prin referatul sublocotenentului de Securitate Ioan Staicu, Manastirii Prislop i s-a deschis „dosar de actiune in­formativa de grup a personalului“, întrucât staretul Arsenie Boca care „avea mare priza în masele credinciosilor ortodocsi si ma­nas­tirea era vizitata, si este si azi, de credinciosi din toate partile tarii, iar dupa Boca Arsenie a urmat Constantinescu Julieta (maica Zamfira – stareta, n.n. A.N.P.), fi[i]ca de ofiter deblocat, care duce si în prezent o politica ostila fata de regimul actual din RPR, prin anumite ma­nifestari“. Actiunea era necesara, în viziunea ofiterului Staicu, „pen­tru a stabili activitatea personalului de la aceasta manastire, care prin activitatea lor dauneaza intereselor statului“ .

Astfel au fost directionati informatorii „Penusca“ „cu posibilitate de a patrunde în obiectiv, fiind în comitetul de conducere al manas­tirii“. Totodata se „efectua si filaj asupra calugaritei Julieta Constan­ti­nescu, pentru a vedea daca are legaturi cu orasul Hateg“[164]. Dar se pare ca si acestia nu au dat informatii, dat fiind faptul ca notele infor­mative lipsesc pentru aceasta perioada.

Ulterior, la 1 noiembrie 1952, Biroul Hateg raporta DGSS Hune­doara: „Aceasta manastire este acoperita de catre reteaua noastra informativa, la care avem un numar de doi inf. calificati, cu numele conspirativ P.D. – informator recrutat de catre DRSS Deva si inf. «Valea fetelor», recrutat de acest raion de Securitate. Iar un numar de doi inf. necalificati cu numele de «Prislop» si «Parau». Manas­tirea are un efectiv de 17 persoane“ . Ca metode se spu­nea, printre altele, ca „în luna iulie 1952 se va efectua un filaj asupra calugarului Boca Arsenie, pentru a se vedea daca are legaturi cu orasul Hateg“ .

Într-un referat din 21 iunie 1954, întocmit de plutonierul Petru Cornea de la Biroul Raional Hateg, privind actiunea informativa asupra parintelui Boca si a staretei Zamfira de la Manastirea Prislop, se spuneau urmatoarele: „În ce priveste agentura informativa în aceasta actiune, mentionam ca nu avem în prezent. Cei ce au semna­lat anumite sesizari – exemplu informator «Valea fetelor» s-a aban­donat fiind batrân si în prezent fara posibilitati de a se prezenta la manastire si cele furnizate fiind fara importanta.

Informatori existenti din cadrul regiunii nu au fost trimisi la aceas­ta manastire pentru a culege informatii în tot cursul anului 1953 si pâna în prezent 21 iulie 1954. Informatori în prezent, în aceasta actiune informativa, nu avem deoarece necesita informatori din rândul acestora, unde noi nu am reusit sa recrutam nici un infor­mator, desi am cerut sprijin Regiunii. Ca masuri concrete în aceasta actiune informativa nu putem sa facem nimic, întrucât studierea pen­tru recrutarea informatorilor în aceasta manastire este impo­si­bila, bazându-ne pe cele doua elemente suspecte, Boca A. si Julieta sunt cei pe care îi urmarim, iar restul calugaritelor existente nu putem trece în nici un caz la recrutare, necunoscând ce metode sa întrebuintam. Ca sprijin în aceasta actiune informativa solicitam în problema recrutarii de informatori, cerând ca prin minister sa se trimita o calugarita de la alta manastire din tara ce este recrutata ca informatoare, pentru a putea informa activitatea acestora, cât si actiunile duse împotriva regimului prin religia si propovaduirea acesteia în cadrul manastirii ca activitate ostila regimului nostru“[167].

Ulterior, la 8 iulie 1954, acelasi plutonier Cornea Petru de la Raionul Hateg propunea un alt plan de masuri în „actiunea infor­mativa Prislop“. La capitolul „sarcini de rezolvat“ erau prevazute urma­toarele: „1) Stabilirea legaturilor ce le are aceasta calugarita (Zamfira Constantinescu, n.n. A.N.P.) în orasul Hateg si Silvasu Infe­rior cât si Superior; 2) identificarea si cererea investigatiilor asupra lui, medicul de la Silvas[u] Superior pentru a fi pus în studiu de recrutare; 3) stabilirea daca acest calugar (Arsenie Boca, n.n. A.N.P.) si calugarita primesc bani pentru slujbe si daca gaz­duiesc timp mai mult persoane straine; 4) stabilirea în mod sigur ce persoane frec­ven­teaza regulat manastirea, adica persoane din Silvasu Superior si Lingina – ce fel de persoane sunt acestea si ce discuta acestea la reîntoarcere[a] de la manastire; 5) în urma sta­bilirii unei persoane corespunzatoare se va pune în studiu pentru recrutare“. Urmau sa fie folositi „Bradulet“, „ce este padurar având cantonul în raza manastirii, prin dirijare“, si informatori din Hateg. În le­ga­tura cu pelerinii veniti la Prislop, „informatorul «Bradulet» va dis­cuta cu cetatenii ce vin la slujba, straini, cât si cu cetateanul din Silv[asu] Sup[erior] la care Julieta (stareta Zamfira n.n. A.N.P.) vine mereu“. Pentru executarea acestor puncte se viza perioada 15–30 iulie 1954. Însa, la punctele privitoare la identificarea si comportamentul pelerinilor de la Prislop, termenul prevazut era: „permanent“ .

Treptat, Securitatea Deva avea sa treaca la un plan de masuri mai drastice. Astfel la primul punct din planul de masuri, de la juma­tatea anului 1954 se prevedea: „Se vor strânge probe pentru ca Boca sa fie trimis în justitie“, deoarece i-a cunoscut pe Petre Itu, Nicolae Pavel si Hant Draghici, „fugari“ pe care i-a gazduit. La aceas­ta se adauga faptul ca „a fost prieten bun cu numitul Gogu Ioan, fost legionar, care a activat în organizatia subversiva a ing. Caragea“, dar si pentru faptul ca miscarea folosea casuta postala a Manastirii Prislop[169].

La punctul 4 din amintitul plan de masuri se spune: „Se va studia posibilitatea recrutarii staretei manastirii care are relatii intime cu calugarul si cunoaste activitatea lui. Înainte de a trece la recrutare va fi înaintata în justitie, deoarece a lovit pe secretarul Org. de Baza UTM din comuna Hunedoara, în care sens se va sta de vorba cu el pentru trimiterea ei în justitie“[170].

Ca atare, se pare ca organele de Securitate încercau compro­mi­terea parintelui Boca prin „participarea“ sa la „miscarea de rezis­tenta“ din Hateg. Totodata, acestea urmareau recrutarea staretei pe „materialul compromitator“, „legaturile intime cu parintele“, de fapt o delatiune fara nici un fundament, dar si prin trimiterea în justitie pentru „agresarea“ importantului membru de partid.

Mai mult, tot la jumatatea anului 1954, la nivelul regiunii Deva se va propune un plan de actiune. Materialul începe cu un „scurt istoric“ în care se rezuma legaturile parintelui Arsenie Boca cu „ele­mente legionare fugare ca Draghici Horia, Plamadeala Leonida si Hanot Petru“, cu Patrascu Nicolae sau „organizatia subversiva din Hateg a numitului Pavel Nicolae“. În momentul redactarii acestui act, organele de Securitate considerau ca parintele Arsenie Boca si maica Zamfira Constantinescu „poarta corespondenta cu unele ele­mente neidentificate de organele noastre, corespondenta foarte sus­pecta, întrucât scrie în baza unui cifru ce da exemple din Biblie. De asemenea apar o parte din elemente neidentificate, ce sprijina materialiceste pe cei doi. De catre organele noastre s-au luat masuri ca sus-numitilor sa li se deschida dosar de verificare, urmând ca prin informatorii existenti ai raionului sa se studieze posibilitatile infil­trarii lor asupra celor doi, pentru a se cunoaste activitatea ce o depun în prezent pentru organizatia legionara“. Termenul de executare era între 20 iulie–20 august 1954 si-i implica pe locotenentii Achim, Ioan Tatu, Cornel Costea si plutonierul Petre Cornea, iar raspun­zator pentru îndeplinirea acestui plan era capitan Florin Baicu, seful Ser­viciului III din Regionala Deva .

În a doua parte a anului 1955, locotenentul David Golea, de la Serviciul Regional Deva, aducea în atentia organelor competente un alt „plan de masuri privind descifrarea activitatii calugarului Boca Arsenie de la Manastirea Prislop“. Gestul se motiva „în actiunea informativa deschisa asupra calugarului Boca Arsenie în anul 1950, [care] nu s-a putut ajunge pâna în prezent la nici un rezultat pozitiv, datorita unei lipse de agentura calificata“. Ca atare, printre altele, se propunea „strângerea de material compromitator si studierea lui asupra numitului Gogu Ioan, fost legionar, în prezent cu domiciliul în raionul Hateg, care a fost agentul de legatura al staretei Constan­tinescu Julieta si al lui Boca Arsenie, fiind omul de încredere al aces­tora [...]; se vor lua masuri de marsrutizarea inf. «Mironescu» la Manastirea Prislop, pentru a ne da unele informatii referitor la calu­garul Boca Arsenie si Constantinescu Julieta, la relatiile existente în manastire, precum si scopul de a discuta cu calugarul Boca Arsenie despre diferite probleme pentru a vedea parerea acestuia. În acest scop se va crea o legenda de acoperire a informatorului în vede­rea marsrutizarii lui“. Termenul de executare al noului plan era 30 decembrie 1955 .

În privinta retelei informative, vom prezenta succint câteva as­pecte despre munca informativa desfasurata de infor­ma­torii plasati de cei care orchestrau actiunea împotriva parintelui Arsenie Boca.

Despre traiul monahal de la Prislop, informatorul semnala la 2 mai 1951 ca maica Zamfira fusese la Canal pentru a-l vizita pe pa­rintele Boca, de unde a aflat de la sfintia sa ca „este multumit de trata­ment“. Acelasi informator spunea, în nota din 31 mai, ca exista o stare de nemultumire în Manastirea Prislop, din cauza unui ordin adus de la Episcopia Aradului de monahul Stelian (Dometie) Mano­lache, în data de 30 mai, prin care în acest asezamânt trebuia sa ramâna nu­mai maici[173]. Informatorul „15“ este semnalat în mate­ria­lul consultat de noi cu sase note informative, date între 2 mai–3 no­iembrie 1951.

Tot în aceasta privinta note informative a dat „Valea fetelor“, un localnic din Silvasu, care se cumineca periodic la manastire. Astfel, referitor la noua conditie impusa de Episcopia Aradului, „Valea fetelor“ informa organele de Securitate la 18 iunie 1951 ca parin­tele Dometie Manolache „a ramas pe mai departe în manastire pâna la noi ordine“ si ca maicile „stau prost cu mâncarea si, daca va mer­ge tot asa, vor merge acasa“, problema cu care manastirea avea sa se confrunte . În general, acesta a dat informatii despre cei veniti în pelerinaj la manastire, uneori cu numele fiecaruia si localitatea de provenienta. Astfel, pentru anul 1951, în dosarul parintelui Boca gasim noua note informative date de acest informator în perioada 28 mai–26 noiembrie 1951.

În anul 1952 „Valea fetelor“ îsi va desfasuta în continuare acti­vi­tatea de informator. Astfel, într-o nota din 8 aprilie semnala re­fu­zul parintelui Boca de a comunica cu cei din exterior, dar si reti­centa maicii Zamfira fata de cele „peste 30 persoane [...] din satele si comunele vecine“ venite la manastire, îndrumându-le sa nu mai vina . La 5 mai 1952, acesta informa despre putinii oameni care mai merg la manastire, de izolarea parintelui Boca, de maica Zamfira, cu care a vorbit si s-a panicat, în momentul în care la intrarea în manastire erau sase persoane, care se declarau rude cu vie­tui­toarele. Însa, spune informatorul, „eu, fiind carutas al manastirii, am cunos­cut ca nu sunt rude sau frati, ci erau persoane straine“ .

La 31 mai 1952, informatorul „Valea fetelor“ constata ca parin­tele Boca, chiar daca slujeste, imediat se retrage în chilia sa. Cu toate acestea, informatorul se pare ca a fost instruit sa intre în discutie cu parintele pe orice cale, precum spune în nota amintita: „Le-am gasit pe toate calugaritele lucrând împreuna cu calugarul la gradina, însa el când m-a vazut ca vin a lasat lucru[l] si aplecat sus la camera lui, lasându-ma ca sa ma primeasca stareta, care a început sa ma întrebe ca ce vânt m-a adus la manastire, [iar] eu i-am spus ca am venit cu caruta ca sa vorbesc cu parintele crezând ca îl gasesc mai liber, însa ea mi-a spus ca nu am a vorbi fiindca parintele nu vrea ca sa mai vorbeasca cu nimeni“ .

Informatorul „Prislop“ la 27 aprilie informa despre numarul redus al pelerinilor la manastire, fapt provocat de cererile repetate ale maicii Zamfira catre credinciosi de a nu mai vizita manastirea si de parintele Arsenie Boca, care refuza sa mai stea de vorba cu cre­din­­ciosii si chiar sa mai slujeasca si sa spovedeasca, roluri îndepli­nite de parin­tele Dometie Manolache. Nu în ultimul rând, informa­torul finali­zeaza nota cu o lista a credinciosilor care veneau frecvent la manas­tire, cu datele de nastere . La 5 mai acesta informa Securi­tatea cum în timpul unei vizite la Manastirea Prislop, maica stareta era „foarte agitata“ de sosirea unor pelerini[179]. Informatorul „Prislop“, la 9 iunie 1952, informa organele de Securitate ca de Înaltarea Domnului la Prislop nu au fost decât 60 de persoane si predica nu s-a tinut, remarcând totodata interdictia manastirii de a mai primi credinciosi în pelerinaj .

Alta sursa care furniza informatii Securitatii era împuternicitul Cultelor pe regiunea Hunedoara. Acesta, periodic, în urma vizitelor efectuate la Manastirea Prislop, întocmea referate în baza carora Securitatea dispunea. Astfel, cu ocazia hramului din 1951, acesta informa despre atmosfera de la praznicul manastirii, raportând cum a reusit sa o minimalizeze, în asa fel încât sa devina o slujba din ru­tina manastirii, totodata provocând nemultumirea generala a pele­rinilor fata de noile reguli si comunitatea care organizase acest eve­niment. În acelasi referat, insera si câteva informatii în care lasa sa se înteleaga o stare de spirit negativa în rândul cinului monahal, provocata, conform semnatarului, de maica Zamfira Constantinescu, stareta, care „executa ordinele ce le primeste de la Arsenie Boca“, atunci când merge în vizita la el .

În anul 1952, împuternicitul Cultelor, în urma unei vizite din ziua de 2 februarie, acesta prezenta situatia în care se afla Ma­nas­tirea Prislop. Printre altele, acesta sublinia pelerinajul unor cre­din­ciosi din regiunile Sibiu si Stalin, care petreceau „noaptea acolo în manastire, pentru a asista a doua zi la rugaciuni si slujbe“, multi din­tre ei fiind bolnavi; ca stareta „s-a plâns de greutatile prin care trece manastirea de la arestarea lui Arsenie Boca“, deoarece „sunt ca niste oi ratacite“; ca maica Zamfira i-a spus ca libertatea religioasa exista numai pe hârtie, dar în practica se lupta împotriva credintei, ca satele din jur nu duc o viata religioasa intensa si ca nu doreste ca de praz­nice incinta manastirii „sa se transforme în bâlci“. Totodata, acelasi împuternicit nota ca la împlinirea unui an de la arestarea parin­te­lui Boca „au avut loc rugaciuni si solemnitati religioase“ si despre respectul si autoritatea de care se bucura stareta în rândul cinului monahal. În concluzie, împuternicitul arata necesitatea schimbarii conducerii manastirii „sau chiar, pentru desfiintarea manastirii, pro­pun a se instrui un om bine pregatit din punct de vedere politic. Acest om se va prezenta la manastire ca refugiat politic. Daca el va sti sa joace bine rolul, Zamfira îl va primi si adaposti, urmând a se lua masurile impuse fata de asemenea fapte“ .

La 17 aprilie 1952, împuternicitul pentru Culte dadea un nou ra­port asupra vizitei sale la Manastirea Prislop, efectuata la 12 aprilie 1952, mai ales ca parintele Arsenie Boca se întorsese de la Canal. Printre altele, acesta nota ca, imediat dupa ce s-a raspândit vestea întoarcerii parintelui la manastire, au început sa apara „grupuri de oameni cu desagi si ranite pline, veniti din Cluj, Braila, Sibiu si alte localitati îndepartate [...], în majoritate tarani“. Chiar la manastire erau „circa 20 persoane, în majoritate tarani, mai ales femei, dar socotind dupa numarul bagajelor, care erau depuse pe iarba si în sala de pe­le­rini, numarul lor a fost mult mai mare, ei fiind ascunsi în spatele manastirii, atunci când am fost vazut apropiindu-ma“; ca „forta eco­no­mica a manastirii este însemnata“ si „camara este plina“. Într-o convorbire cu parintele Boca, acesta îi spunea ca taranii „nu traiesc viata sufleteasca interioara“, deoarece „lor le place numai latura ex­terna, spectaculoasa a religiei, ca pelerinaje [si] slujbe“ . Acelasi împuternicit informa organele de Securitate la 25 aprilie 1952 ca seful garii CFR de la Bretea Streiului ajuta manastirea cu pachetele pe care le primeste si le expediaza .

La 7 august 1952, trimisul Cultelor în regiune dadea un alt refe­rat privitor la informatiile strânse de acesta la 2 august, când a vizitat manastirea. Printre altele, acesta sublinia scandalul provocat de pre­o­tul Toma Gherasimescu, care venise la manastire cu propunerea de a aduce câteva surori pentru închinoviere si a impune câteva reguli mo­na­hale. Totodata, conducerea manastirii îl anunta pe trimisul gu­ver­nului ca de praznicul Adormirii Maicii Domnului nu se va face pelerinaj, chiar si de hram, cu toate ca, mai ales la ultima sarbatoare, nu este exclus sa vina cei din împrejurimi . O saptamâna mai târziu, acelasi functionar solicita conducerii Ministerului Cultelor ca parintele Arsenie Boca si stareta Zamfira Constantinescu sa fie mutati la o manastire din regiunea Bihorului .

Imediat dupa praznuirea hramului, împuternicitul avea sa întoc­meas­ca un alt raport catre Securitatea Deva, datat 15 septembrie 1952, prin care informa ca la Manastirea Prislop, în ajun (13 sep­tem­brie), au fost 25 persoane, în majoritate femei, unele din Sighisoara sau Sibiu, pentru ca a doua zi, dupa terminarea slujbei (se oficiase între orele 4–6,30) sa mai apara alte 60 persoane, care aveau sa se întoarca acasa, mai ales ca nu fusesera spovedite si cuminecate . La aceeasi data, dar în alt raport informativ, împuternicitul sustinea ca, în urma discutiilor cu parintele Boca si stareta Zamfira, fostul duho­vnic Dometie Manolache se mutase la manastirea la Cioara, deoarece, „aprins de dorinta gloriei personale“, chema pelerini, fapt ce a provocat probleme cu autoritatile .

O ultima sursa pentru anul 1951 este una ocazionala, în care se afirma ca manastirea primea saci cu produse alimentare de la Sebes, cu expeditor necunoscut, cu ajutorul sefului de gara din Bretea Strei, iar sotia acestuia întretinea corespondenta manastirii cu Bucurestiul si Cana­lul, unde se afla parintele Boca .

În anul 1952, reteaua informativa se îmbunatateste cu mai multi informatori: „Bebe“, „Dragota Pavel“, „Fugaru“, „19048“, „ST“, „000“, „Bolklor“, „Rosu“.

Informatorul „Dragota“, valoare „sigura“, anunta organele de Se­cu­­ritate la 6 aprilie 1952 ca „de la venirea la Manastirea Prislop, dupa cum sunt informat“, parintele Arsenie Boca „sade mai mult re­tras, apare la slujbe, iar la terminare se [retrage], pentru a nu fi oprit de oa­meni. Ziua sade foarte putin cu oameni de vorba“ . La 20 mai 1952 informa despre aceeasi situatie, lume din ce în ce mai putina la ma­nastire, mai ales din cauza refuzului maicii Zamfira de a primi pe­le­rini si a tinerii slujbelor la ore nefavorabile, de exemplu liturghia înain­­te de ora 8. Slujbele si predicile sunt tinute de parintele Boca, la care participa câteva femei batrâne, care mai lucreaza la manastire .

Informatorul „Fugaru“ dadea o nota informativa, la 7 aprilie 1952, despre persoanele care mergeau la Manastirea Prislop si sta­teau de vorba cu parintele Boca. De pilda, intrând în vorba cu o cunos­tinta, l-a întrebat daca au ramas persoane peste noapte la manas­tire, la care i s-a raspuns afirmativ. Atunci, spune informa­torul, „am urmarit acest lucru si într-adevar au trecut pe la mine, pe la poarta, oameni f[oarte] bine îmbracati, cu geamantane în mâna si am întrebat pe unul daca parintele Arsenie a stat de vorba cu ei si acesta mi-a spus ca toata noaptea au vorbit împreuna si i-a invitat sa mai vina când au timp la casa lui Dumnezeu“ .

Informatorul „19048“ la 20 aprilie 1952 informa organele de Secu­ritate despre vizita parintelui Boca la Ioan Gogu, din Hateg .

Informatorul „ST“ informa în data de 25 aprilie 1952 ca maica Zamfira, stareta manastirii, „în lunile trecute a colectat în regiunea Stalin alimente pentru manastire cca doua vagoane, care au fost ex­pe­diate la manastire“ .

Informatorul „Bebe“ afirma, în nota din 6 mai 1952, ca „în nenu­marate rânduri vine si stationeaza“ la Ioan Gogu, „legionar“ din Hateg, parintele Boca, vizita întoarsa de familia lui Gogu prin pele­rinaje în fiecare duminica la Manastirea Prislop .

Alte informatii despre Manastirea Prislop au fost date Securitatii prin informatoarea „B/422“, într-o singura nota informativa din 29 septembrie 1950. Printre altele, aceasta relateaza cum s-a prezentat la manastire pentru a se spovedi, cerere care i-a fost refuzata de preotul Stelian Manolache, cel care îi spovedea pe credinciosii veniti la manastire, pe motiv ca era de religie roma­no-ca­to­lica. Însa i-a promis ca o va ajuta, mai ales ca informatoarea avea sotul închis si ca atare a fost încurajata sa-i ramâna credincioasa acestuia. Totodata aceasta a dat câteva informatii privitoare la cei veniti la ma­nastire si despre discutiile ce s-au purtat la masa data de parin­tele Boca .

La 25 iulie 1955, informatorul „Mironescu“ al regiunii Deva da­dea o nota informativa locotenentului Cornel Costea, potrivit pla­nu­lui de masuri din 1955. Acesta detaliaza „pelerinajul“ sau la Manas­tirea Prislop, relatând izolarea acesteia fata de restul lumii, despre reti­centa maicii starete fata de cei care vin si atunci dupa un control în prealabil al actelor, despre precaritatea cazarii acestuia, despre separarea parintelui Boca fata de celelalte membre ale obstii – chiar si prin nonparticiparea la slujbele prevazute de rânduiala monahala .

Sursele ocazionale au depus eforturi în munca informativa în­drep­tata împotriva Manastirii Prislop si în anul 1952. Alte note informative care se gasesc la dosarul informativ Arsenie Boca sunt nesemnate de delatori. Astfel, la 12 martie 1952, organele de Secu­ritate erau informate despre atitudinea vehementa a staretei Zamfira Constantinescu fata de încalcarea legii libertatii religiei în RPR, despre legaturile acesteia cu „chiaburii“ care viziteaza aseza­mântul de la Prislop si ca „sus-numita este un element foarte peri­culos si dau­nator statului nostru [...], se manifesta pe fata chiar cu riscul ori­ca­rei urmari, mai ales de când a fost adus Arsenie, cu care în mod precis a trait în concubinaj“. Aceeasi sursa propunea ca cei doi „sa fie îndepartati de aici si plasati în alte parti, lucru ce am propus si la Ministerul Cultelor, pentru a nu mai avea asa influenta mare asupra populatiei“[198].

Alte surse de informare pentru Securitate se pare ca erau chiar or­­ganele de Militie din zona, care raportau, spre exemplu, la 7 apri­lie 1952, despre persoanele venite la Manastirea Prislop, deoa­rece se aflase de revenirea parintelui Boca de la Canal, unele din ele stând chiar patru zile .

Tot prin informatori sau persoane de sprijin, Securitatea era in­formata despre comportamentului vietuitoarelor de la Prislop fata de cei care veneau în pelerinaj. Este cazul unui informator sau persoana de sprijin (nota este anonima) din 1953, care a fost trimis de Secu­ritate pentru a culege informatii, venind la manastire ca un pelerin. Acesta relateaza cu lux de amanunte cum a fost primit de maica stareta: reticenta acesteia fata de straini, legitimarea cu bule­ti­nul de identitate si datele referitoare la locul de munca si ocazia în care s-a prezentat la manastire (concediu sau învoit), studiile, inter­dictia de a fuma în incinta asezamântului monahal, primirea în ma­nas­tire într-un spatiu bine precizat cu stiinta unei calugarite care avea în vedere toate miscarile celor veniti, permisiunea de a par­ti­cipa la slujba de a doua zi cu conditia de a pleca din manastire ime­diat, suspiciunea care plana asupra informatorului din partea maicii starete, atunci când acesta nu si-a respectat angajamentul de a pleca imediat dupa slujba si eliberarea buletinului în anul 1953 (stareta considera ca a fost în închisoare)[200].

O pista de urmarire a constituit-o si monitorizarea corespondentei prin notele informative (dactilografiate) date de informatorii „15“ si „G.I.“ si interceptarea ei. Referitor la aceasta, maica Zamfira îsi ex­prima temerea fata de informatorul „15“, la 2 mai 1951, ca „o parte din scrisori sunt oprite de Securitate“, pentru ca acesta sa se ofere ca cea mai mare parte a corespondentei sa o primeasca chiar el, evident gest pentru câstigarea încrederii în ochii staretei[201]. Ulterior, la 26 mai 1951, Securitatea Hunedoara era din nou informata de „G.I.“ despre corespondenta primita la Prislop si ca: „Va fi chemat la noi, prelucrat si esentialul exploatat la DGSS“, conform ofiterului su­perior de la Biroul 4 . Apoi, periodic, acesta avea sa informeze or­ga­nele de Securitate despre corespondenta primita la Prislop. Tot în urma acestei monitorizari a corespondentei, toate persoanele „care întretin corespondenta cu personalul de la manastire au fost semnalate de noi directiunilor respective pentru a fi tinute în supraveghere“ .

Asupra acestei forme de urmarire credem ca trebuie sa ne oprim putin pentru a întelege mai bine activitatea care s-a exercitat asupra Manastirii Prislop. În dosarul întocmit parintelui Boca, exista mai multe scrisori din perioada anilor 1950–1954, cele mai multe pri­mite de marele parinte. Pe ani, scrisorile sunt distribuite astfel: 17 pe anul 1950, noua pe 1951, 22 pe 1952, una pe 1953 si una pe 1954. Majo­ritatea sunt primite de la credinciosi cu multumiri aduse parin­telui care îi ajutase spiritual, de la parintele Ilie Cleopa, staretul de la Slatina[204], de la diferiti preoti etc. Exemplarele aflate în dosar sunt fie originale, fie copii dactilografiate. Daca originalele exista în dosar, înseamna ca acestea nu au mai ajuns la destinatie.

Dupa întoarcerea parintelui Boca de la Canal, activitatea în manastire a fost mult diminuata. Potrivit unei adrese-raport a Birou­lui Hateg catre DRSS Hunedoara, din data de 23 aprilie 1952, parin­tele Arsenie Boca „toata ziua munceste în gradina manastirii, la sluj­be si se mai ocupa si cu pictatul. La manastire nu vrea sa ia legatura cu nici o persoana straina, deoarece în tot timpul prin calugarite spune la persoanele straine ca sa-i lase în pace, fiindca au si ei în satele si co­mu­n­ele respective biserici si popi, la care se pot împartasi“[205].

Organele de Securitate aveau sa-l includa pe parintele Arsenie Boca în cercul antroposofilor din România. Conform unei adrese, din 21 noiembrie 1953, a DRSS Deva catre DRSS Ploiesti: „Re­fe­ritor la activitatea calugarului Boca Arsenie ne-a fost semnalat ca [face parte] din organizatia subversiva contrarevolutionara antropo­sofica din RPR, bucurându-se de o mare apreciere din partea mem­brilor acestei organizatii. Într-o sedinta antroposofica ce a avut loc la Cluj în 31 mai 1953, în casa numitului Givulescu Cornel, a reiesit ca Boca Arsenie are legaturi cu unul din conducatorii cercului an­tro­posofic din Câmpia Turzii, numit Iustian Iustin, cât si cu Ionascu Ioan, an­tro­posof din Timisoara“[206]. Într-o adresa a DRSS Cluj catre DRSS Hu­nedoara, din data de 6 iunie 1953, referitor la aceeasi sedinta se mai spunea ca: „Acest calugar are «darul clarviziunii» si dupa ce a intrat în gruparea antroposofica a facut progrese rapide, participantii la se­dinta au vorbit cu multa admiratie fata de acest calugar“ .

Imediat dupa revenirea parintelui Boca, Securitatea, dar si par­tidul au încercat diminuarea vietii monahale si a fluxului de pelerini la Manastirea Prislop prin Ministerul Cultelor, prin diferite metode: oprirea credinciosilor de a mai merge la manastire si savârsirea slujbelor cu mare fast, apoi închiderea manastirii si compromiterea parintelui Arsenie ca membru al miscarii de rezistenta anticomunista de nuanta legionara. În cele din urma, Securitatea va trece la ares­ta­rea monahului, ca sustinator al Miscarii Legionare si al rezis­tentei anticomuniste.

Din nou arestat

La 11 noiembrie 1955, parintele Arsenie Boca avea sa fie din nou arestat, în baza mandatului 184/955 emis de Procuratura Mili­tara Teritoriala Timisoara. Acuzatia a fost cea de „omisiune de de­nunt“ pentru Nicolae Bordasiu, un legionar cautat de autoritati. Pentru aceasta, preotul Boca a fost condamnat de instanta Tribunalului Militar Timisoara la 6 luni de detentie. La 7 decem­brie 1955 se afla la Închisoarea Jilava, iar de la 17 decembrie 1955 pâna la 7 apri­lie 1956, la Penitenciarul Oradea. La eliberare a semnat anga­ja­mentul de a nu spune cele vazute în puscarie si în anchete[208].

Dupa arestare, parintele Boca a fost anchetat la Securitatea Timi­soara, în perioada septembrie–octombrie 1955. În dosarul de urma­rire informativa consultat de noi se gasesc sapte procese-verbale de interogatoriu, cuprinse în segmentul de timp 27 septembrie–5 oc­tombrie 1955. În aceasta privinta de remarcat este faptul ca au fost mai multe procese-verbale consemnate, sinteza din 21 septembrie vorbind de o ancheta din aceasta data. În cursul anchetei, parintele a fost interogat pentru unele lega­turi cu legionarii amintiti în ancheta din 1948, despre relatiile cu Antonie Plamadeala si Nicolae Bordasiu, Nichifor Crainic, prin­ci­pesa Ileana si unii „profesori legionari“. Altfel spus, anchetatorii au încercat sa-l determine pe parintele Arsenie Boca sa „recunoasca“ activitatea în cadrul Miscarii Legio­nare. El a afirmat clar: „Precizez ca eu nu m-am încadrat în organi­zatia legionara si nici nu mi s-au facut propuneri în acest sens“ .

Tot în acest caz au mai fost anchetati Zamfira Constantinescu, stareta Manastirii Prislop, Nichifor Crainic, Antonie Plamadeala, Nicolae Pavel, Dumitru Ceteanu si Horia Draghici, ultimii trei fiind din Deva. Stareta Manastirii Prislop, potrivit documentelor consul­tate, a fost anchetata de Securitatea Timisoara în perioada 20–29 septem­brie 1955, desi sunt mentionate si alte procese-verbale de inte­roga­toriu consemnate. Aceasta a fost interogata privitor la lega­tu­rile cu Nicolae Bordasiu, prezenta la conferintele Rugului Aprins, pele­ri­najul lui Nicolae Bordasiu, Leonida Plamadeala si Roman Braga în 1947 la Sâmbata si la prezenta lui Antonie Plamadeala la Manastirea Prislop, dar mai ales despre pretinsa activitate legionara a acestora[210].

Nichifor Crainic a fost anchetat la Bucuresti, interogatoriile fiind consemnate la 11 si 14 octombrie 1955. Acesta a fost întrebat asupra legaturii sale cu parintele Boca: ascunderea la Manastirea Sâmbata, verificarea traducerilor din primul volum din Filocalia, traducerea lucrarii lui Ignatiu de Loyola, Exercitii spirituale, si ascunderea lu­cru­rilor personale la Sâmbata. De asemenea, a fost anchetat si asupra le­ga­turii parintelui Boca cu principesa Ileana si a „vederilor poli­tice“ ale fostului staret de la Sâmbata. La anchetarea celorlalti ca martori s-au avut în vedere posibilele legaturi legionare ale parintelui Boca[211]. Ultimul anchetat ca martor în dosarul parintelui Boca a fost Antonie Plamadeala. Acesta a fost întrebat de scopul venirii diferi­telor per­soa­ne la parintele Boca si despre statutul manastirii. Anchetatorii au în­cer­cat ca prin prezenta parintelui Antonie la Prislop sa contureze vietii monahale o activitate legionara, mai ales din cauza pelerinajului efec­tuat de credinciosi cunoscuti de Securitate ca „legionari“.

Dupa eliberare

La 12 ianuarie 1958 se deschidea „Dosar de actiune informativa individuala asupra calugarului Boca Zian Arsenie de la Manastirea Prislop“, conform hotarârii locotenentului-major Viorel Boian, apro­bata de maiorul Kasza Iosif, seful Directiei Regionale Hunedoara. Aceasta se baza pe „materialele verificate si neîn­do­ielnice pe care le posedam asupra calugarului Boca Zian Arsenie [din care] rezulta ca o data cu intrarea lui la manastirea ortodoxa din comuna Sâmbata de Sus [...], adica din anul 1939, a avut legaturi cu ele­mente legionare urmarite de organele de stat“. Documentul con­tinua cu „ascunderea“ unor legionari ca Nicolae Petrascu, Grigore Glatcov sau Antonie Plamadeala. Mai mult, se sustinea ca parintele Boca „desfasoara activitate dusmanoasa, face dese deplasari la Bucu­resti si Manas­tirea Sâmbata de Sus, raionul Fagaras, unde are legaturi cu elemente dusmanoase“. Acelasi act propunea ca parin­tele Boca sa fie trecut la categoria de „evidenta operativa ca un ele­ment legionar, care are legaturi si cu elemente legionare“. Scopul des­chiderii noului dosar era de a stabili „daca în prezent mai des­fa­soara activitate legionara; în ce consta activitatea lui legionara, daca desfasoara activitate în mod organizat sau numai izolat; cu ce ele­mente întretine legaturi si de cine e vizitat la Manastirea Prislop; unde se deplaseaza si pentru ce“[212].

În anul 1958, atunci când la 31 ianuarie se deschisese „actiune in­formativa individuala asupra legionarului Boca Zian Arsenie“, agen­tura la Manastirea Prislop era absenta. Situatia era foarte grava, în viziu­­nea organelor de Securitate, deoarece acesta împreuna cu stareta Zamfira Constantinescu îsi luau „masuri perseverente de veri­ficare“, potrivit unei adrese din data de 17 februarie 1958 a DRSS Hunedoara catre MAI, Directia a III-a. Problema se vedea re­zolvata prin marsru­ti­zarea informatorului „Tudor“, agent al Directiei a II-a din MAI .

Într-un alt plan de masuri pentru urmarirea informativa a parin­telui Boca, de la începutul anului 1958, dat fiind faptul ca „face dese deplasari la Manastirea Antim din Bucuresti, unde ia legatura cu alte elemente dusmanoase [si] pentru a se stabili activitatea acestuia, se impune a se deschide actiune informativa individuala asupra legio­narului Boca Zian Arsenie, pâna la data de 30 ianuarie 1958. Ras­punde: lt.-maj Bora Vasile.

În planul de masuri al actiunii se va prevedea folosirea pentru în­ceput a agentului «Cartescu Ioan», care cunoaste pe Boca Zian Arsenie, în timp ce se afla la manastirea ortodoxa Sâmbata de Sus, raionul Fagaras.

Sub o legenda plauzibila ce va fi întocmita din timp agentul «Cartescu» se va deplasa la Manastirea Prislop, unde va lua legatura cu calugarul legionar Boca Zian Arsenie. Termen pentru marsru­ti­zarea agentului: 1 februarie 1958. Raspunde: cpt. Stanciu Ioan.

Prin marsrutizarea agentului «Cartescu Ioan» scontam sa ne facem idee daca Boca Zian Arsenie în prezent desfasoara activitate legionara, cu cine, daca face deplasari, unde anume, cu cine ia lega­tura si de cine este vizitat la manastire etc. Termen: 25 martie 1958. Raspunde: lt. Bora Vasile.

Pentru recrutarea unui agent pe lânga Boca Z. Arsenie, vor fi pusi în studiu si recrutati daca corespund seful garii CFR din Bretea Streiului si calugarita cunoscuta sub numele de «Birjerita».

seful garii CFR din Bretea Streiului are strânse legaturi cu per­so­nalul Manastirii Prislop. Primeste si expediaza scrisori si pachete pentru manastire. Boca Z. Arsenie nu primeste la manastire pe ni­meni fara recomandatia sefului de gara din Bretea Streiului. Studie­rea acestora si recrutarea celui mai pretabil va fi facuta pâna la data de 1 aprilie 1958. Raspunde: lt. Bora Vasile“[214].

Conform unei note din 3 ianuarie 1955, sursa „Marcu“ preciza ca în noiembrie 1954 parintele Arsenie Boca ar fi solicitat bani de la Departamentul Cultelor si patriarhului Justinian aprobarea pen­tru executarea unor lucrari de pictura la biserica Manastirii Prislop. Justinian a raspuns pozitiv la 2 decembrie acelasi an, nu înainte ca preotul Boca sa execute lucrarile de pictura de la o biserica de la Galati, unde exista un „santier bisericesc în plina activitate“[215].

Înainte de aplicarea Decretului 410/1959, comunitatea monahala de la Prislop va fi dispersata, interzicându-i-se sa-si mai desfa­soare viata religioasa, iar membrii ei izgoniti din manastire. Însa, în acest caz actul episcopului Aradului nu trebuie interpretat unilateral, ci ca rezultat al presiunilor exercitate de puterea comunista de dimi­nuare a vietii monahale în etapa premergatoare instituirii Decretului 410 . Astfel, în mai 1959 parintele Arsenie Boca si stareta Zamfira Con­stantinescu, în urma deciziei episcopului Andrei Magieru, erau nevoiti sa paraseasca manastirea, iar maicile obligate sa intre în lume . Locul celebrei manastiri va fi luat de un camin de batrâni pâna în 1976, anul în care s-a reînceput slujirea lui Dum­ne­zeu prin ruga monahilor.

Motivul principal al desfiintarii manastirii din 1959 era afluenta cre­din­ciosilor la acest important obiectiv monahal, lucru pe care comunistii nu-l vedeau cu ochi buni. De fapt, chiar parintele Arsenie Boca sustinea aceasta în fata patriarhului, la 1 martie 1967, potrivit unei note date de „Vasile“: „Spune Boca ca i s-a facut observatie nu numai de ai nostri (prelati ortodocsi, n.n.) si chiar de la altii mai mari: «Ca la mine venea multa lume. Eu însa nu le faceam nimic, decât stateam de vorba cu ei, îi îndrumam si când plecau spuneau ca au fost schim­bati, si atunci ei ma considerau facator de minuni»“[218].

În lume

Referitor la noua situatie a parintelui Arsenie, intere­santa este caracterizarea facuta de sursa „Florica“ în nota din 5 fe­bruarie 1965, dupa expulzarea lui din Manastirea Prislop: „Din anul 1959 a venit în Bucuresti dimpreuna cu fosta stareta de la Prislop Julieta Constantinescu. Unii spuneau chiar ca Arsenie Boca este casatorit cu aceasta. În momentul de fata, Boca este angajat la atelierul de pictura de la Patriarhie. Nu are înca buletin de Bucuresti. Acum a fost trecut pe tabel pentru a i se elibera buletin. El nu mai umbla în haine clericale si nici nu mai poarta barba. Este înca devotat Bise­ricii si este privit de patriarh si de ceilalti sefi ai lui ca un om capabil si priceput în arta picturii. Participa cu regularitate la slujbele religioase de la Patriarhie, în sarbatori. Se fereste însa ca sa mai aiba legaturi cu diferiti credinciosi si credincioase, care îl admira si ar vrea sa stea de vorba cu el. El este destul de prudent si calculat. Din timpul de când era student, era socotit ca un om de caracter, cu mul­ta vointa si destul de modest. Ori de câte ori am vorbit cu el, mi-a spus ca lumea i-a facut o falsa reclama, a exagerat anumite lucruri si din aceasta cauza a avut de suferit“[219].

În continuarea prezentarii noii situatii în care se afla parintele Boca dupa 1959 avem si relatarea facuta de informatorul „Rafael“ la 15 aprilie 1966: „Boca Arsenie este responsabilul atelierului de pic­tura si email de la Schitul Maicilor. Nu este numit sef de atelier ofi­cial, dar el face toate proiectele si desenele tuturor comenzilor cerute de institutie. Ca pregatire, Boca A. este un desenator f. bun, pictor si cunoscator al artei emailatului. Este un om priceput si bun organizator al muncii în atelier si de aceea este socotit ca un om de valoare în Patriarhie si dupa câte am vazut patriarhul îl apreciaza mult datorita talentului pe care-l are. Arta emailatului si-a însusit-o cu multa dibacie (furata propriu-zis) de la doamna Otetelesanu, care, având o mentalitate învechita, pastra acest secret al emailatului. Dupa ce se initiaza, Boca îsi pregateste doi elevi, pe Neagu Gh. si Tudorache.

Din cele discutate cu el referitor la învatatul unor secrete ale muncii de la cei batrâni el mi-a spus asa: «Mai, deoarece cei batrâni care cunosc secretele meseriei nu vor sa transmita celor tineri, noi trebuie s-o furam». De asemenea îi este necaz când unul tânar nu vrea sa învete. El pune multa baza pe elementul tânar care are alta men­talitate decât cei batrâni. În atelier se comporta frumos si res­pec­tuos cu toata lumea. În timpul lucrului nu vrea sa se discute în atelier, ci doreste liniste, spunând ca discutiile distrag de la lucru.

Emisiunile de radio nu le asculta decât pe cele cu caracter stiin­tific, literar si informatii de cultura generala. Muzica moderna nu-i place s-o asculte, îl enerveaza, spunând ca-i o muzica de tam-tamuri, lipsita de frumusete si armonie. Îi place muzica popu­lara si corala, indiferent de continutul ei.

Timpul liber si-l ocupa citind, completându-si cunostintele. Din revistele literare si stiintifice care se aduc în atelier citeste cu mult interes tot ce apare în domeniul stiintific. Din ziarele care vin la atelier este abonat la Scânteia, pe care atunci când vine îl citeste cu mult interes [...]. Boca Arsenie este un om cult si vorbeste cal­culat. El nu face risipa de cuvinte în convorbirile avute“[220].

Despre o eventuala întoarcere a sa în manastire detinem o sin­gura informatie, si anume cea din nota data de „Giar“ la 27 februarie 1967, în care se spune: „În ziua de vineri 24 februarie a.c., sursa se afla în cabinetul patriarhal împreuna cu Boca Zian Arsenie. Acesta a întrebat pe patriarh daca este adevarat ce se aude, ca se vor întoarce în manastiri calugarii îndepartati aici, la care patriarhul l-a întrebat daca vrea sa-l paraseasca si sa mearga la manastire. Acesta a spus ca ar dori sa mearga la aceeasi manastire la care a fost – Prislop. I s-a raspuns ca va trebui sa mearga nu acolo unde vrea el, ci acolo unde va gasi de cuviinta biserica. Totodata patriarhul a spus ca nu peste multa vreme se va rezolva problema calugarilor îndepartati în asa fel ca sa nu mai fie nici o manastire fara calugari, ei sa fie reprimiti în manastiri, bineînteles numai cei care mai întrunesc conditiile“. Cât despre pozitia patriarhului, parintele Boca spunea „ca se va supune si va merge în orice loc unde va fi trimis, asteptând momentul când va fi chemat si trimis acolo unde doreste el“[221]. Evident ca Secu­ri­tatea, stiind de toate acestea, va influenta decizia Departamentului Cultelor de a nu permite parintelui Boca întoarcerea la vreo ma­nas­tire, tocmai pentru a nu se confrunta cu veche problema: afluenta credinciosilor.

Dupa expulzarea din manastire, parintele Arsenie Boca avea sa picteze Biserica Sf. Elefterie, dupa cum era semnalat la 10 ianuarie 1962, în nota informativa a agentului „Ionescu Ion“. De fapt, se arata cum parintele Boca „lucreaza foarte putin si în schimb – sub motiv ca spovedeste (desi nu mai e preot si nu apartine de Biserica Elefterie) – are convorbiri îndelungate în biserica cu diferite persoane“[222].

Despre urmarirea sa la un alt santier de pictura se vorbeste în adresa Directiei a III-a din MAI catre MAI Brasov, din 2 august 1962, unde se spune despre parintele Boca ca executa o „lucrare de pictura la o biserica din comuna Bogata“ si prin urmare era necesar a se „dispune masuri pentru supravegherea lui informativa [...], cât va sta pe raza regiunii dvs“[223]. La fel se va întâmpla în anul urma­tor, când în urma semnalarii de catre agentul „Neacsu“, în nota din 9 mai 1963, care informa: „Boca urmeaza sa plece în deplasare pe timp de circa trei luni de zile în satul Bogata, din reg. Brasov, unde tre­buie sa lucreze în continuare pictura bisericii din sat. Plecarea este programata pe 28 mai 1963“, Directia a III-a a luat masuri. Prin adresa MAI Brasov catre Directia a III-a din Bucuresti, din 15 mai 1963, se raporta ca „s-au luat masuri de marsrutizare a agentului «Nicoara Iulian» al raionului Sibiu, care îl cunoaste pe obiectiv“ .

La 16 ianuarie 1962, seful Directiei a III-a din MAI aproba des­chiderea unui dosar de urmarire informativa parintelui Arsenie Boca, pentru „activitatea politica din trecut“, si anume „legaturile strân­se cu elementele legionare, cum ar fi comandantul legionar Petrascu Nicolae, fostul prefect legionar Mateias Virgil si altii“; ca l-a gazduit în anul 1949 la Prislop pe calugarul Antonie Plamadeala si pentru cele doua detentii ale sale (1951–1953 si 1955–1956). Acelasi document continua cu afirmatia: „În prezent este semnalat ca întretine legaturi cu diferite elemente neidentificate care-i aduce pachete si scrisori. De asemenea este semnalat ca face deplasari în tara“.

La capitolul III din acest document, „categoria evidenta ope­ra­tiva, [cu] datele compromitatoare aratate, reiese ca desfasoara acti­vi­tate de subminare a regimului democrat din RPR si urmeaza a fi trecut în evidenta operativa ca suspect de activitate legionara pre­zenta“. Scopul deschiderii dosarului, în viziunea cadrelor de Secu­ri­tate, era de a stabili „în ce consta activ[itatea] c[ontra] revol[utio­nara] a obiectivului; cu cine întretine legaturi pe linia organizatiei le­gionare si rolul lui Boca A. în aceasta activitate; cum sunt cunos­cute legatu­rile contactate de Boca A. si rolul lor în relatiile cu ob[iectivul]; daca legaturile existente sunt de natura legionara si daca Boca le stimuleaza în activ[itatea] lui c[ontra] revol[utionara]; de stabilit daca are legaturi superioare; de documentat activ[itatea] dusma­noasa a obiectivului si legaturile lui“[225].

De fapt, deschiderea dosarului de urmarire informativa parintelui Boca poate fi motivata de „planul de masuri de actiune infor­ma­tiva“ întocmit de locotenentul-major Dumitru Ene din Directia a III-a, Biroul 2 din MAI, în data de 13 ianuarie 1962. Ofiterul Ene, plecând de la urmarirea informativa deschisa legionarului Petru Oprea, deschisa de MAI Crisana si vizita acestuia la Manastirea Sâm­bata de Sus în iulie 1961, în cautarea parintelui Boca (amândoi fuse­sera detinuti în acelasi penitenciar), ajunge la concluzia ca acesta din urma reînnoada „legaturile cu vechii legionari“, mai ales daca se adaugau celor de când era staret la manastirea fagaraseana. De altfel, „legaturile“ parintelui Boca cu legionarii sunt prezentate detaliat, constituindu-se astfel imaginea unui legionar notoriu, care mereu, pe unde a fost preot si staret, a cautat sa sustina „actiunile subversive“ ale celor din munti. Ca masuri prezentate sunt cele precizate în refe­ratul de deschidere a dosarului, exceptie facând: „Prin serviciul «K» se va stabili comportarea în penitenciar a lui Boca Arsenie si ele­mentele cu care a avut contingenta si relatii în Penitenciarul Jilava“ si anchetarea unor detinuti care erau banuiti ca aveau legaturi cu parintele Arsenie: legionarul Virgil Mateias aflat în Penitenciarul Aiud sau Iordan Mitrea (pe marginea textului este scris: „A fost anchetat – rezultatul negativ“). Termenul de executare a masurilor era perioada 30 ianuarie–30 martie 1962 .

O alta masura importanta în urmarirea informativa a fost crearea unei retele informative în jurul obiectivului. Înca din raportul ofi­te­rului Ene din 13 ianuarie 1962 se spunea ca pentru îndeplinirea ma­surilor, „pâna la recrutarea unei agenturi personale cu care sa tinem legatura, se vor folosi agentii «Tudoran Ion» si «Ionescu Ion», pen­tru a ne informa cu date privitoare la Boca Arsenie“. si totusi, acestia nu au dat informatii despre parintele Arsenie, chiar daca primul care se afla la Manastirea Antim, iar al doilea era fratele unuia din pictorii cu care Arsenie Boca lucra la Biserica Sf. Elefterie.

Primul, de altfel, era dirijat pe lânga parintele Boca de locote­nentul-major Ene Dumitru, la 20 februarie 1962, potrivit celor spuse în nota biroului: „La domiciliu în ce relatii se afla cu locatarii si natura acestor relatii [...]; ce elemente se cunosc ca viziteaza pe Boca Arsenie la domiciliu si cum sunt cunoscute acestea din punct de vedere politic; intereseaza de asemenea daca-l viziteaza la ser­vi­ciu anumite elemente, la locul de munca, cunoscute ca fiind venite în acest scop din provincie; de stabilit cercul intim al relatiilor pe care Boca Arsenie îl are si care dintre acestea se bucura de o încre­dere deplina din partea obiectivului; este necesar a cunoaste daca Boca Arsenie la locul de munca munceste sau nu în mod cinstit, iar da­ca nu, în ce constau relatiile lui pe aceasta linie; care este atitudinea lui morala (vazuta din punctul nostru de vedere); daca este casatorit, relatiile lui etc.; din punct de vedere politic, intereseaza care este ati­tu­dinea pe care o adopta în ceea ce priveste respectarea legilor RPR, ce afirmatii face, care sunt manifestarile si cum sunt cunoscute lega­turile lui din acest punct de vedere; intereseaza daca face deplasari, unde, cu ce scop si cu cine ia legatura în asemenea împrejurari; este necesar ca atunci când se stabileste ca va face vreo deplasare, sa fim anuntati la timp pentru a putea lua masurile necesare“[227].

Tot Securitatea a încercat recrutarea unor „elemente care do­mi­ciliaza la aceeasi adresa cu Boca Zian Arsenie“, potrivit unei cereri de verificare a locotenentului Ene din data de 6 iulie 1962[228]. Pentru acest caz au fost dirijati informatorii „Timotei“ si „Neacsu“, însa abia în iulie, respectiv noiembrie 1962, potrivit notelor informative date de acestia si existente la dosarul pe care l-am consultat .

Primul informator, „Timotei“, era pentru locul de munca al pa­rin­telui Arsenie Boca – atelierul de pictura al Patriarhiei, aflat la Schitul Maicilor. Acesta a fost recrutat la 19 iulie 1962, de loco­tenentul Dumitru, cel care coordona actiunea informativa împo­triva lui Arsenie Boca. Noul agent era „dirijat pentru a ne informa refe­ritor la legaturile, discutiile si atitudinea lui Boca“, conform rubricii „Sarcini“ din nota informativa data în momentul recrutarii . Acesta a dat informatii în perioada 19 iulie 1962–11 martie 1964, în 18 note informative, potrivit celor gasite în dosar. Locul de întâlnire, initial era „loc conventional“, ceea ce presupunea un spatiu public, mai ales ca la nota din 2 noiembrie 1962 maiorul Gheorghe Nichitiu, seful biroului, ordona locotenentului Ene: „Sa nu va mai întâlniti pe strada cu agentul“ , apoi casa „Victoria“. In­tere­sant este faptul ca, începând cu nota informativa din 27 no­iem­brie 1963, întâlnirile se faceau în casa „Azur“, iar ofiterul era ca­pi­tanul St. Alecsuc, de la Biroul 3 (de acum Boca este considerat „le­gionar“ la fiecare nota). Deci actiunea fusese mutata la alta pro­blema, probabil cea legionara (acum se cauta a se dirija informatori din mediul legionarilor).

Prin notele sale, „Timotei“ dadea informatii despre persoanele care îl cautau pe parintele Boca la locul de munca, pentru executarea unor icoane pictate sau emailate, despre discutiile care le aveau cu acesta pe marginea celor citite în presa, subiecte referitoare la problemele internationale. Privitor la comportamentul parintelui Arsenie, o referire interesanta ni s-a parut cea data în nota din 8 august 1963, la care ofiterul concluziona în nota sa: „Analizând interpretarea data acestora, se poate spune ca Boca Arsenie este un element cu o atitudine cât de cât corespunzatoare“, pentru ca pe margine ofiterul superior sa adnoteze: „Corespunzatoare conceptiei lui, dar nu si a noastra, ss/indescifrabil“ .

Despre munca informativa în care a fost dirijat, în nota biroului la nota informativa din 8 august 1963, ofiterul Ene spune despre „Timotei“: „În raport cu posibilitatile ce le are, el reuseste de multe ori sa ne faca cunoscute legaturile obiectivului si unele discutii pe care acesta le poarta“[233]. Chiar daca, potrivit celor scrise de ofiterul de Securitate în nota din 21 februarie 1963, agentul „Timotei a rela­tat la întâlnire felul cum a deconspirat legatura cu organele noastre, comunicând agentului Neacsu ca lucreaza cu noi“ .

Un aspect interesant este cel din nota din 27 noiembrie 1963, unde „Timotei“ relateaza o discutie cu parintele Boca, în care acesta se exprima pentru „continuarea revolutiei din octombrie în America“, la care ofiterul superior scrie: „Cred ca Boca l-a mirosit pe agent si acum îl «serveste» în functie de întrebarile ce i se pun, ss/in­des­cifrabil“[235]. Într-adevar, dupa aceasta discutie, parintele Boca a mai refuzat sa mai comenteze critic evenimentele internationale cu agen­tul „Timotei“. Agentul a fost instruit de ofiter sa aduca în discutie ches­tiuni legate de sfinti, ca de exemplu Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, primul fiind patronul legionarilor, sau de unificarea Bisericii, relativ la vizita papei Paul al VI-lea la Ierusalim. Referitor la acestea, Boca a raspuns superficial, facând numai câteva precizari.

Al doilea informator important dirijat în aceasta actiune a Secu­ritatii a fost „Neacsu“, care era tot coleg de serviciu cu obiectivul. Întâlnirile cu ofiterul Dumitru Ene aveau loc initial la „loc con­ventional“, apoi la casele conspirative „Victoria“, „Miorita“, „Urzi­ceanu“, apoi la „Unirii“ si chiar la domiciliul agentului – când era bolnav – sau „în afara casei de întâlniri, la cererea agentului“. În câ­teva situatii, „întâlnirea s-a efectuat ca urmare a unei convorbiri telefonice prin care agentul a solicitat-o“. De la „1 octombrie 1963 agentul a fost predat la Biroul 3“, deci ofiterului stefan Alecsuc, unde parintelui Boca i s-au cautat legaturile cu legionarii. Acesta, potrivit celor gasite la dosar, a dat un numar 24 note informative în perioada 2 noiembrie 1962–21 martie 1964, desi în ultima se spe­ci­fica faptul ca urmatoarea întâlnire va avea loc în data 26 martie.

Agentul a fost dirijat si instruit sa-l supravegheze informativ si sa stabileasca comportarea si relatiile parintelui Boca, dar numai în cadrul serviciului si „sa pastreze linia de conduita trasata în sensul ca la locul de munca sa aiba o comportare obisnuita si sa nu se preocupe în mod vizibil de a contacta fel de fel de «persoane» si sa nu-si faca de «lucru» în mod artificial, fapt care poate atrage atentia celor din jurul sau“[236]. Cu toate acestea, parintele Boca“ este „prudent în îm­prejurarile când de fata sunt si alte persoane. El respinge si evita a discuta cu acestea pentru a nu da loc la comentarii“ .

Interesant este faptul ca ofiterul care coordona activitatea infor­ma­tiva împotriva parintelui Boca considera toate vizitele celor din provincie la locul de munca al obiectivului, unde comandau diferite obiecte de cult, ca fiind doar pretexte, potrivit sintezei informa­tive din 19 iunie 1963. În viziunea ofiterului de Securitate, toate aceste vizi­te erau considerate ocazii pentru ca provincialii sa-l revada pe parintele Boca. În general, „agentura nu a semnalat aspecte de natura dusmanoasa, fiind foarte prudent pe de o parte, iar pe de alta parte nici agentura nu are posibilitati de informare“. Prin urmare, a aparut necesitatea recrutarii unui „agent cu posibilitati care sa ne poata informa cu privire la activitatea lui prezenta concreta. Un astfel de candidat va fi studiat din rândul elementelor fost[e] arestate pentru activitate legionara sau din rândul acelora pe care Boca le-a gazduit la Manastirea Sâmbata“. O alta masura prevazuta în amin­titul plan era instalarea tehnicii operative la domiciliu .

Alte surse s-au dovedit a fi ocazionale, dând note in­for­mative dupa întâlnirea cu obiectivul. Spre exemplu, sursa „Musat N.“, a maiorului M. Amarandei, dadea o nota informativa la 4 martie 1964, în casa „Frunzelor“, în care relata întâlnirea cu parintele Boca, fara sa dea informatii importante, si chiar daca era în intimitate cu cel urmarit, acesta era însarcinat sa discute numai la întâlnirile întâmplatoare .

O alta sursa a fost „Ileana Constantinescu“, care initial era în legatura capitanului Savin Danila din MAI Galati. Aceasta a dat informatii în perioada 13 aprilie 1964–5 noiembrie 1965 (sapte note gasi­te la dosar). Din prima nota reiese ca aceasta era o fosta calu­ga­rita de la Manastirea Vladimiresti, ca în vara lui 1944 parintele Arsenie Boca s-a oferit a fi duhovnicul întregului sobor de la Tudor Vladimirescu si ca dupa amnistia din 1964 dorea sa stea de vorba mai mult cu aceasta. De fapt, nota este rezultatul cererii Directiei a III-a din MAI catre Directia Regionala Galati, din 18 martie 1964, ca agenta „Ileana Constantinescu“ sa fie instruita pentru a furniza informatii despre parintele Boca si mai ales daca îl poate contacta în Bucuresti, la Patriarhie sau domiciliu[240]. Totusi, aceasta se va muta cu domiciliul în Bucuresti, unde va fi preluata de Directia a III-a din MAI, care îi va solicita informatii despre parintele Boca. Începând cu 3 februarie 1965, „Ileana Constantinescu“ dadea note informative locotenentului-major stefan Bajenaru, fiind instruita pentru a da orice informatie despre Boca, cautându-l mai ales la Biserica Domnita Balasa (pe care o frecventa). Întâlnirile cu ofiterul de legatura aveau loc în casa „Borsec“. Informatiile date de aceasta agenta cuprind refe­riri la parintele Ioan Iovan (fostul duhovnic de la Vladimiresti), despre o organizare a maicilor initiata de fosta maica Zamfira Constan­tinescu (de la Prislop) – considerata de coordonatorii actiu­nii informative ca „dusmanoasa“, despre relatia dintre parintele Boca si maica Zamfira (în acceptia Securitatii „concubinaj“) si despre aceasta din urma etc. .

Alti informatori au fost: „Stoleru Valeriu“ care la 16 august 1965 îl întâlnise pe Boca la locul de munca, dând informatii fara valoare, dar fiind dirijat, de ofiterul Paduraru N., „sa intre în anturaj în vederea obtinerii unor probleme ce ne intereseaza“[242]; „Tatiana“ de la MAI Suceava, care a dat doua note la 29 martie si 3 august 1965, cu informatii sumare despre parintele Boca si maica Veronica ; „Florica“ în doua note, din 1 iulie si 9 noiembrie 1965, cu date su­mare despre Boca[244]; „Dragomir Maria“, dirijata înainte de 12 ianua­rie 1965, când a dat prima nota despre Boca, a furnizat informatii su­mare, mai ales pe tema tehnicii picturii în email, în perioada 22 de­cembrie 1964–4 martie 1965; „Valeanu Ion“, agent al locote­nen­tului stefan Bajenaru, cu o singura nota data la 29 iunie 1965; „Dan“ al locotenentului N. Paduraru cu doua note din 10 februarie, respectiv 24 iunie 1965, dirijat pe lânga Boca, dar fara succes .

În aceasta operatiune a fost urmarita si maica Zamfira, acum Julieta Constantinescu. De exemplu, la 5 noiembrie 1962, locote­nen­tul-major Dumitru Ene raporta ca în ziua de 3 noiembrie a fost la domiciliul acesteia si a constatat ca „poseda“ o masina de scris, marca „Hermes“ cu autorizatie . Într-o nota referitoare la Julieta-Zamfira Constan­tinescu, din 2 iunie 1965, întocmita de locotenentul major stefan Bajenaru, de la Biroul 304, se spune despre aceasta ca „din dosarul informativ ce îl avem asupra lui Boca“, dupa izgonirea din manastire traieste cu acesta într-o casa cumparata de amândoi în Bucuresti, dar nu sunt casatoriti. Despre acest ultim aspect, se vorbeste în adresa Directiei a VII-a catre Directia a III-a din data de 22 octombrie 1963, unde se spune în mod clar ca Arsenie Boca „nu este casatorit“ .

Tot acum s-a încercat recrutarea parintelui Boca ca informator, potrivit notei biroului la nota informativa din 1 august 1962, data de „Timotei“: „Boca Zian Arsenie va fi studiat în vederea recrutarii. Acesta este cunoscut cu o mare influenta în rândul credinciosilor ortodocsi si al legionarilor, creându-se în jurul lui un adevarat mit“, pentru ca în observatia capitanului Cornel Culcea, seful biroului, sa se spuna: „Deocamdata noi trebuie sa stabilim cu se ocupa el“[248]. Aceasta dupa ce în planul de masuri din 2 martie 1963, printre altele, se spunea: „Sa avem în vedere eventuala recrutare a lui Boca Arsenie si folosirea lui în rândul elementelor legionare din [i]erarhia legionara. Sarcina cu control permanent“. Ulterior, la 8 august 1964, într-o nota analiza se spunea: „Data fiind pozitia corespunzatoare a lui Boca Zian Arsenie, opinam pentru contactarea lui în vederea atragerii la colaborare cu organele noastre, date fiind posibilitatile lui de informare în Bucuresti, cât si în provincie“ .

O alta problema cu care Securitatea s-a confruntat în urmarirea parintelui Boca este cea referitoare la asa-zisa retea de curieri for­mata de episcopul Nicolae Popovici, exilat la Manastirea Cheia, care fusese preluata de alti calugari. Interesul organelor de Securitate era atât de mare deoarece aceste legaturi erau considerate ca fiind subversive si cu caracter legionar. De fapt, în planul de masuri din data de 30 martie 1963, se spune: „Din nota furnizata de «Tica» la data de 12 februarie 1951 rezulta ca episcopul Popovici Nicolae a creat o retea de agenti în rândul calugarilor care a fost predata lui Boca Arsenie, iar acesta la rândul lui a dat-o lui Gheront[i]e Gherasim de la Manastirea Lainici. În legatura cu aceste aspecte, se va lua legatura cu Serviciul 4 pentru relatii […]“ . În cele din urma, Securitatea a abandonat aceasta pista.

O alta metoda folosita în actiunea deschisa împotriva parintelui Arsenie Boca a fost supravegherea operativa sau altfel spus filajul. Aceasta s-a declansat dupa predarea raportului din 9 iulie 1962, în care se propunea „punerea în supraveghere operativa pe timp de 20 de zile“[251]. Aceasta s-a desfasurat potrivit propunerilor loco­te­nen­tului Dumitru Ene, care îl urmarea, în nota explicativa din 20 iulie 1962: „Este necesar ca la domiciliu sa fie instalat un post fix care sa aiba în atentie persoanele care se identifica ca elemente în vizita la domiciliul lui Boca Zian.

De asemenea, se va tine seama ca aceste situatii sa fie foto­gra­fiate. Este necesar sa se efectueze fotografierea lui Boca Zian, a lega­turilor principale, locurilor de întâlnire si adresele pe care le frecventeaza. În situatia ca cel în cauza se va deplasa în aceasta peri­oada în provincie, rugam sa fim anuntati pentru a lua masuri infor­mative. Precizam ca obiectivul este precaut, prudent si destul de inteligent si ar fi posibil sa se controleze în timpul supravegherii.

Întrucât cunoastem ca Boca Zian este vizitat si la serviciu de anumite persoane pe care din prudenta refuza a discuta cu ele, nu se va organiza supravegherea la serviciu întrucât avem agentura“[252].

De fapt, aceasta prezentare venea în întâmpinarea sarcinii date de Directia a III-a Directiei a VII-a, din 20 iulie 1962, pentru „su­pra­veghere operativa de la 25 iulie 1962 pâna la 15 august 1962“. Ca date compromitatoare despre obiectiv erau enuntate: „Suspect de activitate legionara prezenta cu legaturi pe aceasta linie“, iar la men­tiuni speciale: „Se va efectua fotografierea obiectivului, a legaturilor, precum si locul unde au fost plasate, inclusiv locurile de întâlnire“[253].

Obiectivul „Bratu“, fiindca asa se numea Arsenie Boca în timpul filajului, a fost urmarit zilnic în perioada 21 august–9 sep­tem­brie 1962. Actiunea s-a desfasurat pas cu pas, notându-se orice ama­nunt, orice gest facut de obiectiv: „La ora 17,20 Bratu a iesit de acasa, având asupra sa o servieta de culoare neagra si a mers spre Strada Litovoi Voievod, sos. Armatei Sovietice si din statia ITB Teiul Doamnei s-a urcat în trv. I, cls. II – a scos un bilet de 0,25 lei si a ocupat loc pe partea stânga a vagonului, iar la statia Baratiei Bratu a coborât din trv. si a mers pe Cal. Mosilor, Bd. 1848, oprin­du-se în fata magazinului cu autoservire, unde întâmplator s-a întâlnit cu un individ (popa) cu care a discutat cca 2’, dupa care s-au despartit […]“ . Interesant este faptul ca înca de la filajul din 22 au­gust obiectivul si-a dat seama ca este în atentia permanenta a Securitatii, deoarece chiar lucratorii operativi constatau cum Bratu „se uita de doua ori înapoi“ sau „a privit în urma sa“[255]. Toate persoa­nele cu care Arsenie Boca intra în legatura si erau filate aveau sa fie identificate si verificate în evidentele Securitatii, potri­vit unei adrese a Directiei a VII-a catre Directia a III-a din data de 29 oc­tom­brie 1962 .

La 12 noiembrie 1965, dosarul de urmarire informativa 3483, pri­vitor la Arsenie Boca avea sa fie închis, conform hotarârii loco­te­nentului-major Bajenaru stefan, cel care l-a operat informativ în ultima perioada. Motivele erau: „Materialele obtinute în desfa­su­rarea actiunii sunt de mica importanta […]. Desi rezulta ca Boca Arsenie a avut pâna în ultimul timp legaturi cu diferite elemente din tara, nu s-a stabilit ca aceste legaturi sunt cu caracter dusmanos, ci sunt fostii credinciosi pe care i-a avut sub influenta, pe timpul când era preot duhovnic, care voiau sa-l vada si sa-i ceara diverse sfaturi […]. Din toate datele existente la dosar se poate trage concluzia ca în prezent Boca Arsenie nu desfasoara activitate dusmanoasa“[257].

Acelasi document releva mijloacele folosite în urmarirea infor­mativa desfasurata împotriva preotului Boca si caracterul mate­ria­lelor compromitatoare. Astfel sunt enuntati informatorii „Timotei“, „Neacsu“, „Constantinescu Ileana“ si „Dan“, iar ca mijloace folosite sunt supravegherea informativa, investigatiile si controlul corespon­dentei. În privinta materialului compromitator, acesta este enun­tat ca un simpatizant legionar, cu legaturi cu comandanti legio­nari ca Nicolae Patrascu, Mateias Virgil; ca nu l-a denuntat pe calu­garul Leonida Antonie Plamadeala (condamnat la temnita grea); ca a fost retinut la Canal si la Timisoara, ultima oara tot pentru omi­siu­ne la denunt în cazul preotului Nicolae Bordasiu, si ulterior „sus­pec­tat de activitate legionara“[258].

Cu toate acestea, parintele Arsenie Boca avea sa fie trecut în evidenta operativa pasiva, la dosarul de obiectiv „Administratia Patriarhala“, nr. 564, de la Directia a III-a, indicativ ofiter 304/1[259]. Altfel spus nu mai constituia un obiectiv de urmarire informativa individuala, ci intra în supravegherea generala desfasurata în cadrul dosarului care era deschis pentru Patriarhia Româna si aceasta din cauza locului de munca – Schitul Maicilor.

Prin urmare, informatorii care au dat date despre activitatea pa­rintelui Boca nu mai erau dirijati pe lânga el, ci în cadrul notelor acestia furnizau informatii pe lânga cele solicitate de ofiterul de lega­tura. Astfel, au existat zece informatori (potrivit notelor infor­ma­tive gasite la dosar), de la diferite birouri de probleme (cul­tul ortodox sau cea legionara), unii mai vechi („Musat“, „Dragomir Maria“, „Giar“), altii noi, dar care au dat mai multe referinte („Rafael“, „Vasile“, „Sarateanu“, „Popa Victoria“ sau „Tudoran“) si altii de la directii de Securitate regionale („Paltinis“ – Sibiu si „Poenaru Ioan“ – Brasov). Informatiile sunt din perioada 19 ianuarie 1966–18 aprilie 1968. Ofiterul care strângea informatiile privitoare la acesta era locotenentul-major N. Paduraru.

Notele sunt lipsite de substanta, cu exceptia unora care vorbesc despre activitatea parintelui Boca pe vremea când activa în viata monahala. O nota interesanta este si cea data de „Giar“, la 31 mai 1967, în care declara ca „pictorul Boca Zian, salariat al Patriarhiei Române, s-a retras din postul acesta începând cu data de 1 iunie a.c. Sursa nu cunoaste cu exactitate planurile de viitor ale acestuia. Din câte a aflat el, acesta sufera de o slabire a vederii din cauza lucra­rilor de miniatura. Vrea sa mearga sa picteze câteva biserici unde con­ditiile de lucru sunt cu totul altfel si-l ajuta sa-si refaca vederea“. În completarea celor de mai sus, sursa informeaza ca Boca Zian Arsenie a mai informat ca ar intentiona sa picteze lui Spiridon Cân­dea de la Bogata Oltenia din Transilvania, precum si la pr. Savian Bunescu într-o comuna lânga Mihailesti“ . Aceasta informatie se confirma într-o alta nota data de „Tudoran“, la 26 iunie 1967, în care reproduce cele afirmate de Boca privitor la acestea. Mai ales ca în nota din 29 iunie 1967 acelasi „Giar“ spunea ca parintele Boca va începe lucrarea de pictura de la Draganescu .

Spre cele vesnice

Ultima actiune de urmarire desfasurata de Securitate împotriva parintelui Arsenie Boca, pe care am gasit-o consemnata în dosarul de urmarire informativa, o avem din perioada 5 februarie 1975–29 sep­tembrie 1989, cu întreruperi mari. Primul document gasit este o adresa a Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucuresti catre unitatea speciala „S“, în care se cereau date despre „persoanele cu care are relatii pe linia cultului ortodox din Capitala si provincie. În caz ca acestia urmeaza sa se întâlneasca, sa ni se comunice din timp pentru a se lua masurile respective“. Problema era urmarita de capitanul Gheorghe Simion cu indicativul 111/SG, deci de la Directia I – Informatii Interne, problema cultul ortodox[262]. Probabil ca acest demers era rezultatul unei relatari sau precizari despre parintele Boca într-o nota informativa din munca de Securitate des­fasurata în cercurile ortodoxe din Bucuresti.

Abia la 3 septembrie 1975 mai avem informatii în nota data de sursa „Barbu“, atunci când acesta fusese instruit de ofiterul de lega­tura pentru a merge în vizita la santierul de pictura de la Biserica Draganescu (azi orasul Mihailesti, jud. Ilfov), unde lucra parintele Boca. Dar nu-l va gasi, deoarece acesta se afla în con­cediu. Privitor la acest document, trebuie spus ca nu face parte din­tr-o munca orga­nizata, ci este ceva secvential, un caz care ulterior, în supravegherea informativa deschisa în anii ’80 împotriva parin­telui Boca, avea sa constituie material probatoriu în urmarire[263]. Afirmatia este întarita de câteva documente emise ulterior si care sunt simple verificari ale Securitatii strânse de ofiterul care îl va urmari în anii ultimului deceniu comunist.

Pentru anul 1984 mai apar documente. Este vorba de doua note informative date de informatorul „Tâmplaru Ion“ maiorului Cons­tan­tin Cocâr­lea de la Securitatea orasului Sinaia, în care vorbeste de noua situatie a parintelui Arsenie Boca – retragerea la pensie din activitatea de pictor bisericesc, din cauza vârstei si a problemelor de sa­natate cu care se confrunta, la Sinaia, cu pensie asigurata de Patriar­hia Româna si des­pre fostele maici cu care se întâlneste. În privinta acestor doua documente sunt de precizat câteva amanunte intere­sante. Se face referire în cadrul dialogului dintre parinte si informator la perioada detentiei „Tâmplaru Ion“ relateaza: „A fost cercetat si de securitatea sovietica, însa nu a fost gasit vinovat“, aspect pe care nu l-am gasit în alta parte. Se mai vorbeste despre viata sa cotidiana: „Nu primeste si nu face vizite, neavând relatii în Sinaia. Uneori face plimbari prin zona împreuna cu fostele maicute. Lunar merge la Bucuresti pentru a-si ridica pensia de la Patriarhie, însa inten­tio­neaza sa-si transfere pensia la Sinaia“. Un ultim aspect este cel privitor la instructiunile date informatorului de ofiterul de legatura. La prima nota, din 4 iunie 1984, i se da ca sarcini „sa stabileasca daca poseda la domiciliu lite­ratura necorespunzatoare si legionara; deplasarile pe care le face si scopul lor; comentariile ce le face, privitoare la relatiile cu diferiti preoti; daca are un rol de întrunirea si coordonarea activitatii celor 12 calugarite cu care domiciliaza“[264].

La 8 ianuarie 1985 se va aproba raportul cu propunerea de supra­veghere informativa a parintelui Arsenie Boca pentru „stabilirea pozitiei si activitatii actuale, fost membru legio­nar“. Masurile propuse erau: „Dirijarea s[urselor] «Florea» si «Tâmplaru» cu sarcini pentru stabilirea pozitiei si comportarii prezente a relatiilor pe care le are si natura acestora [...]; efectuarea de investigatii la domiciliu pentru a stabili preocuparile ce le au relatiile si natura lor [...]; contactarea periodica în scop de descurajare si influentare pozitiva; masuri pe linia gr. «S» Sinaia“. Termenul era între 30 sep­tembrie–30 de­cem­brie 1989 .

De fapt pe cine urmarea Securitatea? Pe un parinte haituit aproape toata viata de politia politica, un om care în februarie 1988 avea paralizie faciala si la piciorul stâng si suferea de inima – facuse un infarct, motive pentru care a fost internat într-un spital din Bucuresti, un slujitor al Domnului care nici rugaciunile nu le mai putea rosti.

si totusi ofiterul Constantin Cocârlea raporta catre superiori ca în data de 10 aprilie 1989 îl vizita pentru „a verifica datele furnizate de informatorul «Tâmplaru»“, unde a constatat: „Am încercat sa discut cu el, însa cu greu am putut comunica cu el, deoarece are o pareza faciala si abia se poate percepe ce vrea sa spuna“[266]. Iar note in­for­mative se dadeau în continuare, cum este cea data de „Florea Gh.“ la 28 septembrie 1989, în care spunea: „Cei apropiati lui sunt îngri­jo­rati de starea sanatatii si au facut pregatirile necesare pentru situatia în care ar deceda“ .

La 29 septembrie 1989 maiorul de Securitate Constantin Cocârlea propunea scoaterea din supravegherea informativa a parintelui Arsenie Boca. Acesta motiva propunerea astfel: „Din masurile în­treprinse rezulta ca nu desfasoara activitate dusmanoasa împotriva orân­duirii noastre socialiste si nu întretine relatii cu ele­men­te urma­rite. În prezent este grav bolnav, imobilizat la pat si nu mai prezinta interes pentru securitatea statului [...] si ramâne în evidentele de Securitate“. Cererea a fost aprobata la 7 octombrie 1989[268].

În ziua de 28 noiembrie 1989, parintele Arsenie Boca a trecut în rândul celor drepti. A fost prohodit în ziua de 4 decembrie 1989 la Manastirea Prislop cu participarea unei multimi impresionante de oameni care au dorit sa-i aduca omagiu.

Concluzii

Dupa acest parcurs istoric, încercam sa tragem câteva concluzii privitoare la marele duhovnic. Înca de la început am observat un ape­tit al organelor informative din România, indiferent de perioada istorica sau regimul politic, pentru a-l acuza pe parintele Boca de activitate în Miscarea Legionara.

Înca de la început, în acele perioade tulburi în care Româ­nia cunostea transformari politice marcante, parintele a încercat sa previna politizarea vietii religioase care se cladea la manastirea lui Brâncoveanu. Însa, din dorinta de a preveni a ajuns ca el sa fie acu­zat de ceea ce se ferea. Apoi, dupa instaurarea regimului de sorginte so­vietica, noii „democrati“, în cadrul amplului plan de distrugere a vietii religioase din România, l-au adus pe parinte pe scena acti­vitatii legionare, acuzându-l de colaborare cu vârfurile Miscarii. De fapt, pentru ca aici este cheia problemei în cazul lui Arsenie Boca si poate servi ca model pentru alte situatii, acolo unde se crea un grup de traitori crestini dupa coordonatele unui duhovnic exista te­merea, din partea puterii politice, ca acesta poate fi manipulat împotriva sigurantei statului. Astfel de miscari religioase îmbracate în haina legionara – care în cazul parintelui Boca nu s-a putut do­vedi, în ciuda suspiciunilor existente – apoi asocierea acestuia la grupurile de rezis­tenta din munti constituiau, în viziunea factorilor politici, un aten­tat la siguranta statului. Precum ne încredinteaza si maica Zamfira Constantinescu: „Parintele a fost cercetat întotdeauna pen­tru popu­laritatea pe care a avut-o, fiindca se banuia ca acolo unde este adu­nare de oameni trebuie sa fie si instigatie“[269].

Mai mult, vacantele spirituale pe care studentii le faceau dupa 1946 la Sâmbata parintelui Boca reprezenta un pericol pentru inten­tiile de viitor ale comunistilor pentru generatiile tinere, educarea în spiritul socialist si formarea „omului nou“.

Din conceptiile parintelui Boca pe care de altfel le-am gasit în documentele consultate o putem reliefa pe cea referitoare la relatiile stat-Biserica, mai ales în perioada în care a suferit cel mai mult. În aceasta privinta redam un pasaj din nota data de „Rafael“ din 22 iunie 1967: „Eu n-am facut politica niciodata si nici nu voi face. Ma voi încadra si voi respecta legile tarii, dându-mi exemplu din Biblie când la I[i]sus au venit evrei cu o moneda cu efigia împaratului, voind sa vada ce spune. I[i]sus a spus: «Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu»“. Referitor la comunism, informa­to­ru­l a declarat: „Mi-a spus ca o doreste din suflet ca sa se coboare si cei din zgârie-nori cu picioarele pe pamânt. I-am spus ca daca ar în­vinge comunistii peste tot globul, în timp s-ar des­fiinta Biserica“[270].

În anul 1976, parintele Boca, în timpul pictarii Bise­ricii Draga­nescu, spunea în dialog cu informatoarea „Vicol Tatiana“: „Con­ducerii de astazi nu îi trebuie manastiri. Ei au lasat câteva manastiri istorice si atât. Ei vor ajunge sa cuprinda întreg pamântul [si] vor con­du­ce lumea. Pâna atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este crestin adevarat, ca va rabda toate. Care nu va cadea în valul lumii.

Eu am zis: eu nu cred ca vor ajunge sa cuprinda tot pamântul, mai ales ca sunt oameni fara credinta. Arsenie Boca a raspuns: Sunt îngaduiti de D-zeu si le ajuta sa puna stapânire pe întregul glob pamântesc [...]. Nu te pune cu ei rau, ci fii credincioasa, ca Dum­nezeu este în orice loc ca si la Ierusalim ca si la noi. Caci biserica din ini­ma noastra nimeni nu o poate darâma.

Eu am zis ca dupa desfiintarea manastirii au venit mai multe maici aici la mine sa ma vada si cineva m-a pârât si am fost chemata la partid, unde mi-a[u] facut observatie.

El mi-a raspuns: pentru vina lui s-au scris 800 de pagini. Însa acum cine stie câte or fi. Or fi trecut de 1 000. Sa stii ca sunt pândari pusi (subl. aut.) de ei, sa ne pândeasca pe fiecare în parte. Însa, D-zeu cere de la noi faptele si sufletele, atât. Trebuie sa fim dez­bra­cati de orice si numai pe Dumnezeu sa-l avem în suflet“[271].

Aici este de remarcat conceptia parintelui privitoare la trairea religioasa a monahilor dupa scoaterea fortata din manas­tiri. Se poate constata o adaptare a fostilor vietuitori în conditiile impuse de regimul comunist si anume refugiul în inima, spre o traire spi­ri­tuala in­terioara, permanenta, impusa de noile conditii politice. Cre­dem ca nu­mai astfel puteam încheia acest excurs în viata unui Om, a unui Slujitor de oameni, a unui slujitor care a ascultat de porunca lui Dumnezeu.