Regimuri politice dictatoriale
Termenul de "dictatura" provine din latinescul "dictatura", derivat din "dictare - a afirma, a porunci", însemnând dominatia nelimitata a unui grup social, a unei persoane.
Dictatorul (lat. "dictator") este persoana care exercita conducerea fara nici un control al statului, având puteri discretionare.
În Roma antica, dictatura însemna puterea absoluta a unui despot (autoc 747b17h rat, tiran). Notiunea era atribuita magistratilor superiori, investiti cu puteri nelimitate în împrejurari exceptionale - razboaie, rascoale populare - pentru o perioada, în principiu, de 6 luni. Exprimând, initial, o putere legal instituita, la sfârsitul republicii romane prin dictatura se întelege puterea celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale.
În politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie, existând o diversitate de pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii, printre care mentionam: caracterul absolut al autoritatii supreme; absenta unor norme de succesiune; lipsa unor legi sau cutume în virtutea carora dictatorii sa raspunda pentru faptele lor; concentrarea puterii în mâna unei singure persoane s.a.
În definirea conceptului de dictatura, politologia evidentiaza mijloacele si metodele proprii guvernarii dictatoriale, de la cele legale pâna la cele ilegale, de la manipularea "pasnica" la violenta deschisa, în functie de evolutia concret istorica.
Dictatura reprezinta, asadar, caracteristica principala a oricarei dominatii, modul si formele ei de exercitare, în raport cu toate conditiile concrete ale momentului istoric.
De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale, îndeosebi în epocile sclavagista si feudala, sub forma monarhiilor absolutiste. O data cu epoca moderna, regimurile absolutiste au primit puternice lovituri, prin aparitia regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria moderna si, în mod deosebit, cea contemporana, au înregistrat si regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut dictaturile de tip fascist (Moussolini, Hitler, Horty etc.) si comunist (Stalin, Mao Tzedun etc.). În afara de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se cunosc si alte regimuri dictatoriale militare, personale etc.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia si partidul politic de extrema dreapta sau de extrema stânga, ale caror mijloace si practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale puterii absolute discretionare, exercitate prin teroare, propaganda si asasinat. Regimurile totalitare au unele trasaturi comune: la baza aparitiei si mentinerii lor au stat: existenta unui singur partid, fapt ce a determinat înlaturarea statului de drept; ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a manifestat în exterminarea popoarelor si indivizilor apartinând altor comunitati, rase sau conceptii, iar ideologia comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si a tezei "luptei de clasa", care a distrus drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor, ale tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub comunism; mitul dominatiei charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca, creându-se cultul sefului (personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului, impuse pâna la dimensiunile unei isterii colective.
Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi mondial (în fostul imperiu tarist) si dupa al doilea razboi mondial în unele tari din centrul si estul Europei, în Asia si America Latina si au disparut, în buna parte, ca urmare a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile totalitare fasciste au aparut dupa primul razboi mondial si au fost înlaturate la sfârsitul celui de al doilea razboi mondial, ca urmare a victoriei Natiunilor Unite.
Dupa primul razboi mondial, îndelungat si pustiitor, comunitatea europeana s-a aflat în fata unei profunde framântari socio-politice. Criza sociala puternica, razboiul, saracia maselor au produs perimarea idealurilor si valorilor umaniste afectate profund de mizerie si agresiune.
În cadrul procesului de eliberare nationala, s-a produs destramarea si prabusirea vechilor structuri institutionale dominatoare ale marilor imperii, realizându-se o noua configuratie national-statala în Europa.
Fascismul si comunismul, sisteme ale dictaturii si absolutismului, au aparut, mai ales, în unele state foste imperiale, continuând si dezvoltând pe alte planuri traditiile de dominatie antidemocratica.
În fostul imperiu tarist, în Ungaria si, în parte, în Germania, s-au produs revolutii politice comuniste (bolsevice).
Dupa prabusirea marilor imperii, la scurt timp, se observa ca s-a trecut de la tarism la comunism, de la austro-ungarism si imperiul militarist german la comunismul stângii extremiste, ca, în final, sa se instaureze, în Ungaria si Germania, regimuri de extrema dreapta, ceea ce, în ansamblu, a demonstrat disponibilitatea acestor societati, mostenitoare ale fostelor structuri imperiale agresoare, pentru asezarea regimurilor totalitare. Italia, dupa primul razboi mondial, prezenta un imperialism sarac, neîmplinit în tendintele sale de expansiune economica si teritoriala, unde criza sociala interna a declansat mari actiuni revendicative. Gruparile de extrema stânga, puternice în centrele industriale din nordul tarii, se orienteaza spre modelul sovietelor[1]), ca modalitate a declansarii revolutiei comuniste.
Miscarea politico-fascista, condusa de B. Mussolini (fost director al ziarului socialist "Avanti", el însusi socialist în prima parte a vietii), reuseste, datorita slabiciunii si fricii fortelor politice liberale, amenintate de valul revendicarilor sociale si de o posibila revolutie bolsevica, sa impuna dictatura gruparii fasciste, venita si ea din miscarea agresiva si violenta a strazii[2]), ca "alternativa" în solutionarea crizei de "autoritate politica" si "obtinerea echilibrului social".
Revolutia democratica din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut permite dezvoltarea unei societati democratice, pluraliste, proces însa oprit prin lovitura de stat a bolsevicilor din luna octombrie 1917.
De remarcat ca o societate rusa, democratica, nu s-a putut dezvolta si maturiza în câteva luni când, din punct de vedere economic si social, se afla în stadiul unui imperialism feudal primitiv si autocratic, ale carei traditii absolutiste si represive au fost perfectionate de noul tarism al partidului bolsevic.
Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta si cel de stânga (sau invers) este specific societatilor tributare structurilor autoritare si de dominatie (exceptând în parte statele supuse fortei, din afara dictatului si dictaturii), în care procesele dezvoltarii în general si ale echilibrului social intern s-au desfasurat în absenta sau palida manifestare a valorilor si normelor democratice (lipsa libertatii nationale, sociale, a pluralismului, parlamentarismului, votului universal etc.).
[1])Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Bucuresti, 1975, p. 443
[2])Enzo Santarelli, Fascismo e neofascismo, Ed. Riuniti, 1978, p. 96
|
